Demnitatea lui Vasile Motrescu a constat în a decide la fel, de trei ori la rând, în condiții similare, în fața aceleiași dileme, fiind unul dintre personajele cele mai extraordinare din România de după război.
A fost un țăran sărac, nevoit să muncească de mic, cu ambiția de a-și face un rost pe pământ.
La 22 de ani, în 1942, pleacă pe frontul de est recrutat și face 2 ani de război, urmați de 10 ani de haiducie, și este omorât în 1958, la numai 38 de ani.
În 1944, în condițiile în care trupele sovietice ocupaseră Bucovina de Nord, face parte din una dintre unitățile de gherilă conduse de Constantin Cenușă și Vladimir Macoveiciuc.
Nu se știe exact ce a făcut în această perioadă, dar e posibil să fi participat la evacuarea locuitorilor din calea războiului și, împreună cu grupul lui Cenușă, la o ciocnire cu sovieticii care au fost împiedicați vreme de 3 zile să ajungă la Putna, ceea ce a permis armatelor germane și române să se retragă.
După război a avut 3 ani de liniște, s-a însurat, a făcut doi copii și a încercat să-și găsească norocul, inclusiv, dintr-un oportunism naiv, înscriindu-se în Frontul Plugarilor (unde n-a fost bine primit). Nici el, ca și mulți alți haiduci, n-a fost legionar și nici simpatizant.
În 1948 află că urmează să fie arestat (Cenușă fusese deja, dar a reușit să evadeze după ce i-a dat doi pumni în gură jandarmului care-l păzea) și pleacă în munți, unde este asociat grupului „Cenușă/Pătrăuceanu”, fiind urmărit și ducând o viață de haiduc foarte aspră. Nu mai suportă greutățile acestui trai și se predă în 1951 după negocieri cu autoritățile, cerând să fie lăsat liber. În urma lui se predau și Cenușă și Pătrăuceanu. Ultimii doi vor fi condamnați la muncă silnică pe viață, iar Motrescu este racolat de Securitate.
Misiunea lui va fi să anihileze grupul lui Ion Gavrilă zis „Moșu” din Munții Făgăraș. Este trimis în Munții Făgăraș în 1951, alături de încă 3 colaboratori care aveau experiență în misiuni sub acoperire. Cei 3 mai infiltraseră și reușiseră să anihileze mai multe organizații anticomuniste, cel mai mare succes al lor fiind împotriva grupului „Fraților Paragină” din Vrancea. În timpul întâlnirii cu Ion Gavrilă și cu haiducii acestuia, își denunță tovarășii undercover, aceștia fiind împușcați în timp ce încercau să fugă. Motrescu își construiește un alibi și se predă din nou autorităților.
A doua misiune a fost de a fi „informator de celulă” pentru Silvestru Macoveiciuc, fiul lui Vladimir. Îl previne pe acesta asupra activității sale și „ratează” din nou misiunea.
Urmează a treia misiune, aceea de a se infiltra și de a distruge grupul lui Vatamaniuc, de această dată singur, în plus fiind și deconspirat față de localnici ca trădător, într-un scenariu alternativ în care Securitatea miza să fie executat de haiduci. Îi lasă baltă din nou pe securiști și se asociază cu Gavril Vatamaniuc. În 1955, după o ciocnire cu trupele de securitate, scapă împușcând doi soldați și de atunci nu se va mai revedea niciodată cu Gavril. Este condamnat la moarte în contumacie.
Am găsit două fotografii de la reconstituirea din timpul anchetei, în 1958. E legat la o mână cu o frânghie, iar în a doua fotografie este în bordeiul în care a iernat în 1952 și unde a fost găsit jurnalul, păstrat ca și corp delict.
Se refugiază în casa unor prieteni și se retrage din viața de haiduc-vânător, fiind capturat în 1958 și executat.
E greu de înțeles de ce acești oameni nu par speriați în situația lor. Alt om din fier.
De la el se păstrează mai multe documente foarte interesante: un jurnal de o tristețe nemărginită, câteva poezii scrise în pădure – de o artă naivă, dar de o sensibilitate izbitoare dacă mai afli și că era un om cu (doar) 7 clase – și 6 scrisori adresate autorităților.
Aceste scrisori mi se par cele mai importante prin faptul că Vasile Motrescu își asumă public poziția de răzvrătit în fața unui stat cu a cărui politică nu era de acord, într-o vreme în care, pentru exprimarea publică a unei asemenea opoziții față de regim, se putea primi pedeapsa cu moartea.
Toate aceste documente s-au salvat involuntar și miraculos pentru că au făcut parte din dosarul său, fiind „corpuri delicte”. Relația comunismului cu poezia pare foarte complexă: de la instrument de propagandă la corp delict, iar Mao Ze Dong e considerat un poet de calitate…
Copiii lui Vasile Motrescu, George și Sofia, nu au avut voie să studieze mai mult de 4 clase primare, mama i-a fost condamnată la 20 de ani închisoare, fratele său Gheorghe s-a întors paralizat de picioare din pușcărie, lanțul suferințelor abătute asupra acestei familii a fost fără de sfârșit.
Constantin Cenușă a fost eliberat în 1964 ca să fie găsit spânzurat câteva zile mai târziu în propria casă.
Cozma Pătrăuceanu a supraviețuit până în 1992 și a apucat să și scrie câte ceva despre viața lui.
Și încă un amănunt: Elisabeta Rizea, de care mai toată lumea a auzit, nu a fost un caz singular. Multe femei din România au împărtășit o soartă similară cu a ei și sunt pe nedrept uitate. O existență similară a avut și Marioara, soția lui Constantin Cenușă, care și-a scris memoriile acelor vremuri tragice.
Toate aceste scrieri le găsiți aici:
1. Vasile Motrescu – Jurnalul unui partizan
2. Vasile Motrescu – Poezii
3. Maria Cenusa – Inceputu amarului
4. Cozma Patrauceanu – Amintiri
Bibliografie:
Jurnalul lui Vasile Motrescu, împreună cu poezile și scrisorile lui au apărut în două cărți: „Jurnalul unui partizan: Vasile Motrescu și rezistența armată din Bucovina” de Adrian Brișcă, apărută în 2005 tot la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, nu cred să se mai găsească, și „Jurnale din rezistența anticomunistă – Vasile Motrescu, Mircea Dobre” la editura Nemira, în 2006 și se mai poate cumpăra de pe net (costă doar 10 lei, la promoție).
De asemenea, informații istorice se găsesc și în cartea amintită la pagina despre Gavril Vatamaniuc, anume “Rezistența armată din Bucovina, vol. III (1952-1958)” de Adrian Brișcă și Gabriel Ciuceanu, scoasă la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului.
În ceea ce-i privește pe Constantin Cenușă și Cozma Pătrăuceanu, cele două texte, alături de alte mărturii, le-am găsit într-o carte apărută în 2005 la Editura Vremea, coordonată de Mihai Rădulescu, și care se numește: „La capătul iadului. Mărturii și documente„
Documentele penale ale celor doi se regăsesc în lucrarea amintită, “Rezistența armată din Bucovina, vol. III (1952-1958)”, și în “Rezistența armată din Bucovina, vol. II (1950-1952)”.
(despredemnitate)
