close

Creștinătate

Creștinătate

Când ți se împlinesc dorințele, adu-ți aminte să mulțumești!

credinta

Dintre cei zece leproși primitori de milă, adică vindecați, doar unul se întoarce la picioarele lui Iisus și spune: Mulțumesc! Și acesta era de alt neam. El devine un alt om, ceilalți nouă niște chinuiți, după slovele Sfântului Ioan Gură de Aur, „fiind torturați cei care, împlinindu-li-se dorința, rămân lipsiți de mulțumire”.​

Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproși care stăteau departe, și care au ridicat glasul și au zis: Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi! Și văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ, la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I.

Teologia satului stă cuprinsă în această propoziție: Dumnezeu (Iisus Hristos) intrând într-un sat a fost întâmpinat… Da, înainte vreme, Dumnezeu intra mai des în satele noastre, în orașele noastre, în casele țărănești, în casele orășenilor. Și era așteptat, cu mâna streașină la ochi. Azi, pe ulițele satelor, câte mai sunt, nimeni nu-L mai așteaptă pe Dumnezeu. Uneori, câte-o pâlpâire de om, cu mâna întinsă, așteaptă poștașul să aducă amărâta de pensie, dacă este. Înainte vreme, nu era nici aceasta, dar erau altele… bune, sfinte și frumoase.

Iată-L pe Mântuitorul întâmpinat acum de zece leproși care ridică glasul spre a cere milă. Curios, ei nu cer vindecare. Simplu și drept ar fi fost să-L roage pe Iisus: Doamne, fă-ne bine, curăță-ne de această cumplită suferință! Nu, ei spun: Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi. (…)

Preoția și medicina din zilele noastre trebuie să fie depozitarele milei, pentru a dărui vindecarea. Cuvintele „milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13) pot fi traduse cotidian astfel: jertfa voastră să fie milaDintre cei zece leproși primitori de milă, adică vindecați, doar unul se întoarce la picioarele lui Iisus și spune: Mulțumesc! Și acesta era de alt neam. El devine un alt om, ceilalți nouă niște chinuiți, după slovele Sfântului Ioan Gură de Aur, fiind torturați cei care, împlinindu-li-se dorința, rămân lipsiți de mulțumire. (…)

În vechiul Legământ, în cartea Pildelor 15, 15, găsim o cutremurătoare profeție: „inima mulțumită este un ospăț necurmat”.

(Pr. Sever NegrescuFărămituri de cuvinte  lecturi evanghelice pentru Duminici, ediția a II-a, Editura Doxologia, Iași, 2011; pp. 188-191)

mai mult
Creștinătate

Ce trebuie să faci când tămâiază preotul în biserică

tamaiere

Atunci când preotul tămâiază în biserică, vine harul tămâii căruia trebuie să i te pleci, ca să te smereşti.

Deci nu la slujitorul din biserică te smereşti.

Nu, nu te smereşti lui. Sigur, slujitorul atunci e îndumnezeit. Fie el cât de păcătos, e îndumnezeit, pentru că vine cu harul acela… Ce zice preotul când tămâiază? „Tămâie Ţi-aducem Ţie, Hristoase, întru miros de bună mireasmă duhovnicească”… Vezi cu ce rugăciune eşti tămâiat? Şi-ţi fug toate gândurile cele rele cu tămâia aceea, cu fumul sfinţit pe care ţi-l dă preotul. Pentru că ce zici tu, ca preot? „Tămâie Ţi-aducem, Ţie Hristoase, Dumnezeul nostru, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri trimite-ne nouă darul prea Sfântului Tău Duh”. Lui Dumnezeu Îi aduci tămâia aceea.

Ce semnifică tămâierea din timpul citirii „Apostolului”?

Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că această primă cădire din cadrul Sfintei Liturghii simbolizează darul Sfântului Duh dat lumii prin Evanghelie. Tămâia care arde transformându-se în „miros de bună mireasmă duhovnicească” ce se înalță la cer exprimă jertfa bine-plăcută lui Dumnezeu. Tămâia care arde transformându-se în „miros de bună mireasmă duhovnicească” ce se înalță la cer exprimă jertfa bine-plăcută lui Dumnezeu.
În timpul citirii „Apostolului” sau în timpul cântării „Aliluia” de după Apostol are loc cădirea sau tămâierea, care se face în cinstea Sfintei Evanghelii ce urmează a fi citită și care simbolizează mireasma învățăturii Sfinților Apostoli, după cum zice Sfântul Pavel: „Noi suntem pentru Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos și prin noi se răspândește în tot locul mireasma cunoștinței Lui” (II Corinteni 2, 14-15).

Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că această primă cădire din cadrul Sfintei Liturghii simbolizează darul Sfântului Duh dat lumii prin Evanghelie. Tămâia care arde transformându-se în „miros de bună mireasmă duhovnicească” ce se înalță la cer exprimă jertfa bine-plăcută lui Dumnezeu. Omul însuși trebuie să se jertfească, să ardă duhovnicește dăruindu-se lui Dumnezeu ca „miros de bună mireasmă duhovnicească”.

Sfântul Chiril al Alexandriei sublinia faptul că nu putem intra la Tatăl și, implicit, nu Îl putem cunoaște, decât în stare de jertfă curată. Cădirea, pregătindu-ne pentru primirea Cuvântului lui Dumnezeu, este în același timp o jertfă adusă lui Dumnezeu, o mărturisire a prezenţei Sale în mijlocul nostru, precum și un îndemn la propria noastră jertfire duhovnicească. Mirosul aparte al tămâii și cântarea laudei lui Dumnezeu („Aliluia”) ne ajută să Îi simțim prezența și să ne înălțăm inimile în rugăciune.

***

Ce simbolizează cădirea în tăcere?

Cădirea în tăcere simbolizează începutul facerii lumii. Duhul lui Dumnezeu „se poartă” pe deasupra lumii materiale originare, „pământul netocmit și gol” despre care vorbește Cartea Facerii și suflă asupra lui putere de viață făcătoare.
Ritualul tămâierii (cădirea), practicat și în unele dintre religiile popoarelor antice, reprezintă în Biserica creștină o amintire liturgică din Vechiul Testament, unde își găsește corespondență în arderile de pe altarul tămâierii, seara și dimineața, de la cortul sfânt.

În sine, tămâierea reprezintă una dintre formele de jertfă, o expresie a omagiului de adorație ce se aduce lui Dumnezeu, ca autor și stăpân al creației. Sensul acesta se află confirmat de însăși formula prin care preotul binecuvântează tămâia pusă pe cărbunii din cădeliniță: „Tămâie Îți aducem (Îți oferim, Îți înfățișăm ca dar) Ție Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus…”.

În cadrul privegherii (slujba de toată noaptea), Vecernia începe cu deschiderea Ușilor Sfântului Altar și cu cădirea în tăcere a Sfintei Mese și a Sfântului Altar, mireasma de tămâie pătrunzând în toate colțurile. Cădirea în tăcere simbolizează începutul facerii lumii. Duhul lui Dumnezeu „se poartă” pe deasupra lumii materiale originare, „pământul netocmit și gol” despre care vorbește Cartea Facerii și suflă asupra lui putere de viață făcătoare.

Surse: Stareţul Dionisie, ”Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos”; Doxologia.ro

mai mult
Creștinătate

Rugăciune de Mihai Eminescu

sf-maria

Craiasa alegându-te
Ingenunchem rugându-te,
Inalta-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întarire
Si zid de mântuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, Maica Prea Curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbra facem pamântului,
Rugamu-ne-ndurarilor
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plângeri,
Regina peste îngeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, Maica Prea Curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

mai mult
Creștinătate

Minune de Bobotează. În fiecare an, apele râului Iordan, în care a fost botezat Iisus Hristos, își schimbă cursul – VIDEO

Raul-Iordan

În fiecare an, de Bobotează, în râul în care a fost botezat Iisus Hristos, după aruncarea crucilor în apă, are loc un miracol. De 2000 de ani în această zi apele râului Iordan curg în sens opus cursului obișnuitMinunea întoarcerii apelor cutremură pe orice creştin care ajunge aici.

Iordanul este principala apă curgătoare a Țării Sfinte. Această apă izvorăște din Munții Libanului, apoi traversează Marea Galileii și, după un lung și sinuos traseu, se varsă în Marea Moartă. Pe o distanță de 180 de kilometri, Iordanul alcătuieste granița naturală dintre Israel și Iordania, lungimea totală a acestuia fiiraul_iordan2nd însă de aproape 360 de kilometri.

Așa cum se procedează și în apele noastre, la Ierusalim, Patriarhul aruncă în apă trei cruci, ce urmează a fi recuperate de cei mai curajoși tineri. Acesta este momentul în care apele râului Iordan își schimbă efectiv sensul, spre uimirea credincioșilor strânși să vadă minunea. În plus, în locul unde crucile cad, apa începe să ”fiarbă”, iar minunea durează de peste 2000 de ani.

Procesiunea care se desfășoară în această zi la Iordan începe în zori, dupa ce autoritătile locale deschid portile zonei de frontieră dintre Israel și Iordania, zona extrem de securizată. Pe un culoar special amenajat pătrund cu această ocazie nenumărate autobuze și masini, pline cu oficialităti si pelerini din toată lumea.

Credincioșii care participă la slujba de sfințire dau mărturie că, pentru câteva clipe, apele Iordanului se întorc înapoi, curgand dinspre Marea Moarta spre Marea Galileii, adică dinspre vărsare spre izvoare, spre a cinsti astfel, în felul lor, marele praznic.

Iordanul este pomenit des în Sfântă Scriptură, cel mai important moment în care apare acesta fiind însă, fără îndoială, Botezul Domnului, consemnat de către raul-iordan-590x399toți cei patru sfinți evangheliști (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11; Luca 3, 21-22 si Ioan 1, 29-34). Potrivit acestora, Sfântul Ioan Botezătorul săvârșea „botezul pocăinței” în apele râului Iordan.

În acest loc a venit din Galilea și Iisus pentru a se boteza de la Ioan. „Și botezându-se Iisus, când a ieșit din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se peste El ca un porumbel, iar glasul Tatălui s-a auzit din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit, pe Acesta să-L ascultați” (Matei 3, 16-17). Natura însăși l-a recunoscut pe Creator, apele Iordanului întorcându-se înapoi, ca o plecăciune înaintea ziditorul lor.

Întoarcerea înapoi a râului Iordan, dinspre Marea Moartă (apa extrem de sărată, lipsită de viețuitoare), înspre Marea Galileii (apa dulce, cu mulți pești și vegetație abundentă), trimite încă din momentul Botezului spre activitatea Mântuitorului de a întoarce lumea de la moarte la viață.

Potrivit calendarului iulian și al celui gregorian, între care există un decalaj de 13 zile, Boboteaza este sărbătorită în România la 6 ianuarie, iar în Israel, țara în  care Mântuitorul a fost botezat, la 19 ianuarie.

sursa: crestinortodox, romaniatv, foto – ganduridinierusalim

mai mult
Creștinătate

Apa sfințită și puterile ei tămăduitoare

agheasma

Agheasma este apa pe care o împart preoții credincioșilor și provine din limba greacă insemnând “apă sfințită”. Apa este folosită la spălarea fizică, însă este asociată și cu lucrările de curățare spirituală. Credința preotului care o sfințeste asociată cu cea a credinciosului care o primește fac adevărate minuni. Părintele Paul Tudorache de la parohia “Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Călărași explică de ce agheasma are puteri miraculoase.

Credinţa preotului care o sfinţeşte, dar şi credinţa omului care o primeşte fac minuni. Aşa spune părintele Paul Tudorache, din parohia “Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Călăraşi. Preotul a explicat pentru “Adevărul” de ce agheasma are puteri tămăduitoare. “Apa sfinţită curăţă şi vindecă trupul credinciosului. Aşadar, te protejează atâta timp cât ai credinţa în suflet, altfel nu are niciun efect. Cu ea se sfinţesc locuinţele, se alungă duhurile rele, iar la sate oamenii stropesc grajdurile animalelor şi ogoarele pentru a fi protejaţi de boli şi ca să aibă recolte bogate. Slujba specială pentru Agheasma mică se săvârşeşte în cursul anului, iar la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, atunci când se sfinţesc apele, rânduiala se uneşte cu cântările Învierii. În multe mănăstiri, de exemplu, pe data de 1 a fiecărei luni se sfinţeşte apa pentru nevoile credincioşilor”, spune părintele Tudorache.

Agheasma nu se alterează

Credincioșii pot să păstreze în casă și câțiva ani apa sfințită fără ca aceasta să se altereze, deoarece în ea sălășluiește harul divin. Cei cu credintă ce beau agheasma se curăță de păcate și primesc har și binecuvântare.

