Păstorul cel bun a căutat oaia cea pierdută, în pilda cea dinainte, fiul cel rătăcit s-a întors singur; însă păstorul a alergat după oaia cea rătăcită, iar când a aflat-o, a luat-o pe umerii săi şi s-a bucurat pentru dânsa mai mult decât pentru celelalte, care nici când nu se pierduseră (Lc. 15, 5).
„Aşa va fi bucurie în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Lc. 15, 7).
Omul nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale, dar nici să nu fie leneş şi uşuratic la minte. Când noi ştim că suntem păcătoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim uşuratici la minte şi leneşi, căci amandoua acestea ne-ar duce la pieire.
Adica deznadajduirea ne impiedica de a ne scula din caderea in pacate, iar usuratatea mintii face, ca si cei ce stau, sa se poticneasca si sa cada. Aceasta, asadar, ne rapeste binele pe care il posedam, iar aceea, adica deznadajduirea, nu ne lasa a ne elibera de relele sub care noi suspinam.
Usuratatea mintii ne impinge iarasi afara din cer, unde noi ne aflam, iar deznadajduirea ne arunca in bezna rautatii. Daca noi insa nu deznadajduim, putem curand sa scapam de aceasta bezna. Socoteste acum puterea amandurora, atat a usuratatii de minte, cat si a deznadajduirii!
Satana a fost la inceput un inger bun, clar fiindca din capul locului a fost usuratic la minte si apoi a deznadajduit, de aceea a cazut asa de adanc, incat niciodata nu se va mai scula. Cum ca el la inceput a fost un inger bun, invatam din cuvintele Sfintei Scripturi, unde se zice: „Vazut-am pe Satana ca un fulger din cer cazand” (Lc. 10, 18).
Aceasta asemanare cu fulgerul ne arata atat stralucirea cea dinainte a Satanei, cat si repeziciunea caderii sale. Sfantul Apostol Pavel a fost la inceput un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor si vrajmas al credinciosilor. Dar pentru ca nu a deznadajduit dupa ce a cunoscut ratacirea sa cea grozava, de aceea el s-a facut asemenea ingerilor.
Iuda dimpotriva, dintai inceput a fost Apostol, dar pentru ca era usuratic la minte, s-a lasat smintit de pacat si s-a facut vanzator al Dumnului. Insa talharul cel de pe cruce, macar ca savarsise asa de multe pacate, nu a deznadajduit si de aceea a intrat in rai.
Fariseul, usuratic fiind la minte, s-a bizuit prea mult pe faptele sale cele bune si de aceea a cazut in pieire; vamesul, dimpotriva, nu a deznadajduit si de aceea s-a inaltat asa, intrecandu-i pe altii.
Trebuie oare sa va mai arat ca aceasta s-a intamplat si unei cetati intregi? Toata cetatea cea mare Ninive s-a mantuit, pentru ca nu a deznadajduit, macar ca hotararea cea dumnezeiasca ii luase toata nadejdea. Adica proorocul nu zisese: „Daca va veti pocai, va veti mantui”; ci el zisese de-a dreptul: „Inca 40 de zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3, 4). Insa cu toate ca Dumnezeu ii amenintase, cu toate ca proorocul le vestise aceasta, iar cuvintele lui nu cuprindeau nici amanare, nici conditii, ei totusi nu au deznadajduit, nu au parasit increderea.
Dumnezeu nu le pusese conditii, iar proorocul nu le zisese: „Daca va veti pocai, va veti mantui”; si el n-a facut aceasta pentru ca si noi, cand auzim asemenea hotarare a lui Dumnezeu, sa nu ne indoim si sa nu parasim nadejdea, ci sa privim la exemplul Ninivei. Nici o sageata a Satanei nu este asa de tare si primejdioasa ca deznadajduirea si cand noi deznadajduim, ii facem chiar mai multa bucurie decat cand pacatuim.
Dumnezeu, insa, totdeauna este gata a ierta si pe cel mai mare pacatos, daca ei da prilej de a fi crutat, adica daca vine la pocainta.
