close

Creștinătate

Creștinătate

Prințul Charles prezent la o slujbă ortodoxă în comunitatea românilor din Marea Britanie

Printul-Charles

Alteţa Sa Regală, Prinţul Charles de Wales, a participat joi după-amiază la Londra, la o slujbă ortodoxă împreună cu aproximativ 200 de cetăţeni români care trăiesc şi muncesc în Marea Britanie.

Serviciul religios a avut loc în biserica din cadrul centrului comunitar St-Dustan-in-the-West.

La slujbă a participat Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale, preoți și credincioși ortodocși români stabiliți în Marea Britanie, precum și reprezentați ai Bisericii Anglicane, gazda Parohiei „Sf. Gheorghe” din Londra.

Moștenitorul Coroanei Britanice a fost impresionat atât de slujba Icoanei Maicii Domnului „Pantanassa” – slujba cântată după tradiția psaltică bizantină în limbile română, engleză și greacă de către grupul psaltic al parohiei – cât și de numărul mare de credincioși prezenți în biserică.

Prinţul Charles de Wales, a participat joi după-amiază la Londra, la o slujbă ortodoxă

Alteţa Sa Regală, Prinţul Charles de Wales, a participat joi după-amiază la Londra, la o slujbă ortodoxă împreună cu aproximativ 200 de cetăţeni români care trăiesc şi muncesc în Marea Britanie.La slujbă a participat Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale, preoți și credincioși ortodocși români stabiliți în Marea Britanie, precum și reprezentați ai Bisericii Anglicane, gazda Parohiei „Sf. Gheorghe” din Londra. Sursa: basilica.ro

Publicată de TRINITAS TV pe Vineri, 15 februarie 2019

Parohia „Sf. Gheorghe” din Londra este cea mai veche parohie românească din Marea Britanie. În biserica parohiei se găsește vechiul iconostas al mănăstirii Antim din București, adus la Londra de către patriarhul Iustinian Marina în 1966.

„Prințul Charles a apreciat foarte mult valoarea și vechimea frumosului iconostas de la Antim care oferă, duminică de duminică, ambientul necesar desfășurării slujbelor ortodoxe”, a declarat pentru Agenția de știri Basilica Pr. Constantin Popescu de la Biserica „Sf. Gheorghe” din Londra.

Prințul Charles și România

Prinţul de Wales are un ataşament special faţă de România, pe care o vizitează frecvent. În ultimele două decenii, Alteţa Sa Regală a sprijinit mai multe organizaţii de caritate din România, iar acum patru ani a înfiinţat propria fundaţie caritabilă, Fundaţia Prinţului de Wales România (PWFR).

Este cunoscut faptul că Prinţul de Wales este un susţinător permanent al proiectului „Ambulanța pentru monumente” prin intermediul căruia este finanţată renovarea unor lăcaşuri de cult importante pentru patrimoniul românesc.

Din 2016 până în prezent, prin proiectul „Ambulanța pentru monumente”, s-au desfășurat intervenții la peste 15 monumente din Transilvania și Banat.

Foto credit: Facebook / Fundaţia Prinţul de Wales România & Parohia „Sf. Gheorghe” din Londra

Sursa: https://basilica.ro/printul-charles-prezent-la-o-slujba-ortodoxa-in-comunitatea-romanilor-din-marea-britanie

mai mult
Creștinătate

CUVÂNT DESPRE RUGĂCIUNE 4

Rugaciune4

Vederea lui Dumnezeu îl pune pe om în faţa necesităţii de a se autodetermina în relaţia cu El. În esenţă, fiecare acţiune a noastră, negreşit, fie ne apropie de Dumnezeu, fie, dimpotrivă, ne îndepărtează. De aceea, orice început se înfăptuieşte cu frică – numită dumnezeiască. Sufletul se teme nu numai de lucrurile vădit rele, dar şi de gândurile care pot întrista Duhul Sfânt, pe Care el Îl iubeşte. Negrăit de mare este distanţa dintre noi şi Dumnezeu. Ne vedem nevrednici de Sfântul Sfinţilor; inima se frânge, din pricina conştiinţei nimicniciei noastre. Şi nu pricepem prea repede că acest fenomen este deja începutul apropierii de Dumnezeu.

Primul precept al Fericirilor – „Fericiţi cei săraci cu duhul…” – în mod organic, ne conduce spre următoarele trepte: spre plâns, blândeţe, sete şi foame de dreptate, spre milostenie, curăţia inimii, spre primele perceperi ale filiaţiei noastre dumnezeieşti; spre ceea ce ne pune într-un conflict dureros cu lumea patimilor, la ruptura de cei ce nu caută Împărăţia dreptăţii, la prigoane şi altele. Când contradicţia dintre duhul nostru creştin şi duhul lumii acesteia atinge apogeul, atunci viaţa celui ce urmează lui Hristos se aseamănă răstignirii, chiar dacă crucea este nevăzută. Timpul acesta este îngrozitor şi, în acelaşi timp, mântuitor: prin suferinţele duhului nostru, nu arareori legate de circumstanţe exterioare, se biruiesc patimile, se înfrânge şi puterea lumii asupra noastră şi chiar moartea: aceasta este asemănarea cu Hristos Cel răstignit.