Preoții sfințesc apa în cadrul unei slujbe speciale și aceasta este de doua feluri: agheasma mică atunci când slujba săvârșită este “Sfințirea cea mică a apei” si agheasma mare care se sfințește în ziua de Bobotează, prin slujba numită “Sfințirea cea mare a apei”.

Agheasma mică se face de obicei în zilele de post, deoarece rugăciunea când e unită cu postul are un efect mult mai puternic. Aceasta are proprietatea de a alunga duhurile rele din casele oamenilor, alungă gândurile rele și reglează somnul.

“Agheasma, apa sfinţită prin slujba bisericească, se face când preotul cheama asupra ei puterea Duhului Sfânt, pentru ca ea să aibă puterea a sfinţi viaţa oamenilor şi a naturii înconjurătoare pentru ca ele să capete binecuvântarea Domnului. Apa este simbolul curăţirii sufleteşti, a promovării şi a sfinţirii vieţii. La Botezul Domnului se face agheasma mare, aceasta se ia înainte de anafură, se dă şi celor care sunt opriţi de la Împărtășanie, ca întărire spre nădejdea pocăinţei, a mângâierii şi îndreptării lor pentru viitor. (Constituţiile Apostolice VIII,29)”.

Cea mai de seamă dintre ierurgiile privitoare la lucruri şi, totodată, cea mai frecventă în activitatea liturgică a preotului, este aghiasma sau sfinţirea apei. Ea se săvârşeşte cel mai des, deoarece apa a fost considerată totdeauna ca una dintre cele patru stihii sau elemente constitutive primordiale ale cosmosului (apa, pământul, aerul şi focul) şi este, totodată, elementul natural cel mai util şi cel mai folosit în viaţa casnică şi gospodărească a omului.

Cuvântul grecesc aghiasmă însemnă sfinţire. La noi, prin acest termen se înţeleg atât apa sfinţită, cât şi slujba sfinţirii. Aghiasma mică se mai numeşte şi sfeştanie (cuvânt slavon), care înseamnă luminare sau slujba luminării, pentru că la început se înţelegea prin el numai Aghiasma cea Mare, care se săvârşeşte la Bobotează, sărbătoare care se mai numeşte şi ziua luminilor sau a luminării, deoarece în această zi se botezau odinioară catehumenii.

Aghiasma mică se săvârşeşte în Biserică şi prin case, iar uneori chiar la râuri şi fântâni (izvoare), în grădini, ţarine sau în orice loc curat şi cuviincios, la cererea şi trebuinţa credincioşilor.

În Biserică, Aghiasma mică se săvârşeşte de regulă la fiecare zi întâi a lunii, mai ales la 1 august (începutul postului Adormirii Maicii Domnului), 1 septembrie (începutul anului bisericesc), precum şi în Vinerea din Săptămâna Luminată (Izvorul Tămăduirii).

Originea obiceiului de a face sfinţirea apei la fiecare început de lună nouă trebuie căutată în dorinţa Bisericii de a înlocui, printr-un serviciu religios creştin, obiceiurile păgâneşti de la serbările lunilor noi, pe care le-au preluat şi creştinii şi împotriva cărora au luptat unii dintre Sfinţii Părinţi şi unele din sinoade.

În unele părţi (ca de exemplu, în Bucovina), sfinţirea mică a apei se face şi în ziua injumătăţirii Praznicului Cincizecimii (adică miercuri în săptămâna a patra după Paşti), pentru că atunci ar fi vorbit Domnul cu samarineanca despre apa cea vie, la puţul lui Iacov (Ioan 4, 5-38), precum şi la unele sărbători mari, la hramul bisericilor şi în Lunea Paştilor. În biserici, aghiasma se face de obicei după Sfânta Liturghie, fie la sfarşitul Utreniei, fie chiar după Cântarea a 6-a a Canonului Utreniei, ca în Săptămana Luminată (în Lunea Paştilor sau în Vinerea Izvorului Tămăduirii).

În case (sau la râuri şi izvoare), sfinţirea apei se săvârşeşte ori de câte ori cer credincioşii. Se obişnuieşte mai ales în zilele de post: miercuri şi vineri dimineaţa (uneori, şi luni), pe nemâncate, şi de preferinţă în cursul posturilor de durată (de exemplu, în prima şi în ultima săptămână din Postul Mare), apoi la datele din cursul anului indicate mai sus (1 august, Vinerea Izvorului Tămăduirii), precum şi în anumite momente şi ocazii din viaţa casnică a omului (ca de exemplu, la mutarea în casă nouă sau la inaugurarea ei, la sfinţirea fântânii şi a izvoarelor, a icoanelor, a cimitirului etc.).

Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 367-368.

mai mult
Creștinătate

BOTEZUL DOMNULUI – EPIFANIA

bote

Astăzi Însuși Duhul Sfânt
Se pogoară pe pământ,
În apa Iordanului
Unde-i Unsul Domnului.

Iară Tatăl cel Ceresc
Întru graiul Părintesc,
Binecuvintează acum
Pe Fiul Său cel Preabun…

Și prin Crucea lui Iisus
Botezul vine de Sus,
Întru Fiul cel iubit
În care-a binevoit !

Epifania-n Treime
Dumnezeu întru Unime !
Binecuvântare-aleasă
De toată lumea-nțeleasă…

Cu Ioan Botezătorul
Înaintemergătorul,
Mielul Sfânt ne mântuiește
Prin Botez- dumnezeiește !

SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL

În pustia Iordanului
Stă chiar Sfântul Domnului,
Înaintemergătorul-
E Ioan Botezătorul !

El striga cu glasul mare
Să se-ntoarcă fiecare,
Cu aleasă pocăință,
La Dumnezeu-prin credință…

Se purta-n păr de cămilă,
De păcat nu avea milă,
Ioan boteza-n Iordan,
Nădejdea cât un ocean…

Eu botez spre pocăință
În Hristos e biruință…
El botează cu Duh Sfânt,
Mântuirea pe pământ !

Căci Ioan Botezătorul
Prezise sfânt viitorul:
Prin Botez întru Iisus
Viața este făr’ de-apus…

Preot Emil Nedelea Cărămizaru 

mai mult
Creștinătate

Cuvânt despre cinstita mână a Sfântului Ioan Botezătorul

baptism272_01

După ce Irod, împăratul cel fără de lege, a tăiat capul Sfîntului Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, cinstitul său trup a fost îngropat de ucenicii săi, aproape de mormîntul Sfîntului prooroc Elisei, în vestita cetate Sevastia din Samaria; pentru că în acest loc s-a săvîrşit ospăţul cel fără de lege al lui Irod şi necuratul dans al fiicei Irodiadei.

Sfîntul Evanghelist Luca propovăduia pe Hristos şi înconjura multe cetăţi şi a ajuns şi în cetatea Sevastia, iar de aici urma să se ducă în Antiohia, patria sa, şi a vrut să ia cu sine trupul Sfîntului Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul, care era nestricat şi întreg, dar n-a putut, deoarece nu i s-a dat voie de locuitorii Sevastiei, care cinsteau foarte mult moaştele Botezătorului şi cu dinadinsul le păstrau.

De aceea, Sfîntul Evanghelist Luca, luînd de la sfîntul numai mîna cea dreaptă, care a botezat pe Domnul şi Stăpînul nostru Iisus Hristos, a dus-o în cetatea sa Antiohia şi cu dînsa, precum cu o vistierie de mare preţ, răsplătea cetăţii sale pentru creşterea ce a avut într-însa. Din acea vreme sfînta mînă a Botezătorului era la credincioşii antiohieni de mare cinste, căci printr-însa se săvîrşeau multe minuni.

Multe vremi şi mulţi împăraţi trecînd, a venit Iulian, călcătorul de lege, care pe faţă lepădîndu-se de Hristos şi închinîndu-se idolilor, făcea mare rău Bisericii lui Dumnezeu, nu mai puţin decît chinuitorii care au fost mai înainte de el.

Nu numai pe credincioşii cei vii ai lui Hristos îi prigonea şi-i ucidea, ci s-a ridicat şi asupra morţilor cu tiranie şi fără de omenie; pentru că, scoţînd din mormînt oasele sfinţilor celor care pătimiseră înainte, le dădea focului, iar bisericile lui Dumnezeu şi toate lucrurile sfinte arzîndu-le, le prefăcea în cenuşă.

Iulian acesta s-a dus şi în Antiohia, pe de o parte ca să aducă jertfă înaintea cetăţii necuratului său zeu Apolon cel din Dafne, iar pe de alta ca şi acolo să facă rău creştinilor şi să ardă lucrurile sfinte.

Creştinii care erau în Antiohia, auzind despre venirea lui, au ascuns în taină sfînta mînă a Botezătorului, într-un stîlp oarecare al cetăţii, care se numea Gonia, ca astfel să nu fie necinstită şi arsă de chinuitori. Ducîndu-se el în Antiohia şi făcînd mari fărădelegi şi chinuire, apoi căutînd cu sîrguinţă mîna Botezătorului, după ce n-a putut s-o afle, a trimis în Palestina, în cetatea Sevastia, ca tot trupul Botezătorului care era acolo, afară de cap şi de mînă, precum şi mormîntul şi biserica lui, să se dea focului şi risipirii. Acest lucru s-a şi făcut, precum scriu Nichifor şi Chedrin.

Fericitul Simeon Metafrast a scris acestea, că nu trupul Botezătorului, ci alt trup s-a ars în locul aceluia; pentru că patriarhul Ierusalimului, înştiinţîndu-se mai înainte vreme de porunca chinuitorului, a luat în taină din mormînt moaştele Botezătorului şi le-a trimis în Alexandria, cu pază; iar în locul acelora a pus oasele unui mort şi acelea au fost arse în locul moaştelor Botezătorului, împreună cu mormîntul şi cu biserica lui.

Pierind degrabă acel fără de lege împărat şi dreapta credinţă iarăşi strălucind, mîna Sfîntului Înaintemergător a fost scoasă din stîlpul de unde a fost ascunsă, ca o lumină de sub obroc, şi se cinstea de credincioşi, căci se săvîrşeau printr-însa minuni, ca şi mai înainte, dintre care să spunem una.

Un balaur mare şi înfricoşat se încuibase în hotarele Antiohiei, iar necuratul popor elin care era acolo, avîndu-l în numărul zeilor, îl cinstea cu jertfe în toţi anii, iar jertfa se săvîrşea în acest chip: o fecioară fără prihană, păzită înadins pentru aceasta, se dădea balaurului, văzînd tot poporul din priveliştea ce era gătită nu departe de peştera acelui balaur. Ieşind de la locul său, balaurul, arătîndu-se foarte înfricoşat la vedere, se tîra şuierînd, căscînd gura, apoi lua jertfa care i se aducea şi cu dinţii rupînd-o, o mînca. Pentru aceasta se luau fiicele Antiohiei, după sorţi.

Atunci s-a întîmplat, într-un an, de au căzut sorţii pe unul din cetăţenii de credinţă creştină ca să dea pe fiica sa balaurului spre jertfă. Iar el cu multe lacrimi ruga pe Hristos Dumnezeu şi pe Ioan Botezătorul ca să se izbăvească fiica sa de moartea aceea cumplită. Deci, sosind vremea praznicului acelui balaur urît de Dumnezeu, tatăl fiicei striga către Dumnezeu cu tînguire şi pe Sfîntul Ioan Botezătorul îl chema spre ajutor.

Ajungînd la biserica în care era mîna Botezătorului, a rugat pe chelar să-i deschidă şi să-l lase să se închine la acea cinstită şi sfîntă mînă. Aceasta o făcea cu un gînd tăinuit în inima sa, pentru care avea galbeni mulţi în sînul său. Apoi, cînd făcea închinăciune în sfînta biserică, înaintea sicriului în care era sfînta mînă, a vărsat acolo galbenii din sîn. Chelarul fiind iubitor de aur, a început a-i aduna cu osîrdie, în care vreme creştinul acela, sărutînd sfînta mînă a Botezătorului, a muşcat în taină cu dinţii încheietura degetului mic, ascunzînd-o la sine; apoi s-a rugat mult şi a ieşit de acolo, cîştigîndu-şi dorirea.

Deci, sosind acea cumplită zi în care era să se dea fecioara spre moartea cea nevinovată şi adunîndu-se acolo poporul, în ceasul jertfei, a venit tatăl, ducîndu-şi fiica spre mîncare balaurului, făcînd sărmanul rugăciuni din inimă şi avînd nădejde spre Dumnezeu.

Pe cînd ieşea acel înfricoşat balaur din peştera sa, şuierînd şi căscînd gura, şi se apropia de fecioara aceea pregătită lui spre jertfă ca s-o mănînce, tatăl nu se depărta, chemînd în ajutor pe Atotvăzătorul şi Mîntuitorul Hristos Dumnezeu şi pe Botezătorul Lui.

