După ce astăzi am fost la un spectacol-concurs pentru copii cu dizabilități, am stat o oră în parc.
Am depășit starea de egoism: „ah, mi-au rupt sufletul, am avut lacrimi în ochi…”, pe care, recunosc, o am de fiecare dată (și asta arată că ne gândim la noi, că omuleții ăștia ne scot din zona de confort); așadar am depășit starea de egoism și m-am gândit la ei cu recunoștință, apreciere și prețuire.
Efortul lor, dar și al voluntarilor care, iată, deși sunt tot copii, îi tratează ca pe egalii lor, ne arată că lumea poate fi normală și când cel de lângă tine este diferit. O fetiță dansa cu un băiat căruia îi lipsea mâna de la cot, dar a avut delicatețea să se prindă de mâneca de la cămașă de nici nu s-a văzut absența mâinii.
Asta m-a impresionat cel mai mult: capacitatea unor copii de a transmite celorlalți: „nu-ți fie teamă, eu sunt aici să te prind dacă nu te descurci!”
(Cora Muntean, 1 aprilie 2016)
