De la gestul Iconic făcut în momente de liniştire, ca „rugăciune gestică”, treci la extinderea Iconicului în toate mişcările. Să deosebeşti gestul fix pe care-l faci în rugăciunea Iconică din faţa Icoanei Maicii Domnului de gestul activ pe care-l faci în viaţa obişnuită.
Filocalic, se recomandă pronunţarea cât mai deasă a rugăciunii scurte, „Doamne Iisuse, miluieşte-mă”. Neofit, ştiind că nu toţi pot face concentrare de minte şi mai ales că eşti ocupat cu treburile cotidiene, indică „repetarea gestului Iconic” care nu cere efort de minte, ci doar o „amintire de mişcare”.
Aşa, obişnuieşte-te să începi orice lucru cu un gest discret de plecăciune-închinare, ca aplecare uşoară şi neobservabilă. Cu orice te întâlneşti, faţă de orice vezi, fă acest gest. Şi când vorbeşti, orice vorbă să aibă „forma Iconică”, adică să fie smerită, plăcută şi nevătămătoare, iertătoare. Orice lucrezi cu mâinile, să fie sub acest semn gestic de închinare şi plecăciune, fără să fie nevoie să faci semnul Sfintei Cruci. Acesta îl poţi face doar când eşti singur şi la momente mai deosebite.
Să te fereşti să devii acel „ritualist rigid şi fanatic”. Fă gestul Iconic lejer şi larg, ţinând cont de împrejurări şi situaţii specifice. Chiar şi gândurile introdu-le în forma Iconică de plecăciune. Vei gândi smerit, liniştit şi nevătămător. Practicând zilnic, forma Iconică îţi va „intra până în sânge” şi te va Iconiza Hristic. Aceasta te va deschide şi mai mult pentru rugăciunea gestică pe care o faci în momentele de liniştire, când Viul Iconic Hristic te va pătrunde până în adâncul fiinţei. Atât de mult să-ţi „placă” gestul Iconic, încât să-ţi devină o „fire proprie şi permanentă”.
(Cătălin Rusu)