Cu toate acestea, chiar şi pe această treaptă înaltă, trebuie să păstrăm smerenia duhului. Experienţa arată că, dacă imediat după schimbarea simţământului de nimcnicie apare mulţumirea de sine, apoi toată această scară de urcuşuri duhovniceşti se dărâmă şi casa noastră se pustieşte (cf. Mt. 23: 38). Deja Dumnezeu ne-a părăsit. Aşa va fi cât timp nu ne vom smeri din nou cu inima şi nu vom striga către El cu durere. Prin această schimbare de încercări, sufletul dobândeşte taina căilor mântuirii; se înfricoşează de tot ceea ce este potrivnic smereniei; rugăciunea se curăţeşte; mintea şi inima, de asemenea; şi nu se mai pasionează de lucruri străine; omul nu mai doreşte nimic altceva decât pe Dumnezeu. Prin rugăciune, întreaga fiinţă încorporează în cel ce se roagă puterea noii vieţi. Următoarea mişcare ascendentă este începutul cunoaşterii chipului fiinţei nepământeşti.

Cât timp noi vom fi în acest „trup al păcatului” şi, prin urmare, în lumea aceasta, nu va înceta lupta ascetica cu „legea păcatului” care lucrează în trupul nostru (cf. Rom. 6: 6; 7: 23). Văzându-ne neputincioşi în a birui moartea cu propriile noastre forţe, noi cădem într-o oarecare deznădejde privitoare la mântuirea noastră. Oricât ar fi de straniu însă, noi trebuie să trăim această stare împovărătoare, să o încercăm de sute de ori, pentru ca ea să se întipărească adânc în conştiinţa noastră. Ne este necesară această experienţă a iadului. Când purtăm în sinea noastră acest chin zeci de ani, atunci el devine parte integrantă a duhului nostru, o cicatrice de neuitat pe trupul vieţii noastre. Şi Hristos a păstrat rănile cuielor răstignirii, chiar după Înviere: …„a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: Pace vouă!… şi le-a arătat mâinile şi coasta Sa” (In. 20: 19-20).

(Cătălin Rusu)

mai mult
Creștinătate

CUVANT DESPRE RUGACIUNE 3

Rugaciune3

Când Evanghelia şi Epistolele Sfinţilor Apostoli vor deveni o realitate de fiecare zi, atunci vom începe cumva să vedem cu claritate cât de naive erau închipuirile noastre anterioare despre Dumnezeu şi despre vieţuirea în Dumnezeu. Tainică este inţelepciunea dată nouă de descoperirea dumnezeiască: ea covârşeşte de departe imaginaţia omenească. „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe el” (I Cor. 2: 9). Chiar şi cea mai mică atingere de noi a Duhului lui Dumnezeu este o slavă cu neasemănare mai mare decât conţinutul vieţii fără Dumnezeu.

Rugăciunea autentică, cea care ne uneşte cu Cel de Sus, nu este altceva decât lumina şi puterea care se pogoară asupra noastră din ceruri. Prin esenţa ei, ea transcende planul nostru uman. În lumea aceasta, nu există pentru ea izvor de energie. Dacă eu mă hrănesc bine pentru ca trupul meu să fie puternic, atunci carnea mea se răzvrăteşte şi cerinţele ei se măresc, ea nu vrea să se roage. Dacă eu îmi smeresc trupul cu post peste măsură, atunci, după un oarecare timp, printr-o dureroasă abţinere, se creează un teren prielnic pentru rugăciune, dar trupul slăbeşte şi refuză să urmeze duhului. Dacă eu mă aflu într-o societate de oameni de bună condiţie, încerc, câteodată, sentimente de mulţumire sufletească; altădată, împărtăşesc o nouă experienţă psihică sau intelectuală; dar foarte rar se întâmplă să primesc un impuls pentru rugăciune adâncă. Dacă sunt dăruit mintal pentru o muncă intelectuală serioasă sau pentru creaţia artistică, atunci succesele mele pot fi prilej de slavă deşartă şi este cu neputinţă să aflu adâncul inimii, locul rugăciunii duhovniceşti. Dacă eu sunt bine situat materialiceşte şi preocupat de folosirea puterii prin bogăţie sau să traduc în realitate ceva din ideile mele, să-mi satisfac gusturile duhovniceşti sau estetice, în felul acesta, sufletul meu nu se trage către Dumnezeu aşa cum L-am cunoscut noi prin Hristos. Dacă plec în pustie, lepădându-mă de toate averile mele, chiar şi atunci rezistenţa tuturor energiilor cosmice îmi va paraliza rugăciunea. Şi aşa mai departe.