Apropiindu-se balaurul şi căscînd gura, tatăl fecioarei a aruncat încheietura sfinţitului deget al Botezătorului în mijlocul gîtlejului balaurului şi îndată acesta a căzut mort, mîntuindu-se fecioara de cumplita moarte. Tatăl ei, cu glas mare şi cu lacrimi de bucurie, înălţa mulţumire lui Dumnezeu Mîntuitorul, şi Sfîntului Botezător spunînd la tot poporul lucrurile lui Dumnezeu cele minunate şi preamărite.

Poporul care era de faţă, văzînd balaurul mort şi pe fecioară vie, împreună cu tatăl lăudînd pe Dumnezeu, la început se mira şi se înspăimînta foarte de acea minune; apoi, schimbîndu-se spaima în bucurie, într-un glas preamăreau pe Unul adevăratul Dumnezeu, Care întru cei de sus locuieşte şi spre cei smeriţi priveşte. Deci, antiohienii au făcut prăznuire şi mare veselie, pentru că mulţime nenumărată de necredincioşi s-au adăugat la cei credincioşi, crezînd în Hristos Dumnezeu. Iar în acel loc unde s-a făcut acea preamărită minune, au zidit o biserică frumoasă şi mare, întru numele Sfîntului Ioan Botezătorul.

Apoi se mai povesteşte şi aceasta, că în ziua praznicului Înălţării cinstitei Cruci a Domnului, se înălţa de arhiereu şi acea cinstită mînă a Botezătorului. Dar uneori se ridica în sus singură, iar alteori se lăsa în jos, prin aceasta însemnînd îndestularea roadelor pămîntului sau lipsa lor.

În adevăr, cînd se ridica, se făcea îmbelşugarea ţarinilor, grădinilor, livezilor şi viilor; iar cînd se lăsa în jos, urma lipsirea rodurilor şi foamete. Cînd, cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, năvălind agarenii, au luat Antiohia şi toate hotarele ei şi au început a o stăpîni, atunci acea vistierie de mare preţ, adică preacinstita mînă a Sfîntului Ioan Botezătorul era ca într-o robie.

Drept-credincioşii împăraţi creştini puneau multă sîrguinţă, cum ar putea să ia acea cinstită mînă din stăpînirea agarenilor şi s-o aibă într-a lor împărătească cetate, dar nu-şi cîştigau dorirea; pentru că nu puteau nici cu aur, nici în alt chip s-o răscumpere de acolo.

Apoi, împărăţind porfirogeneţii, fraţii Constantin şi Roman (913-959) – acel dar, mai scump decît toate vistieriile pămînteşti, li s-a dăruit în felul următor: Unui bărbat cinstit din Antiohia, cu dregătoria diaconească, anume Iov, i-a venit un gînd din dumnezeiască insuflare, cum ar putea să scoată sfînta mînă a Botezătorului din stăpînirea agarenilor şi s-o aducă în creştineasca stăpînire. Deci, se afla acea sfîntă mînă în cea mai frumoasă biserică ce era în Antiohia, adică a Sfîntului Apostol Petru; atunci Iov şi-a făcut locuinţa sa lîngă acea biserică şi s-a împrietenit cu păzitorul de vase al bisericii, ca astfel să poată săvîrşi mai lesne ceea ce-şi pusese în mintea sa.

A încercat de multe ori să înduplece pe păzitorul de vase la lucrul său cel cugetat, dar dacă acela n-a voit, atunci Iov a făcut astfel: a gătit cină bună şi chemînd pe păzitorul de vase, l-a ospătat şi l-a îmbătat; apoi, acela adormind greu, Iov a mers în taină în biserică şi, deschizînd racla, a luat mîna Botezătorului şi a ascuns-o. Dimineaţa, deşteptîndu-se din somn păzitorul de vase, n-a ştiut de lucrul ce se făcuse.

Iov, în acea vreme, a ieşit din Antiohia cu cinstita mînă şi mergea degrabă spre hotarele împărăţiei creştineşti, temîndu-se ca să nu se înştiinţeze cetăţenii Antiohiei despre ducerea sfintei mîini şi să nu vină în urma lui; apoi, cu dumnezeiescul acoperămînt păzindu-se şi cu rugăciunile Sfîntului Botezător fiind apărat, fără de vătămare şi fără împiedicare, degrabă a ajuns în stăpînirea creştinească.

Deci, mergînd în Calcedon, a descoperit taina pe care o păstra, arătînd acea comoară nepreţuită, adusă din Antiohia, şi îndată a dat de ştire credincioşilor împăraţi; iar ei, auzind de acea veste bună mai presus de nădejde, s-au umplut de negrăită bucurie şi fără zăbavă au trimis la Calcedon corabia cea împărătească, cu preasfinţitul patriarh şi cu cîţiva cinstiţi senatori, să întîmpine mîna Botezătorului, care se aducea la dînşii şi s-o primească în cetatea împărătească cu cinste.

Întorcîndu-se de la Calcedon corabia, cu sfînta mînă pe care o ducea însuşi patriarhul în mîinile sale, au ieşit la ţărm împăraţii şi tot poporul, ca şi cum întîmpinau pe Sfîntul Botezător nevăzut, venind din cer şi cu vrednică închinăciune o cinsteau cu osîrdie, în psalmi şi în cîntări, cu lumînări şi tămîie; apoi, sărutînd-o cu dragoste, au pus-o în împărăteasca biserică, care era în palat. S-a întîmplat acea aducere a sfintei mîini a Botezătorului chiar în seara dumnezeieştii Arătări, mai înainte de sfinţirea apelor. Iar după acest praznic se făcea soborul Botezătorului cu multă veselie, în cinstea celui mai cinstit decît proorocii, a Sfîntului Ioan Botezătorul, şi întru slava Unui Dumnezeu în Treime, Cel de toţi slăvit şi închinat, în veci. Amin.

mai mult
Creștinătate

Boboteaza sau Botezul Domnului. Tradiții și superstiții de Bobotează

Boboteaza

Pe 6 ianuarie credincioşii ortodocşi prăznuiesc Bobotează sau Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, sărbătoare numită şi Epifania sau Dumnezeiască Arătare. 

Boboteaza reprezinta incheierea ciclului asa-numitelor 12 zile ale sarbatorilor de iarna, care incep pe 24 Decembrie in Ajunul Craciunului.

In limba greaca, cuvantul Boboteaza este supranumit Teofanie sau Epifanie care se traduce prin Aratarea Domnului, si anume a Sfintei Treimi.

In Biblie Ioan Botezatorul este mentionat si considerat ca fiind inaintemergatorului lui Iisus Hristos. De asemenea, se considera ca acesta a raspandit venirea acestuia, indemnandu-i pe iudei la pocainta.

In Evanghelie se relateaza că Iisus a venit din Galileea pentru a fi botezat de catre Ioan. Acesta, in momentul in care l-a vazut a rostit urmatoarele cuvinte: „Iata mielul lui Dumnezeu, cel ce spala pacatul lumii”.

De asemenea, odata cu sarbatoarea de Bobotează apar si anumite traditii si obiceiuri pe care oamenii le tin cu sfintenie.

Conform acestei relatari, iesind din apa Iordanului, Iisus ar fi spus „cerurile s-au deschis si duhul lui Dumnezeu s-a varsat, coborandu-se ca un porumbel si venind peste el. Si glas din ceruri zicand : acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit”.

În ziua de Bobotează are loc sfinţirea apei, în timpul slujbei de Iordan. Pregătirea acestui moment se face, şi astăzi, cu multă atenţie, în fiecare comunitate. Locul de desfăşurare a slujbei se alege împreună cu preotul satului, de obicei într-un spaţiu mai larg – unde să fie cel puţin o fântână -, în imediată vecinătate a unei ape curgătoare, în gospodăria unui om sau în curtea bisericii.

Pentru acest moment se aduce apă, care se punea în vase mari de lemn şi, tot acum, se taie, la rău, o cruce mare de gheaţă. În jurul acestei cruci sau în jurul crucii care se află în mod normal în curtea bisericii, se desfăşoară întreg ceremonialul religios, la care participa toată suflarea comunităţii.

Se spune că, în noaptea de Bobotează, tinerele fete îşi visează ursitul. Ele îşi leagă pe inelar un fir roşu de mătase şi o rămurică de busuioc, pe care o pun sub pernă. Fetele care cad pe gheaţă în ziua de Bobotează pot fi sigure că se vor mărita în acel an.

Dacă în dimineaţa Ajunului de Bobotează, pomii sunt încărcaţi cu promoroacă, aceştia vor avea rod bogat. De asemenea, se crede că animalele din grajd vorbesc la miezul nopţii despre locurile unde sunt ascunse comorile.

Se crede că în aceste zile animalele vorbesc, capătând puteri neobișnuite. Peste obiceiurile creștine ortodoxe de sfințire a apelor sau de scufundare a crucii s-au suprapus și multe practici, cum ar fi afumarea grajdurilor și a vitelor pentru alungarea duhurilor rele din acestea, aprinderea focurilor pe câmp sau colindele însoțite de tot felul de strigături și zgomote. Toate acestea au un rol de curățire și de îndepărtare a răului.

Tradiţia spune că de Bobotează nu se spală rufe, nu se face curăţenie, iar apa sfinţită luată acum are puteri miraculoase, ea nu se strică niciodată. Se crede că în această zi este bine să se mănânce piftie și grâu fiert și să se bea vin roșu pentru noroc şi prosperitate.

mai mult
Creștinătate

SFINȚIREA CEA MARE A APEI SAU AGHEASMA MARE

agheasma

În Biserica Ortodoxă, în ajunul şi în ziua sărbătorii Botezului Domnului (5 şi 6 ianuarie), se oficiază Sfinţirea cea mare a apei, numită şi Agheasma Mare. Această slujbă se săvârşeşte numai în aceste zile ale Bobotezei. Se numeşte Sfinţirea cea mare a apei deoarece apa sfinţită de sărbătoarea Botezului Domnului, conform „Învățăturii de credință creștină ortodoxă”, are o putere deosebită, fiind sfinţită printr-o îndoită chemare a Sfântului Duh în cursul rugăciunii de sfinţire, iar sfinţirea are loc în ziua în care Mântuitorul a sfinţit apele, botezându-Se în Iordan.

Slujba Sfinţirii mari a apei ne aduce aminte de Botezul Domnului în Iordan, când s-au deschis cerurile şi S-a arătat Sfânta Treime, dar şi de botezul nostru, când am fost botezaţi în numele şi iubirea Preasfintei Treimi. Sfântul Ioan Gură de Aur scria încă din a doua jumătate a secolului 4 şi începutul secolului 5 că „mulţi creştini obişnuiesc ca la această sărbătoare (Botezul Domnului), la miezul nopţii, după ce au scos apă, să o ia acasă şi să o ţină un an întreg, pentru că în ziua aceasta s-a sfinţit apa. Aici se întâmplă o minune, deoarece apa care se scoate azi nu se strică, ci se ţine un an întreg şi deseori doi sau trei ani de-a rândul, fiind ca şi cea proaspătă”.

La slujba Aghesmei Mari cerem, prin rugăciunile întocmite de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, care a trăit în secolul 7, ca apa aceasta să fie „izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtarea puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească”. Ne rugăm, de asemenea, ca ea să fie, pentru cei ce vor fi stropiţi sau vor gusta din ea, „spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă”.

Apa sfinţită de Bobotează numită Agheasmă Mare se ia dimineaţa, pe nemâncate, până la Odovania praznicului Botezului Domnului din data de 14 ianuarie, iar în restul anului bisericesc nu se ia decât cu acordul preotului duhovnic.

mai mult
Creștinătate

Ajunul Bobotezei, zi de post negru. Tradiţii şi obiceiuri în ziua în care se alungă spiritele rele

ajun

Ajunul Bobotezei este considerată prima zi de post negru din an, în care nu se mănâncă şi nu se bea nimic, fiind urmată de bobotează şi de ziua Sfântului Ioan, care încheie ciclul sărbătorilor de iarnă. Boboteaza, serbată în 6 ianuarie este considerată şi ziua naşterii spirituale a Mântuitorului Iisus Hristos.

În Ajunul Bobotezei (5 ianuarie) se ţine post negru, nu se mănâncă şi nu se bea nimic. Canoanele Bisericii învaţă că în Ajunul Bobotezei se ajunează total, (Canonul 1 al Sf. Teofil al Alexandriei), iar a doua zi se ia agheasma pe nemâncate. În Tipicul Sfântului Sava se spune că, dacă Ajunul cade duminica sau sâmbăta, nu se ţine post negru. Postul din ziua de 5 ianuarie este păstrat din perioada secolele IV-VI, când catehumenii se pregăteau prin post şi rugăciune timp de 40 de zile, să primească botezul în seara acestei zile. După ce primeau botezul, puteau sa participe pentru prima data la liturghia credincioşilor şi să se împărtăşească. Astăzi, creştinii postesc în aceasta zi, pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfinţită – Agheasma Mare.

