Ion MUREȘAN – Poem despre sufletul meu pereche

Ion MUREȘAN – Poem despre sufletul meu pereche sau despre cumplitul măcel la care am fost martor în trenul personal Cluj-Napoca–Bistrița

Ești un om bătrân – mi-a zis mama –

se apropie vremea când omul trebuie să-și caute sufletul pereche,

du-te la gară!

Se apropie luna în care te-ai născut,

ziua în care te-ai născut,

ora la care te-ai născut,

du-te la gară!

Nu auzi, răsună gara de atâtea

suflete desperecheate!

Sufetul tău pereche de la treizeci și de la o sută

de kilometri se aude.

Roagă-te să nu fie îmbrăcat în veveriță ori iepure

și să nu fie îmbrăcat în șobolan de apă, ori în cioară,

oricum, sufletul tău pereche de departe se-aude!

Dar sufletul meu pereche din spatele meu a venit.

Deci, mergeam adâncit în nămeți de gânduri spre gară

și am auzit clar și distinct, deci evident, cum ar spune Descartes,

tam-taram, tam-taram, tam-taram, tam-taram,

și crezând eu că tramvaiul vine pe trotuar, am întors capul,

și-n spatele meu venea mâncând pământul, cum ar spune poporul nostru,

o femeie lungă, înaltă și lată,

o femeie înaltă și mare, cât China, cum ar spune poporul nostru,

o femeie în rochie roșie și lungă.

o femeie cu păr roșu și lat,

o femeie cu pantofi roșii și înalți.

Plângea și avea ochii roșii, plini de lacrimi și a trecut pe lângă mine

ca pe lângă un eșafod,

ca pe lângă o funie atârnată pe strada spânzuratului,

cum ar spune poporul nostru.

Și trecând în fața mea, fără să se întoarcă,

și-a ridicat rochia, preț de câteva clipe, și atunci am văzut:

pe fiecare pulpă, prins cu scoci peste burtă și peste picioare,

avea câte un pitic cu o tobă mică în brațe,

deci doi pitici care băteau în două tobe de mama focului,

iar ea în ritmul tobelor mici pășea și nicidecum altfel.

Iar eu am intrat în gară și mi-am luat bilet la trenul Cluj-Bistrița

și singur în vagonul 1 m-am urcat,

singur ca un ciumat.

Și cum stam la fereastra vagonului și cu nesațiu trăgeam din țigară,

și cu nămeți de gânduri în cap priveam cerul,

numai ce am auzit clar și distinct, deci evident,

cum ar spune Descartes,

tam-taram, tam-taram, tam-taram, tam-taram.

Și ea era, sufletul meu pereche:

în vagonul meu s-a urcat, în compartimentul vecin a intrat,

perdeluțele la geam le-a tras,

după ce pe lângă mine, plângând, a trecut ca pe lângă un eșafod.

Și stam la fereastra vagonului și cu nesațiu trăgeam din țigară și să fi fost

un kilometru de Apahida, când clar și distinct am auzit de departe, la început,

Tam-taram, apoi

Tam-taram, tam-taram, tam-taram.

Și ea era, femeia înaltă și mare cât China,

încolo și încoace pe peronul gării din Apahida se plimba,

iar când trenul a oprit, în vagonul meu s-a urcat,

în compartimentul vecin a intrat.

Am tras cu urechea la ușă, dar ea

nici „Bună ziua” n-a zis către cealaltă femeie în roșu.

Am auzit doar un „ich”, ca și cum un brici ar trece printre oase,

și un scurt gâlgâit,

ca și cum cineva ar tăia gâtul altcuiva.

Apoi liniște.

Apoi profundă tăcere.

Și de departe am auzit piticii prinși pe pulpe bătând tare în tobele mici

pe douăzeci de peroane de gări.

Și pot să jur că aceeași femeie înaltă și mare cât China

a urcat de la Jucu și de la Răscruci,

de la Bonțida și Fundătura și de la Livada și Iclod,

de la Gherla, de la Bunești și Nima,

de la Dej-Călători și Dej-Triaj și Cuzdrioara și Bața și Ciceu-Cristești

și Ciceu-Giurgești și Reteag și Coldău și Beclean și Șintereag

și Șieu-Sfântu, și Șieu-Măgheruș și Sărățel.

Iar eu de fiecare dată trăgeam cu urechea la ușa compartimentului vecin,

și nicio „Bună ziua” nu am auzit să zică vreuna, ci doar acel „ich”,

ca un scrâșnet de brici trecând printre oase și

un gâlgâit ca și cum cineva ar tăia gâtul altcuiva.

Și mă plimbam înnebunit încolo și-ncoace pe culoar,

așteptând să vină controlorul de bilete,

așteptând să țâșnească sângele pe sub ușă,

căci din atâtea trupuri masive și cu gâtul și picioarele și mâinile tăiate

și cu sâni crestați adânc și, cum altfel,

clădite unele peste altele,

mă așteptam ca și femeia din Cluj, femeia criminală,

să stea în sânge până la brâu.

Altfel cum să încapă douăzeci de femei

într-un mic compartiment de tren personal,

Doamne, să ajungem odată la Bistrița,

Doamne, să vină poliția să-mi aresteze

criminalul meu suflet pereche!

Iar când trenul a intrat în gară la Bistrița,

din compartimentul vecin

am auzit clar și distinct, cum ar spune Descartes,

Tam-taram, tam-taram

și femeia în roșu, înaltă și mare cât China, a ieșit

din compartimentul însângerat și a trecut pe lângă mine

ca pe lângă un eșafod.