Adevărata rugăciune este legătura cu Duhul Dumnezeiesc, Care Se roagă întru noi; El înalţă duhul nostru la starea de contemplare a veşniciei. Asemenea harului care se pogoară de Sus, rugăciunea depăşeşte firea noastră pământească. Rugăciunii, i se împotriveşte trupul stricăcios, neputincios să se înalţe în sfera duhului; i se împotriveşte intelectul, care este neputincios să încapă neîncăputul, este zguduit de incertitudini şi respinge tot ceea ce depăşeşte priceperea lui. Rugăciunii, îi stă împotrivă mediul social în care vieţuim şi care orânduieşte viaţa prin alte mijloace, diametral opuse rugăciunii. Rugăciunea nu o pot suferi duhurile vrăjmaşe. Dar numai singură rugăciunea poate să regenereze făptura din starea ei de cădere, să biruiască inerţia şi stagnarea, printr-o mare încordare a duhului nostru întru urmarea poruncilor lui Hristos.

Rugăciunea este un lucru deosebit de greu. Stările duhului nostru sunt într-o necontenită schimbare; câteodată, rugăciunea curge în noi ca un râu preaputernic; altădată însă, inima pare a fi uscată. A te ruga – adesea – înseamnă a-I grăi lui Dumnezeu despre starea noastră dezastruoasă: neputinţă, mâhnire, indoială, frică, tristeţe, deznădejde – într-un cuvânt: despre tot ceea ce ţine de condiţiile existenţei noastre. Să ne exprimăm fără a căuta expresii elegante sau chiar fără o succesiune logică.

Adesea, acest mod de a ne adresa lui Dumnezeu este începutul rugăciunii – conversaţie.

(Catalin Rusu)

mai mult
Creștinătate

Ce înseamnă să ne ducem Crucea?

Cuvant pt Suflet

Ce înseamnă să ne ducem Crucea? Care este jugul cel ușor al Domnului Iisus Hristos?

Pr. Dr. Răzvan Andrei Ionescu, Parohia ortodoxă română „Sfânta Parascheva și Sfânta Genoveva” din Paris #CuvântPentruSuflet

Ediția integrală poate fi vizionată aici: https://www.trinitas.tv/jugul-cel-usor-prin-domnul-nostru-iisus-hristos/

mai mult
Creștinătate

CUVANT DESPRE RUGACIUNE 2

Rugaciune2

Rugăciunea este o lucrare nesfârşită, mai presus decât orice artă sau ştiinţă. Prin rugăciune, intrăm în legătură cu Fiinţa Cea fără de început sau, altfel spus: însăşi viaţa lui Dumnezeu intră în noi prin acest canal. Rugăciunea este un act de înaltă inţelepciune care întrece orice frumuseţe şi vrednicie.

În rugăciune, aflăm sfânta încântare a duhului nostru. Dar căile acestei lucrări sunt complicate. De mii de ori, încercăm nazuinţi fierbinţi către Dumnezeu şi tot de atâtea ori, căderi repetate din lumina Lui. Adeseori şi în multe feluri, simţim neputinţa minţii noastre de a se ridica spre El; câteodată, parcă stăm la hotarul nebuniei şi, cu durere în suflet, Îi spunem totul despre starea noastră nenorocită: „Tu mi-ai dat porunca Ta – să iubesc – şi eu o primesc cu toată fiinţa mea; dar, iată, eu nu aflu întru mine însumi puterea de a dobândi această dragoste… Tu eşti dragoste; vino Tu Însuţi şi Te sălăşluieşte întru mine, şi săvârşeşte tot ceea ce ne-ai poruncit, deoarece porunca Ta este mai presus de puterile mele. Duhul meu se istoveşte în căutarea Ta. Nu poate duhul meu să pătrundă în tainele vieţii Tale… vreau ca întru toate să săvârşesc voia Ta, dar zilele mele se scurg în contradicţii fără de ieşire. Mă înspăimânt la gândul că Te voi pierde, pentru acele gânduri rele care se încuibează în inima mea; iar această frică mă răstigneşte. Vino, deci, şi mă mântuieşte pe mine, cel ce mă afund, precum l-ai mântuit pe Petru care a cutezat să vină întru întâmpinarea Ta pe apele mării” (Mt. 14: 28-31).

Din vreme în vreme, ni se pare că efectul rugăciunii este prea molcom, neproporţionat cu scurtimea existenţei noastre; şi, atunci, un strigat irumpe din piept: „Grabeşte-Te!” Nu întotdeauna El răspunde degrabă la chemarea noastră. Se întâmplă cu noi ca şi cu un oarecare fruct dintr-un pom. El lasă sufletul nostru să fie pârjolit de soare, să suporte vânturile reci şi arzătoare, torente de ploaie şi să se istovească de sete. Dar, dacă noi nu scăpăm din mâini poala hainei Lui, atunci vom putea avea rezultate bune. Este de trebuinţă să stăruim în rugăciune pe cât este cu putinţă, vreme cât mai îndelungată, pentru ca puterea Lui nebiruită să pătrundă întru noi şi să ne împotrivim tuturor influenţelor distrugătoare. Şi, atunci când această putere va creşte în noi, atunci şi bucuria nădejdii în biruinţa finală va străluci întru noi.