Vreau sa va arat cum insusi Domnul ne asigura si ne fagaduieste aceasta, printr-o pilda. Au fost doi frati care erau mostenitori ai tatalui lor. Unul dintre dansii a ramas in casa, iar celalalt, care a cheltuit toata mostenirea sa, s-a dus in strainatate, pentru ca nu putea suferi ocara saraciei.
Eu va amintesc aceasta pilda, ca sa vedeti ca pacatele noastre se iarta numai daca deschidem ochii asupra starii noastre. Eu insa zic aceasta, nu spre a face pe cineva usuratic la minte, ci mai vartos pentru a feri pe oricine de deznadajduire, caci deznadajduirea este inca si mai rea decat usuratatea mintii.
Fiul cel pierdut este icoana pacatosului. Dar ce a grait acest fiu, cand se afla in cea mai mare ticalosie? „Intoarce-ma-voi la tatal meu”, a zis el (Lc. 15, 18). Tatal nu-1 oprise de a se duce in strainatate, pentru ca el sa invete, din incercare, cat de norocit era fiul care ramasese acasa.
Adica adeseori Dumnezeu oranduieste asa, ca noi, cand nu ne folosesc cuvintele, sa ne invatam si sa ne facem mai cu minte printr-o incercare amara. Aceasta a spus-o insusi Dumnezeu iudeilor, prin profetul Ieremia.
Cand profetii de mii de ori sfatuisera si indemnasera pe acest popor, iar el nu urma si nu asculta, Dumnezeu le-a trimis certari si profetul le-a zis: „Cerceta-te-va viclenia ta si rautatea ta te va pedepsi” (Ier. 2, 19). Adica fiindca ei erau atat de nebuni, incat nu ascultau sfatuirile si mustrarile lui Dumnezeu si petreceau in pacatele lor, de aceea El i-a predat nenorocirii, pentru ca sa se certe si iarsi sa se invredniceasca de Dansul.
Deci, in acelasi chip, fiul cel trecut prin o amara incercare, a invatat sa cunoasca cat de rau este a pierde casa parinteasca, drept care el acum s-a intors indarat. Iar tatal n-a pomenit ratacirea lui, ci 1-a primit cu bratele deschise.
Pentru ce a facut el aceasta? Pentru ca el era tata al lui, iar nu judecator. De aceea, el a poruncit sa se faca sarbatoare de bucurie si ospat si toata casa sa serbeze si sa se veseleasca.
Ce gandesti tu? Pacatul oare se rasplateste asa? Nu, nu pacatul, ci reintoarcerea; nu calcarea de lege, ci indreptarea. Iar cand fratele cel mare s-a suparat ele toate acestea, tatal 1-a linistit cu cuvintele: „Tu in toata vremea esti cu mine, acesta insa era pierdut si s-a aflat, era mort si a inviat” (Lc. 15, 31-32).
Cu acestea el vrea sa zica: cand este vorba de a mantui pe un pierdut, nu este locul de a-i face judecata si a porni aspra cercetare asupra lui, ci trebuie cineva sa fie milostiv si sa ierte. Aceasta este ca la doctor. Cand cineva s-a imbolnavit din pricina unei vieti fara randuiala, doctorul nu-i face mustrari in loc de a-i da doctorii, nici nu-1 pedepseste in loc de a-1 tamadui.
Cata vreme a fost departat de la noi, gandeste parintele, el a fost lasat foamei, rusinii si celor mai infricosate ticalosii de tot felul. De aceea zice el: „A fost pierdut si s-a aflat, mort si a inviat”. El prin aceasta voieste sa zica celuilalt fiu: „Uita-te nu la cele de fata, ci cumpaneste marimea ticalosiei lui celei de dinainte. Tu ai acum inaintea ta un frate, nu un strain”!