Cu Agheasma Mare se stropesc casele credincioşilor şi locuitorii acestora, în Ajunul Bobotezei. Tot cu ea se stropesc şi lucrurile care trebuie binecuvântate sau sfinţite, cum ar fi de pildă, la binecuvântarea şi sfinţirea prapurilor, la sfinţirea crucii şi a troiţelor, a clopotului, a vaselor şi veşmintelor liturgice, la sfinţirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor şi a Sfântului şi Marelui Mir.

Tradiţia spune că în ajunul Bobotezei oamenii pregătesc o masa asemănătoare cu masa din ajunul Crăciunului. Pe masa din „camera de curat” se aşterne o faţă de masă, aleasă special pentru acest moment, sub faţa de masă se pune fân sau otava iar pe fiecare colt se pune cate un bulgare de sare. Deasupra se aşează douăsprezece feluri de mâncare: coliva – grâu pisat, fiert, îndulcit cu miere şi amestecat cu nucă pisata -, bob fiert, fiertura de prune sau perje afumate, sarmale ( „găluşte” ) umplute cu crupe, borş de „burechiuşe” sau „urechiuşele babei” – borş de fasole albă în care se fierb colţunaşi mici, umpluţi cu ciuperci, ce au colţurile lipite în forma de urechiuşe -, borş de peste, peşte prăjit, „vărzare” – plăcinte de post umplute cu tocătura de varza acră -, plăcinte cu mac etc.

Pana la sosirea preotului cu Iordanul sau Chiraleisa, nimeni nu se atinge de mâncare iar, imediat după sfinţirea mesei, parte din bucate sunt adăugate în hrana animalelor pentru „a fi protejate de boli şi pentru a fi bune de prasilă”.

mai mult
Creștinătate

Tabăra de iarnă de la Mănăstirea Putna

putna

În perioada 30 decembrie – 2 ianuarie, 200 de ascoreni din mai multe asociaţii din ţară s-au reunit la Mănăstirea Putna din judeţul Suceava, în tradiţionala tabără de iarnă.

Studenţii au colindat obştea mănăstirii şi s-au întâlnit cu părinţii duhovnici pentru a primi sfat şi pentru a-şi lămuri multe din frământările tinereţii. În cele patru zile petrecute la Putna, tinerii au participat la slujbele oficiate în noaptea dintre ani – Privegherea, Acatistul Mântuitorului şi Te Deum, cât şi la Sfânta Liturghie săvârşită în prima zi a anului. În după-amiaza zilei de 1 ianuarie, în paraclisul mănăstirii a avut loc întâlnirea studenţilor cu părinţii Hrisostom Ciuciu şi Ieremia Berbec, care au susţinut conferinţele „Despre identitate şi demnitate“ şi „Urmăreşte-ţi ţelul“.

Pe data de 2 ianuarie, în ziua pomenirii Cuviosului Serafim de Sarov, membrii ASCOR au participat la Sfânta Liturghie oficiată la Mănăstirea Sihăstria Putnei, cu ocazia unuia dintre hramurile bisericii mari a mănăstirii, de Preasfinţitul Părinte Macarie, Episcop al Europei de Nord. La slujbă a fost prezent şi Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor: „În viaţa sa pământească, acest cuvios nevoitor avea o bucurie negrăită şi făcea din fiecare întâlnire cu cei din jurul său un eveniment pascal, întâmpinându-i pe toţi prin cuvintele: «Hristos a înviat, bucuria mea!». Şi noi am trăit în această zi o mare bucurie pascală, pe de o parte alături de Sfântul Cuvios Serafim de Sarov şi de toţi sfinţii rugători, iar pe de altă parte datorită reîntâlnirii cu Părintele Arhiepiscop Pimen, cu obştea mănăstirii şi cu credincioşii şi tinerii din această zonă binecuvântată a ţării“.

La finalul Sfintei Liturghii, conform tradiţiei, a fost oficiată de către cei doi ierarhi şi slujba Parastasului pentru părintele Sebastian Scheuleac, egumenul Sihăstriei Putnei. Astăzi, 5 ianuarie, se împlinesc 8 ani de la trecerea sa la Domnul.

Jurnalul unui pelerin la trecerea dintre ani

La trecerea dintre ani, voluntarii Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR) din toată ţara şi din Republica Moldova, împreună cu voluntarii din Asociaţia Tinerilor Ortodocşi Români (ATOR) şi Studenţi Pentru Viaţă (SPV) s-au întâlnit în pacea şi în frumuseţea specifice Mănăstirii Putna. „Dumnezeu a pus în inima fiecăruia dintre noi chemarea de a veni la Mănăstirea Putna“, a spus pr. stareţ Melchisedec Velnic.

Organizată de ASCOR Suceava, întâlnirea voluntarilor a avut în prim-plan redescoperirea tradiţiilor româneşti, a credinţei şi a legăturilor dintre tineri. Evenimentul s-a desfăşurat în perioada 30 decembrie 2016 – 2 ianuarie 2017 în seninătatea Mănăstirii Putna şi a cuprins atât activităţi liturgice, cât şi culturale. Voluntarii din toată ţara au avut oportunitatea de a se cunoaşte, de a schimba idei şi de a-şi împărtăşi dragostea frăţească cu românii de peste Prut, sub protecţia Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, bucuroşi a ne vedea „uniţi“ sub cupola sfântă a Mănăstirii Putna, asemeni Moldovei din perioada Domniei sale.

La această întâlnire au participat şi filialele ASCOR şi ATOR din Iaşi, dornice de cunoaştere, de a împrumuta din pacea şi din frumuseţea peisajului sfânt şi de a începe un an nou binecuvântat şi plin de evenimente şi de activităţi menite dezvoltării studenţilor şi tinerilor din Iaşi.

„Simt că am redescoperit Putna, o văd cu alţi ochi: doi trupeşti şi alţi doi sufleteşti. Anul acesta a fost special, iar motivele sunt multe şi diferite. Poate datorită oamenilor minunaţi cu care m-am împrietenit, rugăciunii neîncetate de pe meleagurile Putnei, părinţilor care se nevoiesc aici şi care ne împărtăşesc din roadele bucuriei lor duhovniceşti. Indiferent de motive, faptul că noi, tinerii, ne adunăm la Putna de Anul Nou din toate colţurile ţării este o mărturie că dorim să fim în comuniune cu Hristos şi cu fiecare dintre noi.“ (Anca V.)

„Primul revelion la Mănăstirea Putna…oameni noi şi frumoşi, multă pace şi bucurie. Clipe minunate ce mi s-au întipărit ireversibil în suflet. Am învăţat lucruri noi, mi-am schimbat unele păreri, am păşit în noul an cu entuziasm, optimism şi pregătită de o schimbare în bine.“ (Emilia P.)

„Putna este locul în care simţi cu adevărat că eşti român, urmaş al lui Ştefan cel Mare!“ (Bianca S.)

„Sunt fericit pentru că am avut ocazia să ne rugăm împreună cu obştea mănăstirii, pentru că plec acasă cu noi învăţături date de părinţi în cadrul conferinţelor şi întâlnirilor şi, mai ales, pentru că am reuşit să leg prietenii cu români din toată ţara şi din Republica Moldova.“ (Doru P.)

„Aveam nevoie de voi… de comuniune, iubire şi bucurie. Aşa a fost… m-aţi ajutat să mă cunosc, să mă regăsesc, să mă întrec pe mine însămi.“ (Cristina C.)

„Este prima dată când vin la Mănăstirea Putna şi pot să spun cu sinceritate că am rămas profund impresionată. Sunt altă persoană acum şi mai hotărâtă ca oricând să lupt pentru cele bune“. (Oana A.)

„S-a întâmplat pur şi simplu… am trăit din plin câteva zile speciale. Simt un nou început. Mulţumesc, ASCOR Iaşi!“. (Ionuţ P.) (Ştefan-Cătălin Topliceanu – vicepreşedinte ASCOR Iaşi)

mai mult
Creștinătate

Cuvânt la Tăierea Împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos (1 ianuarie)

taierea-imprejur-a-domnului

Împlinindu-se opt zile de la Naştere, Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit a primi tăierea împrejur, pe de o parte ca să împlinească legea, cum spune în Evanghelie: N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc, pentru că El se supunea legii, ca pe cei vinovaţi şi robiţi de dînsa să-i facă liberi, precum zice apostolul: A trimis Dumnezeu pe Fiul Său, Care S-a născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere; iar pe de alta ca să se arate că a luat trup adevărat şi să astupe gurile eretice, care ziceau că Hristos n-ar fi luat trup omenesc, ci cu nălucire S-ar fi născut.

Drept aceea, S-a tăiat împrejur, ca să fie arătat omenirii; pentru că de nu S-ar fi îmbrăcat cu trupul nostru, apoi cum ar fi fost cu putinţă să se taie împrejur nălucirea, iar nu trupul, fiindcă grăieşte Sfîntul Efrem Sirul: „Dacă n-a fost trup, pe cine a tăiat Iosif împrejur? Cel ce a fost cu trup adevărat S-a şi tăiat împrejur ca un om, şi cu sîngele Său S-a roşit Pruncul, ca un fiu omenesc şi, durîndu-L, plîngea, precum se cădea firii omeneşti”.

Pentru aceea S-a tăiat împrejur la trup, ca să ne aducă nouă duhovnicească tăiere împrejur; pentru că, sfîrşindu-se legea cea veche, care era după trup, a început cea nouă, duhovnicească. Precum omul cel vechi, trupesc, tăia împrejur pe omul cel simţit, aşa şi cel duhovnicesc este dator a-şi tăia împrejur patimile cele sufleteşti: iuţimea, mînia, zavistia, mîndria, necurăţia şi alte păcate. Iar a opta zi S-a tăiat împrejur, scriidu-ne nouă cu sîngele Său viaţa cea viitoare, care de învăţători se socoteşte a fi a opta zi. Astfel, Ştefan, făcătorul canonului din această zi, în cîntarea a patra, zice: „Închipuieşte viaţa cea neîncetată a veacului al optulea ce va să fie, în care Stăpînul S-a tăiat împrejur”. Sfîntul Grigorie de Nissa grăieşte aşa: „Cea de a opta zi s-a aşezat prin lege, ca veacul al optulea, ce va să fie prin optime, să mi-l însemneze mie”.

Se cuvine a şti şi aceasta: că tăierea împrejur în Aşezămîntul cel vechi era rînduită în chipul Botezului şi al curăţirii păcatului strămoşesc, măcar că acela nu se curăţa cu totul prin tăierea împrejur, pînă la sîngele lui Hristos cel de voie vărsat pentru noi, pentru că tăierea împrejur era numai închipuire a înainte curăţirii celei adevărate, iar nu adevărată curăţire, pe care a săvîrşit-o Domnul nostru, scoţînd păcatul din mijlocul lumii şi pironindu-l pe Cruce. Iar în loc de tăierea împrejur din legea cea veche, a legiuit Botezul darului celui nou, care este din apă şi duh. Tăierea împrejur a fost atunci ca o pedeapsă pentru păcatul cel întîi făcut şi spre semnul acesta, cum că pruncul ce se taie împrejur este zămislit întru fărădelegi, după cuvîntul lui David: …în păcate m-a născut maica mea; pentru care rana rămîne pe trupul pruncului.

Dar Domnul nostru era fără de păcat, deşi în toate S-a asemănat nouă, în afară de păcat; precum şarpele de aramă făcut de Moise în pustie era şarpe numai cu asemănarea, dar fără veninul şarpelui, aşa şi Hristos era om adevărat, dar nepărtaş păcatului omenesc şi S-a născut din Maică fără de prihană şi fără de bărbat, mai presus de fire.

Nu se cădea Lui să rabde acea rană a păcatului, adică a tăierii împrejur, după lege, ca unul Care era fără de păcat şi dătător de lege, dar de vreme ce a venit să ia asupra Sa păcatele a toată lumea, după cum grăieşte Apostolul: Neştiind de păcat, pentru noi s-a făcut păcat; deci ca şi cum ar fi fost păcătos, a suferit tăierea împrejur, fiind fără de păcat. Apoi mai mare smerenie a arătat Stăpînul nostru în tăierea împrejur decît în naşterea Sa.

Pentru că prin naştere a luat asupra Sa numai chipul omenesc, după cum grăieşte Apostolul: Întru asemănarea omenească făcîndu-Se şi cu chipul S-a aflat ca omul, iar prin tăierea împrejur a luat asupra Sa chipul păcătosului, suferind ca şi un păcătos rana cea rînduită pentru păcat. Pentru ceea ce nu era vinovat a pătimit ca un vinovat, cum grăieşte David: Cele ce n-am jefuit, atunci am plătit; de care păcat nu sînt părtaş, pentru acela am suferit durerea tăierii împrejur.

