Dialog de idei

Foarte pe scurt, jumătate din viață am lucrat electronică, zi și noapte, acasă și la serviciu, iubeam mate și fizica cu acribie, tîram documentația după mine în servietă, circuitistică audio și radio și antene cît cuprinde, grupa mare, cu oarece succes, zic acum, ca să virez apoi spre arte, de unde pornisem inițial, adică modelaj și desen și fotografie. A urmat un scurt popas la facultatea de arhitectură, secția de design, părăsită vremelnic. A trebuit să trec apoi printr-o școală de cinema ca să înțeleg că nu mă aranjează deloc cinemaul, ceva între PowerPoint și bandă desenată, ducă-se dreaq, pentru uzul portăreselor, adică un soi de artă de masă snob, bref și atît. Mai tîrziu, ca să mă scot cumva, am urmat un master la monumentală, rută laică, cu proiecții pe clădiri, mapping cică-i zice, slăbuț de tot. Și de mai bine de zece ani citest filosofie pe rupte, mișto, o adevărată provocare, dar degeaba. Fenomenologia nu ne lămurește cum se leagă mintea de lucruri. Problema apariției noului și a întîlnirii cu alteritatea, nici atît, chestiuni rămase etern în suspensie. Iar analitismul, zona unde competențele cică nu pot fi mimate, vorbe goale, colcăie de șarlatani. Ăstora din urmă le este frică de provocări. Iar eu, peste puțin timp, fac șaizeci și unu de ani, complet derutant, și ce mă fac, zău așa, că nu-mi găsesc direcța, încă. Și pe chestia asta beau foarte mult.

(Gabi Stamate)

Sub îndrumarea poetului şi ziaristului Silviu Popescu, Cenaclul Literatorul îşi reia activitatea luni, 11 februarie 2019, în sala Auditorium a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti din Strada Tache Ionescu Nr. 4, începând cu ora 17:00. Cenaclul Literatorul funcționează în colaborare cu revista Literatorul, revitalizată într-un nou format la sfârșitul anului 2018. Noul cenaclu Literatorul continuă tradiţia începută de Alexandru Macedonski și îşi propune să-i sprijine pe autorii de poezie, proză și dramaturgie.

E un drum și o invitație la călătorie, de ce nu, până în țara Premiului Nobel pentru Literatură.

Toți cei care doresc să facă parte din Cenaclul Literatorul sunt invitați să trimită o scurtă prezentare, precum și câteva fragmente din creațiile lor pe adresa cenaclulliteratorul@bibmet.ro.

De glorie ne vom ocupa noi!

Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai a susținut o cuvântare despre importanța culturii și a studierii istoriei în școli, punând accentul pe necesitatea „dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii”.

În cadrul sesiunii organizate de către Academia Română cu ocazia Zilei Culturii Române, profesorul Pop a exemplificat magistral unde duce educația de tip nou din școlile românești, arătând că astfel se obțin generații întregi de analfabeți funcționali.

„ Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor. Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare.

De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime”, a spus profesorul Pop.

Rectorul Universității Babeș-Bolyai a deplâns și eliminarea componentei spirituale din învățământ, care are ca rezultat „promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi”.

„Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.

În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale”, a afirmat reputatul academician și istoric.

Academicianul a deplâns mentalitatea unor educatori care cred că singurele cunoștințe pe care tinerii trebuie să le cunoască sunt cele legate de mâncarea sănătoasă, bussines sau folosirea calculatorului. Adolescenții știu totul despre pokemoni, dar nu știu cine sunt marile personalități ale istoriei naționale.

„Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor.

Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului? Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.

Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii”, a mai adăugat Ioan Aurel Pop. Profesorul a încheiat spunând că universalul nu poate fi înțeles decât prin particular și adevărul nostru este legat de valorile noastre. Acesta a deplâns faptul că unii se rușinează de Eminescu sau de cultura națională.

„Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.

Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special”, a concluzionat Ioan Aurel Pop.

Iată discursul integral:

La inceputul anului 2018, președinta Coaliției pentru educație trăgea iarăși, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generațiile viitoare, din cei care vin din urmă și trebuie să susțină România din punct de vedere economic, social, cultural și politic, sunt analfabeți social și funcțional, adică vor fi un balast în viitor și nu un activ, ca acum, pentru piața muncii, pentru business, pentru economie, pentru România. Ce înseamnă analfabet social și funcțional? Nu pot înțelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operațiuni simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai într-o astfel de situație? Și dacă este așa sau aproape așa, cum se va fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social și funcțional” cu ceea ce numim îndeobște cultură?

S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiții ale culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are accepțiuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală (intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris și acesta se referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități, concretizate în creații și realizate, de regulă, în instituții. Cultura aceasta spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei și se făurește și acum, sub ochii noștri. Ea este, prin urmare, o moștenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală și prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creație spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunități umane care se cheamă națiune și, în primul rând, despre cultura națională românească. Această cultură a românilor ca națiune nu are niciun înțeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil.

De regulă, azi există o reticență bine întreținută față de trecut (și, implicit, față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puțin două motivații: 1. Trecutul este mort și, prin urmare, el nu prezintă nicio importanță în „competiția” sa cu prezentul și, mai ales, cu viitorul; oamenii și grupurile de oameni trebuie să se ocupe, așadar, de ceea ce este și de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcție de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului și suntem, astfel, liberi să ne construim/ inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcție de nevoi, sensibilități, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea componentei istorice din societățile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecința acestui fenomen asupra culturii.

Primele noțiuni de cultură națională se dobândesc în anii fragezi de viață, în familie și se sistematizează și desăvârșesc apoi în școală, prin educația organizată. Una dintre cele mai importante instituții de cultură este școala și orice capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învățământul. Toate disciplinele școlare contribuie la formarea culturii individuale și a conceptului de cultură în general, în mințile tinere. Creațiile care ne-au precedat au fost clasificate – cel puțin de la Renaștere încoace – în filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, științifice, artistice, medicale etc. iar de atunci încoace aceste forme de creație s-au tot diversificat și perfecționat. În lumea contemporană, creația din domeniile științelor exacte, ale naturii și tehnice este considerată, de către mulți exegeți, drept cea mai importantă parte a culturii. În timpurile revolute nu a fost însă așa, de aceea moștenirea culturală a omenirii și a națiunii se transmite, în primul rând, în școală, prin discipline ca limba și literatura română, limbi și literaturi străine, istorie, limba și literatura latină, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna dintre aceste discipline nu se poate studia și înțelege în afara componentei sale istorice. Spre exemplu, între primele națiuni care trebuie însușite la literatura română se află succesiunea și definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel puțin din secolul al XVIII-lea încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la libertate. Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor.

Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime.

Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.

În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale.

Să ne înțelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că acești tineri au un nivel scăzut de inteligență sau că sunt mai puțin capabili decât alte generații, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai bune și potențial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral și nepotrivit educați, după precepte așa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea.

Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-și însușească mecanic ceea ce-i învață alții, este unul corect, în esență. Dar de aici și până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului?

Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.

Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!

Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii.

Necultivarea memoriei – individuale și colective – este rețeta sigură pentru limitarea inteligenței oamenilor. Un om neinformat crede mult mai ușor o știre din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevărați specialiști în „știri false” (fake news), adică în dezinformare. Cum să poți distinge între adevăr și minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta cunoștințele de bază despre lumea aceasta, ca să poți compara? Ca să compari ce afli cu ce știi, este nevoie să știi! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregătește ademenirea ușoară a publicului spre direcții dorite de comunicatorii interesați. Nu digitalizarea este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris și am fost rău înțeles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoștințe despre societate, despre experiența de viață a poporului tău și a omenirii.

Revin la afirmațiile de la început, ca să închei.
Este o mare eroare să credem și să-i convingem și pe tineri că trecutul este mort. Trecutul este viața noastră în care se concentrează toată viața celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între paranteze viața însăși.

Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici și până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență. Adevărul- echivalență (acela care tinde să suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurări și interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii „exegeți” – ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar dacă nu este imuabil, există și este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai tulburător decât căutarea adevărului omenește posibil și valabil într-o anumită etapă a cunoașterii?

Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.

Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special.

(https://uti24.ro)

EUROLINK – House of Europe
Non-governmental organisation established in 1997
Member of the European Network for Education and Training (EUNET)
Coordinator of the International Honorary Chair in support of the
EU Strategy for the Danube Region (CIO-SUERD)
________________________________________________________
În contextul fondării Hub-ului Macroregional Dunărean,
lansarea cursului „Managementul Bioeconomiei, Inovării și Guvernanței”

În urma concluziilor și recomandărilor Forumului Național al Strategiei UE pentru Regiunea Dunării (SUERD), precum și drept urmare a inițiativei de internaționalizare educațională și de business – Academia Dunăreană a Inovării Macroregionale, un consorțiu extins format din Cluj IT Cluster, Asociația Comunitățile Locale Riverane Dunării (CLDR, membră CoDCR și Catedra Internațională Onorifică ”Jean Bart” în sprijinul Strategiei UE pentru Regiunea Dunării (CIO-SUERD), proiect fondat de Fundația EUROLINK-Casa Europei în parteneriat cu Academia Română prin Centrul de Biodiversitate ”Acad. David Davidescu” au decis constituirea Hub-ului Macroregional Dunărean la Constanța, în data de 1 februarie 2019. De menționat, în acest context, este faptul că deja Cluj IT Cluster grupează principalele forțe ale inovării din spațiul academic și de afaceri din Transilvania și orchestrează, de asemenea, cooperarea transnațională cu alte 30 de clustere din zona balcanică a Mării Negre și a Regiunii Baltice.

Scopul central este de a coagula energiile plecând de la oportunitățile pe care le deschide digitalizarea transformațională pentru dezvoltarea și promovarea competitivității în domenii-cheie precum: agricultură, turism, prezervarea biodiversității, buna guvernanță etc. La eveniment printre participanți se numără reprezentanți din partea următoarelor instituții: Universitatea de Vest din Timișoara, Universitatea din Craiova, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Universitatea Spiru Haret, Fundația Acțiunea Ecologică Română, Agenția URBASOFIA ș.a.

Cu aceeași ocazie, drept un exemplu de bune practici și promovare concretă a formării expertizei în România a celor care sunt deja implicați sau vor dori să se implice în cele mai diverse domenii ale inovării macroregionale, la evenimentul găzduit de Universitatea Maritimă din Constanța va fi prezentat și promovat cursul de tip post-universitar online ”Managementul Bioeconomiei, Inovării și Guvernanței”, aflat deja la a patra serie (perioada februarie – mai 2019) și care furnizează un ghidaj practic, pas cu pas, pentru cei care vor să realizeze o carieră în domeniul programelor și proiectelor transnaționale în plan macroregional, cât și să-și perfecționeze experiența necesară pentru a activa în cadrul Hub-ului Macroregional Dunărean, care va fixa, cu acel prilej, și proiectele mari în care membrii săi fondatori se vor implica. Abordarea tematică este inspirată, în bună măsură, de modelul dezvoltat de Universitatea Dunăreană din Krems (Austria), la recomandarea Coordonatorului SUERD din cadrul EU Science Hub – Comisia Europeană. Pentru mai multe informații, cei interesați pot consulta siteul http://ciosuerd.houseofeurope.ro/managementul-bioeconomiei-inovarii-guvernantei/

Parteneri Media Asociați: Agenția Națională de Presă AGERPRES, TVH, Opinia Națională, Juridice.ro. Parteneri Media: Finantare.ro, CaleaEuropeana.ro, Comunicații Mobile, CalendarEvenimente.ro, ComunicateMedia.ro, Tribuna Economică, PRwave.ro, BrandInfo.ro, SmartFinancial.ro, Tomisul Cultural, 24PHarte.ro, „Buletin Dunărean”.

Pentru confirmate,
Asociația CLDR
29 ianuarie 2019

Vasile Antonie Tămaș este cunoscut ca „preotul patriot“ din Covasna. De multă vreme, preotul, se implică cu toată familia în promovarea românismului în Secuime.

Proiectele sale create alături de Voievozii Munților, au reușit să capteze atenția tuturor iar astăzi, acesta are o nouă provocare pentru el și pentru noi toți. Proiectul „Decebal și Burebista în Covasna”.

Iată postarea preotului: 

Macheta lui Decebal, premergătoare turnării bustului cu înălțimea de 1m pe soclu de 1,80 m. Astăzi vă prezint etapele lucrării. 
Alături de prof. Plesa Pompiliu, cel care va realiza ambele monumente! Distribuiți!

Duminică asta, care urmează, se face un an de când nu am mai fumat. Fără țevi cu aburi, fără plasturi, fără șpreiuri cu nicotină-n bot, fără psihologi, fără nimic! Cum de am rezistat un an? Cu rugăciune, fiecare moment de slăbiciune l-am învins-o cu rugăciune și cum pofta mă apuca cel mai adesea în biroul de acasă, cu rugăciune și cu ochii la icoana din perete, pe care am lipit un bilețel cu data când am fost la Biserică, să-l rog pe Dumnezeu să mă ajute. Ridicam ochii la icoană și spuneam „Doamne, întărește-mă Tu, ca să nu te dezamăgesc tot pe Tine, nemernicul de mine!” Fără ajutorul Lui nu aș fi reușit! Abia acum am înțeles ceea ce-mi spunea bunica, țărancă fără carte: „Nu există nimic pe lume mai puternic decât rugăciunea!” Cu rugăciune și cu rușine! Rușine de Dumnezeu, de muiere, de copilă și de domniile voastre, cei pe care v-am anunțat anul trecut de cazna la care mă supun, atunci când am postat textul de mai jos:

  În fiecare an, e obligatoriu să dăm, de sărbători, o probă de talent și sensibilitate. Măcar de Paște și de Crăciun. Trebuie să dăm mesaje calde, „inspirate“, subtile, dulci sau hazoase, așa încît destinatarul să-și dea seama cu cine are de-a face, să audă sunetul distinct al personalității noastre, cu întregul ei nimb de originalitate. Am mai spus-o: prefer, în asemenea situații, textul simplu, cinstit, consolidat prin tradiție: „Hristos a înviat!“, „Crăciun fericit!“, „Un An Nou bun!“ etc. Sau, dacă nu, o „compoziție“ strict personală, valorificînd emoțional dimensiunea privată, unică, a relației cu „beneficiarul“. Cum se încalcă, de obicei, această regulă?

Mai întîi prin expedierea mesajelor „colective“. E soluția birocratică a „dialogului“. N-ai timp să însăilezi nenumărate mici capodopere de proză lirică și atunci scrii două-trei rînduri „de uz global“ și le trimiți unei lungi liste de prieteni, rude, colegi ș.a.m.d.

În ce mă privește, nu răspund acestui tip de mesaj. Nu pentru că am orgoliul de a nu fi o firimitură dintr-un inventar alcătuit cu toptanul, ci pentru că nu mă simt vizat direct și pentru că e inechitabil să fac un efort individual pentru a răspunde unui „apel“ care se adresează unei grămezi. Înregistrez actul de „bunăvoință“, dar nu mă obosesc să dau reply.

