Plouă bacovian în orașul nichitian.
”În luna lui Marte” femeile sunt mai frumoase, mai venusiene…
La rubrica ”Cel mai recent poem”, Luminița Bratu ne prezintă ”Ploaie de vară”, iar Ramona Mȕller citește din volumul recent apărut (”Numele meu este altul”) ”pe fluviul sorții”. Sunt prezentate membrilor cenaclului revistele ”Atitudini vechi și noi” și ”Literadura”. Tânărul poet și chitarist Cristian Alexandru Popa ne încântă pe strune de chitară în ritm de primăvară. Marian Zmaranda ne invită să lecturăm site-ul revistei ”Steaua”, exemplificând poemele Lousei Glȕck și ale Claudiei Emerson.
Eseul lui Florin Manole ”A fi religios și a fi creștin / O perspectivă duhovnicească” pune în dezbatere însuflețirea omului prin faptă, prin Înviere.
”După cum Hristos, pe piatra apostolică și-a întemeiat Biserica, noi înșine, de trupul Său viu trebuie creștinește să ținem, pentru ca Biserica să țină tainic și la vedere, a fi temei vieții fiecărui creștin.
Și totuși, perplexitatea față de noua credință a păstrat ceva din prospețimea și entuziasmul începuturilor. Căci în paralel cu încercările omenești, fie de a ascunde, fie de a convinge numai prin evidențe, cum că nu e vorba de o înviere și chiar dacă ar fi fost să fie ceva, tot o înscenare a fost, un furt sau un eveniment, ca atâtea altele, credința într-un Hristos viu nu se va fi istovit deloc în uitare, în comuna și banala uitare, mai mult decât se întâmplă continuu cu toate aceste încercări.
Numai că a crede în această înviere și că ea a avut loc, nu este ca nicio credință, ci este credința cea nouă, este sfârșit și desăvârșire a unei credințe așa cum numai Dumnezeu poate desăvârși un lucru[12]. Argumentul e folosit de noi credincioșii numai la nevoie, dar chiar și așa, pentru o omenire întreagă ce nu așteaptă de la noi argumente, tot ce înseamnă Iisus Hristos este o noutate față de care, din primele momente s-au instalat îndoiala, reticența, suspiciunea și asta deoarece, tot pentru o lume întreagă, Iisus Hristos a înfrutat, în trup, toate religiile, toate subtilitățile acestora, inclusiv pe cea mozaică al cărei credincios era, desăvârșind astfel propria credință și pe toate celelalte înglobându-le. Pentru că fără realitatea și faptul nașterii lui Iisus Hristos, omul nu poate fi nici explicat și nici înțeles, ci cel mult abordat cu groază intelectuală, ca o infinitate sufocată, amăgitoare, ca de oglinzi puse față în față sau – pentru a nu rămâne pradă acestei singulare vanități crepusculare – ca o suprapunere de cercuri diafane în diverse culori. Și totuși, un dumnezeu văzut astfel nu înseamnă decât că o infinitate, un dumnezeu, oricare ar fi acela în superpotența lui, chiar Dumnezeul nostru creștin, dacă ar fi desprins de ideea de mântuire, asta ar face ca inclusiv distincția dintre cele trei persoane care alcătuiesc Sfânta Treime să pară arbitrară[13].”
Ioan Buduca este încântat de excepționala distincție pe care Florin Manole o face între a fi religios și a fi creștin, între religie și credință. Confuzia dintre cele două concepte poate fi foarte mare. Datorită acestei confuzii, unul ca Nietze a considerat creștinismul ca fiind ”o metafizică a călăului”. Oricâte războaie ar fi în exterior, acestea sunt doar urmări ale războiului interior. Cu cât te descoperi ca o ființă profundă, cu atât victoria interioară este mai mare și aceasta este cea care contează. Biserica nu a reușit să dezvolte o teologie clară a Învierii. Învierea trebuie reprezentată clar. În prezent vorbim prea mult despre suflet. Intelectualizăm conceptul de suflet, când de fapt trebuie să punem accent pe învierea noastră, care înseamnă învierea trupului în primul rând.
Damian Spiridon apreciază eseul lui Florin Manole ca fiind de un nivel foarte ridicat. În anul 2005, când Manole a prezentat un eseu în revista ”Idei în Dialog” (H. R. Patapievici) acestuia i s-a reproșat limbajul contradictoriu. Acum Florin Manole înregistrează un salt spectaculos. Are har și o capacitate extraordinară de a puncta și de a-și susține ideile.
Religia este în afară. Credința este în interior. Viața are sens prin Înviere, acest fapt este un plus activ.
Marian Zmaranda afirmă: ”Eu cred că sunt budist. Pentru mine aprecierile și analizele lui Manole sunt asemănătoare cu diagramele Venn. Fiecare credință este un asterix ,asta în măsura în care poți face diferența dintre credințe.” Până la urmă contează ce invață copiii la ora de religie în clasele I- IV, deoarece dimensiunea atee pe care o are populația unei țări este structurată pe o diferență specifică.
Cele ”10 minute de istorie” prezentate de Emilia Luchian ne poartă în alte lumi, mult mai vechi. Etruscii aveau o religie foarte complexă. ”Religia etruscilor cultiva credinţa în numeroase divinităţi celeste. Astfel, pe un ficat de bronz descoperit la Piacenza şi care închipuie cerul împărţit. În şaisprezece regiuni, se află înscrise numele a patruzeci de divinităţi. Alte nume sunt transmise ele izvoarele arheologice şi literare. După atitudinea lor faţă de oameni, divinităţile etrusce erau benefice sau malefic. Lumii subpământene i-ar fi aparţinut o fiinţă ciudată, Tages, nepotul lui Tinia. După cum spune legenda, acest personaj ar fi apărut din pământ, când s-a tras o brazdă mai adâncă în ţinutul Tarquiniei. Avea o înfăţişare ciudată : mic la stat cât un copil, dar având trăsăturile şi în-ţelepciunea unui om bătrân. Plugarul care l-a văzut s-a speriat şi a stri¬gat după ajutor. Atunci s-a adunat în acel loc – spune legenda – toată populaţia Etruriei. Tages (numit şi Genius) a dictat atunci regilor celor douăsprezece oraşe-state etrusce regulile pentru interpretarea semnelor cereşti, reguli ce trebuiau transmise din generaţie în generaţie. Apoi Tages a dispărut.” Disciplina etruscă se baza pe relația dintre om și zei. Etruscii aveau convingerea că viaţa se continuă şi după moarte. Împărăţia morţilor era socotită drept un tărâm al petrecerii veşnice, al veseliei. De aceea şi intrarea în această nouă stare se inaugura cu banchetul funerar, zugrăvit în cele mai vii culori pe frescele din mormintele etrusce.
Mihai Ivănescu ne prezintă câteva episoade de proză susținute de un umor cu o puternică amprentă retorică. Ironia și satira personajelor, mai mult sau mai puțin mondene – Vulpița egipteană – definesc o structură textuală care scoate în evidență postura excentrică și instabilă a ființei umane.
Vorbele pleacă în asfințit…
(Ramona Muller)