Rugăciunea reface în noi, necontenit, acea suflare dumnezeiască pe care „Dumnezeu a suflat-o în faţa lui Adam” şi prin puterea căreia „Adam a devenit duh viu” (Fac. 2: 7). Prin rugăciune, duhul nostru renăscut începe să se minuneze de marea taină a Existenţei.

Şi o încântare deosebită, asemenea unui torent puternic, inundă mintea noastră: „Existenţa! Ce taină minunată… Cum este cu putinţă?… Minunat este Dumnezeu şi minunată este zidirea Sa.” Trăim sensul cuvintelor lui Hristos: „Eu am venit ca oamenii să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (In. 10: 10). Din belşug! şi acesta este un lucru prea adevărat. Dar, iară şi iară, vorbim despre acelaşi lucru: viaţa aceasta este paradoxală, aşa cum paradoxală este învăţătura Domnului: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins” (Lc. 12: 49).
Nouă, tuturor fiilor lui Adam, ne este de trebuinţă să trecem prin acest foc ceresc, care arde rădăcinile patimilor aducătoare de moarte. Altfel, nu vom putea vedea acest Foc care trece în lumina noii vieţi, deoarece, în căderea noastră, arderea anticipează iluminarea şi nu invers. De aceea, să mulţumim Domnului şi pentru efectul arzător al iubirii Sale.

Noi nu cunoaştem multe şi multe le cunoaştem în parte (I Cor. 13: 9), dar acum ne este cunoscut că, pentru noi, nu este altă cale de a deveni „fiii învierii” (Lc. 20: 36), fiii lui Dumnezeu, pentru a împărăţi împreună cu Cel Unul Născut. Dar, oricât de dureros ar fi procesul refacerii noastre şi prin oricâte noianuri de chinuri şi agonii ne-ar purta Dumnezeu, totul devine o binecuvântare. Dacă, pentru a dobândi o erudiţie în cele ale ştiinţei, este necesară o muncă tensionată şi îndelungată, atunci, pentru câştigarea rugăciunii, trebuie să perseverăm cu mult mai mult.

(Catalin Rusu)

mai mult
Creștinătate

CUVANT DESPRE RUGACIUNE

Rugaciune

Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea. Dar, dacă nu-ţi vei aduce aminte, atunci nu te vei mai ruga, iar fără rugăciune sufletul nu va rămâne în dragostea lui Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul / Duhului Sfânt. Prin rugăciune se păzeşte omul de păcat, fiindcă, rugându-se, mintea e ocupată de Dumnezeu şi cu duh smerit stă înaintea Feţei Domnului, pe Care-L cunoaşte sufletul ce se roagă.

Fireşte, începătorul are nevoie de o călăuză, căci până se dă harul Sfântului Duh, sufletul are mare luptă cu vrăjmaşii şi nu-şi poate da seama dacă vrăjmaşul îi aduce dulceaţa sa. Poate deosebi aceasta numai cel ce a gustat el însuşi din experienţă harul Duhului Sfânt. Cine a gustat Duhul Sfânt recunoaşte apoi harul după gust.

Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea fără o călăuză şi îşi închipuie în mândria lui că poate să o înveţe singur după cărţi şi nu se va duce la un „stareţ” [„bătrân iscusit”], acela a căzut deja pe jumătate în înşelare. Dar pe cel smerit Domnul îl va ajuta şi, chiar dacă nu găseşte un povăţuitor experimentat, dar va merge la duhovnicul lui, oricare ar fi el, Dumnezeu îl va ocroti pentru smerenia lui.

Gândeşte-te că în duhovnic viază Duhul Sfânt, şi el îţi va spune ce trebuie să faci. Dar dacă îţi spui: „Duhovnicul vieţuieşte în nepăsare, cum poate via în el Duhul Sfânt?”, pentru un astfel de gând vei suferi silnic şi Domnul te va smeri şi, negreşit, vei cădea în înşelare.

Rugăciunea se dă celui ce se roagă, cum se spune în Scripturi; dar rugăciunea pe care o săvârşim numai din obişnuinţă, fără zdrobire de inimă pentru păcate, nu este plăcută Domnului.

(Catalin Rusu)

mai mult
Creștinătate

Binele cere o stare de înflăcărare

Binele

Bineînțeles că tu, care încă din această lume – atât pridvorul raiului, cât și al iadului – nu ai vrut să faci binele și nici măcar să te gândești la el, este foarte puțin probabil să dorești să-l săvârșești atunci când te vei pomeni împrejmuit de întuneric, trecut de ușa acestei vieți, împins fiind din deșertăciunea vieții pământești, care ți-a împrăștiat și ți-a schilodit sufletul, în bezna rece și întunecoasă a „inexistenței”. Din acest motiv, grăbește-te să faci binele! Începe prin a gândi să-l faci, apoi meditează cum ar trebui să-l faci și doar atunci începe să-l practici. Grăbește-te să îl gândești, grăbește-te să îl împlinești. Timpul este scurt. Seamănă cele veșnice în temporalitate. Stabilește-ți acest lucru drept prioritatea întregii tale vieți. Realizează acest lucru până nu este prea târziu. Cât de cumplit va fi să întârziem în practicarea binelui. Să plecăm în lumea de dincolo cu mâinile goale și cu inima rece și să mergem la Judecata Creatorului.