O altă „soluție“, tot mai prizată în Occident, este aceea a așa-numitelor „Ja­ckie Lawson e-cards“. Să nu se supere cei cîțiva prieteni care recurg la această variantă. Mă bucură întotdeauna să primesc un semn de la ei. Dar, în sine, procedeul mă plictisește. Sînt obligat să văd un filmuleț de animație drăgălaș, cu Moși Crăciun, îngerași, brăduți, păsărele, cățeluși și ursuleți, pe un fond muzical tandru sau zglobiu, pentru ca abia la sfîrșit să pot citi mesajul propriu-zis și să pot răspunde. Mi se ia mai mult timp decît sînt dispus să dau pentru a savura un asemenea obiect artistic…

În sfîrșit, o a treia „soluție“, aproape necinstită din punctul meu de vedere, este alegerea unei urări „tari“, de pe diverse site-uri care s-au hotărît să-ți ușureze viața. Răsfoiești cîteva zeci sau sute de versiuni și ți-o însușești pe cea care ți se pare mai „fină“, mai „duioasă“, mai „haioasă“, mai potrivită. Propunerile sînt de tot soiul: de la obosita formulă „Sănătate, că-i mai bună decît toate!“ pînă la peisagistica hiperglucidică de genul „Pe la geamuri cad steluţe, / Iar pe foc sînt sărmăluţe, / Iar bradul e la locul lui, / Moşul e la treaba lui, / Să ne fie nouă bine, / Iaca şi Crăciunul vine. / Crăciun fericit!“ Se poartă umorul echivoc („Să primești cadouri frumoase, decorate cu fundițe și Daniela Crudu să-ți fie una dintre Crăciunițe“ sau  „Căţeluş cu păru’ creţ, / Să ai jeepu’ în coteţ / Şi o vilă cu piscină / Andreea Marin ca vecină, / O lopată pentru bani / La Anu’ şi la Mulţi Ani!“), umorul pe teme „la modă“ („În deplin consens cu încălzirea globală, îți urez un călduros Crăciun fericit!“) sau umorul năpraznic, viril-binevoitor („Lovi-te-ar trenul fericirii, trăsni-te-ar fulgerul iubirii, că­dea‑ţi-ar în cap un sac cu bani şi un bilet cu la mulţi ani!“). Dau bine „înțelepciunile“: „…din cînd în cînd să faci apel la rațiune sau măcar să-i dai un bip“. Nu lipsesc „amuzante“ puneri în scenă („Moș Crăciun bate la ușă, / Scoate mîna din mînușă…“ sau „Sărbători fericite şi un brad cît mai frumos. Să vină Moş Crăciun cu un Ferrari şi să plece pe jos“). Recunosc, se poate întîmpla să dai și peste glumițe ceva mai reușite („Crăciunul este acea perioadă minunată în care te gîndeşti la toți cei dragi și… la ce mărime  poartă la pulover!“ sau „În ziua de Crăciun, cînd te îndopi cu porc şi sarmale şi n-ai timp nici să suspini… eu am să-ţi aduc aminte că nu e bine să consumi excesiv sare, zahăr și grăsimi“). Dar chiar și în astfel de cazuri, meritul tău de „autor“ e anulat din plecare: ești un simplu intermediar între angajații site-ului și „andrisant“. Adică nu ești nici destul de bun ca să inventezi ceva pe cont propriu, nici destul de șmecher ca să-ți ascunzi „sursele“.

O ultimă observație: majoritatea mesajelor care circulă de sărbători manevrează mai curînd apetiturile de „fericire“ terestră și „bunăstare“ materială ale oamenilor, cu vagi și convenționale aluzii la registrul simbolurilor religioase. Sărbătoarea e orientată spre „chef“, sentimentalism și reușită „lucrativă“. Riscul e să constați că, de fapt, lumea nu prea știe ce sărbătorește. Altfel, la capitolul veselie stăm binișor. În ciuda faptului… În pofida situațiunii…

P.S. Pe de altă parte, o sumedenie de patrioți și „mistici“ riguroși au apărut, de curînd, pe piață, pentru a protesta morocănos împotriva urării „Felicitări de sezon!“ („Season’s Greetings!“), ca fiind încercarea Occidentului păgîn de a submina urarea religioasă printr-una profană. Apologeții cu pricina ar face bine să se informeze și să fie mai potoliți. „Season’s Greetings!“ nu e o invenție de ultimă oră și nu evacuează formulistica creștină a sărbătorilor. Creștinii de pretutindeni continuă să facă urări de Crăciun și de Paște. Dar cum, de Anul Nou, în lumea globală de azi, se trimit urări binevoitoare și celor care sînt de alte religii, s-a recurs – mai demult – la această formulă, care include, fără a exclude pe nimeni. Pe scurt, dacă un co-religionar îmi trimite „Felicitări de sezon!“, gestul lui mi se pare deplasat. Dar dacă eu trimit unui prieten turc, indian sau japonez o urare de „Crăciun fericit!“, decizia mea e la fel de deplasată. În rest, „echidistanța“ urării „neconfesionale“ poate fi, uneori, e drept, preapolitically correct, după cum și vînturarea frazeologiei confesionale poate fi ipocrită sau direct vidă…

– dialog la gura Graalului –

– Locuieşti în buricul Ploieştiului, lângă Catedrala Eroilor şi deasupra sediului unei bănci. Într-un fel, în centrul unui spaţiu anume delimitat, parcă. Crezi că poetul este intr-unul din centrele lumii sau la o periferie a lumii?
– Ca stare de rostire, ca încercare de adecvare a autenticităţii sale la ceea ce numim lume, poetul este în centrul lumii. Ca manieră de percepere a discursului şi ca situare în contextul cuvintelor politicului, al mondenului, al artisticului de consum, al divertismentului, faţă de toate acestea, poezia se pare că este la o margine care îi este necesară ca marjă de siguranţă pentru eventuala schimbare a sistemului de referinţă. Deci, izvorul poeziei poate să fie într-un axis mundi al parcului celor create, dar emiterea, specificitatea mijloacelor suportului material al discursului poetic, receptarea de către cei interesaţi, situarea faţă de cascada discursurilor politice şi, în general, în ansamblul mass-media de astăzi o fac să fie fatalmente marginală.

– Voi cita, cu aproximaţie, un vers al tău mai vechi, chiar foarte vechi: „ Până când vom avea o cheie pentru a deschide uşa şi o altă cheie pentru a o închide, vom folosi aceeaşi cheie.” Crezi că lectorului de poezie îi este suficientă o singură cheie pentru a deschide uşa spre poezie şi, după ce a intrat, a se închide în ea?
– Stimate domnule, prieten şi poet, apropierea de poezie prin volumele publicate este una dintre cele mai mari bucurii ale sufletului meu în aceşti ani. Faptul că noi ne-am cunoscut într-o atmosferă a generalităţii creaţiei, dintr-un unghi sau din altul, ca receptori, participanţi, comentatori, susţinători, admiratori sau analişti ai fenomenului literar a fost un lucru benefic de la bun început. […] Cheile care atunci deschideau poezie mea încerc acum să le orânduiesc în câteva şiruri, legături care închid. Tematica apei, pe care am iniţiat-o cu debutul Ieşirea din apă, continuată cu Apa moare, volum apărut la Editura Albatros, şi Spălarea apei, de la Editura Eminescu, din 2001, este urmată în timp de tema morţii, O zi obişnuită pentru a muri, din 1996, De partea morţilor, 1999, şi Mai mult ca moartea, de la Editura Axa din Botoşani.

– Există a treia temă, a focului…
– A luminii… E vorba de Lux, din 1992, care vine de la lux – lucis, pe lângă ideea colaterală că poezia este un lux, pentru că începuse deja să se vadă că toate comentariile politice, sociale, documentele istoriei regăsite, jurnale, memorii, analize administrative şi literatura nepublicată până atunci ocupau locul central al interesului cititorului. Poezia, deja, părea o excentricitate, un donquijotism sau un lux. Astfel, cheile care deschideau, în anii ’80 ai întâlnirii noastre, inima poeziei au făcut să-mi închid şi al treilea ciclu tematic, al luminii, cu Lumină de la foc, primul de după 1990, care era în manuscris, din cei şapte ani în care n-am putut publica, ’83-’90, şi următoarea în lucru, Altă lumină. Deci cheile care atunci deschideau unele intuiţii poetice, care sunt ca un corn de melc, nu sunt adevăruri, decât în sensul în care atestă o autenticitate a stării de spirit, nu au făcut decât să meargă spre un alt echilibru al – folosesc o metaforă – uşii, al porţii spre interiorul poeziei şi al sufletului meu şi acum încearcă să asigure etanşeitatea care încearcă să fie şi permanenţă a edificiului liric, închizând aceste serii tematice de intuiţie şi de viziune simbolică.

– Ai folosit cuvântul metaforă. Ştiu că, pentru tine, metafora ocupă locul central în poezie.
– Da.

– Poezia aş zice că este supremul nivel al ficţiunii. Iar ficţiunea, spunea un prieten de-al nostru, este adevărata realitate, realitatea esenţială a lumii. Tu ai trecut, uşor, şi către proză, scurtă şi foarte scurtă, şi chiar roman. Din ceea ce am citit până acum, parabola pare a fi esenţa prozei tale. Crezi că asta vine din faptul că locuieşti în poezie şi în metaforă?
– Da. Mie, metafora mi se pare una dintre laturile onestităţii creatoare în materie de lirism. Există şi poeţi direcţi, duri, dialogând pe marginea asperităţilor sociale, cum este o mare parte a poeziei generaţiei ’90. Şi ei sunt nişte poeţi morali, să zic aşa. Au îndreptăţirea proprie de a se referi la condiţia lor ingrată în cadrul unui sistem administrativ care numai de poezie nu este interesat. Dar poezia trebuie să fie într-un sens cunoaştere şi eu cred că metafora, nu neapărat creând o literatură de iluzii, de fatală şi convenţională suprarelitate, este una dintre căile regale ale literaturii. Încărcătura de cunoaştere în care toate lucrurile vor deveni cu posibilitate de migrare fără nici un fel de problemă din literatură în realitate şi din realitate în literatură, nu este totul atât de luminos, pe cât s-ar crede, pentru că realitatea se simte, prin îmbogăţirea limbii, întărită de discursul cotidian pus în literatură, iar această literatură este situată în realitate. Dar faptul că simţi nevoia să existe o lume coerentă, meta-fizică şi aparţinătoare construcţiei tale verbale, alături de viziuni, alături de simbol, alături de, în primul rând, sentimentul inculcat, este o dovadă a simţirii tale organice şi necesităţii de altceva. Dar şi neacomodării inerte şi convenţionale cu lumea. Acesta este unul dintre criteriile existenţei poeticului.

– Metafora este şi invenţie sau, poate, în primul rând invenţie. Mă gândesc la imaginarea obiectelor artificiale, care se face întâi prin metaforă, prin închipuirea unei realităţi care nu există fizic. Şi, apoi, această mică lume virtuală este transformată într-o lume reală. Deci, metafora aş zice că este şi invenţie. Dar să ne întoarcem la ceea ce voia, de fapt, întrebarea mea, dacă proza ta se hrăneşte din ideea de parabolă.
– Eu am avut o serie de poeme în proză şi proze tematice, parabolice, dacă le spuneţi aşa, Crimele din strada Cerului, în volumul Mai mult ca moartea. Ele sunt parabolice, într-un sens, dar parabola presupune şi un înţeles moralizator. Ele sunt, mai degrabă, simbolice. Sunt meditaţii, încercări de metaforă epică pe tema sacrului.

– Dimensiunea morală nu cred că le lipseşte.
– Este intrinsecă, nu sunt ca Dialogurile cu Leukos sau, mai ştiu eu, prozele lui Baudelaire, poemele în proză ale lui Barbey D’Aubervilly, în care se arată că esteticul este ultragiat şi el se răzbună printr-o realitate pe care o recâştigă. Ele pornesc de la egal la egal cu cititorul, să spun aşa. Eu sunt sătul de autori precum Cărtărescu, care sugrumă cititorul de la prima propoziţie. Ei pornesc , să zic aşa, la masă cu cititorul şi discută de parcă ar fi un suav şi eteric seminar simbolic. Încă din titlu spune: dar haideţi să vedem ce povestire aţi avea din amintire sau din închipuire despre fântână.

– Dar nu acesta ar fi un algoritm al jocului pe care şi l-a ales?
– Algoritmul jocului pe care şi l-a ales el mă face să fug în tribună cât mai repede. (râde) Ăsta e algoritmul pe care şi l-a ales el. Aşa. Aşadar, aceste poeme în proză, pe care eu le-am continuat cu o serie tematică, poeme despre avioane şi despre jocul de tenis, şi miniromanul pe care l-am publicat în cinci reviste, Conceptul de Crăciun, în primul rând sunt o încercare de lămurire discursivă, deci „prozaică”, a obsesiilor mele şi a temelor care îmi plac. Ceea ce îmi face plăcere. Îmi place să meditez despre simbolurile religiei, în general: doi: îmi place tenisul şi atunci merg în metafora psihologiei jucătorilor de tenis, care fac parte din jocul lumii cel graţios şi, de asemenea, dramatic, să descopăr nişte algoritme ale general-umanului; şi trei: ca oricărui ploieştean, îmi plac avioanele, care se duc de la Bucureşti la Câmpina…

– Fiind ploieştean pe de-a-ntregul…
– Ploieştean prin spirit şi verb, şi corăbian prin depărtare, şi în nostalgia imposibilei întoarceri în absolut în toate sensurile. Pentru că Lumea Corăbiei este mai cosmopolită decât a Ploieştiului. Corabia e un şir de buticuri şi de întreprinderi mici şi mijlocii, cum glumesc cu prietena mea Ami Steriadi., în care nu mai recunoşti nimic din vechiul oraş patriarhal. Aşa că nu văd în nici un fel Corabia ca pe sacrosanctul oraş în care nu se întâmplă nimic între războaie. Ci, dimpotrivă, spiritul întreprinzător al zonei te face să crezi că eşti în nu ştiu ce oraş satelit al marilor metropole, în care, să dau un exemplu, bănuţul din sertarul magazinului nici nu apucă să se oprească din clinchetit. E ceva care pe mine mă depărtează la fel de mult ca o nostalgie spre patriarhalitate care nu-mi aparţine deloc.

– Ca ploieştean ai nostalgia Caragiale-Nichita?
– NU, nu. Am o nostalgie a experimentului. Singura mea nostalgie. Eu sunt un tip sentimental, sunt un tip nostalgic, dar singurul lucru care mă face să îmi doresc foarte mult un punct luminos la care să ajung, este acela ca, netrădându-mi fondul sentimental, nostalgic sau melancolic, să pot împinge experimentul atâta cât el se mai arată că aparţine unei încercări organice şi nu unei alăturări de cuvinte întâmplătoare. Cum este un cal care câştigă – nu este un cal comod, de aceea vreau ca oasele care împing crupa calului să meargă până acolo încât pielea să fie foarte bine întinsă şi el să alege bine, bine de tot.

– Dacă aleargă prea bine, pielea i-ar putea rămâne în urmă.
– Da! Ei, uite, asta nu e o idee rea, pentru că experimentul are o parte de straniu, de anorganic. Experimentul, celebrul laborator, face ca sistemul normal al lumii să nu fie în ordine coerentă, realistă şi sincronică. Experimentul îl asemui, de obicei, fiind poet, uni căluţ de mare fără mare, este un schelet de cal care a câştigat derbiul, în timp ce ranea a rămas la carmangerie.

– Şi Caragiale, şi Nichita – revin la ei – au experimentat, amândoi.
– Da.

– Într-un fel sau altul.
– Pe pielea noastră. (râde)

– Să nu fim noi pielea care a rămas în urmă, căci ei au pornit alergarea de mult şi..
– Şi-au văzut de-ale lor.

– Şi nu par a se gândi la un finiş. Adică aleargă încă, tot aleargă…
– Da, dar şi noi i-am încurajat!

– Noi stăm în tribune, ne năştem, murim în tribune şi asistăm la această cursă…
– Da, da, într-un sens, vreţi să spuneţi: latura formală, osificată a spectacolului literaturii,,în care s-a ajuns ca un argument de valoare să fie inatacabile argumente de autoritate şi să poată trimite la o mortificare, alienare. Când am făcut, împreună, cum ştiţi, Festivalul Nichita Stănescu…

– Acum douăzeci de ani!
– Acum douăzeci de ani, nu ne-am gândit că nu mai putem deschide gura acum fără să vorbim de Caragiale şi de Nichita. Ne-am făcut-o cu mâna noastră. Pentru faptul că există tineri care se ocupă cu literatura, cum ştiţi pre bine, pe care şi dvs. îi încurajaţi, pentru faptul că este un spirit literar, artistic şi cultural într-un oraş preponderent industrial cum este Ploieştiul. Pentru că există un liceu Nichita, o casă memorială, o statuie, un festival şi atâtea comunicări care s-au făcut, este foarte bine, decât să se discute numai de Petrolul care pică în B şi despre alcoolul metilic la ieşirea din schimb sau exclusiv despre politică, mai bine ştiu de Nichita şi aşa mai departe.

– Astea-s lucrurile care nu se schimbă, aceste valori spirituale. Industria se schimbă. Ba se fabrică una, ba alta, se mai dă şi faliment, pa când spiritualitatea, valorile ploieştene durează, rămân.
– Pe de altă parte, mă gândesc că, uite, apariţia postumelor lui Nichita la Academie şi vivacitatea de care dă dovadă analiza caragealiană mă fac să zic: iată că şi astea se schimbă şi eu am impresia că economia nu prea se schimbă, nivelul de trai nu prea se schimbă, consumul nu prea se schimbă! Glumind ori nu, mi se pare că spiritual lucrurile se schimbă şi stagnarea e în domeniul industrial.

– Am vorbit, totuşi, de doi zei ai acestui spaţiu, voi merge mai departe, întrebându-te: care este relaţia ta cu Dumnezeu?
– Destul de bună. Am încercat să nu ne necăjim reciproc.

