„Draga mea, sunt o realitate,
Între durere şi dor,
Un spaţiu gol
Al iubirilor ce mor.
Sunt mister,
fantasma pe care mulţi o alungă.
Sunt amăgire-mi sunt şi umbră.
Sunt fericire,
Când şi când, când lacrimile-ţi curg.”
Mă rodea vârful inimii-ntr-o zi.
M-a înţepat şi-am sângerat.
Mult timp nu am mai fost
nimic din ce obişnuiam să fiu…
Am dus mâna la piept
şi-am scos un fulg.
Mi-am zis că-i fulg de nea întâia oară…
Înăuntru, aşa frig mi-era.
Brusc, o durere acută
m-a lovit în tâmplă.
Foile de cuvinte se scutură,
Iar ochii ard în flăcări.
Pe buze curgea cenuşă și smoală albă
pe obraji.
A mai rămas o urmă:
cărbunele stins al unui creion,
ce stă şi-ascultă…
Ce-am fost?
Ce sunt? Ce nu vom fi?
Înger în minte şi
demon în suflet;
Asta mi-ai spus că eşti.
Iar eu – opusul tău…
Îmi așez coroană de heruvim
Și te întreb, poate tardiv,
Cu glas tulburător și mincinos
Și cu-o speranță că te vei infecta
În ochiu-mi veninos.
De m-aş împiedica
vreodată de un munte
şi ne-am prinde mâinile-n sărut,
Spune-mi, dragul meu, vom fi
vreodată mai mult?
Autor: Larisa Bălan