Iar eu m-am repezit și am deschis ușa compartimentului ei,

dar nu era nimeni înăuntru, era gol și curat,

iar pe jos, cel mult două chiștoace de țigară

și un șervețel boțit.

II

În Bistrița am intrat cu mare pompă.

Ea avea un mers demn, oarecum regal

și piticii de sub rochia ei băteau în tobele mici, rar și solemn.

Iar eu cam la trei metri în spatele ei o urmam tăcut.

Când, în dreptul unui semafor, brusc, mi-a fost limpede

că eu și ea suntem o mică locomotivă cu aburi și atunci,

hotărât, mi-am pus brațele mele spirituale pe umerii ei.

Oh, brațele mele spirituale se întindeau,

ca două panglici roz de hârtie creponată,

ca două lungi cordeluțe roz de școlăriță,

ca două biele-manivele de celofan fin, transparent,

din umeri mei, pe umerii ei.

(Dar curând am devenit o locomotivă reală, căci brațele mele spirituale

au coborât de pe umerii ei

pe șoldurile ei și au început să-i pipăie fesele.

și tare greu am reușit să-mi ridic brațele de pe șoldurile ei

pe umerii ei).

Jur că formam împreună o mică locomotivă

de aceea am început să urlu în gura mare: Uuuuuu! Uuuuuu!

și să pufăi Pfff! Pfff! întocmai ca o locomotivă cu aburi

și mă gândeam că mama ar fi tare mândră de mine

dacă ar vedea cum trecătorii se trag cu grăbire la o parte din calea noastră.

Și mi-a fost limpede că se poate vorbi de iubire abia atunci

când doi oameni formează împreună o locomotivă.

Apoi a intrat într-un magazin de pantofi și a probat

patruzeci de pantofi, iar eu de afară, prin vitrină,

cu brațele mele spirituale am mângâiat

patruzeci de picioare de femeie.

III

Apoi am stat două ore pe terasă la „Coroana de aur” la trei mese distanță și am băut cafele turcești. Ea și-a întors ceașca și a rotit-o în fața ochilor încercând să-și ghicească norocul. Și-a privit neliniștită ceasul, ca și cum ar aștepta pe cineva, care nu mai vine. A plâns, iar eu i-am masat cu brațele mele spirituale sânii. Când am pornit spre gară am observat că de atâta așteptare orașul se împădurise. Deci am mers, pe o cărărușe cu pietricele, printre tufe de alun și mesteacăn, sărind peste pârâiașe ce susurau cristalin prin iarbă, până la gară. Gara era într-o poieniță plină de flori, iar trenul era împodobit frumos cu ramuri de brad, ca pentru a merge la nuntă. Atâta doar că era gol. Ea a urcat în vagonul 1 și a intrat în același compartiment, a închis ușa și a tras perdeluțele la geam. Brațele mele spirituale s-au retras de pe umerii ei pe umerii mei și de pe umeri în cap.

Trenul a șuierat și a pornit, iar eu la fereastră, pe coridor,

cu nesațiu trăgeam din țigară. Și-mi era

tare dor de ea.

Iar când am intrat în Sărățel am auzit piticii bătând tobele mici și ea

a ieșit din compartiment, a trecut plângând pe lângă mine, a coborât,

a mers de-a lungul peronului și a intrat în sala de așteptare.

Eu m-am repezit să intru în compartimentul părăsit,

să mă desfăt în voie cu parfumul ei de măr copt, și

am deschis ușa, dar ea era acolo, lângă fereastră privind norișorii

ce desenau o turmă de oi pe cer.

Și până la Șieu-Măgheruș durerea mea s-a îndepărtat, dar acolo

am auzit iar tobele mici și femeia mea în roșu și mare cât China

a trecut plângând pe lângă mine a coborât și a intrat în sala de așteptare.

Din nou am deschis compartimerntul, dar ea era acolo, lângă fereastră.

Și tot așa în Șieu-Sfântu, în Șintereag, în Beclean, și în Coldău

și Reteag și în Ciceu-Cristești și Ciceu-Giurgești și în Bața.

Și tot așa în Dej-Triaj și în Dej-Călători și în Nima, în Bunești și

în Gherla, în toate gările a coborât plângând și s-a îndreptat

spre o sală de așteptare fără sfârșit.

Și în toată măreția și frumusețea ei a coborât în gări umile,

în Livada, Iclod, Fundătura, Bonțida, Răscruci și în Jucu și-n Apahida.

În toate am deschis ușa compartimentului părăsit și

de fiecare dată am găsit-o stând lângă fereastă și privind

norișorii ce desenau o turmă de oi pe cer.

De la Apahida la Cluj-Napoca mi-am schițat în cap un mic discurs,

pe care eram hotărât să-l rostesc în fața ei, în genunchi:

„Frumoasă și distinsă domnișoară, acum știu precis că

sunteți sufletul meu pereche, vă iubesc și nu vă voi părăsi

niciodată!”

La Cluj am așteptat să oprească trenul, am tras aer în piept

și, cu micul discurs pe buze, m-am repezit la ușa compartimentului ei:

dar nu era nimeni înăuntru, era gol și curat,

iar pe jos, cel mult două chiștoace de țigară

și un șervețel boțit.

Plângând am coborât și am intrat în sala de așteptare pustie

m-am așezat pe un scaun rece și am știut

că sufletul meu pereche

e un depozit de suflete,

iar femeia mea pereche

e un depozit de femei.