– La începuturile tale poetice, s-a vorbit/scris de un oarecare ermetism al poemelor. Ai fost „ermeticul” generaţiei ’80. Există un grad de eroare în această aserţiune?
– Să vorbim despre poezia, ermetică, poezia încifrată, poezia criptică. Poezia mea, chiar reciteam zilele trecute, alături de o suavă companie, poemele de debut, au venit într-un moment în care o parte a generaţiei optzeci încerca să cotropească realul cu discursul poetic. Eu nu am fost aşa de locvace şi am căutat să fiu la jumătatea simbolisticii imaginare cu simbolistica realului, pe care eu o vedeam destul de încifrată, nu atât de discursivă, clară, cum o vedea Cărtărescu în Parcul Circului din Ştefan cel Mare. Şi, de aceea, s-a zis, da, aici există un refuz al liniarităţii de tip withmanian, beatnic sau Geo Bogza, care se obişnuia în generaţia ’80. Acele poeme torenţiale, cum bine a spus minunatul şi regretatul nostru prieten Dan David. Deci, era numai în unele momente, în poeme şi în unele părţi poezie de concept tip Ion Barbu. Hermes, poemul meu, seamănă cu ciclul Ritmuri pentru nunţile necesare, Oul dogmatic şi aşa mai departe.

– După care te-ai dus către Bacovia.
– M-am dus către Bacovia. Faptul că nu am făcut parte, după ’80, din cenacluri, colocvii, întâlniri ritmice, colegialităţi de catedră, locuri de activitate tip Uniunea Scriitorilor sau Ministerul Culturii, n-am fost în tabere, în seminarii de traduceri sau festivaluri în afara Ploieştiului, a făcut ca eu să mă recunosc în singurătatea de tip ideatic a eului creator bacovian. Atunci, pentru mine, Bacovia a însemnat un foarte mare sprijin. I-am spus: „dragul meu Bacovia, şi eu când mă voi ajunge şi voi putea să public, şi eu te voi sprijini după modestele mele puteri.” Şi am pus moto la volume din Bacovia. În Crucea verbului, există poemecare sunt făcute – unul chiar numai – din citate din Bacovia. Pentru că se ajunsese, în mare parte, la poemul ţâşnit, poemul invectivă, poemul social, poemul fără nici un fel de cenzură terminologică, conform esteticii playboy pe care o practică Gălăţanu, de exemplu, încât nu se mai ştie dacă a exista poezie înainte. Conform pactului meu secret cu Bacovia, am pornit împreună asemenea cavalerilor şi ne-a sprijinit reciproc prin scutul unui epigraf, unei dedicaţii, unui citat, unei intertextualităţi şi unei solidarităţi de spirit, într-o singurătate al cărei discurs a fost nu aşa spectaculos, dar pentru mine a părut destoinic.

– Exista pericolul ca, locuindu-te, Bacovia să te înlocuiască.
– Ce n-aş da să mă pot odihni şi să mă înlocuiască cineva!

– Cu cine din generaţia ’60 eşti în consonanţă?
– Alături de Nichita, din care acum parcurg cele patru mii cinci sute de pagini ale ediţiei Academiei, am o apreciere specială legată de imaginea care s-a ivit. Îmi place Cezar Baltag, îmi plac poeţi diverşi, care nu sunt extrem de apropiaţi ca ton şi, de aceea, aş vrea ca titlul convorbirii noastre să fie acesta: „Am sacrificat unitatea absolută stilistic a poeziei mele experimentului şi inovaţiei” Aşa aş vrea.

– Aşa va fi. (Mai târziu, când eram deja pe drumul spre casă, Nino m-a sunat ca să-mi spună şi subtitlul convorbirii noastre; i-am respectat, desigur, dorinţa. – n. m. F. D.)
– Îmi place Petre Stoica, îmi place Cezar Ivănescu, îmi place Mircea Ivănescu şi Mihai Ursachi. Aceşti poeţi reprezintă pentru mine ceea ce este mai frumos în literatura română din toate generaţiile, alături de colegii mei de generaţie, la care ţin şi la care m-am referit adesea.

– Dacă ai avea un motor, la ce ţi-ar folosi?
– A, ca la Tecuci? Dacă aş avea un motor, aş fi cu prietenul meu Cici Moraru, care are un Kawasaki de şaizeci de mii de dolari, aş pleca cu el şi cu pritena mea Ami la Bacău, să vedem satatuia li Bacovia, sp facem câteva ture cu 190 la oră prin centrul părăsit de Sachelariu în urma dezastrului alegerilor.

– Te-ai declarat, nu de mult, neosuprarealist. Care este semnificaţia acestui concept pentru creaţia ta?
– Multe lucruri s-au spus după ureche despre suprarealism. Orice invenţie întră, istoric, din seria pur şi simplu datată cronologic – dadaismul, suprarealismul, letrismul şamd – într-o serie tipologică. Deci, eu am spus că sunt neosuprarealist, pentru că sunt tipologic influenţat de suprarealism, dar nu sunt suprarealist aşa cum era Gelu Naum, care vrea să fie genuin suprarealist, scriind la fel, prin dicteul automat, fără cenzura inhibantă a conştiinţei şi scriind poeme ca în anii ’30. Eu folosesc elemente suprarealiste, însă sunt în continuare un poet al conduitei sintactice. Poemele mele sunt construite pe o canava conceptuală, pe lângă poemele sentimentale, afective, în care pun sentimentele asemenea unui personaj care însoţeşte monologul pe scena interioară a spiritului meu, capătă această partitură pe care eu o numesc, aşa, pentru uşurarea criticilor literari, ca să numai citească atâta din opera mea care abia se mai ţine între coperte de atâta răsfoire, neosuprarealism. Adică, metafora, pe care o consider cea mai avansată vizionar şi cea mai onestă prin gradul si de experiment şi cunoaştere poetică, metafora care merge în limita aparentului aleatoriu al suprarealismului, este mai supravegheată. Am o altă sămânţă în sămânţă decât metafora, de exemplu, de la Gelu Naum. E ca şi cum aş spune: sunt neozeelandist. Adică simpatizez şi Zeelanda, şi Noua Zeelandă, dar nu sunt acolo.

– Dar unde eşti? Care este locul tău?
– La Bacău. La Bacău, unde, dacă îmi daţi un motor, voi merge cu pietenul meu Cici Moraru… [etc. etc. etc.]

– Locul tău a fost, la un moment dat, la Paris, unde ai scris un volum în limba franceză şi mi-ai spus o dată că el nu poate fi tradus în româneşte.
– Volumul de la Paris se numea Les jeux des societe, Jocurile societăţilor. L-am publicat la o editură ploieşteană. Sintagmele, şi conotaţiile, şi expresiile fixe ale limbii franceze sunt cele pe care am încercat să le pun în valoare. Deci, dincolo de înclinaţia afectivă, am încercat să surprind plasticitatea fermecătoare a oraşului şi s-au îngemănat senzaţia de noutate – chiar dacă nu era pentru prima dată la Paris, cu gândul scrierii pe care îl am continuu în minte, cu bucuria combinării, reluării transcrierii, modificării şi alcătuirii metaforelor din limba lui Voltaire. E un lucru la care ţin, aşa cum Ţin la poemele Elegii la Notre Dame, pe care le-am scris despre Franţa, aşa cum ţin la traducerea celor cincizeci de poeţi francezi contemporani pe care am publicat-o în Contemporanul, de-a lungul anilor, aşa cum ţin la traducerile din Baudelaire şi la spiritul francez în ce are el gratuit şi neîncrâncenat. La noi, poeţi de mare acuitate a verbului şi sentimentului, cum este Blaga, au fost confiscaţi de ideologie. Poeţii expresionismului, minunatul şi atât de moralul expresionism, care poate face o acoladă de la Trakl până la Paul Celan, au fost puşi mereu sub semnul pătimirii, cum se zicea despre Goga, în alt sistem de referinţă, au scris Poemele luminii pentru că ni se lua Ardealul, ceea ce e puţin cam straniu, nu e chiar aşa. De aceea, spiritul francez trăieşte esenţial prin logos, în Franţa toată lumea citeşte, în metrou, şi cerşetorii citesc…

– Şi pe zidurile metroului…
– Da. Sunt cerşetori care se şi supără că-i deranjezi din lectură. O anecdotă zice că era un american care îi dădea unei cerşetoare un cec şi cerşetoarea privea nedumerită. Şi americanul a deschis harta Parisului şi i-a arătat unde e banca de unde îşi poate încasa cecul. În sensul acesta, toată lumea citeşte, lumea are reviste în metrou, în staţii, în mijloacele de transport. Parisul nu e numai Moulin Rouge şi stridii, el este esenţialmente un oraş sprijinit prin logos. Când vezi Tour Eiffel prima dată, dacă reuşeşti să nu te asurzească rusoaicele care vorbesc extraordinar de tare – după cum s-a văzut şi în finala de la Roland Garros de anul acesta între Mâşkina şi Dementieva (stră-străbunicul Dementievei este cel care a donat primul tablou Ermitajului) – apare imaginea din fotografii, ilustrate, pictură. Aşa e Parisul logosului: cuvintele apar din amintirile noastre de citit pifuri, de liceu, de conversaţii, este un miraj lingvistic, cum spune Toma Pavel. Parisul este un oraş al mirajului lingvistic. Te simţi, cum să spun… nu pot să spun „ca peştele în apă”, că am văzut „peştii” francezi care se simt foarte bine în apa Perier, acolo, la cafenea…

– E şi „Peştele în apă” al lui Vargas Llosa, un fel de metaforă a lui „n-am încotro”.
– Llosa nu-mi place. Nu-mi plac scriitorii care au vrut să devină preşedinţi. Mai ales scriitorii genuini, de creaţie, nu criticii sau alţii. Nu-mi plac scriitorii care vor să ajungă mari administrativ. Uitaţi, Sábato, care e un uriaş scriitor, a acceptat cu greu să fie şeful comisiei de anchetă a crimelor făcute de dictatura anterioară. Şi a făcut o depresie, de câţiva ani, de abia mai mişcă creionul pe hârtie. El, care e un geniu, carea scris Despre eroi şi morminte, probabil cel mai bun roman sudamerican posibil. De aceea, în Franţa, îţi vine tot timpul să scrii şi să vorbeşti.

– Dar tu locuiai, ca poet, în limba română şi, brusc, ţi-ai găsit locul şi în limba franceză. Poetul poate locui în orice limbă?
– Da, da. Pentru această plachetuţă de 20×40 cm, se găseşte loc în orice limbă, în urma meditaţiei de un an sau doi, aşa cum pentru toate tâmpeniile de discursuri politice, toate furturile şi toate şantajele se găsesc tone de ziare, milioane de kilometri de peliculă, sute de mii de ore de difuzare, bannere şi dări de seamă. Se mai găseşte, într-o limbă sau alta, germana sau italiana, şi loc pentru o plachetuţă de 20×40 cm. Nu-i aşa de grav.

– Cred că relaţia ta cu începutul acesta de mileniu, care aparţine informaţiei, cu spune cândva Jacques Attali, locul tău în această civilizaţie este deja definit prin cuvintele pe care le-ai spus deja. Eşti întotdeauna în conflict cu ceea ce se întâmplă şi nu-ţi convine…
– Da.

– …Din schimbările care se produc. Cum vezi tu globalizarea?
– Sunt lucruri incredibile. Filosoful Liiceanu, care a tradus Heidegger şi ar trebui să fie un om aplecat asupra nuanţei cuvântului, spune: omul trebuie să fie egoist, să-şi vadă numai de treburile sale. Ade3vărul este câştigul material. Înseamnă că în America avem sute de milioane de filosofi, care sunt la mica biserică a hamburgerului şi cei mai mari gânditori din lumea asta. Ei, lucrurile nu stau chiar aşa. Ideea globalizării era ca lipsa de grijă materială a continentului nordamerican să fie peste tot. Vom lăsa micii producători de vinuri, ziceau, IMM-urile, cum glumeam cu Ami, IIM-ul îmi sugerează un bătrân care mănâncă supa populară cu o lingură care-i tremură şi, din când în când, spune: I-me-me-me-me-me-me! Această lipsă de grijă, care este specifică continentului nordamerican, să fie generalizată. Asta nu înseamnă să-l lăsăm să moară pe producătorul de vinuri de la Valea Călugărească, de la Tohani sau din Franţa; să anulăm specificul bucătăriei de nu ştiu unde; producţia artizanală sau specifică fiecărei ţări. Nu asta înseamnă globalizare. Asta fac diverse grupuri de presiune din orice ţară, mai mult sau mai puţin interesată, mai mult sau mai puţin afiliată unei producţii economice. Dar. Globalizarea literară nu există. Mulţi prieteni francezi mi-au făcut acest compliment, pentru că ciclul meu Cimitirul de maşini a avut succes la Beaubourg, când l-am citit şi mi-au zis că e bun, „la cel mai înalt nivel al poeziei americane a generaţiei dumitale”. Dar fiecare are un specific, este un lucru recunoscut, şi globalizarea nu există. Dacă voi scrie despre Spania, atunci va fi părerea unui român despre Spania. În privinţa globalizării am crucea pusă, pentru că mi s-a refuzat viza americană, mi s-a spus: n-aveţi nici un motiv să vă întoarceţi în ţară. N-am cerut şi nu dăruiesc amprente! Aşa. Deci, în sensul acesta, ideile mele sunt legate mult de spaţiul mediteranean. Sarea dispărută are un ciclu, o parte, legată de creştinismul însoritei Italii (aştept o suplimentare de tiraj ca s-o pot populariza mai mult) şi Grecia, pe care n-am văzut-o încă, dar pe care o visez, pe care o simt, pe care o intuiesc şi pe care încerc s-o trec într-un alambic atunci când văd imaginile Mării Egee, despre care, făcând un paradox, într-o Cafea cu sare, am spus că verbul „a bea” a început cu perceperea apei Mării Egee, atât e de curată şi de frumoasă. Spaţiul ideatic în care se mişcă poezia mea, dacă ar fi să fie o morfologie culturală şi geografică, este spaţiul româno-italo-egeeană. Asta este Coasta Dalmaţiei a Adamului meu poetic.

– Pe mine m-ai dus cu gândul la suprarealistul Aimé Césaire, care chiar luna aceasta a împlinit 91de ani.
– De asta m-am raliat la suprarealişti, c-am auzit că trăiesc foarte mult. (râde)

– M-a dus cu gândul şi la Naipaul, apropo de călătorii în spaţii diverse, despre care să scrii din punctul de vedere al celui care nu le aparţine din diferite motive.
– Mărturia suprarealistă contemporană franceză forjează în toată istoria suprarealismului, construind, deja, o academie şi prin bifatele conotaţii care au fost actualizate de-a lungul timpului. Noi avem, cu proaspătul nostru clasicism de câteva sute de ani, avem multe conotaţii neactualizate. Deci forjarea în cadrul discursului nostru suprarealist este de altă natură, în timp ce ei pot face compendii, enciclopedii şi dicţionare cu cuvintele suprarealiste devenite canonice. La noi este mişcare, magma lingvistică nu se aşază, se interferează texte, discursuri, semnale şamd. Efortul forjării mele este în alt material, cu o altă densitate, de o altă imprevizibilitate şi, fatalmente, prin efortul poetic pe care mi-l asum, conturând o altă suprarealitate decât aceea a francezilor. Ei forjează efectiv propria limbă, pe când noi trebuie să mai garantăm şi o viziune, pentru că altfel ne trezim la Londra şi nu ştim dacă mai e monarhie sau nu mai e.

– Ceva asemănător făcea şi Aimé Césaire, demult, venind din Antile, cu ceva nou, specific, şi era apreciat de Bréton ca o descoperire uimitoare. Era o noutate a viziunii şi a bogăţiei limbii, explozia unei tradiţii a ceea ce (împreună cu Sengor) a numit negritudine. Acum, vin cu ultima întrebare: poţi să-mi spui data la care poezia va muri?
– Nu ştiu, dar va fi într-o după-amiază, cum spune scriitorul.

– E previziunea lui NoSTRATANus!
Florin DOCHIA – 2004

Suntem asaltați zilnic de discursurile moralizatoare ale activiștilor pro-LGBTQ, și nu numai, despre cât de dubioși ar fi conservatorii și creștinii, despre cum organizații sau asociații cu alte viziuni asupra lumii decât cele „progresiste” trebuie să fie, în mod necesar, „grupuri de ură”, despre cum ar trebui să „luptăm cu mentalitatea conservatoare” și să „facem pași mai hotărâți” spre accelerarea revoluției sexuale la toate nivelurile societății.

Ceea ce nu ne dezvăluie acești activiști este deloc onorabila origine intelectuală a viziunii lor despre societate și unele fapte ale activismului lor organizațional. Și nu e vorba doar despre originile discutabile – e vorba și despre lumea în care am trăi dacă am fi guvernați după ideologiile și practicile activiste. Deschid aici o dezbatere sub forma unor întrebări.