Cel care nu se va grăbi să facă binele, acela nu îl va săvârși. Binele cere o stare de înflăcărare. Diavolul nu-i va lăsa pe cei căldicei să facă vreun bine. El îi va lega de mâini și de picioare, înainte ca ei să se fi gândit la împlinirea vreunui bine. Binele îl pot realiza doar cei fierbinți, înflăcărați. În lumea noastră poate fi bună doar o persoană fulgerător de bună. Cu cât avansează în viață, cu atât mai multă rapiditate îi este necesară omului pentru săvârșirea binelui. Rapiditatea este o manifestare a puterii duhovnicești, o bărbăție a unei credințe sfinte, o acțiune a binelui, umanul autentic!

Să ne opunem repezelii deșertăciunii și a răului prin zel și vitalitate în săvârșirea binelui. Doamne, binecuvântează-ne și întărește-ne!

Arhim. Ioan Krestiankin, Unui fiu duhovnicesc necunoscut, Editura Doxologia, 2016

mai mult
Creștinătate

„Viața, cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu”

Cosmin-alaturi-de-mama-sa-in-redactia-ziarului-lumina_w169_h125_q100

 Dizabilitatea fizică nu l-a împiedicat pe Cosmin Dudu, din Galați, să vadă viața prin lentila Binelui. De 13 ani merge anual în pelerinaj la Sfânta Parascheva, în mai mica și mai molcoma urbe a Iașilor, unde a și făcut școala profesională de croitorie. L-am întâlnit anul trecut pe Dealul Patriarhiei, la sărbătoarea Sfântului Dimitrie. Este pentru prima dată când s-a aventurat la București. Venise cu mama lui, Mia, să se închine la moaște și să asculte slujbele. În ciuda faptului că se deplasează greu, Cosmin este pro viață, pro familie și pro România.

Merge cu dificultate, dar e pe propriile picioare. Uneori își poate pierde echilibrul și atunci are nevoie de o mână de sprijin. Are o soră geamănă, născută prematur ca și el, dar lui i s-au dat încercările mai mari. Cu toate acestea, Cosmin îi este recunoscător lui Dumnezeu, Care a lucrat prin regretatul chirurg pediatru Alexandru Pesamosca spre punerea lui pe picioare, atât cât Dumnezeu a îngăduit. La sărbătoarea Sfântului Dimitrie s-a aventurat pentru prima dată în București. De 13 ani, merge anual în pelerinaj la Sfânta Parascheva, în mai mica și mai molcoma urbe a Iașilor, unde a și făcut școala profesională de croitorie.

Din păcate, nimeni nu i-a dat o șansă să lucreze, din cauza dizabilității. Se concentrează mai mult pe îngrijirea personală: fizioterapia și kinetoterapia sunt esențiale dacă vrea să continue să meargă pe propriile picioare. Între timp, își trăiește viața din plin, după puteri. Merge la teatru și la concerte, face pelerinaje, scrie articole, colecționează suvenire, își administrează propriul profil pe o rețea de socializare online. Cere cu îndrăzneală atenție și sprijin de la cei din jur și cel mai adesea le primește. Câteodată, când cei din jur îl trădează, se întoarce și cere ajutorul sfinților. Cum a fost atunci când i s-au furat telefonul mobil, banii și actele la cămin. Era la școală în Iași atunci și a rugat-o în gând pe Sfânta Parascheva, iar aceasta a vădit făptașul și a grăbit returnarea celor furate.

Dizabilitatea nu este o boală

Cosmin este pro viață, pro familie și pro România. L-am întrebat de ce este astfel și a oferit răspunsurile de mai jos. Între timp, un răspuns evident la aceas­tă întrebare îl oferea simpla prezență a mamei sale, Mia, mamă jertfelnică și discretă care își sprijină fiul pe calea spinoasă, dar și luminoasă a unui destin mai special. De ce este pro viață? „Pentru că viața este cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu. Cum aș putea să nu fiu pro viață? Când se vorbește despre a se lua viața copiilor ne­născuți, o simt foarte personal, ca și cum ar fi vorba despre mine”, răspunde tânărul. Gândește așa și pentru că s-a născut prematur „și știu ce înseamnă să te lupți ca să trăiești”. Și el, și sora lui s-au născut prematur, la șapte luni. Povestește că nici măcar nu puteau fi alăptați, erau hrăniți printr-un furtun.

