Te vreau nesfârșit, fericit, oglindind răsărituri purpurii.
Cum se îmbrățișează ziua?
Cum se aprind călcâiele după brațele lepădării de sine?
Caută-te în labirintul vămilor, dar bucură-te! Esențială este bucuria.
Coboară până la talpa casei! Te țin de mână în spatiul imprevizibilei mișcări.
Am învățat să răspund arderii fără gelozie față de surcelele vremii.
E cursa adaptărilor la situație.
M-am răsucit pe o parte și pe alta până ți-am am desfăcut de nasturi cămașa anilor.
Ți-am studiat cutele, frăgezimea, temperatura.
Te-am scuturat de cenușă. Te-am dezgolit și te-am privit tulburată.
Te întindeai să spargi hotarul.
Celebrăm viața din orice așezare.
Am întors pe partea altei cute ziua, spate în spate cu înnoptarea.
Nu am mai ascultat de glasul acela. Am urmărit zâmbetul curbat de treziri.
Am sărit trambulină vie peste câmpul ceruit de antiteze direct în odaia paradoxului.
Am dat identitate locului cu dragostea.
M-am așezat pe fotoliul privirii fața în fața cu freamătul mișcării.
Peretele deapănă povești, ampretat de clipe.
Răsucești căutarea.
Oh! Cum se despletește viața de inhibiții!
Vibrează mixată de bătăile inimii.
Te simt și totuși nu te simt, suflete, cum te alipești de suflul de lumină,
cum te răsfrângi în nerostitele răscruci.
Mă chemi la sfatul gândurilor îmbătate de plutire.
Nici nu mă cațăr pe botezul solar, nici nu pietruiesc zarea.
Nici nu m-arunc în abis cu aripi de stea, nici nu părăsesc piscul.
Mă fac proptea.
Cu ce răspuns să te celebrez, viața mea?
Tu, dar divin, cernere de cântec, nedespărțită curtenire de gând,
cum de mă prind atât de vajnic, cu săritul peste strigăte, de pământ?
(12-13 nov 2017)
Iulia Dragomir
Poveștea pașilor
I-am privit nostalgică.
Albiți ușor pe alocuri, sărați de ploi,
împrumutaseră din ambient temperatura momentului.
Lustruiți cu gândul, măturător continuu de străzi lăuntrice,
orientați spre orizontul condimentat al orei,
se mulaseră pe piciorul zilei, zvâcnind cerbeste.
Ridicați până la etajul paradoxurilor,
acolo de unde azvârlirile impulsului
puteau scrânti glezna timpului,
supraviețuiseră căderii cu o proptire în oglindă,
suficient de sus pentru desprinderea de lume,
insuficient pentru ruptura de ispita norilor.
Dragii de ei!
Îmi protejaseră tălpile de cioburi răsfrânte la scara vremii!
Martori tăcuți, m-au purtat lin, devotați,
au așteptat cuminți, au depășit praguri,
urmărind discret, exploratoriu, petrecerea vremii.
Atât de bogați!
Pantofii tăi cum își deapănă amintirile?
(23 oct 2017)
Iulia Dragomir