Înainte de a începe, subliniez încă un fapt: când vorbesc, în textul care urmează, despre anumite minorități sexuale, citez, în mod exclusiv, din activiști sau susținători ai acestor minorități – sau din declarații ale unor membri ai „comunităților” respective.

1. Nu-i așa că prea puțini dintre dumneavoastră știu că originile intelectuale ale revoluției sexuale și ale curentelor pro-LGBTQ se regăsesc în comunismul neomarxist și bolșevic?

Noua revoluție de eliberare sexuală a omenirii își are originile în cel de-al Doilea Congres Internațional pentru Reformă Sexuală susținut la Copenhaga în 1928 și în cadrul Ligii Mondiale pentru Reformă Sexuală (1928-1935), organizații care au promovat obiective ca educația sexuală, contracepția, dezincriminarea „sexualităților anormale”, precum și practici eugeniste. Liga a fost asociată, de asemenea, și curentelor neomalthusianiste care vedeau în creșterea demografică un fenomen negativ care trebuie limitat. Figuri proeminente ale Ligii, ca Magnus Hirschfeld, medic german și activist, considerau că orientarea sexuală e înnăscută, neputând, așadar, ține de alegere (subiectul nu e tranșat nici astăzi în lumea științifică, vedeți punctul 4 de la acest link), și că civilizația iudeo-creștină este un obstacol major în calea înțelegerii sexualității și a reformării acesteia. Ca președinte al organizației homosexualiste Comitetul Științific Umanitar, dar și al Societății Medicale pentru Știință Sexuală și Eugenism, încearcă o fuziune între Freud și Marx, lansând pentru prima oară și ideea că homosexualii reprezintă „un grup oprimat”. (aici un articol din Britannica despre biografia lui Magnus Hirschfeld)

Teoria, dezvoltată mai apoi de Herbert Marcuse, presupune înlocuirea represiunii economice din marxismul clasic – exploatarea proletariatului de către burghezi și capitaliști – cu represiunea sexuală din teoria freudiană – reprimarea instinctelor, a exprimării libere a erotismului și a satisfacției sexuale plenare de către instituțiile iudeo-creștine. Herbert Marcuse consideră că distincția dintre sexe nu este un dat natural, ci un construct – idee pe care o regăsim, plenar, în forma actuală a teoriei sau a ideologiei genului.

Ca observație, atunci când vorbim despre homosexualism ne referim la o ideologie, și nu la comunitatea pe care această ideologie susține că o reprezintă; a se vedea în acest sens punctul 4 de mai jos. Astfel, nu mă refer, aici, la realitățile istorice privitor la homosexualitate și la reprimarea sa medicală sau penală, ci la teoretizarea acesteia și la „inventarea” ideologică a unei „minorități”.

Contextul apariției neomarxismului este următorul: după succesul revoluției bolșevice din Rusia din octombrie 1917 au loc revolta spartakistă din Berlin, înființarea Sovietului din Bavaria și a Republicii comuniste maghiare a lui Bela Kuhn în 1919, în același timp cu invazia Poloniei de către Troțki. Dar Armata Roșie este învinsă în Polonia în 1920, spartakiștii, Sovietul bavarez și guvernul lui Bela Kun sunt înlăturați, și revoluționarii marxiști nu sunt susținuți nicăieri de clasa muncitoare oprimată. Acest fapt vine în contradicție cu teoria economică și politică a lui Marx privind unirea proletariatului sub stindardul marxismului. Soluția găsită pentru a depăși aceste eșecuri este un marxism amendat, „actualizat” noilor condiții istorico-politice.

Astfel, din analiza unor intelectuali precum Antonio Gramsci, Wilhelm Reich și Herbert Marcuse reiese că revoluția marxistă nu va triumfa la nivel global atâta vreme cât proletariatul va fi „contaminat” de creștinism, de morala și de relațiile de familie tradiționale. Și cât timp muncitorii și țăranii care ar trebui „eliberați” vor trăi într-o societate structurată pe principiile eticii iudeo-creștine. Antonio Gramsci scrie în faimoasele „Caiete din închisoare”: „cât timp muncitorii au suflet creștin, nu vor răspunde apelurilor revoluționare.” Georg Lukács arată la rândul său: „Distrugerea revoluționară a societății este unica soluție.”

Treptat, aceste filosofii politice neomarxiste s-au reflectat în schimbările dramatice ale stângii europene și a liberalismului american, care au căpătat o turnură revoluționar-culturală, având în centru „drepturile gay”, și modificarea structurală a sexualității, familiei, moralității, foarte diferită de marxismul clasic ce avea în centru proletariatul și drepturile sociale. Pat Buchanan numește această turnură „marxism cultural” în The Death of the West, pe când alți autori paleoconservatori, ca Paul Gottfried, consideră că, de fapt, nu mai este nimic marxist în aceste ideologii ale noii stângi. A se vedea, în acest sens, The Strange Death of Marxism: The European Left in the New Millennium. Gottfried arată că acest nou marxism nu este animat de materialismul istoric, ci de „aversiunea față de civilizația creștină burgheză.”

Nedreptatea nu mai constă, așadar, în oprimarea proletariatului de către burghezia exploatatoare, ci în oprimarea tuturor indivizilor de către o civilizație iudeo-creștină care reprimă pulsiunile sexuale prin tabu-uri și legi restrictive. Soluția este, pur și simplu, distrugerea acestei civilizații iudeo-creștine, revoluția permanentă, liberalizarea radicală și abolirea tuturor normelor ce îngrădesc manifestarea instinctelor și a pulsiunilor sexuale. Printre categoriile cele mai reprimate regăsim, în această viziune, minoritățile sexuale.

2. Nu-i așa că prea puțini dintre dumneavoastră știu că „revoluția senzualității” a fost teoretizată inclusiv de însuși Vladimir Lenin?

Noua revoluție sexuală își are rădăcinile și în Revoluția senzualității, teoretizată de însuși Vladimir Lenin. Într-un schimb de scrisori între Lev Troțki și Vladimir Lenin, citim următoarele: „Fără îndoială, opresiunea sexuală este principalul mijloc de înrobire a omului. Atâta vreme cât există această opresiune, nu poate fi vorba de adevărata libertate. Familia, ca instituție burgheză, și-a trăit complet traiul. Trebuie spus mai mult despre asta muncitorilor… ”. Lenin răspunde: „Și nu numai familia. Toate interdicțiile cu privire la sexualitate ar trebui să fie eliminate… Avem ce învăța de la sufragete: chiar interzicerea dragostei între persoanele de același sex ar trebui să fie eliminată”.

Teoria este pusă în practică în primele luni de după Revoluția bolșevică din Rusia. În decembrie 1917 Lenin emite decretele „Cu privire la abolirea căsătoriei” și „Cu privire la căsătoria civilă, copii, și despre modificarea actelor de stare civilă”. Potrivit acestor decrete, „uniunea sexuală” (care înlocuia „uniunea prin căsătorie”) era posibil să se încheie rapid și să se desfacă la fel de ușor. Pe lângă faptul că este abolită „tirania căsătoriei”, sunt dezincriminate și promovate avortul, relațiile homosexuale, „amorul liber” în grup, și chiar exhibiționismul și relațiile cu minori.

În 1918 la Petrograd defilează o paradă a lesbienelor, care aniversează un an de la decretul „Cu privire la abolirea căsătoriei”. Troțki notează în memoriile sale că Lenin a afirmat cu satisfacție la auzul acestei vești: „Țineți-o tot așa, tovarăși!”. Pe unele pancarte se putea citi: „Jos cu rușinea!” La începutul anilor 1920 se observă o creștere a nașterilor de copii în afara copiilor – în 1923, de exemplu, cel puțin jumătate dintre copiii născuți la Moscova erau născuți în afara căsătoriei, iar în orașele mari „cuplurile” (o formă de parteneriat civil) alcătuiau majoritatea.

3. Nu-i așa că prea puțini dintre dumneavoastră cunosc tacticile moderne ale activiștilor LGBTQ?

Acestea au fost teoretizate într-un articol din 1987 al revistei gay Guide, semnat de activiştii homosexualiști Marshall Kirk şi Erastes Pill (pseudonimul lui Hunter Madsen). Tacticile psihologice și de propagandă sunt prezentate în detaliu – și putem spune că aceste tactici sunt foarte asemănătoare cu cele folosite de activiștii marxiști în Rusia, înainte de preluarea puterii în noiembrie 1917, sau de activiștii de partid în România anilor ’50 – când îi reprezentau pe marxiști drept purtătorii luminii, ai progresului, și ai eliberării omului de sub tirania societății burgheze și iudeo-creștine.

Citez din articol patru fragmente scurte:

„În faza iniţială a oricărei campanii care se adresează americanilor heterosexuali masele trebuie să nu fie şocate sau să li se genereze sentimentul de repulsie prin expunerea prematură a comportamentului homosexual. În loc de aceasta imaginea sexului va fi minimalizată iar drepturile homosexualilor vor trebui a fi reduse la o chestiune socială abstractă pe cât de mult posibil. Laşi cămila să îşi bage mai întâi nasul în cort, abia mai târziu o laşi să bage şi posteriorul neplăcut vederii!””

„Este foarte important unde vorbim! Media vizuală, film şi televiziune, este cel mai puternic formator de opinie în civilizaţia occidentală. În fiecare gospodărie americană se urmăresc programele TV în medie 7 ore pe zi. Acele ore ne deschid o poartă către viaţa privată  a heterosexualilor prin care poate fi strecurat acest cal troian!

În ceea ce priveşte desensibilizarea intermediarul este mesajul de normalitate. Deocamdată aripa gay a Hollywood-ului ne-a furnizat cea mai bună armă secretă a noastră în bătălia pentru desensibilizarea publicului general. Puţin câte puţin în ultimii 10 ani personajele şi temele gay au fost introduse în producţiile TV şi în cele cinematografice. În general impactul a fost unul încurajator. (…) Dar asta trebuie să însemne doar începutul unui asalt major de publicitate al Americii homosexuale.”

„Întâi putem folosi discursul pentru a altera standardele morale. (…) Împotriva uriaşei forţe a religiei instituţionalizate se poate opune cea a ştiinţei şi opiniei publice, sabia şi scutul mult hulitului «umanism secular». Această alianţă a funcţionat bine împotriva bisericilor şi înainte, în cazul divorţului şi al avortului. Cu ajutorul discuţiilor deschise despre răspândirea şi acceptarea homosexualităţii această alianţă poate funcţiona din nou.”

„O campanie mass-media care să promoveze imaginea Victimelor Gay va face uz de simboluri care să reducă senzaţiei publice de ameninţare, care fac publicul larg să lase garda jos şi care cresc şansele de victimizare. Practic asta înseamnă că se va renunţa la apariţiile în reclame şi în alte prezentări publice a tinerilor musculoşi şi mustăcioşi şi înlocuirea lor cu figuri simpatice de tineri şi bătrâni de treabă şi femei atrăgătoare. Este aproape inutil să menţionăm că grupurile cele mai greu de acceptat de către public, precum NAMBLA [vedeți punctul 6 de mai jos, n.m.] nu pot face parte dintr-o astfel de campanie: cei suspectaţi de molestare a copiilor nu pot poza în victime.”

Link aici către articolul integral.

Reamintesc, la acest capitol, și violența simbolică, dar și fizică, a activiștilor de tip ACT-UP despre care am scris aici și aici.

4. Nu e așa că prea puțini dintre dumneavoastră știu că identitatea și filosofia Queer, dominantă, astăzi, în corul LGBTQ (Q-ul din final, apropo, vine de la Queer), este mult mai mult decât o simplă, banală și „burgheză” revendicare a „egalității în drepturi”?

Într-adevăr, identitatea Queer duce atât de departe mânia față de orice dat al firii și de idee de „normalitate”, încât unii clasici ai curentului predică inclusiv ura pentru constructul de „copil”. Dintr-un articol de pe portalul „Critical theory” aflăm mai multe detalii despre Queer: Queer înseamnă ștergerea, dizolvarea constructelor „femeie”, „bărbat” și „normal”, dar chiar și depășirea identității de gay. Cum așa, veți spune? Pentru că filosofia Queer înseamnă forțarea oricăror limite, destabilizarea tuturor normelor sexuale (până la ce limită, ne întrebăm? există vreo limită?). Queer înseamnă să refuzi până și limitarea prin normare a identității gay, adică limitarea la acele „drepturi gay” obținute și codificate în prezent – parteneriat, căsătorie, adopție. Pentru că filosofia Queer înseamnă mult mai mult – e adevărata revoluționare a comportamentelor și relațiilor sexuale.

Iată, de pildă, ce regăsim într-o carte fundamentală a curentului, „No Future” („Nici un viitor”): a fi Queer înseamnă să urăști copilăria – sau, în termenii autorului, să urăști constructul „copil”. Așadar, nu doar genul este un construct, ci și copilăria. În cuvintele lui Lee Edelman, „queerness, for contemporary culture at large as for Philadelphia in particular, is understood as bringing children and childhood to an end”; în traducere: fenomenul queer, pentru cultura contemporană în general și pentru Philadelphia în particular, este înțeles drept a aduce un sfârșit pentru copii și pentru copilărie. Link către o descriere a cărții pe Amazon.

Și vedem cum unii activiști LGBTQ ne îndeamnă deja să facem pasul spre Queer – acesta fiind următorul pas pentru mișcarea gay din România. Nu mă aștept, totuși, ca autorul să-și asume vreo clipă „idealurile” societății queerizate: demolarea genurilor, a copilăriei și a oricăror normări/codificări a comportamentelor sexuale.

5. Nu-i așa că de prea puține ori sau deloc ați auzit că unii membri ai grupurilor LGBTQ / ai minorităților sexuale nu se simt reprezentați de această revoluție sexuală – ba chiar o critică vehement?

Iată, de pildă, o declarație a homosexualilor de la Dolce & Gabanna care apără căsătoria dintre un bărbat și o femeie și susțin că orice copil are dreptul să crească alături de un tată și de o mamă:

„Familia nu este o modă. În familie regăsim un sens supranatural al apartenenței” (Stefano Gabbana); „Nu noi am inventat familia”; „Procreația ar trebui să fie un act de iubire”. (Domenico Dolce); „Noi, un cuplu gay, spunem nu adopțiilor gay. S-a mers prea departe cu copiii chimici și cu uterele de închiriat. Copiii ar trebui să aibă o mamă și un tată”. (Stefano și Domenico; link aici).

Evident, declarațiile au stârnit numeroase controverse, iar cei doi au fost aspru criticați de vedete gay precum Elton John – care a cerut un boicot a brandului Dolce & Gabanna (link aici).

Un alt exemplu este cel al lui Dean Bailey, un fost gay care și-a „restaurat” identitatea sexuală și care a publicat o carte intitulată „Beyond the Shades of Gray” (link aici). Bailey arată că

„activitșii gay insistă, cu vehemență, că această călătorie pe care am întreprins-o [de restaurare a orientării sexuale, n.m.] este periculoasă. Chiar au reușit să treacă legi în California și în New Jersey prin care scot în afara legii consilierea pentru persoanele care caută ajutor pentru a se elibera de comportamentele și dependențele homosexuale.” (link aici)

Între timp, astfel de legi au fost trecute și în alte state americane (un articol aici). Și, conform ideologiei oficiale a acestei revoluții, homosexuali precum Dolce & Gabanna sunt niște eretici care trebuie dați ca exemplu (prin linșaje mediatice); iar foști homosexuali precum Dean Bailey trebuie, pur și simplu, ignorați.

Se întreabă, oare, promotorii revoluției sexuale dacă această abordare nu reprezintă, în fapt, o formă gravă de discriminare față de toți cei care asemenea lui Dean Bailey caută în mod voluntar să se elibereze de comportamente și dependențe care, așa cum afirmă chiar ei, le provoacă suferință?

6. Nu-i așa că de prea puține ori sau deloc ați auzit că noua revoluție sexuală și ideologia Queer / gay includ pedofilia printre identitățile sociale oprimate și existente ca pure concepte sociale?

Acest articol arată, de pildă, că includerea „sexului transgenerațional” pe agenda ideologiei LGBTQ este o „întrebare deschisă”. Dintr-un articol publicat chiar pe portalul Adevărul aflăm că alianțele dintre grupările gay și unele grupări de pedofili s-au manifestat până în trecutul recent. Până nu demult ILGA (internaționala gay din care face parte și ACCEPT) a inclus o asociație asumat pedofilă, North American Man/Boy Love Association sau NAMBLA (link la Wiki).