Deci, a voit ca să primească tăiere împrejur, începînd înainte de a pătimi pentru noi, şi gustînd acel pahar, pe care voia să-l bea pînă în sfîrşit, grăind pe Cruce: Săvîrşitu-s-a. Vărsa picături de sînge dintr-o parte a trupului, pînă ce din tot trupul va curge sîngele pîraie; în pruncie începe a răbda şi la pătimire se deprindea; ca, atunci cînd va fi bărbat desăvîrşit cu vîrsta, să rabde cu înlesnire patimile cele mai cumplite: pentru că din tinereţe se cuvine omului a se deprinde la nevoinţele cele bărbăteşti. Viaţa omenească este plină de osteneli, fiind ca o zi, avînd naşterea dimineaţa, iar seara sfîrşitul; că de dimineaţă, adică din scutece, Omul – Dumnezeu Hristos iese la lucrul Său prin osteneli, fiind în osteneli din tinereţe şi spre lucrarea Sa pînă în seara aceea cînd soarele s-a întunecat şi s-a făcut întuneric pe tot pămîntul pînă la al nouălea ceas; căci grăieşte către iudei: Tatăl Meu pînă acum lucrează şi Eu lucrez.

Dar ce lucrează Domnul nostru? Mîntuirea noastră; căci mîntuire a lucrat în mijlocul pămîntului. Iar ca s-o lucreze desăvîrşit, se apucă de dimineaţă, adică din tinereţe de lucru, începînd a răbda durere trupească şi cu inima suferind pentru noi ca pentru fiii Săi, pînă ce se va închipui întru noi Hristos. De dimineaţă, cu sîngele Său începe a semăna, ca spre seară să adune rodul cel frumos al răscumpărării noastre.

Apoi s-a pus numele fericitului prunc „Iisus”, nume care s-a dat din cer de Arhanghelul Gavriil în vremea cînd a binevestit Preacuratei Fecioare zămislirea Lui şi mai înainte pînă a nu se zămisli în pîntece, adică mai înainte pînă a nu se învoi Preasfînta Fecioară cu cuvintele binevestitorului, sau mai înainte pînă a nu zice: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvîntul tău. Pentru că la acele cuvinte ale ei, îndată Cuvîntul lui Dumnezeu trup s-a făcut, sălăşluindu-Se în preacuratul şi preasfîntul Ei pîntece.

Deci, acest preasfînt nume, Iisus, care s-a spus de înger mai înainte de zămislire, I s-a dat la tăierea împrejur Domnului Hristos, ca o încredinţare despre mîntuirea noastră; pentru că „Iisus” înseamnă „Mîntuitor”, precum mai înainte a tălmăcit acelaşi înger lui Iosif, în vis, arătîndu-se şi zicîndu-i: Vei da numele Lui „Iisus”, pentru că Acela va mîntui pe poporul Său din păcate. Încă şi Sfîntul Apostol Petru, mărturisînd despre numele lui Iisus, zicea: Nu este întru nimeni altul mîntuire, pentru că nu este nici un alt nume sub cer, dat între oameni, întru care se cade a ne mîntui.

Acest mîntuitor nume, Iisus, mai înainte de toţi vecii era pregătit în sfatul Sfintei Treimi, şi pînă acum păzit spre a noastră mîntuire; iar acum ca un mărgăritar de mult preţ s-a adus spre răscumpărarea neamului omenesc din vistieriile cele cereşti şi s-a dat prin Iosif, întru adeverirea tuturor; apoi cele neştiute şi cele tăinuite ale înţelepciunii lui Dumnezeu, întru numele acesta s-au arătat. Acest nume ca un soare a strălucit lumii, după cum grăieşte proorocul: Va răsări vouă, celor ce vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii.

Ca un mir bine mirositor a umplut lumea de bună mireasmă. Ca un mir este vărsat numele Său, nu ţinut în vas, ci vărsat; căci pînă cînd mirul este în vas, pînă atunci mireasma lui este înăuntru; iar cînd se varsă, îndată buna lui mireasmă umple văzduhul. Puterea numelui lui Iisus era tăinuită în sfatul cel mai înainte de veci, acoperindu-se ca într-un vas; iar după ce din cer s-a vărsat pe pămînt acest nume, îndată ca nişte mir plin de aromate, prin buna mirosire a darului, de la vărsarea pruncescului sînge la tăierea împrejur, a umplut lumea. Şi toată lumea acum mărturiseşte că Domnul Iisus Hristos este întru slava lui Dumnezeu Tatăl.

Arătată s-a făcut puterea numelui lui Iisus, căci acest minunat nume a mirat pe îngeri, a bucurat pe oameni şi a înfricoşat pe diavoli, pentru că şi diavolii cred în El şi se cutremură. Apoi de numele acesta tremură iadul, tremură cele dedesubt, se scutură puterea întunericului, cad cei ciopliţi, se goneşte întunericul idoleştii îndrăciri; iar lumina dreptei credinţe răsare şi luminează pe tot omul ce vine în lume.

La acest nume preamare al lui Iisus tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt. Acest nume al lui Iisus este armă tare asupra potrivnicilor, precum zice Sfîntul Ioan Scărarul: „Totdeauna cu numele lui Iisus să baţi pe cei potrivnici, pentru că armă mai tare decît aceasta nu vei afla nici în cer, nici pe pămînt”. Acest nume preascump, Iisus, o! cît de dulce este inimilor celor ce iubesc pe Iisus Hristos! O! cît este de dorit celui ce-L are pe El! Căci Iisus este iubire şi dulceaţă. Acest preasfînt nume Iisus, o! cît este de iubit robului şi legatului pentru Iisus, celui robit pentru dragostea Lui!

În minte să fie Iisus, pe limbă Iisus; Iisus se crede cu inima întru dreptate, Iisus se mărturiseşte cu gura spre mîntuire. Ori umblînd, ori şezînd, ori ceva lucrînd, Iisus să fie pururea înaintea ochilor. N-am crezut – zice Apostolul -, a şti ceva între voi, fără numai pe Iisus; căci Iisus, celui ce se plînge către Dînsul, îi este luminare a minţii, frumuseţe a sufletului, sănătate a trupului, veselie a inimii, ajutor întru necazuri, bucurie întru mîhnire, iar iubitorului Său, plată şi răsplătire.

S-a scris cîndva numele cel nespus al lui Dumnezeu – după cum povesteşte Ieronim – pe o tăbliţă de aur, ce se purta pe capul arhiereului celui mare. Se scrie acum dumnezeiescul nume al lui Iisus cu sîngele cel vărsat la a Lui tăiere împrejur, şi se scrie nu în aur, materialnic, ci duhovnicesc, adică în inimile şi în gurile robilor lui Iisus, precum s-a scris întru a Apostolului Pavel, despre care s-a zis: Vas ales Îmi este acesta, ca să poarte numele Meu. Apoi ca o preadulce băutură, preadulcele Iisus doreşte să fie purtat numele Său în vas; căci cu adevărat dulce este celor ce-l gustă cu dragoste, despre care se grăieşte în psalmi: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul. Pe acela gustîndu-l proorocul, strigă: Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea.

Pe Acesta gustîndu-l Apostolul Petru, zice: Iată, noi am lăsat toate şi în urma Ta am mers, căci către cine altul să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Prin această dulceaţă li s-au îndulcit sfinţilor pătimitori chinurile cele amare, încît şi de cea mai amară moarte nu s-au temut, ci strigau, zicînd: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul, primejdia sau sabia? Nici moartea, nici viaţa, fiindcă dragostea este mai tare ca moartea.

Deci în care vas doreşte să se poarte cu adevărat acea dulceaţă a numelui lui Iisus? În cel de aur, ca aurul lămurit în ulceaua primejdiilor şi a necazurilor, care ca şi cu nişte pietre scumpe se împodobeşte cu rănile cele suferite pentru Iisus, strigînd: Eu rănile Domnului Iisus pe corpul meu le port. Un vas ca acesta trebuie acelei dulceţi.

În unul ca acesta numele lui Iisus doreşte să fie purtat. Nu în zadar Iisus, la luarea numelui Său, varsă sînge în tăierea împrejur, voind aceasta, ca vasul, ce va purta numele Său, să se roşească cu sînge. Că după ce Domnul a cîştigat vas ales numelui Său pe Apostolul Pavel, îndată a adăugat, zicînd: Eu îi voi spune, cîte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Caută la vasul Meu, cel sîngerat şi rănit. Aşa se scrie numele lui Iisus, cu roşeala sîngelui, cu durerile şi chinurile celor ce pînă la sînge suferă, nevoindu-se împotriva păcatului.

Deci, te sărutăm, cu dragoste, o, preadulce nume al lui Iisus, ne închinăm cu osîrdie preasfîntului Tău nume, o! preadulce şi întru tot îndurate Iisuse, lăudăm numele Tău cel preamare, Mîntuitorule Iisuse, umilindu-ne faţă de sîngele cel vărsat în tăierea împrejur! Pruncule cel fără de răutate şi Doamne cel desăvîrşit! Şi ne rugăm bunătăţii Tale celei mari, pentru preasfînt numele Tău, pentru preascump sîngele Tău ce s-a vărsat, şi pentru Maica Ta cea fără de prihană, care fără stricăciune Te-a născut, să reverşi asupra noastră mila Ta cea bogată, să îndulceşti inimile noastre prin Tine însuţi Iisuse, să aperi şi să ne îngrădeşti de pretutindeni cu numele Tău!

Însemnează-ne şi ne pecetluieşte pe noi robii Tăi cu acest nume, Iisuse, ca şi în veacul ce are să fie, ai Tăi să fim şi cu îngerii să slăvim preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, Iisuse, şi să-l cîntăm în veci. Amin.

mai mult
Creștinătate

Sfinții sunt prietenii noștri statornici

sf-maria

Creștinismul întemeiat de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru Cel născut în peștera din Betleem, va primi în sânul său, încă din zori, sute și mii de suflete, atrase de mărturiile Sfinților Apostoli și ucenicii lor, dar  convinse mai ales de puterea de jertfă a creștinilor martiri. Scriitorul latin Tertulian (160-240) avea să consemneze, în această privință, în lucrarea sa Apologetica: „Ori de câte ori suntem secerați de voi, persecutorii, ne facem și mai numeroși; sămânța este sângele creștinilor” (semen est sanguis christianorum). Iar cel care deschide șirul martirilor este Sfântul Arhidiacon Ștefan, despre a cărui slujire și martiriu citim pe larg în Faptele Apostolilor. Biserica nu l-a uitat și i-a rânduit, iată, zi de luminoasă pomenire, tocmai de praznicul Nașterii Domnului. De aceea, îi aducem și noi prinos de cucernică recunoștință, o dată cu întreaga creștinătate.

Bucură-te, ușa mucenicilor…

Ca întâiul martir creștin, el a deschis prin jertfa sa ușa cetelor de mucenici, care vor împodobi cerul și pământul cu exemplul dăruirii lor totale. Ușa Cea Mare este, de fapt, Hristos, căci El a spus: „Eu sunt Ușa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui!” (Ioan 10, 9). Dar, urmând lui Hristos, fiecare creștin poate fi o „ușă” de trecere a semenilor săi spre împărăția cerurilor.

Bucură-te, că Hristos te-a încununat frumos… 

Dragostea sa jertfelnică i-a adus, de fapt, prima cunună de mucenic în istoria creștinismului. Chiar și numele său consună, etimologic, în acest sens: stephanos(gr.) înseamnă cunună, coroană. Asemenea lui, toți cei care-i vor urma exemplul vor primi cununa vieții, precum inspirat scrie Sfântul Apostol Iacov: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1, 12);

Într-o lume în care „prietenia” multora este interesată și adesea trădătoare, prietenia sfinților este statornică, curată și lipsită de interese. Se știe că avem „prieteni”, mai ales atunci când o ducem bine, când avem o funcție, când suntem sănătoși și bogați. Dacă ne îmbolnăvim, pierdem funcțiile sau suntem săraci, mulți dintre cei care mai înainte s-ar fi jurat că țin la noi, ne părăsesc. Ei bine, sfinții sunt prietenii noștri statornici, a căror atașament îl simțim mai ales atunci când suntem bolnavi, săraci, huliți, marginalizați.

Pr. Vasile Gordon, Mergând, învățați… Predici pentru toate duminicile și sărbătorile de peste an

mai mult
Creștinătate

Mesajul de Crăciun al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Daniel

Sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos sau Crăciunul ne arată iubirea smerită și milostivă a lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate. Fiul lui Dumnezeu cel necuprinsși nemuritor Se face om muritor, pentru ca să dăruiască oamenilor viața veșnică.

