Ultima zi în care am plâns. Puteam să mă tai cu lama, că nu curgea sânge din mine. Colectiv, acu’ patru ani
Greu de crezut, da’ am băgat și io lacrimi în batistă, relativ recent, înafară de muci. Până pe 30 octombrie 2015, dimineața, nu credeam că o să mai pot plânge vreodată. Aveam 46 de ani și mi se întâmplase ultima oară să bocesc după ce îmi plecase nevasta de-acasă, după paișpe ani în care ne-am dăruit unul altuia cei mai frumoși ani, ai tinereții. Da’ atunci, prin toamna lu’ 2009, am urlat ca lupu’ la lună singur în casă. În schimb, în acea dimineață, de acum patru ani, am plâns fără să-mi dau seama.
În crucea nopții, mă sună Magda Spiridon: „Băi, a sărit în aer un club! Mișcă-ți curu’!”. Eram liber, proaspăt matol și abia ațipisem. Am refuzat oferta. Nici azi nu știu dacă a fost bine sau nu, pentru confortul meu psihic, că nu m-am dus acolo, atunci.
Dimineața următoare trebuia să fiu de vardie pe online. Mă trezisem, da’ încă nu mă cuplasem la „aparate” și nu știam de nasulie mai nimic. Mă sună iar Magda și-mi zice: „Te duci la IML!”. Io motivez că-s de serviciu pe net și refuz din nou. Magda o sună pe Simona Ionescu și mă dă-n gât că mă trag pe cur. Mă sună Simona și, împins din spate din toate părțile decisive, sar într-un taxi și ajung la Mina Minovici în zece minute.
Nu știu cum a fost acolo, la club, după prăpăd, da’ pot să spun că atâta jale cât am simțit în acea dimineață la IML n-am mai trăit ever. Și am trăit destule. Am văzut oameni care se dădeau cu capu’ de pereți morgii și care cădeau din picioare ca popicele la bowling după ce ieșeau de la „identificare”. Și i-am văzut și pe cioclii de la prăvălia de sicrie din curtea instituției care-și frecau mâinile că o să vândă coșciuge într-o zi cât pentru un an.
Am dictat la telefon, cu punct și virgulă, un reportaj pe care nici măcar nu-l scrisesem. Îl aveam în cap. Mi-am dat seama că plânsesem abia după ce am terminat dictarea. Gulerul maletei mi-era ud și pleopele mai să mi se lipească de la frig.
Când m-a „ridicat” Viorel Hanu din Poarta IML-ului, amorțit de ger,dupăamiaza, și am ajuns într-o crâșmă, puteai să mă tai cu lama că nu curgea sânge din mine. O sticlă de votcă s-a scurs în mine ca apa de la robinet pe tubulatură.
Am căutat textul dictat atunci și nu-l mai găsesc, că netul cam face fițe de când s-a schimbat site-ul gazetei. Dar, cumva, îl recuperez io.
Pozele astea proaste io le-am făcut cu un telefon de căcat.
De atunci n-am mai plâns.
(Mihnea-Petru Parvu)