Într-un studiu din anii ‘90 se pune pe același plan, prin raportare la patternurile politicilor sexului, feminismul, mișcarea gay și pedofilia. Dacă, în cazul feminismului si homosexualității, ne explică autorul, s-a trecut de la faza ingorării subiectelor gender și gay din agenda politică si a exilării lor din atenția publică de către grupurile dominante, către faza disputării și revendicării de drepturi și privilegii, pedofilia s-ar afla, încă, în prima fază, cea a negării și a ignorării.

Autorul, profesor universitar, argumentează că, în chestiunile sexuale, se confruntă două perspective: de o parte avem esențialiștii sau naturaliștii, care tratează comportamentul sexual raportându-l la norme pe care le derivă dintr-o reclamată ordine naturală, iar, de cealaltă parte, avem constructiviștii social, cei care consideră aceste comportamente nu ca „naturale” sau, dimpotrivă, „nenaturale”, ci ca niște constructe culturale/sociale.

Cu alte cuvinte, dacă un esențialist consideră homosexualitatea ne-naturală, constructivistul va ataca aceasta definiție, considerând-o și expunând-o drept un construct cultural și social al cărui singur scop este marginalizarea unor grupări minoritare (în concordanță cu punctele 1 și 2 de mai sus).

Studiul continuă afirmând că aceeași logică se aplică și în cazul pedofiliei, considerând că un termen precum „molestarea minorilor” (child molestation) este, la rândul său, un concept cultural și de clasă. Ideea este că și amatorii de „intimitate intergenerațională” pot aspira la statutul de categorie politică, pot scoate sexul din categoriile sale încă naturalizate pentru a-l politiza total, urmând același pattern de afirmare ca mișcările feministe și gay.

Autorul deplânge, de asemenea, faptul că unele grupări feministe s-au alăturat curentelor anti-pedofile din America, în timp ce dă ca exemplu țări precum Olanda sau alte țări nordice, unde vârsta consimțământului a scăzut și gradul de acceptare socială a relațiilor sexuale adult-copil este mai mare.

Cineva s-ar putea întreba dacă nu o fi ceva izolat. Poate între timp oamenii s-au mai delimitat de astfel de concepții parcă prea revoluționare și duse la extrem privind sexualitatea?

Într-un alt articol, același autor atacă frontal chiar ideea că orice act sexual cu un minor este un abuz. Dimpotrivă, „sexul intergenerațional” poate aduce inclusiv beneficii acestora (?!).

În aceeași publicație, un alt autor documentează maniera în care principala organizație gay din Danemarca, Cultural and Recreational Center (COC), a integrat in scopurile sale pedofilia, obținând chiar o stopare a opresiunii pedofililor, în mare parte tocmai din cauza eforturilor COC. Autorul spera că, procedând astfel, COC să lărgească ideea de identitate gay.

Într-o altă revistă un autor atacă problema abandonării NAMBLA (organizație scoasă între timp în afara legii) de către ILGA sub spectrul „dispariției idealurilor eliberării gay”. Toate aceste citate sunt preluate din reviste validate, din motive care ne scapă, din lumea academică apuseană. Ele nu sunt simple opinii ale unor activiști LGBTQ mai radicali, sunt idei dominante în curentele și grupările activiste pro-gay.

Lucrul este recunoscut deschis, de altfel, în Stanford Encyclopedia of Philosophy, unde întâlnim această observație:

„Teoreticienii Queer susțin de obicei că unul dintre avantajele termenului «Queer» este acela că el include în mod implicit transsexuali, sado-masochiști, și alte tipuri de sexualitate marginalizată. Cât de departe merge această incluziune? Este sexul transgenerational (e.g., pedofilia) permis? Există orice fel de limite în cee ace privește formele acceptabile de sado-masochism sau de fetișism? În timp ce unii teoreticieni queer nu acceptă, în mod explicit, pedofilia, este o întrebare deschisă dacă teoria deține sau nu resursele pentru a sprijini o astfel de distincție.”

Așadar, în limbajul și în filosofia Queer este subminată orice distincție între normal și anormal. Deoarece este atacată chiar esențializarea si naturalizarea comportamentului uman/sexual. Și, dacă o pornești pe această pantă, nu mai ai cum sa stabilești granițe si distincții decât în mod artificial și pe termen scurt. Astfel, odată deschis frontul contestării naturii umane și a normelor derivate aplicate asupra relațiilor sexuale, limitele re-puse vor fi întotdeauna artificiale, construite, fluide, așadar vor fi, în fapt, limite ideologice și politice. Ceea ce e chiar mai nociv decât ipotetica legalizare a pedofiliei, deoarece elimină definitiv orice fel de reper comun cu privire la ce este și ce nu este permis.

Și astfel ajungem de unde am plecat, adică înapoi în Rusia – de data aceasta, la Dostoievski: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul e permis.”

Cum arată, în fapt, omul nou?

Întrebările de mai sus rămân deschise. Nu este vorba, așadar, doar despre căsătorie, legalizarea adopțiilor pentru persoanele de același sex, a parteneriatelor civile în trei sau mai mulți parteneri, și chiar despre distrugerea căsătoriei ca obiectiv asumat, în cazul ideologiei care animă grupările LGBTQ. Nu este vorba doar despre familie, și nu este vorba despre niște privilegii reclamate sub formă de drepturi, ci este vorba despre o viziune asupra lumii. Este vorba despre construirea unei lumi noi – și a unui om nou, în prelungirea tuturor punctelor de mai sus. Existența nu mai este guvernată de nici un principiu, cu excepția celui al subiectivismului absolut.Anarhia și lipsa de responsabilitate sunt implicite. Viața în cetate, la fel ca viața individului încetează să se mai supună rațiunii și normelor morale iudeo-creștine și, în final, însuși ontologicul este alterat. Ceea ce era numit cândva viciu sau comportament aberant sau patimă sau dependență acum este ridicat la rang de virtute și de obiectiv care trebuie urmărit de către toți oamenii. Învățat să-și urmeze toate pulsiunile, să-și aleagă identitățile și orientările sexuale precum ai alege programele TV, omul nou este modelabil, fluid, dependent de patimile sale. Aflat în perpetuă revoltă, omul nou este, în fapt, infinit maleabil și obedient.

I-am auzit pe progresiști spunând, iar și iar, că susținătorii valorilor familiei, ai demnității și ai libertății umane reprezintă „ultraconservatori” și chiar „extremiști de dreapta”. Mă întreb – cunosc oare acești progresiști și activiști de ocazie limbajul și filosofia revoluției sexuale pe care o susțin, originile și finalitatea acesteia, maniera în care influențează ea limbajul politic și pe cel comun, transformându-se în practici de acaparare a puterii? Sau poate că majoritatea progresiștilor nu știu și nu s-au obosit să cunoască, în fapt, ce susțin? Se pare că tot ce știu mulți dintre ei este că aceia care apără valorile familiei sunt niște „ultraconservatori” care vor să le fure „dreptul” la revoluția sexuală.

http://www.culturavietii.ro

Regulamentul General privind Protecţia Datelor (General Data Protection Regulation – GDPR) a început să-şi producă efectele în România începând cu data de 25 mai 2018, fiind considerat momentul ”zero” de la care sistemele informatice ale companiilor ce stochează date personale vor trebui să permită un control foarte bun al identităţii utilizatorilor şi al accesului la acestea, urmând principiul ”Privacy by Design”.
La o lună distanţă de la debutul aplicării GDPR, există la nivelul companiilor care activează pe plan local o serie de neclarităţi cu privire la caracterul relativ sau, după caz, absolut al unor drepturi şi obligaţii derivate din acest Regulament, arată preşedintele executiv al Asociaţiei „Comunităţile Locale Riverane Dunării” (CLDR România), Sever Avram, într-un interviu acordat AGERPRES.
El spune, de asemenea, că este în interesul tuturor ca aplicarea GDPR să fie şi în România o prioritate reală tocmai pentru a se preveni producerea de conflicte juridice posibile în acest domeniu ce pot antrena, uneori, entităţi din mai multe state membre ale UE.
Potrivit specialistului, în ultima lună, Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP) a sancţionat o serie din operatori de telefonie care nu au respectat prevederile GDPR, pentru că au încălcat drepturile persoanelor private şi ar fi încercat să le ”influenţeze” pentru obţinerea consimţământului în vederea comunicării de mesaje în scop de marketing.

AGERPRES: A trecut o lună de la intrarea în vigoare a Regulamentului European privind Protecţia Datelor Personale (GDPR). Puteţi face o primă evaluare a influenţei acestuia asupra stadiului de pregătire probat în primul rând de către autorităţile locale, care interacţionează la rândul lor cu numeroşi furnizori şi parteneri privaţi?
Sever Avram: O întreagă serie de cerinţe şi proceduri au devenit în mod destul de rapid obligatorii în România, simultan cu toate celelalte state membre UE. Persistă însă încă multe neclarităţi cu privire la caracterul relativ sau, după caz, absolut al unor drepturi şi obligaţii derivate din GDPR.Întrucât, în genere, multe dintre consiliile judeţene şi primăriile din România nu s-au simţit în mod direct şi decisiv vizate de aplicarea GDPR, continuă să persiste atitudini de amânare, neclaritate sau indiferenţă cu privire la consecinţele pe care întârzierea punerii în practică a GDPR le-ar putea genera în lanţ pentru sectorul public. Pe de altă parte, faptul că apar periodic completări sau îmbunătăţiri ale GDPR, lasă loc implicit generării unor controverse juridice, în special referitoare la dreptul persoanelor privind ştergerea datelor acestora, dreptul la portare sau dreptul de opoziţie. Simpla desemnare a unor Ofiţeri pentru Protecţia Datelor în cazul unei primării sau a unei instituţii coordonate de aceasta nu are cum să rezolve de la sine problemele de organizare internă a datelor personale cu care se operează şi cu atât mai puţin eventualele litigii sau conflicte cu terţe părţi cu care autorităţile publice intră în relaţie în mod direct. Încă nu s-a înţeles îndeajuns faptul că GDPR nu constituie doar o simplă problemă de ordin juridic, ci mai ales o problemă de administrare internă eficientă şi de responsabilitate. Cum multe autorităţi publice, în special primării, şi-au creat şi propriile companii de servicii locale, acestea ar trebui să înţeleagă că este necesar să acorde maximă vizibilitate tuturor documentelor persoanelor ale căror date le prelucrează şi că, în orice moment, pot demonstra că menţin accesul şi prelucrează acele date numai pe baza unui temei perfect legal pentru care îşi asumă întreaga răspundere.

AGERPRES: Cum apreciaţi că s-a manifestat până acum rolul jucat de către Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP) în privinţa atât a prevenirii, cât şi a sancţionării abaterilor de la aplicarea GDPR?
Sever Avram: Până în prezent, atunci când deschidem telefonul, primim o seamă întreagă de anunţuri publicitare, oferte sau promoţii la care nu am solicitat vreo informare şi care ne parvin printr-o evidentă menţinere, din trecut, a datelor noastre personale, fără acordul nostru explicit. Desigur că aceasta este de natură să ridice semne de întrebare sau chiar să creeze îndoieli cu privire la capacitatea de monitorizare şi de auto-sesizare a Autorităţii Naţionale în raport cu această perpetuare a stărilor de fapt care au ajuns să nemulţumească într-atât încât să fie necesară adoptarea GDPR. Deocamdată sesizăm că ANSPDCP şi-a păstrat vechiul site şi nu a reuşit să creeze o secţiune de informare transparentă a publicului interesat cu privire la rezultatele şi soluţionările pe care le-au dat diverselor sesizări apărute sau care ar urma să survină în perioada imediat următoare. Spre comparaţie, Supervizorul European de Protecţia Datelor (autoritatea independentă UE pentru protecţia datelor) a creat deja o structură de tip ”Digital Clearing House” ce reprezintă prima reţea europeană ce îi reuneşte pe toţi reglementatorii din toate domeniile spaţiului digital, inclusiv pe aceia răspunzători de protecţia datelor personale. Această transparentizare şi evidenţiere a rolului jucat de cei meniţi să protejeze datele este cu atât mai importantă cu cât însăşi legislaţia UE este în continuă mişcare şi se pregăteşte deja, în complementaritate, şi proiectul privind ”Regulamentul e-Privacy”, ca o urmare firească a recentei Declaraţii a Comitetului European pentru Protecţia Datelor. Luând în considerare toate aceste elemente, tocmai în sensul de a preveni orice tergiversări sau neaplicări susţinute a GDPR în România, întărirea capacităţii instituţionale şi a rolului Autorităţii Naţionale ar trebui să preocupe intens nu doar pe legislatori, ci şi pe decidenţii de la fiecare nivel… central, judeţean, local.

AGERPRES: Ce trebuie să ştie instituţiile publice, dar şi companiile private, referitor la Ofiţerul pentru Protecţia Datelor (DPO)?
Sever Avram: Având în vedere că Regulamentul UE 679/2016 se aplică de o lună de zile, considerăm că atât companiile private cât şi instituţiile publice trebuie să aibă deja numit un DPO, să îşi informeze personalul care intră în contact cu datele personale despre implicaţiile, restricţiile şi sancţiunile prevăzute de GDPR şi cel mai important, să îşi optimizeze modul de lucru, astfel încât organizaţia să respecte nivelul de conformitate la Regulament. Conform Legii 129/15.06.2018, Autoritatea de Supraveghere îşi va lărgi echipa de inspectori la 85, care vor soluţiona sesizările primite, dar care se vor putea sesiza din oficiu şi realiza controale inopinate, având posibilitatea de a aplica amenzi de până la 300.000 de euro.De altfel, în ultima lună Autoritatea a sancţionat o serie din operatori de telefonie care nu au respectat prevederile GDPR şi s-a constatat că au încălcat drepturile persoanelor private şi că ar fi încercat să le ”influenţeze” pentru obţinerea consimţământului în vederea comunicării de mesaje în scop de marketing. Evident, ulterior, organismele de justiţie vor avea ultimul cuvânt de spus în cazuri controversate.

AGERPRES: Ce recomandări importante ar fi de făcut către autoritatea de supraveghere, cât şi către celelalte autorităţi centrale cu rol în influenţarea comportamentelor decidenţilor publici din România?
Sever Avram: În primul rând, ar fi necesar să acorde o mult mai mare deschidere privind cooperarea cu organizaţiile cu preocupări relevante din societatea civilă pentru a se continua campania de informare şi conştientizare începută în urmă cu un an. Ar merita luată, ca model, reţeaua organizaţiilor neguvernamentale care s-a cristalizat la nivel UE în relaţia cu supervizorul european. Acesta din urmă îşi deleagă lunar reprezentanţii în câte un stat membru pentru a pre-evalua situaţia respectării GDPR şi a impulsiona modalităţile de colaborare eficientă, atât cu autorităţile naţionale de reglementare, cât şi cu principalii actori sau reprezentanţi ai organizaţiilor pentru protecţia consumatorilor. Este în interesul tuturor ca aplicarea GDPR să fie şi în România o prioritate reală tocmai pentru a se preveni producerea de conflicte juridice posibile în acest domeniu ce pot antrena, uneori, entităţi din mai multe state membre ale UE care s-ar putea simţi lezate cu privire la anumite soluţii sau neadoptarea unor soluţii potrivite faţă de încălcări ale GDPR, luate la momentul potrivit.Pe de altă parte, ca organizaţie care reprezentăm comunităţi şi universităţi dunărene în România, recomandăm reprezentanţilor consiliilor judeţene şi primăriilor să nu privească cu lejeritate GDPR, ca pe o încă o complicare a legislaţiei, ci să îşi formeze, nu doar să nominalizeze, proprii Ofiţeri de Protecţia Datelor, cât mai prompt şi responsabil cu putinţă, dând astfel un model şi partenerilor din mediul de afaceri cu care cooperează sau vin în contact.Celor din sectorul IMM, le-am sugera să investească din timp în formarea unui birou propriu de protecţia datelor care va comporta costuri suplimentare, dar va scuti managerii de posibile dureri de cap ulterioare, în special fiindcă nici concurenţii lor de pe piaţă nu vor sta cu mâinile în sân şi ar putea, la rigoare, reclama şi la Consiliul Concurenţei dacă GDPR nu este aplicat întocmai, îndeosebi în rândul sucursalelor, al magazinelor online sau al newsletterelor pe care le editează şi le distribuie.