La Nașterea Domnului Iisus Hristos în Betleem, îngerii din ceruri preamăresc pe Dumnezeu și cheamă pe oameni să trăiască pe pământ în pace și bunăvoire. Păstorii din Betleem primesc pe Pruncul Iisus cu bucurie, iar Magii de la Răsărit Îi aduc daruri de mare preț ca unui împărat: aur, tămâie și smirnă.

De aceea, astăzi, copiii și tinerii binevestesc Nașterea Domnului, ca și îngerii odinioară, prin cântări frumoase, numite colinde, iar preoții și diaconii, asemenea păstorilor din Betleem, binevestesc Nașterea Domnului purtând icoana Sa pe la casele oamenilor, în timp ce toți oamenii milostivi și nobili la suflet, asemenea Magilor din Răsărit, oferă daruri copiilor și tuturor celor nevoiași.

Prin urmare, sărbătoarea Nașterii Domnului ne cheamă să dăruim oamenilor pe care îi întâlnim iubire din iubirea lui Hristos, pace și bucurie, luminăși speranță, mai ales celor bolnavi și singuri, săraci și neajutorați.

Totodată, sărbătoarea Crăciunului ne cheamă să ne amintim, prin rugăciune și semne de prețuire, de românii din jurul României și din diaspora română. Pe toţi românii care se află în țări îndepărtate și au dor de Țară și Neam să-i îndemnăm să revină acasă.

De asemenea, să ne rugăm în aceste zile și pentru toți cei care suferă din cauza războiului, a persecuțiilor și a violenței în diferite părți ale lumii, ca Hristos-Domnul Păcii să îi ajute să nu-și piardă speranța păcii şi a mântuirii.

Cu prilejul sărbătorii Nașterii Domnului Iisus Hristos, Anului Nou 2017 și Botezului Domnului, vă adresăm tuturor doriri de sănătate și mântuire, pace și bucurie, împreună cu urarea tradițională: La mulți ani!

mai mult
Creștinătate

Naşterea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos

Nasterea-Domnului-350×262

Naşterea lui Iisus Hristos astfel a fost: fiind logodită Preacurata Maica Lui, Fecioara Maria, cu Iosif, bărbat drept şi bătrîn cu anii – căci era de 80 de ani şi, sub chipul însoţirii, după mărturia Sfîntului Grigore de Nissa şi a Sfîntului Epifanie al Ciprului, a fost dată lui pentru paza fecioriei şi pentru purtarea de grijă pentru dînsa, mai înainte pînă a nu se aduna ei. Iosif era numai cu părerea bărbat Mariei, iar de fapt era păzitor al fecioriei ei celei sfinţite lui Dumnezeu, martor cu ochii şi văzător al vieţii ei celei fără prihană. Căci aşa a vrut Dumnezeu, să tăinuiască înaintea diavolului taina întrupării Sale din Preacurata Fecioară, acoperind prin logodire fecioria Preasfintei Maicii Sale, ca să nu cunoască vrăjmaşul că aceasta este fecioara aceea, despre care a zis Isaia mai înainte: Iată fecioara va lua în pîntece.

Acest lucru îl mărturiseşte şi Sfîntul Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, zicînd: „De trebuinţă era Iosif spre slujirea tainei, să se socotească ca şi cum fecioara ar avea bărbat; iar cu lucrul să se tăinuiască de diavol, ca să nu ştie cele ce vor să fie, anume că Dumnezeu voieşte a petrece cu oamenii”. Asemenea şi Sfîntul Vasile cel Mare grăieşte: „Pentru ca să se tăinuiască de domnul veacului acestuia, s-a economisit să se facă logodire cu Iosif”. Şi Sfîntul Ioan Damaschin zice: „Se logodeşte Iosif cu Maria ca şi cu un bărbat, ca nu cumva, cunoscînd diavolul naşterea lui Hristos din fecioară fără de bărbat, să se dea în lături, adică să înceteze a-l mînia pe Irod şi a îndemna pe iudei spre zavistie. Pentru că diavolul, încă de atunci de cînd a proorocit Isaia: Iată fecioara în pîntece va lua şi va naşte, pîndea pe toate fecioarele, cînd va zămisli vreuna dintr-însele fără de bărbat şi să nască fiind fecioară. Deci, a iconomisit purtarea de grijă a lui Dumnezeu, să se logodească Fecioara Maria cu Iosif, pentru ca să se tăinuiască de către domnul întunericului, fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu.

Deci, mai înainte de săvîrşirea însoţirii prin cunoştinţa trupească, Preacurata Fecioară s-a aflat avînd în pîntece de la Duhul Sfînt şi creştea sfîntul ei pîntece după ce a încăput în sine pe Dumnezeu cel neîncăput. Mai ales după ce s-a întors la casa ei, după o şedere de trei luni la Elisabeta, s-a cunoscut că este îngreuiată, din zi în zi crescînd dumnezeiescul rod şi apropiindu-se de naşterea Sa, prin împlinirea vremii celei obişnuite.

Acest lucru văzîndu-l Iosif, a căzut în nepricepere şi în mare întristare, căci o socotea că este furată de nuntă. Şi, tulburîndu-se bătrînul foarte, zicea în sine: „De unde i s-a făcut ei aceasta? Eu pe dînsa nu am cunoscut-o şi nici măcar cu gîndul n-am greşit şi iată că se vede îngreuiată, vai mie, ce s-a făcut, cu cine a căzut? Cine a înşelat-o pe dînsa? Şi ce voi face eu? Nu ştiu! O voi vădi pe ea, ca pe o călcătoare de lege sau voi tăcea ruşinea ei şi a mea? Pentru că de o voi vădi pe dînsa, apoi cu adevărat, după legea lui Moise, o vor ucide cu pietre şi eu mă voi socoti ca un tiran, dînd-o spre moarte cumplită. Iar dacă, nevădind-o pe dînsa, voi tăcea, apoi voi lua parte la a ei desfrînare. Deci ce voi face? Nu mă pricep! Voi izgoni-o pe ea în taină, ca să se ducă oriunde va vrea sau eu să mă duc de la dînsa într-altă parte depărtată, ca să nu mai vadă ochii mei o ruşine ca aceasta”.

Astfel gîndind Iosif întru sine, s-a apropiat şi a zis către fecioara, precum vorbeşte de aceasta Sfîntul Sofronie, patriarhul Ierusalimului: „Mario, ce este lucrul acesta pe care-l văd întru tine? Nu mă pricep şi mă minunez şi cu mintea mă înspăimîntez. Ascunde-te de la mine degrabă. Marie, ce este lucrul acesta care-l văd întru tine? În loc de cinste, ruşine; în loc de bucurie, întristare, în loc ca să mă laud, ocară mi-ai adus mie; te-am luat de la preoţi din biserică, fără prihană, şi acum ce este ceea ce se vede?”

Şi Atanasie al Alexandriei povesteşte de aceasta astfel: „Iosif, văzînd-o pe ea avînd în pîntece, iar comoara cea dinăuntru neştiind-o şi tulburîndu-se vorbea către fecioară, zicînd: „Ce ţi s-a întîmplat, Marie? Oare nu eşti tu fecioara cea mai cinstită, care ai fost crescută în sfintele pridvoare? Nu eşti tu Maria care nici nu voiai a te uita la faţă de bărbat? Oare nu eşti tu Maria pe care n-au putut preoţii să te înduplece după voia lor şi să te logodească? Oare nu eşti tu Maria care te-ai făgăduit a-ţi păzi nevestejit trandafirul fecioriei? Unde este cămara curăţiei tale? Unde este faţa cea frumoasă? Eu mă ruşinez şi tu îndrăzneşti, căci îţi tăinuiesc păcatul tău?”

Acestea şi multe altele zicînd Iosif către dînsa, o! cît se ruşina fiind nevinovată mieluşeaua şi porumbiţa cea fără prihană, fecioara cea curată, rumenindu-se la faţă la auzirea unor asemenea cuvinte ale lui Iosif. Nici nu îndrăznea a-i spune buna-vestire a Arhanghelului şi proorocirea Elisabetei despre dînsa, ca să nu se arate măreaţă în deşert, lăudîndu-se. De acest lucru adevereşte şi Atanasie, cel mai sus pomenit, că ea a zis către Iosif: „De voi mărturisi eu singură despre mine, apoi voi fi măreaţă în deşert; rabdă puţin, Iosife, şi păstorii te vor încredinţa pe tine”.

Fecioara Maria nimic altceva nu răspundea lui Iosif, decît numai acestea: „Viu este Domnul Cel ce m-a păzit întreagă întru feciorie pînă acum, că nu am cunoscut păcat şi nimeni nu s-a atins de mine; iar ceea ce este întru mine, din voia şi din lucrarea lui Dumnezeu este”. Iosif, ca un om cugeta cele omeneşti, socotind că din păcat este ceea ce s-a zămislit. Însă, ca un drept ce era, n-a voit să o vădească pe dînsa, ci voia să o lase pe ascuns şi să se ducă de la dînsa undeva departe.

Acestea gîndind el, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, zicînd: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta. Aici îngerul numeşte pe fecioara, femeie a lui Iosif, înlăturînd părerea acestuia despre desfrînare – căci Iosif socotea că Maria prin desfrînare a zămislit „femeia cea logodită este a ta, iar nu a altui bărbat”. Teofilact aşa zice: „Femeie a lui Iosif, numeşte îngerul pe Maria, arătînd că cea logodită nu este cu altcineva însoţită, încă şi pentru aceea o numeşte femeia lui Iosif, ca împreună cu fecioria să fie cinstită şi nunta cea după lege”. Aşa socoteşte şi Sfîntul Vasile cel Mare: „Şi fecioară, zice, cu bărbat logodită, ca şi fecioria să se cinstească şi nunta să nu se defaime”.

Fecioria a fost aleasă, deci, ca una ce era de trebuinţă pentru sfinţire; iar logodirea, ca ceea ce este începătura nunţii, s-a rînduit ca legiuită, să nu se socotească că acel născut este născut din fărădelege. Apoi, ca Iosif să fie martor adevărat al curăţiei, şi ea să nu fie sub defăimare, ca una ce şi-ar fi întinat fecioria, pentru că avea chiar pe logodnic martor al vieţii sale şi păzitor. Deci, zice îngerul: Nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, ca şi cum ar fi zis: „Primeşte pe femeia ta după logodire, iar fecioară după făgăduinţa ei, cu care s-a făgăduit lui Dumnezeu; că în neamul evreesc numai această fecioară s-a făgăduit lui Dumnezeu, cea dintîi ca să-şi păzească fecioria neîntinată pînă la sfîrşit. Nu te teme, că cel ce s-a zămislit într-însa de la Duhul Sfînt este: va naşte fiu şi-i vei chema numele Lui ca un tată, deşi nu eşti părtaş la naşterea Aceluia. De vreme ce este obicei ca părinţii să dea nume fiilor lor, precum Avraam a dat nume fiului său Isaac şi tu, măcar că nu eşti tată firesc, însă după părere fiindu-i tată, îi vei sluji părinteşte punîndu-i nume”.

Sfîntul Teofilact mai spune despre înger că a zis astfel lui Iosif: „Măcar că nu ai nici o împărtăşire la naştere, însă această dregătorie părintească voiesc să ţi-o dau, ca să dai nume Celui născut. Tu vei da nume Pruncului, deşi nu este naşterea ta, dar trebuie să te arăţi ca un părinte. Iar numele ce vei da va fi Iisus, care înseamnă Mîntuitor, pentru că Acesta va mîntui pe poporul Său de păcate”.

Sculîndu-se Iosif din somn a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat pe femeia sa cea logodită, pe fecioara cea fără prihană, care, prin făgăduinţa fecioriei, era sfinţită Domnului, ca să fie Maica Stăpînului şi care de la Duhul Sfînt a zămislit pe Mîntuitorul lumii. Pe aceasta a primit-o ca pe o logodnică a sa, iar ca pe o fecioară a Domnului, cinstind-o foarte mult şi slujindu-i ca Maicii Mîntuitorului, cu bună credinţă şi cu frică, n-a cunoscut-o pînă cînd a născut şi, după mărturia lui Teofilact, nu s-a atins de dînsa niciodată.

Iosif fiind drept, nu putea să se atingă de aceea, care nu pentru nuntă îi fusese dată din biserica Domnului, ci, după obiceiul nunţii, spre paza fecioriei. Cum putea să se atingă de o fecioară a Domnului, care făgăduise feciorie veşnică lui Dumnezeu? Cum putea să se atingă de Maica Domnului, Ziditorului Său, de aceea care era fără prihană? Iar ceea ce zice Evanghelia: pînă ce a născut, acest cuvînt, pînă ce, l-a pus Sfînta Scriptură în loc de vreme neîncetată. Căci şi David grăieşte: Zis-a Domnul Domnului Meu: şezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale.