El s-a intors la tatal si acesta nu-si mai poate aminti cele de dinainte, ci isi mai aminteste numai de acele ce il misca la compatimire, la indurare, la pogoramant si crutare. De aceea el si vorbeste numai ele cele ce patimise fiul sau, nu insa si de cele ce facuse el. Nu pomeneste ca acela cheltuise in destrabalari toata averea sa, ci numai ticalosia cea inmiita cu care avusese a se lupta.
Cu aceeasi ravna, ba chiar cu mai mare, pastorul cel bun a cautat oaia cea pierduta, in pilda cea dinainte, fiul cel ratacit s-a intors singur; insa pastorul a alergat dupa oaia cea ratacita, iar cand a aflat-o, a luat-o pe umerii sai si s-a bucurat pentru dansa mai mult decat pentru celelalte, care nici cand nu se pierdusera (Lc. 15, 5).
Dar socoteste cum a adus el indarat oaia cea pierduta. El n-a certat-o, nici n-a pedepsit-o, ci a luat-o pe umerii sai si a adus-o el insusi la turma indarat.
Deci, stiind noi ca Dumnezeu pe pacatosii ce se intorc la El nu numai ca nu-i respinge, ci ii primeste tot asa de prietenos ca si pe cei drepti si nu numai ca nu-i pedepseste, ci El insusi umbla dupa dansii si-i cauta si aflandu-i se bucura de ei mai mult decat de cei drepti; stiind noi acestea, de suntem pacatosi, sa nu deznadajduim, iar, pe de alta parte, nici de faptele cele bune ale noastre sa nu ne inchipuim nimic.
Sa tremuram pentru noi, ca nu cumva prin bizuinta sa cadem in pacat; iar daca am cazut, sa aducem pocainta.
Precum am zis de la inceput, doua lucruri ne arunca in pierzare, adica bizuirea noastra cea falsa, cand ne semetim si deznadajduirea, cand am cazut. De aceea, Sfântul Apostol Pavel, spre a-i face atenti pe cei ce cred a sta neclintiti, zice: „Celui ce i se pare ca sta neclintit, sa ia aminte sa nu cada”(I Cor. 10, 12).
Iar pentru a scula iarsi pe cei cazuti si spre a destepta in ei o ravna noua mai mare, scrie el catre Corinteni: „Voi plange pe multi [dintre voi], care au pacatuit si nu s-au pocait” (II Cor. 12, 21). El socoteste prin aceasta ca aceia care nu s-au pocait sunt mult mai de jelit decat cei ce au pacatuit.
Iar profetul Ieremia a zis: ,,Oare cel ce cade nu se scoala; sau cel ce se abate nu se intoarce?” (Ier. 8, 4). La fel ne sfatuieste David, cand zice: „O de I-ati auzi glasul care zice: Sa nu va invartosati inimile voastre…” (Ps. 104, 8).
Asadar, sa nu deznadajduitii, ci sa avem nadejde tare la Dumnezeu, sa gandim la noianul cel nemasurat al harului Sau si al iubirii de oameni, sa ne scapam de constiinta cea rea si cu toata ravna si osardia, sa ne sarguim la fapta cea buna, facand pocainta sincera si serioasa; pentru ca noi inca de aici sa lepadam toate pacatele cele savarsite, ca sa ne putem infatisa la scaunul judecatii lui Hristos si sa dobandim imparatia cea cereasca, careia fie ca noi toti sa-i fim partasi prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine cinstea si marirea, acum si in vecii vecilor! Amin.
Doxologia.ro
Pilda fiului risipitor
Duminica Fiului Risipitor ne descopera ca pentru a invia din moartea pacatului, este nevoie de pocainta. Daca am urmat fiului risipitor in cadere, trebuie sa-i urmam si in ridicare. Daca am cheltuit ca el mostenirea noastra harica, sa ne grabim, asemeni lui, sa ne intoarcem in bratele Parintelui Ceresc. Fiul cel tanar cere partea de avere si merge intr-o tara departata. Aceasta tara este chipul libertatii pe care Dumnezeu o acorda omului. Tara departata este un spatiu nedefinit, unde harul lui Dumnezeu nu este cautat, iar libertatea umana devine robie a pacatului. Acest fiu, foloseste intr-un mod pacatos libertatea – cheltuieste averea si ajunge sluga la un crescator de porci. Tinand seama ca porcii erau considerate a fi animale necurate, fiul devenind paznic al acestor animale, simbolizeaza ca a devenit un pazitor al pacatelor.