AGERPRES: Puteţi să ne daţi un exemplu concret referitor la ce aţi întreprins la nivelul organizaţiei dumneavoastră privind stimularea aplicării GDPR?
Sever Avram: Încă din luna februarie, împreună cu colaboratorii de la Iaşi, Ionuţ Socol (specialist IT) şi Adriana Huţuţui (legal), am iniţiat şi lansat la Academia Română un program de formare, asistenţă şi sprijin pentru cei care şi-au propus să se pregătească din timp în raport cu provocările generate de noul regim al protecţiei datelor personale. În prezent, derulăm două tipuri de cursuri: unul pentru persoanele care urmează a fi desemnate ca DPO şi altul pentru persoanele auxiliare care vor relaţiona cu acest DPO şi care intră în contact cu datele cu caracter personal.

Până în prezent, absolvenţii cursurilor online organizate sub egida Catedrei Internaţionale Onorifice ”Jean Bart” (CIO-SUERD) de pe tot cuprinsul ţării au putut să se familiarizeze nu numai cu cunoştinţele şi deprinderea abilităţilor de bază, ci să fie înscrişi într-o reţea de Alumni care să primească ori de câte ori este necesar actualizări sau clarificări în raport cu schimbările legislative şi procedurale care apar. De asemenea, periodic, vom adapta mijloacele noastre de advocacy şi de acţiune spre a reuşi o minimizare a riscurilor şi a menţine un dialog constructiv atât cu autoritatea naţională de resort, cât şi cu supervizorul european în favoarea unui mediu online mai flexibil, mai protectiv şi mai dinamic, inclusiv în contextul procesului de dezvoltare şi inovare urbană condus potrivit conceptului Smart City şi în România.De altfel, şi cu ocazia Zilei Internaţionale a Dunării pe care CLDR a marcat-o în data de 28 iunie 2018 la sediul Ministerului Afacerilor Externe, am atins şi acest subiect al formării în domeniul protecţiei datelor personale, întrucât Preşedinţia Strategiei UE pentru Regiunea Dunării (SUERD) pe care o va prelua România va pune în centrul atenţiei cooperarea extinsă prin intermediul reţelelor, clusterelor şi hub-urilor în favoarea economiei circulare şi a industriilor creative.

R: Ați fost premianta unui liceu cu profil real din Brașov, erați foarte bună la mate-fizică. Cum de nu ați făcut inginerie sau o specializare din domeniul tehnicii și ați mers la Filologie?
ANM: Prin 1963, erau doar două secții la liceul de cultură generală: realul si umanul (sic!). De obicei, elevii mai slabi, alegeau din comoditate umanul, era chiar jenant să afirmi că ești la „uman”… Am avut norocul să frecventez unul din cele mai bune licee (primul cosmonaut român a fost elev al aceluiași liceu, al acelorași profesori emeriţi, mulți foarte tineri)… Profesorul meu de limba română, Petru Homoceanul, era un bun poet și un dascăl intransigent, dirija un cenaclu, scotea o revistă a liceenilor, unde am debutat de altfel cu o poezie „bacoviană”, cu titlul de „Cum plouă… După facultate, am regăsit profesorul meu de literatură ca membru și coleg de cenaclu al cadrelor didactice, la fel de intransigent, dar obiectiv, rivalizam un pic! Cu matematica m-am „descurcat”, căci eram îndragostite toate de tânărul nostru profesor de matematică, abia numit la catedră… Aș fi murit de jenă să ies la tablă și să nu fiu în stare să rezolv problemele propuse… La Brașov, erau alese mai ales Facultățile tehnice… Când le-am spus părinților că doresc să dau concurs de admitere la Filologie la București, tatăl meu, maistru mecanic-auto, mi-a spus cu un aer sceptic: încearcă, dar numai o singură dată… apoi Politehnica te așteaptă, aici la Brașov, fata mea…

R: Mi-ați vorbit cu admirație, la un moment dat, despre profesorii dumneavoastră din facultate. Ce însemna, atunci, un profesor bun? Vă întreb și fiindcă azi, în România, mai toți dăm vina, pentru starea deplorabilă în carearată țara, pe învățământ. Implicit, pe profesori…
ANM: Facultatea de Litere a Universității din București seamănă destul de puțin cu cea de azi (între 1967-1973, am aparținut ultimei generații cu 5 ani de studii.) Pe vremea aceea, existau trei specializări, mulți dintre noi au absolvit cu trei specialități: româna, engleza și franceza. Se predau limbile străine frenetic, în grupuri restrânse, de la creșe până la liceu, dar experiența atât de revoluționară s-a dovedit probabil prea costisitoare și nu a durat prea mult. Admiterea la studii universitare era cu examen scris și oral și aveam voie să ne înscriem la o singură facultate. Am participat asiduu la cenaclul Junimea, dirijat de Ovidiu S. Crohmălniceanu, unde îi ascultam uluită pe Nichita Stănescu, Constanța Buzea, Adrian Păunescu… Colegii mei de facultate remarcabili, precum Ioan Petru Culianu, Nicolae Mecu, Marius Tupan, Ioana Diaconescu,Paul Agarici, Dumitru Radu Popa, Serban Anghelescu etc… Profesori celebri precum doamna Bușulenga, Matilda Caragiu, Eugen Simion, Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Marian Popa, Alexandru Piru, Sorin Alexandrescu, Solomon Marcus, Angela Ion, Irina Mavrodin etc,etc… Erau zilnic cu noi, cu coatele tocite pe mesele impozantei biblioteci universitare… Programele deveniseră entuziasmante, erau studiați autorii, până nu demult interziși, descopeream noul roman francez, teatrul absurd, suprarealismul transa dicteului automatic, literatura sud-americană și mai ales americană, gramatica structurală, care m-a lăsat rece … Doamna Bușulenga, sobră, erudită, inaccesibilă, domnul Piru galant, parfumat, dichisit, domnul Manolescu tânăr, pirpiriu, subțirel foc, dar examenul său era de temut… Mircea Martin şi cursul său de Teorie Literară, urmat de un examn cumplit de sever… O perioadă destinsă, la începutul dictaturii un Ceausescu conciliant: se juca teatru, se pleca în străinătate destul de ușor, se facilitau schimburile între facultăți din Europa. La noi tinerii au creat un teatru revoluționar intitulat «Podul», (experimental), au fost invitați la un festival din Franța… În acest teatru s-a remarcat fosta mea colegă de facultate, devenită azi marea actriță Olga Delia Mateescu.

R: Ați activat într-un oraș care, în 1987 (anul când ați părăsit România), s-a revoltat împotriva lui Ceaușescu: Brașov. Ați fost, din punct de vedere cultural, alături de scriitori importanți, între care i-aș numi pe Gheorghe Crăciun, Al. Mușina, Vasile Gogea, Ovidiu Moceanu, Petru M. Haș…. (mai completați dacă vreți), iar mai apoi de tinerii Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea. Ce implica, în anii 70-80, solidaritatea culturală?
ANM: Deci, cam prin 1985, a fost creat Cenaclul 19 pe care îl conduceam à tour de rôle… Liceeni la acea epoca tinerii Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu etc… care au beneficiat de încurajările şi sfaturile noastre preţioase, (literatura americană, engleză şi nu numai erau la loc de cinste …)
Simt că este momentul de a dovedi prin citate din interviuri (aleg spusele colegiale a doi care nu au avut memoria scurtă în ceea ce mă priveşte: Caius Dobrescu şi Andrei Bodiu): În revista «Luceafărul de dimineaţă», Nr. 1 – 2 / 13 ianuarie 2010 găsim în interviul «Un cenaclu foarte bun face cel puţin tot atât cât o şcoală foarte bună», interviu cu regretatul Andrei Bodiu.Extras :
«Cât de norocos aţi fost? Au apărut de timpuriu acele persoane care v-au influenţat în vreun fel traseul literar de mai târziu?»
Andrei Bodiu spune: «Dar Braşovul adolescenţei mele înseamnă şi prietenii din grup, dar şi alţi oameni care au însemnat întâlniri memorabile. Primul ar fi marele scriitor Gheorghe Crăciun, de la a cărui moarte se împlinesc în ianuarie, iată, 3 ani. Apoi Vasile Gogea, Ovidiu Moceanu, Alexandru Ţion, Paul Grigore, Ioan Pop Barassovia, Angela Nache, scriitori şi critici adevăraţi care, la începutul anilor ’80, făceau ca oraşul nostru să fie mai luminos. În adolescenţă am citit „cu grupul”, vorba Simonei, la Cenaclul de Luni şi l-am cunoscut pe Nicolae Manolescu, ceea ce, pentru mine, a însemnat foarte mult. »
Pe de altă parte, în revista «Contrafort»: 1(99), ianuarie. La rubrica «Interviul revistei» găsim: Caius Dobrescu: ‘Ceea ce contează pentru oamenii cu adevărat creativi este ceea ce vor realiza de aici încolo’).
M.V.: Cum i-aţi întîlnit pe ceilalţi trei colegi din «Pauză de respiraţie»? Vorbiţi-mi despre Cercul Literar 19. Despre Grupul de la Braşov: cum s-a format şi ce înseamnă el pentru membrii grupului?
C.D.: Toate aceste întrebări, dle Vakulovski, se leagă profund între ele. I-am cunoscut pe prietenii mei Simona Popescu, Andrei Bodiu şi Marius Oprea la Cercul Literar 19, unde, pînă la urmă, sa format grupul nostru. Acest cerc fusese creat de un număr de tineri intelectuali braşoveni, marginalizaţi în sistemul cultural oficial al oraşului şi care simţeau nevoia de a-şi crea un mediu propriu, alternativ la ceea ce se făcea pe «aleea principală» a culturii locale(…..)Aceşti oameni erau victimele avortăţii iniţiativelor liberale pe care părea să le promoveze regimul Ceauşescu în prima sa fază.( ….)
Această catastrofă socială, datorată tradiţionalei iresponsabilităţi de natură criminală a comunismului românesc, a făcut ca tinerii de atunci să încerce să se grupeze, la limita acceptabilităţii şi la marginea «legalităţii socialiste», pentru a putea rezista. În acest fel, i-am cunoscut, la Braşov, pe Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Paul Grigore, Angela Nache, Vasile Gogea, Ioan Pop Barassovia, Claudiu Mitan, Al. Ţion, grupaţi în cadrul acestui Cerc Literar 19, găzduit de Casa de cultură a oraşului. Pentru ei, acest spaţiu reprezenta atît un loc de întîlnire şi dezbatere publică a chestiunilor literare, cît şi un loc în care se aşteptau să întîlnească tineri, liceeni în special, cărora să le comunice mesajul lor «cripto-liberal»

Facultatea de litere ne-a dat gustul rebeliunii, era imposibil sa ne curbăm spinarea… iată nota securitatii în ceea ne privește :
„Nici la Steagul Roșu, nici la Tractorul, unde am fost invitat mai des, nu am observat vreo tendință de inventivitate antistatală, de minimalizare a realizărilor materiale în Epoca Ceaușescu, fapt ridiculizat, ba chiar interzis în Cenaclul celor nouă de la Casa Municipală de Cultură, condus de fosta profesoară de franceză ANGELA NACHE, unde AM, după o lectură patriotică a unui tânăr, s-a urcat pe scenă și a ținut să sublinieze: „Cenaclul celor nouă nu e o tribună patriotardă. Aici nu se va pronunța nici cuvântul Patrie, nici nume proprii, fie chiar cel de Eminescu, Ceaușescu și alți escu. Noi facem artă, nu politică. Vrem să-i redăm poeziei libertatea care i-a fost furată!” Această perorație nu a avut loc între cei nouă, ci în public, și nu oriunde, ci pe scena Casei de cultură! Urmărind producțiile acestor reformatori, vom observa că sunt total absenți din presa noastră propagandistică, necesară, dacă nu chiar mai necesară ca cea așa-zis artistică.
Ceea ce este mai incredibil, este propaganda care se face în jurul acestui MUȘINĂ, în ASTRA, în special, consemnându-se că poemele sale antipoetice au fost premiate de nu știu ce juriu de declasați ca și el.
Se pare că tocmai această atitudine ostilă literaturii realiste, pe care o solicită președintele țării este încurajată de mafia care sapă la temelia limbii române. Astfel, nici Mușina, nici Angela Nache, incapabilă să susțină trei ani la rând examenul de definitivat ca profesoară, a fost exclusă din învățământ, dar continuă să ne învețe cum să scriem românește, promovată și susținută de Daniel Drăgan…”.*

*Notă a Serviciului Special „S” nr. 110/MA/6.06.1985 – informator „BRAȘOVEANU S”.

(din O istorie a Cenaclului de Luni)

R: N-ați fost membră a Partidului Comunist Român. Cum ați reușit să scăpați? Nu vi s-a propus?

ANM: Nu aveam cum fi membră de partid ,nici nu mi s-a propus ,eram pe « lista neagră » şi eram alergică oricum la orice formă de stăpânire a sufletului şi gândurilor mele .Publicam poeme anti-regim de prin 1979 ( cu mult înaintea stimatei Ana Blandiana-asta, pentru stabilirea adevărului istoric-literar) în Vatra ,ori Braşovul literar şi artistic …Iată un exemplu ales, printre multe altele :
Strada Cosmos («Astra», noiembrie, 1981) (Ed. Dacia, vol.Miraculum 1982),

«Toate drumurile sunt pe hartă-n echilibru convenţional /sâmbăta, duminica ori la salar/cartierul miroase a bere ori vodcă/în aromele florilor aspre/sădite de-un activ cetăţean voluntarpensionar,/ce contraste,/un adevăr relativ, dar trist ca acesta,/poate fi rama-n care/şi suflet, şi sânge pentru semeni tresar,/o femeie cu plase, cu umerii tari,/mărşăluind cu-atâta demnă răbdare/este nobil pretextul /unui posibil poem/viguros, energetic, chiar extraordinar,/doar să-l culegi de pe pleoapele-i albe/de pe chipul de zahăr şi sare/din zâmbetu-i rar… »/

R: Ați avut dosar făcut de către Securitate? L-ați văzut? Ați descoperit printre turnători și apropiați, oameni de la care nu v/ați fi așteptat să vă trădeze?
ANM: Am avut acest dosar din moment ce eram iniţiatorii unui cenaclu liber-gânditor, rebel si mai ales de când de prin 1984 am depus cererea de căsătorie cu un cetăţean francez, (cunoscut cu ocazia unor schimburi culturale epistolare între elevii nostri de prin 1981)…am fost „pedepsită” să devin bibliotecară în propria-mi scoală si asistam la multe aberaţii: O tânără învăţătoare, excepţională, dată afară definitiv din învățământ pentru că era „pocăită” (a devenit vânzătoare într- un aprozar, unde am revăzut-o lividă, depresivă, definitiv…

R: Din 1987 locuiți în Franța. Cât de complicat a fost pentru poeta care erați și care sunteți să rămână fidelă limbii materne, într-o altă țară?
ANM: La sosirea mea în Franţa (cu 2 ani înaintea căderii lui Ceauşescu), cu două valize, doi copii, două cărţi şi altele două în manuscrise şifonate (rebelii nu erau publicaţi decât foarte rar) am ales o retragere discretă, am debutat integrarea mea, proces în curs, nicicând terminat, dar mai degrabă reuşit, din fericire…

Trebuia să văd clar, căci fără o viziune clară şi sinceritate nu putem fi mesageri valabili ai poezi
Trebuia să accept noile mele rădăcini, să apropii cele două ţări (originară şi de adopţie); să le pun cumva pe un plan de egalitate, ca o mărturisire de dragoste pentru amândouă… ele care au contribuit atât de minunat la naşterea şi renaşterea mea. Aproape două vieţi într-una! Toate acestea au cerut timp… am înţeles ca rămân un scriitor român (deşi scriu în ambele limbi). Eram norocoasă de a aparţine la două culturi bogate! Discursul meu devenea această sumă, sentimentală, sălbatică, primitivă, emoţionată de Lumea Nouă fără a uita Lumea Veche, trăind cu ambele în cotidian. Până la urmă, am putut observa că nu m-am schimbat prea mult, că am rămas fidelă femelismului » meu, încă şi mai sensibilă la suferinţele umane, vieţile distruse, la injustiţii şi la lipsa de toleranţă. Şi de fiecare dată, pe acelaşi ton de emoţie reţinută, gravă, seacă, care urmărea o forţă de impact, sub un unghi nou, într-un nucleu afectiv învelit în imagini care «povestesc» şi care «sugerează», care difuzează corespondenţe… Aceleaşi teme majore, mitologii în filigran despre opresiunea seculară a femeilor, reformele superficiale şi lente pentru a le ameliora viaţa, mizeria materială, spirituală şi sexuală, respectul mamei, menajerei, cea care procreează… (considerată în anumite colţuri ale planetei, ori în Franţa, ori România, ca un instrument sexual la dispoziţia unui soţ-uneori un peşte – ceea ce este şi mai grav!) Astfel, poemele mele devin variantele revoltelor mele, aşteptărilor mele-indisciplinele mute care se eliberează prin scris. Sosirea în Franţa a precipitat şi mai şi trezirea conştiinţei mele, demistificarea normelor dominante. Detest femeia redusă la o condiţie inferioară, exalt excepţionalul ei aport la frumuseţea lumii, nu pot rămîne indiferentă căci ea este Viaţa. Visez, şi resimt instinctiv, ca poate o Femeie va găsi soluţia de urgenţă pe pragul acestei planete albastre atît de fragile…Femelismul, o dispoziţie livrescă, impusă de Timpul meu subiectiv, o existenţă împărţită între o dictatură şi o democraţie –o dorinţă de viaţă intensă, care după un asemenea accident biografic(dictatura) apără cu toate forţele de care dispune valorile universale ale umanităţii atât de stranii, de diferite dar mereu surprinzătoare. Mărturisesc şi asum căutarea unei originalităţi cu « orice chip » şi foarte bine dacă poate părea uneori « naturală ». O poezie care priveşte viaţa în ochi cu încîntare, fără a fi nevoită de a-şi pleca privirile, pentru ca nimic din « anima mundi » să nu îi scape! Am publicat câteva cărţi şi aici şi anim în orăşelul meu un cenaclu intitulat Musc’art ,în care prezint operele unor artişti diverşi: poeți, romancieri, sculptori, jurnalişti, pictori etc…

R: Ce însemna scrisul literaturii pentru dumneavoastră când aveați 20 de ani și ce înseamnă acum?