Nu trebuie să înţelegem că numai pînă atunci vrea Domnul, ca Fiul să şadă de-a dreapta Sa, pînă cînd va pune pe vrăjmaşi aşternut picioarelor Lui, iar după punerea vrăjmaşilor nu va avea să mai şadă. Ci, chiar după ce va pune pe vrăjmaşi sub picioare, are să şadă mai cu slăvire, ca un biruitor în veacuri nesfîrşite. Asemenea şi despre Sfîntul Iosif se scrie: Nu a cunoscut-o pe ea, pînă ce a născut. Nu se înţelege că după aceea avea să o cunoască, precum au socotit unii dintre eretici, care este lucru străin de credinţa Bisericii. Dar după naşterea unui Fiu ca Acela, Care este Dumnezeu întrupat şi după atîtea minuni ce s-au făcut în vremea naşterii – pe care singur Iosif le văzuse -, nu numai că nu a îndrăznit a se atinge de dînsa, dar şi mai mult o cinstea ca un rob pe doamna sa, slujindu-i ca unei Maici a lui Dumnezeu, cu frică şi cu cutremur.

Pentru acest cuvînt, pînă ce, Sfîntul Teofilact vorbeşte astfel: „Sfînta Scriptură spune aşa precum şi despre potop grăieşte: Nu s-a mai întors corbul în corabie, pînă ce s-a uscat apa de pe pămînt. Dar el nici după aceea nu s-a întors. Chiar Domnul nostru Iisus Hristos grăieşte: Cu voi sînt pînă la sfîrşitul veacului. Oare se înţelege că după sfîrşitul veacului nu va mai fi cu noi? Atunci mai vîrtos va fi cu noi în veacurile cele nesfîrşite. Aşa şi aici zice, pînă ce a născut. Adică, nici mai înainte de naştere, nici după naştere n-a cunoscut-o; precum şi Domnul şi în veacul acesta şi după sfîrşitul veacului va fi cu noi. Deci cum putea să se atingă de cea Preacurată, după înştiinţarea negrăitei naşteri?

De aici se arată cu dinadinsul şi după naştere fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Căci, atunci cînd s-a arătat îngerul lui Iosif, care se îndoia de însărcinarea fecioarei şi o socotea că este furată de nuntă, îngerul a numit atunci pe Maria femeia lui Iosif: Nu te teme, a lua pe Maria, femeia ta, şi cu aceasta, precum s-a zis mai sus, a surpat părerea despre desfrînare. Cînd acelaşi înger s-a arătat lui Iosif, care acum se încredinţase despre curăţenia Mariei şi despre Cel născut din Duhul Sfînt, după naşterea lui Hristos – înger care s-a arătat şi în Betleem şi în Egipt – după aceea nu mai numeşte pe Preacurata Fecioară Maria, femeie a lui, ci numai Maica Celui născut. Că aşa se scrie: Ducîndu-se magii, iată îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicînd: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui – iar nu pe femeia ta – şi fugi în Egipt”. Şi în Egipt iarăşi îi zice: „Scoală-te, ia pruncul şi pe maica lui şi du-te în pămîntul lui Israel”.

Aici se arată că nu spre nuntă rînduia pe Iosif, ci spre a sluji Pruncului şi mamei sale. Deci nu numai pînă ce a născut pe Fiul său cel Întîi născut, Maria n-a fost cunoscută de Iosif ca femeie, ci şi după naşterea Aceluia, asemenea a rămas fecioară, precum despre aceasta într-o unire mărturisesc toţi Sfinţii Părinţi şi dascălii cei mari ai Bisericii creştine.

Se povesteşte şi aceasta, că Fecioara Maria fiind îngreuiată, un oarecare dintre cărturari, cu numele Anin, venind în casa lor – aceasta după arătarea îngerului în vis lui Iosif – şi, văzînd pe fecioară îngreuiată, a alergat degrabă la arhiereu şi la tot soborul, zicînd: „Iosif, teslarul, pe care toţi l-aţi mărturisit că este drept, a făcut fărădelege; căci pe fecioara, care a luat-o din biserica Domnului spre pază, a cunoscut-o în ascuns şi acum este îngreuiată”.

Ducîndu-se în casa lui Iosif slugi trimise de arhiereu, au găsit pe Maria după cum spusese cărturarul acela şi luînd-o cu Iosif, au dus-o la arhiereu şi la sobor. Arhiereul a zis către fecioara Maria: „Ai uitat pe Domnul Dumnezeul tău, tu care ai fost crescută în sfînta sfintelor, care ai primit hrană din mîinile îngerului şi ai auzit cîntări îngereşti. De ce ai făcut aceasta?” Iar ea, plîngînd, zicea: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, că sînt curată şi nu ştiu de bărbat”. Atunci arhiereul a zis către Iosif: „De ce ai făcut aceasta?” Iosif a răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeul meu că sînt curat faţă de dînsa”. Şi i-a zis arhiereul: „De vreme ce n-ai plecat capul tău sub mîna cea tare a lui Dumnezeu ca să fie binecuvîntată seminţia ta şi fiindcă, nespunînd fiilor lui Israel, pe ascuns te-ai unit cu fecioara cea adusă dar Domnului, pentru aceasta veţi bea apa vădirii, ca să arate Domnul păcatul vostru înaintea tuturor”.

Era judecată rînduită de la Dumnezeu prin Moise, precum se scrie în cartea a patra a lui Moise, capitolul al cincilea: Dacă vreo faţă bărbătească sau femeiască ar fi fost prihănită pentru desfrînare şi n-ar fi mărturisit adevărul, i se dă aceleia să bea apa jurămîntului în casa Domnului, cu lucrările şi rînduielile cele scrise acolo, deosebit. Şi se făcea după băutura aceea, prin judecata lui Dumnezeu, oarecare semn asupra acelora ce au păcătuit, după care semn se cunoştea fărădelegea făcută. Deci cu acea apă, după rînduiala ce se cuvenea, arhiereul a adăpat întîi pe Iosif, apoi şi pe Maria. Însă nu s-a făcut asupra lor nici un semn, încît se mira poporul că nu s-a aflat într-înşii păcat. Apoi a zis către dînşii arhiereul: „Dacă Domnul Dumnezeu n-a arătat păcatul vostru, să mergeţi de aici cu pace”. Iosif, luînd pe fecioara Maria, s-a dus la casa sa, bucurîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeul lui Israel.

După aceasta a ieşit poruncă de la Cezarul August ca să se înscrie toată lumea. Şi mergeau toţi de se înscriau, fiecare în a sa cetate. S-a dus şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem – pentru că el era din casa şi familia lui David – ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, ea fiind însărcinată. Betleemul este o cetate mică, nu departe de Ierusalim, în partea dinspre miazăzi, lîngă drumul ce merge la munte către Hebron, cetatea preoţilor, în care era casa lui Zaharia, unde Preacurata Fecioară, după buna vestire a Arhanghelului, a cercetat şi a sărutat pe Elisabeta, maica Mergătorului Înainte.

Deci, între Ierusalim şi Hebron se află la mijloc Betleemul; şi de la cetatea Nazaretul Galileii, pînă aici este cale de trei zile şi ceva. Se numeşte Betleemul, cetatea lui David, căci într-însa s-a născut David şi s-a uns ca împărat. Acolo a murit şi Rahila şi se vede mormîntul lui Iesei, tatăl lui David. Mai înainte numele Betleemului era Efrata. Iacob, păscînd acolo dobitoacele sale, l-a numit casa pîinii, mai înainte văzînd cu duhul şi mai înainte vestind că avea să se nască într-acel loc pîinea, care s-a pogorît din cer, adică Hristos Domnul. Aproape de Betleem, către răsărit – în preajma puţului lui David, unde a însetat el odată şi a zis: „Cine mă va adăpa pe mine cu apă din fîntîna cea dinaintea porţilor Betleemului?” – acolo se află o peşteră într-un munte de piatră, pe care stă cetatea Betleemului. Peştera aceea era aproape de o holdă a Salomeii, care locuia acolo în Betleem şi care era rudenie a amîndorura, adică Fecioarei Maria şi lui Iosif.

Cînd s-a apropiat Iosif de cetate, s-au împlinit zilele ca să nască Mireasa cea neispitită de nuntă şi căuta casă de odihnă, în care ar putea avea loc lesnicios ca să nască, adică să-şi dea în lume rodul pîntecelui său cel binecuvîntat. Dar nu au găsit gazdă, din pricina mulţimii poporului care venise să se înscrie, căci se umpluse nu numai gazda cea de obşte, ci şi toată cetatea. Deci s-au întors la peştera aceea, pentru că nu găseau loc de găzduit şi ziua era pe sfîrşite. Peştera aceea slujea ca grajd de dobitoace, unde Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară, în miezul nopţii, rugîndu-se lui Dumnezeu cu fierbinţeală şi cu totul fiind cu mintea la Dumnezeu, arzînd de dorirea şi de dragostea Lui, a născut fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, în douăzeci şi cinci ale lunii decembrie. Pentru că astfel se şi cuvenea să nască, fără durere, aceea care a zămislit fără păcat. „Nu am cunoscut, zice, plăcerea nunţii, fiind neînsoţită”.

Precum a zămislit curată, tot aşa a şi născut fără de stricăciune, după cum grăieşte Sfîntul Grigorie al Nissei: „Fecioară a zămislit, Fecioară a purtat, Fecioară a rămas şi nici o minune din cele ce s-au făcut pe pămînt nu a fost mai mare ca aceasta”. Iar Sfîntul Damaschin zice: „O minune mai nouă decît toate minunile cele de demult. Căci cine a cunoscut să fi născut maică fără de bărbat?” Da, fără de bărbat, adică asemenea lui Adam, din care s-a făcut Eva, fără femeie. De care grăieşte Sfîntul Ioan Gură de Aur, astfel: „Că precum Adam fără femeie a adus în lume femeie, pe Eva, tot astfel şi fecioara astăzi, fără de bărbat a născut bărbat, plătind pentru Eva datoria bărbaţilor. Şi precum Adam a rămas nevătămat, după luarea coastei trupeşti, tot aşa a rămas şi Fecioara după ieşirea Pruncului dintr-însa”.

Astfel s-a împlinit Scriptura cea de mai înainte, despre rugul cel nears şi despre Marea Roşie. „Căci precum rugul n-a ars fiind aprins, cum cîntă biserica, astfel Fecioară ai născut şi Fecioară ai rămas”. Şi iarăşi zice: „Marea Roşie după trecerea lui Israel a rămas neumblată, iar cea fără prihană, după naşterea lui Emanuel, a rămas nestricată”. Astfel, fără vătămarea fecioriei sale, pururea Fecioara Maria a născut pe Dumnezeu întrupat, fără ajutor şi fără slujba cea obişnuită a moaşei. Aceasta mărturiseşte Sfîntul Atanasie al Alexandriei – despre cuvintele acestea ale Evangheliei: A născut pe Fiul său Cel întîi născut, L-a înfăşat şi L-a pus în iesle -, socotind, zice astfel: „Vezi naşterea cea cu taină a Fecioarei; singură a născut şi singură a înfăşat. Pe cînd la femeile cele lumeşti, una naşte şi alta înfaşă, iar la fecioară nu s-a întîmplat astfel, ci singură a născut şi singură a înfăşat, singură Maică, fără osteneală şi fără moaşă învăţată, aşa că n-a lăsat pe nimeni să se atingă cu mîini necurate de aceea care era cu totul curată, singură a slujit Celui dintr-însa şi mai presus de ea, apoi singură L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle”.

Asemenea şi Sfîntul Ciprian zice: „Întru naştere şi după naştere, cu dumnezeiască putere a fost fecioara, care a născut fără durere. Nu avea trebuinţă de nici o slujbă de-a moaşei, ci singura Născătoare a fost şi slujitoare a naşterii, cu bună cucernicie, arătînd Preaiubitului său rod slujba cea de maică, îmbrăţişîndu-L, sărutîndu-L, alăptîndu-L şi făcînd toate plină de bucurie, pentru că întru naştere n-a avut nici o durere şi nici o neputinţă a firii”.

După aceasta, Născătoarea de Dumnezeu cea fără de prihană şi singură slujitoarea naşterii sale, înfăşînd pe dulcele său Fiu cu scutece albe, curate şi subţiri, ce erau pregătite mai înainte şi aduse cu sine din Nazaret şi, punîndu-L în ieslea ce era într-aceeaşi peşteră, s-a închinat Lui ca lui Dumnezeu, Ziditorul Său”. De acest lucru pomeneşte fericitul Iosif, făcătorul de canoane către Preacurata, zicînd: „Fecioară, pe Cel întrupat şi pe Cel înfăşurat cu asemănarea omenească, ţinîndu-L în mîinile tale, închinîndu-te Lui şi sărutîndu-L, ai zis ca o maică: Preadulcele meu Fiu, cum Te ţin pe Tine, Cel ce ţii cu mîna toată făptura?”