Pilda Fiului Risipitor ne marturiseste ca s-a facut foamete mare in acea tara. Dumnezeu, in purtarea Sa de grija fata de aceasta lume, ingaduie sa se abata foametea, ca prin ea omul sa se trezeasca din pacat. Este trist, insa adevarat, ca adesea omul se roaga pentru sanatate, doar atunci cand nu o mai are.
Momentul schimbarii este hotararea sa de a se intoarce acasa. Calea intoarsa catre tatal a fost posibila pentru ca si-a venit in sine. Acesta este punctul de plecare de la pacat spre Dumnezeu. Pacatul cufunda sufletul in somnul uitarii de sine, al nesimtirii si al nepasarii. Pacatosul doarme adanc. A-ti veni in sine inseamna a te destepta din somnul pacatului. Simtind primejda ramanerii in pacat, Fiul Risipitor spune: „Sculandu-ma voi merge”. Deci, nu este de ajuns sa te trezesti, trebuie sa lasi in urma pacatul. Sa nu uitam ca cel ce a fost trezit poate sa adoarma la loc. Insa, cel care s-a hotarat sa paraseasca pacatul, daca nu primeste Spovedania si Sfanta Impartasanie, nu are putere sa faca un lucru bun.
Inainte ca el sa ajunga acasa din tara indepartata unde si-a cheltuit averea si a fost cuprins de foamete, tatal il vede si alearga, fara sa spuna ceva, cade cu totul pe grumazul sau, il imbratiseaza si il saruta. Asa se intampla si in Taina Spovedaniei. Cand omul si-a marturisit pacatul, Dumnezeu trece de la starea de Judecator, la cea de Parinte milostiv. O data ce omul a hotarat sa se schimbe si Dumnezeu ii da alta infatisare: ii daruieste inel, haina, incaltaminte si junghie vitelul cel gras. (Inelul semnifica impacarea, incaltamintea – harul de a calca peste patimi si a merge pe caile Domnului, iar vietulul cel gras – Euharistia)
Potrivit exegezei traditionale, parabola fiului risipitor e o concentrare a iconomiei mantuirii. Graba tatalui care vine in intampinarea fiului sau pocait intinzandu-i bratele, simbolizeaza plecaciunea Cuvantului Care „vine in intampinarea” omului cazut prin intrupare. Hristos isi intinde bratele Sale pe Cruce pentru a strange intreaga umanitate si a o aduce la sanul Tatalui indumnezeind-o, asa cum tatal parabolei isi intinde bratele ca sa primeasca cu drag pe fiul sau. Hristos este de asemenea reprezentat si de vitelul cel gras junghiat, obiect al bucuriei vesnice a invitatilor la banchetul eshatologic.
Doi fii risipitori
Fiul cel tanar pacatuieste pentru ca se indeparteaza de tata si pierde darurile primite (averea). Nu in afara lui te mantuiesti, ci numai vietuind impreuna cu el.
Fiul cel mare pacatuieste pentru ca nu-l vede pe tata ca pe un parinte. Intre el si tata nu este o relatie de inrudire, ci una juridica, caci spune: „Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat”. Daca ar fi aratat ca este cu adevarat fiu, ar fi facut acelasi lucru pe care l-a facut tatal – ar fi alergat spre fiul care venea spre casa pe care o parasise. Fiul cel mare ignora adevarata natura a iubirii, unde totul e posedat de fiecare: „Tu esti totdeauna cu mine. Tot ce am e al tau”.