ANM:nLa 20 de ani nu numeri anii, la 60 numeri zilele, la 20 ne credem deştepţi, dar pe la 30 începem să ne îndoim de sine, la 20 de ani suntem însăşi frumuseţea, la 50 e doar o recompensă. Când vârsta nu mai începe cu cifra 2 începi să surâzi din ce în ce mai puţin, faci din ce în ce mai puţine nebunii. La 20 de ani credem că putem opri timpul în loc, îl risipim, dar nu rezist să nu îl citez, totusi, pe Alexandre Dumas care zicea: „Am 50 de ani, dar credeţi-mă ori nu, la 20 de ani nu mai eram deja!” Eu zic că în inimă am încă 20 de ani. Nu mai ştiu cine zicea, pe drept cuvânt, că «inima nu are riduri».

A consemnat Ioan Corin Culcea

R: Daniel Marian, nu aș vrea să încep cu întrebările clasice: „când”, „unde te-ai născut”, să primim răspunsuri şi date ce nu interesează, poate, pe nimeni, decât după moartea noastră, când avem şansa să devenim mai buni. Dacă vrei, îmi spui tu singur de ce crezi că ai fost adus în această lume?

DM: Corin Culcea, şi dacă mă-ntrebai minunăţii de-alea, te îndrumam la motor de căutare pe internet, că doar ăsta a devenit automatismul nostru predilect. Altfel, să încerc să răspund la întrebarea ta, foarte greu fiindu-mi. Eu mă gândesc că barza a nimerit din cuib drept în vreun păpuşoi, precum oiştea în gard; aşa s-ar explica fiziologic popular actul facerii mele. Puţin mai romanţat, nişte cuvinte s-au întors în ceas de seară bete de la crâşmă şi s-au pus să deseneze geometria după o figură nouă, mai palidă, nehotărâtă între hlizită şi posacă. De fapt nu, măi, hai c-am spus deja destule prostii; eu cred c-am fost adus pe lume ca să încurc lumea – da, sigur asta e, de când mă ştiu, dacă mă chiar ştiu, pe unde am trecut am încurcat lumea în loc să o descurc, n-am fost pe placul lumii, na!

R: Spune-mi, te rog, cât se mai citeşte în România şi cui mai foloseşte scrisul acum, în acest secol guvernat de goana după bani?

DM: A, da! Se citeşte enooorm! De regulă, aproape orice prostie se lasă citită, tolănită aşa, apetisantă, ’hai citeşte-mă’, ceea ce zis şi făcut. Cât se citeşte deştept, binemeritat, asta e altceva. Destul de puţin. Oricum, mi-e foarte clar că mai mult se scrie decât se citeşte. Şi în mare parte se scrie extrem de prost precum se citeşte extrem de prost. Excepţiile sunt rare, tot mai rare. Vezi tu, boala cititului e aşa ca o diafană diagonală pe lângă boala scrisului care e precum drept un glonţ, vâşti! Şi, ştii ceva, sincer acum, te-ai gândit serios cum acerb ne prefacem că ne mai citim noi între noi, când ce să vezi, clipocim ici-colo din simţul citirii şi ne săturăm mai repede decât am merita.

R: Cum este să scrii, ca jurnalist, critic literar, despre operele altora, fără să ceri nimic în schimb, deşi te lupți zi de zi cu sărăcia, cu o subzistență nedreaptă, uitată sau trecută cu vederea de mulți confrați, ocupați la rândul lor, să se strecoare prin vâltoarea vieții… tu ştiind că există critici care nu practică aceste „servicii”, decât fiind plătiți pentru ele?

DM: Crede-mă că sunt inconştient, habar n-am cum e pentru că nu mă gândesc la asta decât atunci când îmi taie netul sau/şi telefonul pentru neplată. În rest, m-am obişnuit să umblu cu buzunarele goale. Dar e bine, să ştii, mă pot considera fericit pentru că nu duc grija banilor. Uf, ce glumă cinică şi tâmpită pe deasupra… Hai să-ţi povestesc ceva scurt, de acum 22 de ani. Fiind într-o funcţie publică, trebuia să completez o declaraţie de avere. Ei bine, la mine peste tot era linie, în afară de o singură rubrică, acolo fiind trecut un amărât de salariu. De trei ori au venit de la secretariat la mine cu hârtia s-o refac crezând că ori sunt beat, ori nebun, ori îmi bat joc de ei. Cam aşa e cu mine. Inconştient. Sau cu capul în nori, cum mi s-a spus de curând. Ceea ce chiar e justificat, îmi plac norii, îmi place să zbor prin nori la nebunie. E şi trist, să ştii, simt asta aşa adiind, dar nu ştiu cum aş mai putea repara lucrurile la o vârstă de-a dreptul deprimantă, când cântă tot mai răguşit cucul existenţial.

R: Ştiu că ai în spate 28 de ani de ziaristică, că ai publicat multe cărți ce îți definesc talentul „născut, nu făcut”… „liber ca şi când/ n-ar fi trebuit să mă nasc încă/ liber ca şi când/ ar fi trebuit să mor deja…” Acesta eşti tu, Daniel Marian, cu toată opera pe umerii grei. Deşi nu m-am ghidat niciodată după numărul de cărți scrise şi publicate, ci doar după cum şi ce se spune în ele, câte cărți s-au adunat până acum?

DM: Da, imediat după Revoluţie, student în Timişoara fiind, m-am pus pe luat taurul în coarne, cel mai al dracu’ taur. Nu-mi pare rău, dar n-aş mai face imprudenţa asta odată. Iar chestia asta cu libertatea, e o pură deşănţată iluzie liptă de noi ca un scai atâta vreme cât trăim şi poate şi dincolo în moarte. Libertate nu există, precum nu există nici zero, nici infinit – nici punct, nici întreg; sunt concepte, atâta tot. Cărţi, să fie cred 53, dar să nu mă pui să îţi spun care-s alea, nu ştiu numele decât la vreo cel mult cinci virgulă trei… Pe undeva, s-ar putea să fie chiar mai multe decât femeile din viaţa mea, şi asta chiar că mă înspăimântă!

R: Ce părere ai, Daniel Marian? Marea poezie s-a născut şi se naşte din durere, din sărăcie sau/ şi din fericire?

DM: Poezia se naşte pentru că aşa vrea ea. Te-a prins, te-a înghesuit şi te pocneşte de nu te vezi. Eşti al ei, ea nu e a ta. Precum iubeşti o femeie la nebunie iar ei nici că-i pasă de tine. Fără a fi alergat buimac o întreagă scală de sentimente, unele mai anapoda decât altele, nu poţi fi poet. Sau poate că da, eu însă nu ştiu asta. Bine că nu m-ai întrtebat ce e poezia, of, gata, am scăpat!

R: Se poate face vreo delimitare între poezia feminină şi cea masculină, între poezia tinerilor şi cea a vârstnicilor?

DM: Categoric da. Depinde la ce oră din zi sau din noapte scrii, dacă eşti în faţa colii de hârtie – nu a calculatorului, nu, urăsc chestia asta – dacă eşti deci în pat, în birt, în şanţ, mergând pe drum, ori în tren, în maşină, în avion, în copac. Poţi scrie atât de galeş sau de dur, de niznai sau de jeluind, încât numai dacă pui buletinul lângă scriere îţi dai seama că totuşi eşti tu. Să fim înţeleşi, poezia reală nu are nimic de-a face cu condiţia poetului sau poetei, ce-o fi.

R: Cât de mult trebuie să citească un poet, un scriitor, şi ce să citească, pentru a putea ridica ştacheta propriilor lui scrieri… dacă şi cât contează aceasta?

DM: Nu ştiu cât de mult, ştiu însă că tot timpul se găseşte ceva cu adevărat bun de citit. Sau dacă nu se găseşte, n-ai decât să scrii tu, şi gata, vezi, tot se găseşte. Citeşti ceea ce simţi ca la îndrăgostirea din priviri, niciodată nu mergi la garderobă să vezi dacă te prinde bine. Şi bineînţeles contează precum aerul pe care îl respiri.

R: Cât de misterios, cât de adânc trebuie să fie actul în sine, acela de a scrie, să poată şi rezona cu mulți cititori? Cât din acest act este Dumnezeu? „Pe aici trec şi eu,/ ca o secundă uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu”, spune poetul Nicolae Băciuț… „Fără Dumnezeu, nu e poezie, cuvântul e bolboroseală”…

DM: Totul este Dumnezeu, dar absolut totul! Altfel n-ar fi deloc. Nicolae Băciuţ a spus bine, ar fi de prisos să mai plusez pe ceea ce deja e gata conştientizat şi exprimat. Dar cu misterul şi cu adâncul, asta da. Mister nu e, însă atât că eşti tu în paralel cu tine, de acolo din oglindă te uiţi la tine şi scrii. Iar adânc… nemăsurat şi nemăsurabil, în sus, în jos, unde vrei sau unde nu te gândeşti.

R: Şi ultima întrebare: Literatura noastră crezi că se îndreaptă într-o direcție bună?

DM: Literatura nu are şi nu a avut niciodată vreo direcţie, ci doar intersecţii. Unele accidentale, de fapt majoritatea, şi depinde dacă e rost de vreun pisc ori de vreo râpă. Nu se poate doar cu una fără cealaltă. Literatura e o probă de permanentă anduranţă în condiţii de subzistenţă. Dacă nu crezi, întreab-o şi probabil că îţi va răspunde: ’Ce vrei, mă, te pui cu mine? Ia taci şi scrie!’

Corin Culcea

Mircea Dumitru este rectorul Universității București. Profesor de logică, membru corespondent al Academiei Române, președinte al Institutului Internațional de Filosofie și ministru al Educației în guvernul Dacian Cioloș, este una dintre persoanele publice din domeniu cele mai calificate să analizeze starea actuală a învățământului românesc.

Există un declin de performanță în școala românească sau am trăit o perioadă cu iluzia că unele lucruri chiar funcționează, iar acum ne vedem iluziile destrămate?
S-ar putea să fie și una și alta. Adică să fie și un declin dar, deși este un declin istoric real, probabil că am avut și iluzii foarte înalte, alimentate de un fel de ideologie triumfalistă: școala românească are rezultate foarte bune, care nu pot fi ignorate, pentru că avem olimpici internaționali, pentru că avem vârfuri, reale, de altminteri, care s-au format în decursul timpului. Există, însă, un declin al învățământului cam peste tot în lume astăzi, legat, probabil, și de marile reașezări culturale, de “războaie” culturale care se poartă și în Occident, și în Orient, însă la noi s-a ajuns, cred, la un minimum istoric. Când îi vezi pe acești oameni care sunt în funcții publice, care sunt foarte vizibili și care iau decizii extrem de importante pentru noi toți, și îți dai seama că sunt foarte prost pregătiți și că nu au niciun fel de pregătire care să asigure un minimum decent de competențe pentru funcțiile pe care le ocupă, atunci îți dai seama cât de proastă întâlnire cu școala și cu educația au avut aceștia.

Valoarea unui sistem este dată de vârfurile lui sau este dată de medie?
Valoarea unui sistem este dată de medie, nu de vârfuri. Școala publică, în epoca modernă, în toate societățile democratice, este o școală generală, este o școală pentru toți, din satele cele mai îndepărtate de metropole și până în capitala țării. Vârfurile, oamenii foarte talentați, geniile care, oricum, din punct de vedere statistic trebuie să apară oricum într-o populație, ei bine, toți acești indivizi excepționali ar putea să străpungă și să aibă realizări deosebite și în lipsa unei școli, în lipsa unui sistem; cunoaștem astfel de cazuri de oameni geniali care, deși nu au avut o educație formală foarte bună, au avut rezultate excepționale. Deci nu, nu putem să evaluăm performanțele unei școli după 0,2% sau 0,3% care sunt cei foarte performanți.

”Nu am dat niciodată o <atenție> sub formă de bani”

Dar putem să le evaluăm după rata analfabetismului funcțional, care a ajuns la 40% pentru absolvenții de liceu din România?
E un procent grav, care arată că școala nu își îndeplinește obligațiile de bază, că este extrem de birocratizată, chiar dacă în intențiile formale, ipocrite și superficiale totuși, lucrurile par să stea bine. Avem programe mult prea încărcate și, tocmai de aceea, aproape imposibil de aplicat și de urmărit în clasă; avem tot felul de discuții sofisticate despre didactici și despre cum trebuie să funcționeze școala, dar chestiunile de bază nu sunt rezolvate: copiii nu înțeleg un text scris, copiii nu se pot orienta într-un formular pe care trebuie să îl completeze la Primărie, copiii nu își cunosc drepturile de bază. Or, această formare și pregătire de bază trebuie să fie făcute de școala generală. Pentru asta plătesc părinții taxe și impozite, ca să fie susținut sistemul educativ, nu pentru 0,2% care ajung să fie olimpici la fizică și la chimie.

Dar părinții nu fac și ei parte din problemă?
Părinții nu au această obligație legală să își învețe copiii carte. Ei au o obligație naturală, dar obligația legală aparține școlii. Părinții – desigur, unii dintre ei – s-ar putea și ei să fie în aceeași situație: să fie analfabeți funcțional; ei muncesc din greu, de dimineața până seara, ca să pună o bucată de pâine pe masă copiilor; nu părinții sunt principala problemă aici.

Mă refeream la problema integrității în școală. Sunt mulți părinți în orașele mari sau chiar și în cele mai mici, care sunt dispuși să încalce limitele corecte.
Se adaptează la mediu, pentru copiii lor ar face orice.

Dar faptul că școala încă tolerează mica corupție sau marea corupție, că păstrează obișnuința plicului afectează calitatea actului de învățământ?

Întrebarea d-voastră are la bază presupoziția că acest fenomen al corupției este larg răspândit în școli. Or eu nu știu dacă acesta este un fenomen de masă; de fapt, nu cred acest lucru, chiar dacă nu exclud posibilitatea ca astfel de cazuri să fie reale. De aceea nu pot să răspund la întrebare. Eu am avut copiii în școală, o fată mai mare, care a absolvit acum mai mulți ani, o a doua fată, care a terminat acum clasa pregătitoare. E adevărat, poate pe mine lumea mă cunoaște, poate nu mi se adresează mie cu chestiuni de genul acesta, dar eu nu le-am observat niciodată, acolo unde au fost copiii mei.

Nu ați dat niciodată o ”atenție”?
Nu, chiar nu.
Deci se poate și așa.

Cum definiți o ”atenție”?
De exemplu, o recompensă financiară. Nu mă refer la un buchet de flori.
Nu, asta nu. Bani nu am dat niciodată.

”Cu prostia ați încercat să explicați lucrurile?”

De unde ați pleca într-o operă de redresare a Educației în România?
La noi, e foarte greu acum să mai redresezi lucrurile, pentru că s-au concentrat aceste disfuncționalități și crize mici, dar care au devenit o criză din ce în ce mai mare prin acumulare și nerezolvare la timp. Nici specialiștii în probleme educației nu cad, de cele mai multe ori, de acord asupra unor principii de bază, simple. În al doilea rând, clasa politică este complet confuză și nu cred că ei au o idee limpede cum anume ar trebui să se ocupe de problema asta. Cred că nici nu au o motivație foarte puternică, pentru că mulți dintre ei sunt rezultatul acestor studii aproximative, făcute târziu, făcute doar pentru a obține o diplomă. Unii dintre ei și-au terminat școala la 30 de ani, la 40 de ani, poate chiar și mai târziu și, din moment ce dânșii sunt în funcții foarte importante și au atâta influență, deși n-au făcut școală, atunci probabil chiar își pun în mod sincer întrebarea “de ce e nevoie de școală?”.