Deși are dizabilități, Cosmin este un optimist. Spune că depinde din ce punct de vedere pri­vești lucrurile: „Dacă vezi viața numai prin cele rele, normal că este rea. Dacă printre cele rele le mai vezi și pe cele bune, atunci satisfacția este alta”. Susține că partea bună a vieții sale este faptul că trăiește, că vede lumina zilei. De ce m-ar împiedica afec­țiunea mea neurologică să mă bucur de viață, se întreabă el retoric, amintindu-și de părintele Teofil Părăian, care nu putea vedea, „dar a văzut dincolo cu ochii minții. Și totuși a vrut să trăiască. Dar eu, care văd! De ce m-ar împiedica afecțiunea mea neurologică să mă bucur de viață? Aceasta mi-a afectat doar mersul. Nu o consider o barieră”. Nici măcar o barieră în comunicare. De aceea, Cosmin le transmite celor care se feresc de persoane ca el, pentru că nu știu să relaționeze cu cei care au nevoi speciale, că aparențele înșală: „Să privească mai în profunzime înainte de a eticheta. Dizabilitatea nici măcar nu este o boală. Dizabilitatea nu mă împiedică să am alte abilități. Când am făcut prima internare în spital din viața mea m-au întrebat ce m-a adus acolo. Parapareza spastică, am răspuns. Și le-am explicat în ce fel am dobândit-o. Atunci au zis: «hai să remediem pe cât se poate această dizabilitate». Aceasta m-a inspirat, m-a ajutat să privesc altfel lucrurile, să văd partea bună.”

Viața, primită așa cum este

Cosmin este un tânăr credincios, care nu ezită să își exprime în exterior trăirea interioară. „Din interior iese totul și spre exterior”, spune el, iar „credința vine din ce auzim și vedem în mod manifest la alții, nu?” Îi exemplifică pe Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți: „Când Sfântului Maxim Mărturisitorul i s-a tăiat limba, a continuat să dea mărturie de­spre credința sa în scris. I-au tăiat și mâna și tot a mărturisit. Dacă vrei, se poate – că tot vorbim despre dizabilități”.

Nu îi înțelege pe cei care lovesc în Biserică și mai ales care susțin că banii alocați Catedralei Mântuirii ­Neamului ar fi trebuit direcțio­nați către spitale sau săraci: „Este exact ceea ce și face prin asociații înființate pe lângă Biserică. Când sunt geruri mari, arhiepiscopiile și parohiile ajută. Poate ar fi bine ca acei care lovesc în Biserică să se informeze mai bine. Le recomand să privească, respectiv să asculte și televiziunea și postul de radio al Patriarhiei”.

Cât privește atitudinea sa pro România, tânărul are un mesaj pentru cei mai tineri decât el: „Am crescut într-o familie tradi­țio­nală, bazată pe valorile creș­tine. M-am născut în 1983, din tată tulcean și mamă vasluiană. Mama este din satul lui Alexandru Vlahuță – comuna Tutova, județul Vaslui, iar tata din satul tulcean Garvăn, la care ajungi trecând Dunărea cu bacul de la Galați, orașul în care locuiesc. La Garvăn sunt ruinele cetății antice Dinogetia. Avem o țară frumoasă. Iubesc România, pentru că nu poți rămâne indiferent la atâtea pilde de patriotism oferite de români precum Constantin Brâncoveanu sau Ștefan cel Mare și Sfânt. Eu am avut o ado­lescență frumoasă. Chiar dacă s-a învârtit în jurul diagnosticului meu, mi-am trăit adolescența din plin. Mare, munte, Lepșa, Soveja, nordul Moldovei, amintirile cu Moș Crăciun. Din păcate, unii tineri se deprimă doar pentru că-și doresc o libertate nepermisă. Unii pierd sensul vieții și ajung la tentative de suicid. Le-aș spune că nimic nu poate cumpăra viața. Viața ne-a răscumpărat-o Mântuitorul cu viața Lui. Să privim partea pozitivă a acesteia. Trebuie să o primim așa cum este”.

Centrul de Presă al Patriarhiei, „foarte important”

Pentru cei care au primit educație de la părinți și au ținut legătura cu aceștia, patriotismul înseamnă ceva, în timp ce pentru alții, care țin cont mai mult de anturaj și noile valori promovate, patriotismul nu mai înseamnă prea mult, susține Cosmin. Dacă, însă, tinerii țin cont de principiile familiale și de cele predate în școli de către profesorii „care pun câte o cărămidă la zidirea noastră ca oameni, ajungem oameni cu principii sănătoase, care prețu­iesc valorile naționale, care știu ce vor de la viață și nu se lasă influ­ențați”, continuă acesta.