Convietuirea cu tatal sau l-a ferit de riscurile si primejdiile, pe care le-a intampinat fratele sau mai mic. Cu toate acestea, fara-ndoiala, gestul lui de a nu vedea cu ochi buni manifestarile de dragoste ale tatalui sau dovedeste ca el nu ajunsese inca la nivelul cuvenit in ce priveste virtutea dragostei. Fiul cel mare, cel care nu paraseste casa, este chipul omului care nu intelege ca milostivirea lui Dumnezeu e mai mare decat dreptatea pe care o inteleg oamenii. Milostivirea lui Dumnezeu depaseste calculele omenesti, este putere de viata. Adesea dupa dreptate se ucide viata, insa, dupa milostivire viata este recuperata.
Constantin Noica, spunea ca „sunt doua feluri de a risipi. Exista risipa celui care, intocmai fratelui cel mic, cheltuieste fara sa fi strans (caci tot ceea ce avea fiul cel mic era un dar). Dar exista si risipa celui care, intocmai fratelui cel mare, strange fara sa poata aduna. Fratele fiului risipitor asa face. El strange ascultare dupa ascultare si fapta buna dupa fapta buna, iar in ultimul ceas, cand nu poate intelege si nu poate ierta dragostea tatalui pentru cel ce a risipit, pierde el insusi tot ce a adunat… La ce bun atata supunere si atata cumintenie, daca n-a putut intra in inima sa si nitica dragoste?“.
Fiul Risipitor model?
Se pune intrebarea: merita a fi recomandata ca model experienta dramatica a fiului pierdut ? Fireste, ca nici un tata n-ar dori-o pentru copilul sau si nici un tanar pe contul lui propriu. Staruinta in virtute si pastrarea comuniunii cu Dumnezeu sunt preferabile unei vieti care aluneca spre pacat. Cel ce recomanda sau doreste aceasta experienta comite un pacat impotriva Duhului Sfant prin prea marea incredere numai in bunatatea lui Dumnezeu fara a colabora si personal la mantuirea proprie. Sa nu uitam ca pacatul poate fi iertat de Dumnezeu prin duhovnic la spovedanie, dar urmarile lui nu sunt prin aceasta cu totul sterse. Spre pilda, rapirea vietii cuiva e ireparabila, chiar daca criminalul obtine iertarea duhovnicului.
Acum e vremea sa ne uitam la noi, daca ne asemanam cu Fiul risipitor, trebuie sa parasim cele contrare firii si sa ne intoarcem la cele potrivit firii. Dimpotriva, daca implinim poruncile, sa fim atenti sa nu ne asemanam fiului cel mare, suntem in casa, dar departe de tata, nevrednici de a gusta din vitelul cel ingrasat.
Evanghelia duminicii Fiului Risipitor
11. „Un om avea doi fii.
12. Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a impartit averea.
13. Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara departata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari.
14. Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa.
15. Si ducandu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii.
16. Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea.
17. Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame!
18. Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta;
19. Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai.
20. Si, sculandu-se, a venit la tatal sau. Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat.
21. Si i-a zis fiul: Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau.
22. Si a zis tatal catre slugile sale: Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui;
23. Si aduceti vitelul cel ingrasat si-l injunghiati si, mancand, sa ne veselim;
24. Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Si au inceput sa se veseleasca.
25. Iar fiul cel mare era la tarina. Si cand a venit si s-a apropiat de casa, a auzit cantece si jocuri.
26. Si, chemand la sine pe una dintre slugi, a intrebat ce inseamna acestea.
27. Iar ea i-a raspuns: Fratele tau a venit, si tatal tau a injunghiat vitelul cel ingrasat, pentru ca l-a primit sanatos.
28. Si el s-a maniat si nu voia sa intre; dar tatal lui, iesind, il ruga.
29. Insa el, raspunzand, a zis tatalui sau: Iata, atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei.
30. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat.
31. Tatal insa i-a zis: Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt.
32. Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.
(Luca 15, 11-32)
Sursa: CrestinOrtodox.ro
Predica la Duminica Fiului Risipitor – Parintele Constantin Necula – AUDIO
Duminica Fiului Risipitor – Predica AUDIO