Apare prezumția de premeditare din faptul că învățământul, care a fost dus în declin, i-a favorizat pe cei aproximativi?
Ar trebui să fie mult prea isteți pentru asta. Pur și simplu, e prezumția de stupiditate, nu de premeditare. Cum spunea domnul Pleșu, citându-l pe un profesor al domniei sale din anii ’60, când era student la Institutul de Istoria Artei: ”Dar cu prostia ați încercat să explicați fenomenele negative din societate? Nu mai faceți teorii ale conspirației aici. Încercați chestiuni mai simple!”

Ați acuzat politizarea din învățământul românesc, mai ales pe cea din mediul universitar. Cât afectează acest fenomen actul de educație?

Asta e o chestiune insidioasă și subtilă. Nu pot să spun că politizarea universității se manifestă în forma unei catehizări de la catedră, deși nu exclud posibilitatea ca uneori profesorii să exprime sau să sugereze sau să influențeze într-un fel sau altul mentalitatea tinerilor, exprimând și idei politice. Problema este, însă, că se creează structuri din acestea de relații, rețele de influență. Un conducător de școală, de universitate, dacă este în grațiile unui lider politic local, regional sau național, are acces la anumite resurse, într-o manieră în care alții nu au. Se simte mai apărat și mai protejat. Într-un fel, și asta e o problemă de adaptare, pentru că este o problemă structurală, nu este o chestiune legată de reaua intenție a unor oameni și este o chestiune de raționalizare a unei situații defectuoase social. E adevărat că eu, de pildă, dar asta ține, poate, doar de modul în care am decis eu să mă manifest în actuala cultură politică românească, eu nu aș putea să fac astfel de înțelegeri, pentru că mi se par degradante pentru un profesor, pentru cineva care vrea să îi învețe pe tineri să aleagă o cale mai corectă, mai curată din punct de vedere moral. Nu toate compromisurile sunt compromițătoare, dar acesta este unul de acest gen și nu aș putea să îl fac. Cred că fenomenul politizării este unul real, dispus pe un spectru gradual, care pleacă de la chestiuni cum sunt numirile pe funcții ale inspectorilor școlari în județe, numirile pentru directori de licee, la liceele importante. Imediat după alegerile din 2016 și instalarea noului Guvern, la începutul lui 2017, s-a văzut imediat cum foarte mulți dintre cei care reușiseră, foarte greu de altminteri, să își obțină printr-un concurs public o poziție de director sau alte funcții de conducere au fost supuși unor presiuni directe și explicite din partea unor oameni politici să renunțe la acele posturi, pentru ca ele să fie oferite clientelei politice.

Au fost demiteri pe fax, cu zecile…
Da, au fost, iar unii dintre acești oameni au mers în instanță și au și câștigat procesele. Am aflat din presă că inspectori școlari care au fost demiși așa au câștigat, după doi ani de zile, dar în această perioadă ceilalți le-au arătat oamenilor că trebuie să fie cuminți, să stea acolo liniștiți în băncile lor și să nu își exprime nicio opinie contrară puternicilor zilei. În universități, lucrurile nu stau chiar așa pentru că, de bine, de rău, universitățile au o oarecare autonomie. Există, însă, și universități care sunt dependente politic și acolo, probabil, și profesorii au un alt gen de atitudine.

Modulul de supraviețuire.
Da. Omul este o ființă rațională și își alege mijloacele în funcție de context. Foarte puțini sunt cei care au curajul să înoate împotriva curentului o perioadă mai lungă de timp. Și, de obicei, aceștia pierd. Dar oamenii își mai aduc aminte de ei după o anumită perioadă de timp și spun: ”Iată, cineva n-a fost de acord atunci…” și asta îi animă, îi motivează pe ceilalți. Din când în când, îl mai citez pe Churchill, cu vorba asta foarte cinică: ”Din când în când, oamenii se mai împiedică de adevăr, dar se ridică repede și merg mai departe.”

Interviu realizat de Oana Dobre-Dimofte

În primul număr al revistei Matricea Românească, celebrul cântăreţ Grigore Leşe a acordat un interviu în care a afirmat că „marca noastră identitară este suferinţa”. Mai spunea ceva Grigore Leşe, şi de fraza asta mă voi lega, fiindcă radiografia mea, evident sub lupa sociologului, se vrea o oglindă nemincinoasă. Adică, nu aş vrea să facem exerciţii de auto-admiraţie şi să flatăm orgoliul naţional fără pricină.

Spunea Grigore Leşe că în ţara asta bântuie mulţi minţitori – este chiar cuvântul care îi aparţine. Desigur, sunt şi foarte mulţi oameni de ispravă, cu mintea întreagă, dar fiindcă noi am căzut în mrejele culturii media, croite pe ideologia divertismentului, cum ştie toată lumea, o cultură de rang mediu, dar de extensie planetară, iată că ideologia divertismentului păgubos face ravagii.

Încât, ceea ce îmi voi propune eu, în minutele de care voi beneficia, este să încercăm să definim rolul elitelor într-o societate mediatică. Fiindcă noi, cu toţii, trăim într-o astfel de societate, căzută în mrejele mass media, una care – ştiţi prea bine – produce şi aşa numitele elite mediatice, cum le-am numit eu într-o carte care a apărut cu ani în urmă într-o a doua ediţie la Chişinău, reparând însă prima ediţie, apărută la Junimea. Titlul cărţii era “Elitism şi postmodernism”. În ediţia ieşeană, de la Junimea, din greşeală a apărut “Etilism şi postmodernism” (râsete în sală). Dar, lucrurile se leagă, dacă tot suntem în câmpul elitar.

Bun – lăsând gluma la o parte, haideţi să purcedem, atunci, la a trece în revistă tema, care e de fapt foarte stufoasă, foarte sensibilă – lezează multe orgolii, fiindcă la noi «dau în clocot» şi elitele auto-proclamate, cum prea bine ştiţi. Auto-elitele.

La noi «dau în clocot» şi elitele auto-proclamate, cum prea bine ştiţi. Auto-elitele

Şi aş vrea să urmăm pilda pe care o propunea chiar doamna Ada Hausvater, în interviul găzduit în revistă, când ne îndemna să vedem realitatea. Deci, ceea ce vă voi propune în scurta mea intervenţie e tocmai să încercăm să radiografiem realitatea românească, aşa cum se prezintă ea, fără false pudori, fără inutile inhibiţii, şi mai ales fără cosmetizări.

„E un crud adevăr: România întotdeauna a fost în impas”

Aş vrea să vă reamintesc că, în urmă cu ani, mai exact în 1909, un mare psihosociolog, din păcate aproape necunoscut, Dumitru Drăghicescu, publica o carte intitulată Din psihologia poporului român. Era prima tentativă etnopsihologică ce încerca să ne definească aşa cum suntem, să stabilească rolul elitelor, şi să încercăm împreună, spera autorul, să scoatem ţara din impas. Fiindcă e un crud adevăr: România întotdeauna a fost în impas.

Lăsând gluma la o parte, fiindcă discuţia – din păcate – e cât se poate de serioasă, aş mai vrea să invoc aici un argument. Şi mă bucur că publicul timişorean a reuşit să ajungă la această întâlnire. Ştiţi prea bine, Timişoara e prinsă în vârtejul unor fricţiuni, războaie, hai să le zicem “războaie culturale” – şi din nou aş invoca aici spusa doamnei Hausvater, care atrăgea atenţia că, dacă ne propunem să decolăm culturaliceşte, să nu ne împiedicăm de borna 2021. Trebuie să gândim lucrurile, prin proiectele pe care le facem azi, mult dincolo de acel an care, mă rog, a semnificat o victorie birocratică, până la urmă, de dosar. Suntem Capitală Culturală Europeană, oraşul e destul de amorţit, mă tem că ne îndreptăm spre un eşec grandios, dar sperăm să nu se împlinească profeţiile mele. Însă, cu toţii trebuie să conlucrăm, ca să încercăm să oferim Timişoarei statutul cultural pe care l-ar binemerita.

În sfârşit, ca să răspund la ceea ce îmi propusese domnul Teodor Burnar, aş vrea să vă reamintesc că Vilfredo Pareto, marele clasic al teoriei elitelor, spunea foarte limpede: Istoria este un cimitir al elitelor. Cu alte cuvinte, am fost, am lăsat niscaiva urme, am dispărut. Şi, într-adevăr, chestiunea esenţială priveşte eficacitatea socială a elitelor. Câtă vreme, noi strălucim la capitolul vorbărie! Nu mă refer la cei trei care vor ţine discursuri în faţa Dvs. azi, fiindcă nădăjduim că vom fi decenţi – şi nu vă vom pune răbdarea la un test dur.

Aş mai invoca o vorbă veche a lui Eminescu – că bietul, marele nostru poet, a fost obligat să recunoască faptul că “Suntem bogaţi în inteligenţe, dar, din păcate, caracterele sunt arare”. Or, de aici pornind, iată posibile consecinţe care pot fi aşezate sub acolada infidelităţii elitelor.

“În firea românului se bat două tendinţe. Suntem o rasă occidentală cu apucături orientale”

Şi voi mai spune că un călător prin ţările române, un francez, Gustave Le Cler, constata – chiar în timpul când ţara era primejduită de război – că “în firea românului se bat două tendinţe.” Că suntem „o rasă occidentală cu apucături orientale.” Şi, din această ecuaţie, mă tem că nimeni nu ne poate scoate. Mai mult, Drăghicescu, pe care vi l-am pomenit, zicea că două axe istorice ne-au format şi ne-au deformat, şi anume: anxietatea istorică – mereu având vecini hrăpăreţi, doritori să ne jefuiască – şi, pe de altă parte, boicotul istoriei, în termenii lui Lucian Blaga. Că noi ne comportam defensiv şi încercam, prin dedublare, prin conduită retractilă, să facem faţă asaltului. Ceea ce, în termenii blagieni, înseamnă, ca să îl citez, “o involuţie a duhului românesc”.

Trec, rapid, peste o mulţime de alte chestiuni, pentru a vă semnala trei legi care operează în sociologia elitelor. E vorba, fireşte, de Legea Elitelor, propusă de Pareto – cu completări, adăugiri şi interpretări noi, Legea Degradării Elitelor, care a fost lansată de un român, şi el necunoscut, din păcate, e vorba de Traian Brăileanu, un sociolog cernăuţian, în epoca interbelică şi, fireşte, Legea Circulaţiei Elitelor. Fiindcă elitele, văzute statistic ca un grup minoritar, sunt în primenire, de fapt. Nu e vorba doar de costuri biologice – că unii elitişti, elitari, dispar din cauze naturale.

Legea Degradării Elitelor a fost lansată de un român, şi el necunoscut, din păcate. E vorba de Traian Brăileanu, un sociolog cernăuţian, în epoca interbelică

În sociologie a fost frecventă şi perspectiva clasială. Actualmente, nu este în vogă.  Gândirea elitistă, mai degrabă, îmbrăţişează o perspectivă dinamică, legată de împrospătarea elitelor.

În finalul primei intervenţii, câteva disocieri, ca să înţelegem exact cum stăm:

Un sociolog american, Edward Shils, vorbea de elite politice şi elite intelectuale. Cele intelectuale, zicea el, au un rol civilizator. Acum, cum stăm noi, vă las pe Dvs. să comentaţi. Cert este că, vorbind de intelectualitate, nu o putem considera o categorie unitară. Şi, de aici, pleacă toate belelele şi necazurile noastre.

„Societatea mediatică aduce la rampă false elite”

Raymond Aron, un alt mare gânditor al veacului trecut, vorbea de interdependenţa elitelor. Sunt elite specifice, pentru fiecare domeniu. Ştiţi foarte bine, fiecare grup îşi construieşte o elită. Sau o clasă de elite.

Deutsch, un sociolog german, vorbea de o elită generală şi de elite funcţionale. Keller vorbea de elite strategice şi elite segmentare. Şi putem continua astfel de clasificări. Cert este că tematica elitistă s-a despărţit de linia ereditară, care îşi conserva privilegiile lungă vreme, în funcţie de clasa de origine, şi actualmente problema accesului, adică a mobilităţii elitelor, este foarte importantă, fiindcă elitele n-ar trebui să funcţioneze ca grup închis.

Deci, două chestiuni subliniez acuma: faptul că elitele au grad de reprezentativitate – prin forţă, prin prestigiu, notorietate, fie ea şi frauduloasă, totuşi, reprezintă ceva – şi permeabilitate, în sensul accesului de care vorbeam, fiindcă mai cu seamă în cadrele societăţii democratice, în această relaţie dintre elite şi masă, sau masa îndobitocită, cum spun unii, sau „dobitocia democratică”, ca să îl citez pe Alexandru Paleologu, se pune problema raportului dintre meritocraţie – cea pe care orice elită trebuie să o respecte şi să o salveze – şi mediacraţie, o distincţie pe care vreau să o dezvolt într-o viitoare carte, fiindcă societatea mediatică aduce la rampă false elite.

Teodor Burnar

Preşedintele Academiei Române, prof. dr. Ioan-Aurel Pop, a încântat marţi seară la Întâlnirile Matricei. Printre subiecte, Rostul Evului Mediu, pământul Patriei şi o vorbă cu tâlc a lui Inochentie Micu-Klein.

Profesorul Ioan-Aurel Pop e un om pe care nu îl poţi pune în cuvinte sau, dacă poţi, ai nevoie de un vocabular imens. Limba Română, îmi spune Profesorul după ce forfota conferinţei pe care Matricea Românească i-a găzduit-o marţi seară, parte a ciclului Întâlnirile Matricei, s-a terminat, are peste 200.000 de cuvinte. “Un om obişnuit foloseşte, în cursul vieţii sale, circa 5000 de cuvinte. Un om inteligent – 8000. Iar un om foarte inteligent – dacă ajunge la 30.000.”

Un singur cuvânt din aceste peste 200.000 îl descrie cel mai bine pe Profesorul Pop, omul de la care se speră că va restabili încrederea în Academia Română, că o va reconecta la actualitate: e vorba de “eleganţă”.

Ioan-Aurel Pop e un om elegant. E un om cu care, după ce vorbeşti, te simţi de parcă ai făcut un duş înmiresmat. E un om ce rămâne elegant chiar şi atunci când detractorii îi poartă sâmbetele: pentru că despre asta e eleganţa. Câinii latră, ursul merge înainte, zic românii. Aquila non capit muscas, spuneau romanii, din care ne tragem.

Multe se pot spune, şi pe acestea le vom scrie pe matricea.ro în perioada următoare, despre conferinţa marelui nostru Profesor, de marţi seară: “Rostul Evului Mediu”, un regal cultural ce ne-a fost dat – e în ADN-ul nostru – să îl făptuim împreună cu domnul Profesor.

Noi, în Transilvania, spunem “servus”, care se traduce “sunt sclavul tău”. La fel ca şi “ciao” în latină, la fel ca “szia” în maghiară… Grecii spuneau: “Pe cei pe care zeii vor să-i pedepsească, îi fac profesori, adică sclavi” ~ Profesorul Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române

Însă nu despre asta e acest material. Ci despre o vorbă memorabilă – alături de multe altele, rostite marţi seara de Preşedintele Academiei Române, în Dumbrava Roşie nr. 10.

“Marele nostru patriot Inochentie Micu-Klein a cerut, cu limbă de moarte, ca rămăşiţele lui pământeşti să fie aduse în ţară. El a murit la 1768 la Roma şi a fost înmormântat două sute  de ani într-o biserică unită, acum a ucrainenilor (n.n., Biserica Santi Sergio e Bacco) – abia în 1997 a fost adus înapoi în ţară, unde se odihneşte la Blaj. Şi motivarea pe care a dat-o a fost următoarea: «Nu poţi învia cu adevărat decât din pământul Patriei!»”

E o vorbă mare, la care trebuie să mediteze toţi cei care-şi iau bilet doar dus către zări – de la distanţă – mai bune.

Să ne bucurăm că România îl are pe Profesorul Ioan-Aurel Pop. Şi să ne mai rugăm pentru un lucru: ca România să-i onoreze eleganţa, să ştie să i-o aprecieze şi pună în valoare, pe lângă o indiscutabilă competenţă. În cazul domniei sale, Istoria pe care atât de mult o iubeşte şi o slujeşte ar face bine să nu se repete!