Și totuși, cum putem fi noi înșine și cum ne putem lăsa in­fluențați în bine? „Aici numai mass-media poate să ia măsuri”, crede Cosmin. Este și motivul pentru care este de părere că Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române este foarte important, deoarece „ne arată Binele de a cărui prezență avem atâta nevoie”.

mai mult
Creștinătate

Suntem hărăziți să fim în slava Bisericii, în lumina lui Hristos

PF-Teoctist-2004-696×978

Să învățăm, iubiților, din ziua de astăzi, să nu o trecem cu vederea pentru că este unică, ce vedem noi acum este puțin, față de frumusețile pe care trebuie să le vedem cu ochii credinței noastre, să căutăm în puterea noastră, pentru că fiecare din noi purtăm chipul lui Dumnezeu, fiecare din noi suntem hărăziți să fim în slava Bisericii, în lumina lui Hristos, nu pradă păcatului, nu pradă degradării, nu pradă răului și urii, ci avem menirea noi, cei botezați, noi cei care suntem strănepoții lui Ștefan cel Mare, să îi urmăm pilda de credință, să găsim în noi porțile sufletului, porțile Sfintei Evanghelii și să le dăm viață prin faptele noastre creștinești, prin faptele noastre bune.

mai mult
Creștinătate

CRESTINISM ȘI YOGA

51939094_382394045923260_5554458067480870912_o

Dragii mei,

In crestinism urmarim Intruparea Lui Hristos in inimile noastre, asa cum El s-a intrupat de la Duhul Sfant in Fecioara Maria. NU PRIN EFORTUL NOSTRU CI PRIN HAR – care este a-energetic!!!. Hristos sta la inima fiecaruia si bate. Noi trebuie doar sa Ii deschidem.

In Yoga, prin tot felul de tehnici, constientizari, meditatii etc, se cauta PRIN EFORT PERSONAL contopirea cu „constiinta universala”. De fapt tot ce se descopera sunt energii de creatie- ale corpului.
In poza din dreapta vedeti chakrele si ce zeitati sau „entitati” (alea cu multe capete sau maini) le patroneaza. Daca dupa ce vedeti aceste zeitati mai puteti sa spuneti ca Yoga este compatibila cu crestinismul inseamna ca am inebunit de tot. Va atrag atentia ca orice asana (postura de practica yoga) activeaza o chakra si deci reprezinta o inchinare la zeitatea respectiva.

Pentru cei care inca cred ca Pr. Ghelasie era yoghin redau un pasaj despre ce credea el despre yoga. Pe mine personal m-a scapat de aceasta inselare – Yoga

Fiule, este o mare nenorocire mistica „bolnăvicioasă” a energiilor Corpului. Nu demult am avut un caz nefericit de acest fel. Un Tânăr, deja „psihopatizat” de diferitele practici oculte care circulă peste tot, a venit şi la mine să-l povăţuiesc în Practica Isihastă. Vorbea de viziuni, de mirosuri mistice, de visuri şi de ieşiri din Corp ca dedublări, de telepatii şi premoniţii, de tot felul de stări energetice în timpul aşa-zisei lui Rugăciuni. I-am spus clar că trebuie să renunţe total la acestea dacă vrea Isihasm, care are tocmai specificul de a „sări” peste toate energiile. Isihasmul creştin este Mistica directă a Sufletului a-energetic, a Duhului Cel cu totul dincolo de toate energiile. A început să se certe cu mine că sunt împotriva „darurilor mistice” (cum numea el energiile). I-am repetat că, de vrea sincer Practica Isihastă, să facă şi această modalitate strict specifică şi apoi se va convinge. Nu vroia nicicum. Am auzit că peste puţin timp a înnebunit.

Aşa că, Fiule, pentru mine Neofit este cel mai indicat astăzi, când majoritatea sunt „debili mintal şi psihopatizaţi” de „hiperenergetismul” păcatelor. Majoritatea Tinerilor fac desfrâu precoce, de la masturbaţie până la perversiuni, ce să mai vorbim de desfrâul feminin, încât doar „saltul” peste „energiile” Corpului mai poate readuce o „Spiritualizare”. Practicile oculte, ca Yoga şi altele, cultivă o şi mai mare „magie” energetică ce stimulează aparent o remediere, dar imediat face „ruptura” fatală la cei mai mulţi. Isihasmul este singura „Salvare” tocmai pentru că are specificul a-energetic, al Reîntoarcerii spre Sufletul Fiinţial. Mulţi nu înţeleg acest specific al Isihasmului şi fac astfel grave greşeli de „energetisme bolnăvicioase”. Icoana Mistică a lui Neofit este Taina „Locului miraculos” unde energiile se absorb într-o Suprareprezentare care pare înrudită cu energiile, dar este altceva”, unde totodată Duhul a-energetic de asemenea poate fi Prezent, încât se face o Odihnă-Isihie reală, atât a Corpului, cât
şi a Sufletului, în Acest Dincolo şi de Corp şi de Suflet –
Taina Icoanei Euharistice

(Cătălin Rusu)

 