Deci încredinţat lucru este că dumnezeiasca fecioară s-a închinat pînă la pămînt Celui născut dintr-însa, Care era culcat în iesle şi pe Care cu mirare, Îl înconjurau nevăzut, cetele îngereşti, adeverind despre aceasta Biserica, astfel: „Îngerii înconjurau ieslea ca pe un scaun de heruvimi, căci vedeau peştera ca un cer, fiind culcat într-însa Stăpînul. Lîngă iesle erau legaţi un bou şi un asin ca să se împlinească Scriptura: cunoscut-a boul pe cel ce-l are pe el şi asinul ieslea Domnului său. Boul acela şi asinul erau aduşi de Iosif din Nazaret. Asinul se adusese pentru Fecioara cea îngreuiată ca s-o ducă deasupra sa pe cale, iar pe bou îl adusese Iosif, ca să-l vîndă şi să plătească datornicul bir împărătesc, şi ca să cumpere cele de trebuinţă. Acele dobitoace necuvîntătoare stînd lîngă iesle, cu aburul lor încălzeau pe Prunc în frigul iernii şi aşa slujeau Stăpînului şi Făcătorului.

Apoi Iosif s-a închinat Celui născut, cum şi aceleia ce L-a născut, căci atunci a cunoscut că Cel născut dintr-însa este de la Duhul Sfînt, precum grăieşte şi Sfîntul Atanasie: „Cu adevărat nu a cunoscut-o Iosif pe dînsa, pînă ce a născut pe Fiul său Cel întîi născut. Cît a purtat fecioara pe Cel zămislit, nu o ştia Iosif. Nu ştia ce este într-însa, nu ştia ce se întrupa. După ce a născut, atunci a cunoscut puterea fecioarei şi de ce s-a învrednicit ea. Atunci a cunoscut, văzînd pe Fecioara hrănind piept şi păzind floarea fecioriei. Atunci a cunoscut, cînd fecioara a născut, iar cele ce sînt ale celor ce nasc nu le-a priceput. Atunci a cunoscut cînd a dat lapte, piatra cea netăiată, pietrei celei gîndite. Atunci a cunoscut Iosif că pentru dînsa a scris Isaia: Iată, fecioara în pîntece va lua„.

Pînă aici sînt cuvintele lui Atanasie, care încredinţează că în acea vreme a cunoscut Iosif puterea tainei şi, cunoscînd, s-a închinat cu frică şi cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu Cel întrupat, Care l-a învrednicit a fi singur văzător şi slujitor al tainei. Ziua naşterii lui Hristos, se scrie de către mulţi scriitori vrednici de credinţă, că ar fi fost sîmbătă spre Duminică, la miezul nopţii.

Aşa se arată şi de Soborul al şaselea ecumenic, care grăieşte pentru prăznuirea zilei Duminicii, zicînd că în această zi a făcut Domnul lumina. Întru această zi a plouat mană din cer. În această zi Domnul a binevoit a Se naşte. Întru aceasta a luat Domnul botezul în Iordan de la Ioan. Întru această zi, Preamilostivul Răscumpărător al neamului omenesc a înviat din morţi, pentru mîntuirea noastră. Întru aceasta a trimis pe Duhul Sfînt peste ucenici. Că precum vineri, după mărturii vrednice de credinţă, S-a zămislit în pîntecele cel fecioresc, prin buna vestire a Arhanghelului şi vineri a pătimit, aşa Duminică S-a născut şi Duminică a înviat.

Cu cuviinţă era a Se naşte Hristos în ziua Duminicii, căci în care zi Dumnezeu a zis să se facă lumină şi s-a făcut lumină – întru aceea Însuşi El fiind Lumina cea neapropiată să răsară lumii. Iar că avea să Se nască Hristos noaptea şi în ceasurile ei, cu proorocie s-a spus mai înainte în cărţile Înţelepciunii astfel: „Pentru că liniştită tăcere cuprinzînd toate şi noaptea întru a sa grăbire înjumătăţindu-se, Cuvîntul Tău cel Atotputernic din cer, de la scaunul împărăţiei, aspru războinic, a venit în mijlocul pămîntului celui pierzător”.

S-au făcut şi minuni mari în vremea naşterii Domnului în toată lumea, căci în acel ceas prin care a trecut Domnul nostru prin poarta fecioriei cea pecetluită cu curăţia, tot în acela, în peşteră a izvorît din piatră izvor de apă. În Roma a ieşit din pămînt un izvor de untdelemn şi a curs în rîul Tibrului. O capişte idolească, ce se numea veşnică, a căzut şi idolii s-au sfărîmat şi tot acolo s-au arătat pe cer trei sori. În Spania în aceeaşi noapte s-a arătat un nor mai luminos decît soarele. În pămîntul Iudeii au odrăslit viile cele din Engadi, fiind iarnă. Iar, mai ales, după cum se scrie în Evanghelie, cu cîntare s-au pogorît îngerii din cer şi s-au arătat oamenilor în vederea ochilor.

În preajma peşterii acelea, în care S-a născut Hristos, era un turn ca la o mie de stînjeni departe, ce se numea Ader, slujind de locuinţă păstorilor. Acolo în acea noapte s-a întîmplat că nu dormeau trei păstori, care îşi străjuiau turma lor; şi iată, cel mai întîi stătător între puterile cereşti – pe care îl socoteşte Sfîntul Ciprian că este binevestitorul Gavriil – s-a arătat lor în mare lumină, strălucind cu slavă cerească şi cu aceeaşi lumină strălucindu-i şi pe dînşii, iar ei, văzîndu-l, foarte s-au înfricoşat. Dar îngerul ce s-a arătat, le-a poruncit să lase frica şi să nu se teamă şi le-a vestit bucuria ce venise la toată lumea prin naşterea Mîntuitorului. Apoi le-a spus şi semnul bunei sale vestiri, celei nemincinoase: Veţi afla, zice, un Prunc înfăşat culcat în iesle.

Acestea vorbind îngerul către dînşii, îndată s-au auzit în văzduh cete îngereşti, lăudînd pe Dumnezeu şi zicînd: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire. După vederea aceea a îngerului şi după cîntările auzite, sfătuindu-se păstorii, s-au dus degrabă pînă la Betleem ca să vadă de sînt adevărate, cele ce li s-au spus lor de către înger. Şi au aflat pe Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pe Sfîntul Iosif, logodnicul ei, precum şi Pruncul înfăşat şi pus în iesle.

Crezînd fără îndoială că Acela este Hristos Domnul, Mesia cel aşteptat, Care a venit în lume să mîntuiască neamul omenesc, s-au închinat Lui şi au spus toate cele ce au auzit şi ceea ce li s-a spus de înger, despre Pruncul Acela. Atunci toţi cei ce auzeau, adică Iosif, Salomeea şi cei ce se întîmplaseră de veniseră în acea vreme acolo, se mirau de cele grăite de păstori. Mai ales Preacurata Fecioară Maria, care născuse fără stricăciune, păstra toate graiurile acestea punîndu-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu.

Aşa a fost Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, şi de la noi păcătoşii, să-I fie cinste şi slavă, închinăciune şi mulţumire, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Cel pururea de o fiinţă, Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

mai mult
CreștinătatePromovate

Ajunul Crăciunului

craciun4

Ajunul Craciunului este ultima zi de post din Postul Nasterii Domnului. Acest post, care incepe in ziua de 15 noiembrie si se incheie in ziua de 24 decembrie, ne aduce aminte de patriarhii si dreptii Vechiului Testament, care au petrecut timp indelungat, in post si rugaciune, asteptand venirea lui Mesia, Mantuitorul lumii.

Daca primele 39 de zile ale acestui post sunt mai usoare, din punct de vedere alimentar, intre ele existand mai multe zile in care Parintii Bisericii au randuit „dezlegare la peste”, cea de-a patruzecea zi a postului este una de aspra postire, adica de ajunare. Obiceiul de a ajuna in aceasta ultima zi a postului este consemnat inca din secolul al IV-lea.

Astfel, in ajunul Craciunului, fiecare credincios ajuneaza dupa putere, pana la Ceasul al IX-lea (ora 15.00), nimic mancand. In unele zone, credinciosii ajuneaza pana mai tarziu, asteptand rasaritul luceafarului de seara, in amintirea stelei care a vestit magilor Nasterea Domnului.

Dupa ceasul pranzului, spre seara, se obisnuieste sa se manance grau fiert, amestecat cu fructe si miere, in amintirea postului Prorocului Daniel si al celor trei tineri din Babilon (Daniel 1, 5-16). Aceasta zi de post aspru mai aminteste si de postul tinut odinioara de catehumenii care, in seara acestei zile, erau botezati si impartasiti pentru prima data cu Sfintele Taine, in cadrul Liturghiei Sfantului Vasile cel Mare.

In seara zilei de ajun, credinciosii obisnuiesc sa manance o mancare dulce, numita in popor „Scutele lui Iisus”. Cu faina, apa si sare se framanta niste lipii subtiri care se coc pe plita. Acestea se inmoaie intr-un sirop dulce (apa cu miere sau zahar) si se presara cu nuca macinata.

Ajunul Craciunului, zi de colindat

Nasterea Domnului este anuntata in lume de crestini prin colinde, primii care pornesc cu colindatul, in dimineata de Ajun, fiind copiii si tinerii. Acestia sunt primiti de crestini cu mere, nuci, covrigi si cu acele turte numite „Scutecelele lui Hristos”. Pentru ca pana dupa Sfanta Liturghie din ziua de Craciun este inca post, colindatorii trebuie si ei primiti cu daruri de post (covrigi, turte, nuci, fructe).

Ajunul Craciunului, cand preotul vesteste Nasterea Domnului

Tot in ultima zi a postului Craciunului, preotul umbla pe la casele credinciosilor cu icoana Nasterii Domnului, spre a vesti maritul praznic al Intruparii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Din punct de vedere liturgic, putem spune ca aceasta traditie, a umblatului cu icoana, este un fel de slujba in afara zidurilor bisericii. Este o slujba savarsita pe ulite si pe stradute, prin curti si prin case, pe la ferestre si pe la usi. Precum odinioara facea crainicul, parintele se straduieste a anuta in tot locul si pe tot omul o mare veste: Dumnezeu se face om, ramanand insa Dumnezeu! Astfel, singurul lucru nou sub soare se arata vrednic de o asemenea mare vestire.

Fiecare preot vesteste Nasterea Domnului in parohia lui. In functie de marimea parohiei, preotul poate incepe sa umble cu icoana mai devreme sau mai tarziu. Astfel, la sate, aceasta vestire se petrece chiar in ajunul Craciunului, pe cand la orase, unde parohiile sunt mai mari si credinciosii mai numerosi, preotii incep sa umble cu icoana ceva mai devreme.

Ajunul Craciunului modifica randuiala liturgica

In ajunul Craciunului se citesc „Ceasurile Imparatesti” si se savarseste Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia. In cadrul acestor slujbe sunt randuite spre citire mai multe profetii din Vechiul Testament privind Nasterea Domnului.

Daca ajunul Craciunului cade intr-o zi de sambata sau dumnica, slujba numita „Ceasurile Imparatesti” se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind „zi aliturgica”, adica zi in care nu se savarseste Sfanta Liturghie”. Aceasta slujba a Ceasurilor este numita astfel deoarece, in lumea bizantina, la aceasta participau si imparatii, iar la noi se aduna in biserica toata familia domneasca.

Daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri, in ziua de ajun se va savarsi Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, iar in ziua praznicului se va savarsi cea a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va cadea insa intr-o zi de sambata sau duminica, in ziua de ajun se va savarsi Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua praznicului se va savarsi cea a Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia.

Ajunul Craciunului, prilej de bucurie si rugaciune

Dupa noaptea de ajun, trei zile la rand, in toate bisericile se savarseste Sfanta Liturghie. Din pricina bucuriei marelui praznic al Nasterii Domnului, s-a randuit ca in perioada cuprinsa intre Craciunului si Boboteaza sa nu se faca ingenuncheri si plecaciuni. Exceptie fac insa canoanele primite de la duhovnic, savarsite in taina camerei fiecaruia.

„Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste si pamantul pestera Celui neapropiat aduce. Ingerii cu pastorii slavesc si magii cu steaua calatoresc, ca pentru noi S-a nascut prunc tanar, Dumnezeu Cel mai inainte de veci.”

„Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei. Ca intru dansa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus. Doamne, slava Tie!”

Teodor Danalache

mai mult
1 22 23 24 25 26 30
Page 24 of 30