 

mai mult
Creștinătate

Rușinea pentru păcat aduce lărgirea inimii

Taina-Spovedaniei-696×364

Zaheu, acest om de vază din cetatea Ierihonului, fiind „mic de statură” și voind să-L vadă pe Hristos, s-a urcat într-un sicomor. A nesocotit astfel părerea lumii și a primit să se facă de râs pentru Hristos. Tocmai aceasta L-a făcut pe Hristos să ia seama la el, pentru că a descoperit în Zaheu o anume înrudire duhovnicească cu Sine Însuși. Știm că atunci Domnul Iisus urca la Ierusalim spre a fi bătut și a pătimi pentru mântuirea lumii, adică Se îndrepta spre crucea de ocară. Zaheu, în chip prorocesc, mai înainte de crucea de ocară, a primit să pătimească rușine pentru Hristos, s-a îndreptat pe aceeași cale ca și Domnul, și îndată L-a dobândit pe Hristos nu numai ca Însoțitor, ci și ca Oaspete în casa sa. Cercetarea Domnului a adus pace și har casei lui, dar mai presus de toate Domnul i-a lărgit „împătrit” inima, reînnoindu-i astfel întreaga viață. Aici cuvântul împătrit nu înseamnă altceva decât părtășia lui Zaheu la taina adâncimii și înălțimii, lungimii și lărgimii Crucii lui Hristos. Cu alte cuvinte, purcederea lui Zaheu pe calea Domnului i-a adus o împătrită lărgire a ființării și l-a trecut în nemărginitul ființei dumnezeiești.

Înțelegem acum de ce Taina Spovedaniei are atâta putere și har. Atunci când credinciosul se spovedește pentru a se împăca cu Dumnezeu, el ia asupră-și de bunăvoie rușinea pentru păcatele săvârșite, iar Domnul primește acest act de curaj și credință ca pe un răspuns plin de recunoștință al omului la ocara pe care El Însuși a suferit-o pentru noi. În felul acesta, credinciosul se îndreaptă pe calea Domnului, iar Domnul îl cercetează cu harul Său, reînnoindu-i viața. Această reînnoire pe care o dobândim prin Taina Spovedaniei este direct proporțională cu rușinea pe care suntem gata să o răbdăm atunci când ne înfățișăm goi înaintea lui Dumnezeu și a slujitorului Său. Atunci Domnul ne înveșmântează cu haina harului Său.

Arhim. Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, ediția a II-a, Editura Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2013

mai mult
Creștinătate

Sfinții Trei Ierarhi

98987_sfintii-trei-ierarhi

Spre sfarsitul secolului al XI-lea, la Constantinopol se iscase o mare disputa legata de cei trei ierarhi, pe care ii praznuim pe 30 ianuarie, oamenii intrebandu-se care este mai mare: Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie Teologul sau Sfantul Ioan Gura de Aur. Dupa cativa ani de la declansarea neintelegerilor, cei trei sfinti au inceput sa i se arate aievea, unul cate unul, episcopului Evhaitelor, Sfantului Ioan Mauropous. In cele din urma, in anul 1084, intr-o vedenie, fericitului i-au aparut cei trei sfinti impreuna.

Cuvintele pe care cei trei ierarhi i le-au adresat Sfantului Ioan ne arata modul in care sfintii conlucreaza – cu Dumnezeu si intre ei -, asa cum si noi trebuie sa ne unim, in cuvant si in lucrare:

„Dupa cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem si nici o vrajba nu este intre noi. Fiecare din noi, la timpul sau, indemnati de Duhul Sfant, am scris invataturi pentru mantuirea oamenilor.

Cum ne-a insuflat Duhul Sfant, asa am invatat. Nu este intre noi unul intai si altul al doilea. De chemi pe unul, vin si ceilalti doi. Drept aceea, sculandu-te, porunceste, celor ce se invrajbesc, sa nu se mai certe pentru noi. Ca nevointa noastra, cat am fost in viata si dupa moarte, a fost sa impacam pe oameni si sa aducem in lume pace si unire. Impreuneaza-ne, dar, facandu-ne praznic la cate trei intr-o singura zi, si instiinteaza cu aceasta pe crestini, ca noi in fata lui Dumnezeu, una suntem.”

In urma acestei vedenii, Sfantul Ioan a ales ziua de 30 ianuarie pentru praznuirea comuna a celor Trei Ierarhi, stingandu-se astfel si disputele din capitala, lumea unindu-se in sarbatorirea impreuna a Sfantului Ierarh Vasile cel Mare, a Sfantului Grigorie Teologul si a Sfantului Ioan Gura de Aur.

Pentru a recunoaste valoarea teologica a Sfintilor Trei Ierarhi, prin hotararea luata la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie din anul 1936, Sfintii Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai institutiilor de invatamant teologic ortodox din intreaga lume.

Troparul Sfintilor Trei Ierarhi

Pe acesti trei luminatori mai mari ai dumnezeirii cei intreit stralucitoare, pe cei ce lumineaza lumea cu razele dumnezeiestilor invataturi, pe raurile intelepciunii cele cu miere curgatoare care adapa toata faptura cu apele cunostintei de Dumnezeu, pe Marele Vasile si de Dumnezeu cuvantatorul Grigorie, impreuna cu slavitul Ioan, cel cu limba si cu cuvintele de aur, toti cei iubitori de cuvintele lor, adunandu-ne cu cantari sa-i cinstim; ca acestia Treimii pururea se roaga pentru noi.

Maine facem pomanirea Sfintii Chir si Ioan

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Predica la Sfintii Trei Ierarhi – Preafericitul Parinte Daniel

mai mult
1 24 25 26 27 28 38
Page 26 of 38