Dialog de idei

Cum răspundem unui necredincios care ne cere o dovadă tangibilă a existenţei lui Dumnezeu?

Bagă-i degetul-l priză…

Da, măi oameni buni, voi râdeţi?! Păi măi, oameni buni, luaţi-o logic! Ce spun ăştea? Că Dumnezeu nu există că nu Se vede! Corect? Da ce electricitatea se vede? Nu se vede nici curentul electric. Dar se simte, tată…

Veneau la mine elevi de liceu, pe când predam italiană la colegiu, la un colegiu naţional de la noi. Era o doamnă de biologie, foarte înţeleaptă, care tot timpul, ca să mă irite pe mine – de parcă eu aveam vreme să stau cu dânsa, ştiţi (ce mult mi-o plăcut mie un citat din părintele Steinhardt: Dom-le, nu sta de vorbă cu proştii, să-ţi pierzi vremea. Că-s cu mintea hodinită…).

O tanti din astea cu mintea hodinită, săracă, tot incita, spunându-le copiilor: „ia spuneţi-i părintelui că omul se trage din mai maimuţă”. Şi într-o zi o întâlnire în prag, pe care am spus-o în scenă. Am intrat: „Bună ziua!” „Părinte, v-au transmis copii?”. „Ce, Doamnă?” „Ştiţi, eu cred că ne tragem din maimuţă”. „Doamnă, fiecare se trage din ce crede că se trage!”

La ce-o complicăm? Deci fiecare se trage din ce crede că se trage. Crezi că te tragi din maimuţă? Ie-te maimuţa! Ce pot să-ţi fac? Zic: „Doamnă, în virtutea acestei trageri din maimuţă, să-mi spuneţi pe care cracă vă găsesc după ore, să ne putem explica, oarecum, într-un fel sau altul, câteva din lucrurile de credinţă!” N-avea craca la ea, n-am povestit….

Părintele Constantin Necula

În temeiul Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, Ministerul Culturii si Identitatii Nationale supune dezbaterii publice proiectul de Hotărâre privind modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 641/2016 privind stabilirea măsurilor necesare pentru organizarea Sezonului cultural România – Franţa 2018.

Fisiere Atașate:

• Proiect HG
• Notă Fundamentare

În conformitate cu dispoziţiile alin. (4) al art. 7 din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, propunerile și observațiile referitoare la proiectul de act normativ supus dezbaterii, pot fi transmise în scris pe adresa Ministerului Culturii si Identitatii Nationale, B-dul Unirii nr. 22, sector 3, București, pe fax, la nr. 021/222.85.43 sau la adresa de e-mail legislativ@cultura.ro, până la data 17.06.2017.

Sezonul cultural România-Franța, desfășurat în perioada 1 decembrie 2018-30 iunie 2019, va marca Centenarul creării României moderne și va oferi ocazia de a fi puse în valoare relațiile bilaterale în domeniul cultural, prin intermediul unor evenimente care să pună accentul asupra creației contemporane, cercetării și inovării, tineretului.

Acest program bilateral va include activități artistice, culturale, științifice și educaționale, organizate în colaborare cu autorități și instituții din Franța și desfășurate în perioada menționată, în cele două țări.

Pentru pregătirea participării României la acest Program cultural comun, printr-o Hotărâre adoptată astăzi de Guvern, se aprobă înființarea Comitetului de organizare format la nivel de secretar de stat și experți desemnați de către: Administrația Prezidențială, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român, Ministerul Apărării Naționale, Cancelaria Prim-ministrului. Acest comitet de organizare va fi condus de comisarul Sezonului Cultural, numit prin ordin comun în urma consultării între MAE, Ministerul Culturii și ICR. Comisarul Sezonului va fi sprijinit în activitatea sa de un Consiliu Consultativ format din trei membri, personalități ale lumii culturale și societății civile, numiți prin Ordin al ministrului Culturii.

Cheltuielile necesare pregătirii și participării României la Sezonul Cultural România-Franța vor fi suportate de la bugetul de stat, prin bugetele MAE, MApN, Ministerul Culturii, ICR.

Printr-un Memorandum, Guvernul a adoptat negocierea și semnarea Protocolului de cooperare în domeniul educației între Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice din România și Ministerul Educației Naționale, Învățământului Superior și Cercetării din Republica Franceză. Cele două ministere vor colabora pentru stabilirea programelor școlare cu respectarea legislației din România și a autonomiei instituțiilor școlare și vor continua și încuraja cooperarea la nivel școlar între cele două țări la toate nivelurile și, cu precădere, la nivel liceal, filiera teoretică și tehnologică, precum și la nivelul învățământului profesional. Începând cu 2008, ministerul român al educației, în colaborare cu ministerul omolog din Franța, organizează bacalaureatul bilingv francofon, proiectul fiind extins progresiv. În prezent, există 26 de licee bilingve (din 30 prevăzute în Acord), în 17 județe. Dintre acestea, 7 licee au obținut, în 2015, premiul pentru excelență LabelFrancEducation.

Cooperarea în domeniul educației și formării profesionale rămâne axă prioritară de lucru, urmând să fie pusă în aplicare prin unele măsuri, între care:

• Stabilirea unor legături între instituțiile între instituțiile de educație și întreprinderi cu capital francez, organizarea de vizite de studii și/sau de stagii în strânsă legătură cu organizațiile reprezentative ale mediului de afaceri;
• Schimb de informații privind abordările pedagogice în materie de învățământ profesional și tehnic, cum ar fi campusurile de meserii și calificări, formare în alternanță, valorificarea meseriilor, orientarea elevilor.

De asemenea, protocolul are în vedere sprijinirea studiului limbii, literaturii, culturii și civilizației românești în cadrul universităților din Republica Franceză, prin continuarea funcționării lectoratelor de limbă română de la Universitatea din Strasbourg, Universitatea Sorbonne Nouvelle – Paris III, Universitatea Aix-Marseille și prin înființarea unor noi lectorate de limbă română.

În domeniul mediului, Administrațiile a două importante Rezervații ale Biosferei din Europa – Delta Dunării și Parcul Natural Regional Camargue (care include Delta Ronului) – vor coopera pe termen lung în domeniul ariilor protejate, pe baza principiilor de egalitate, reciprocitate și beneficiu reciproc, stabilește un memorandum a cărui semnare a fost aprobată astăzi de guvern.

Este vorba despre ”Memorandumul de înțelegere între Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării – România (ARBDD) și Sindicatul Mixt de Administrare a Parcului Natural Regional Camargue (PNRC) – Republica Franceză privind cooperarea în domeniul ariilor protejate”, prin care semnatarii se angajează să conlucreze pe aspecte importante pentru mediu, dar pentru și comunitățile locale din cele două delte, precum:

• conservarea biodiversității și managementul ariilor protejate, în special a zonelor umede;
• protejarea speciilor și habitatelor de patrimoniu sau de interes comunitar;
• legătura dintre activitățile umane tradiționale, habitatele și zonele umede (pescuit, exploatarea stufului, creșterea animalelor și agricultură, exploatarea sării);
• reducerea poluării apelor fluviilor Ron și Dunărea;
• promovarea unui turism durabil și gestionarea dezvoltării acestuia în ariile sensibile;
• activități de sensibilizare și conștientizare privind mediul și ariile protejate;
• gestionarea țărmurilor și a inundațiilor marine sau fluviale.

Cooperarea între cele două administrații, care se va extinde pe durată nedeterminată, urmează să se concretizeze prin schimburi de experiență, know-how, bune practici, informații, date științifice și tehnice în domeniul conservării și administrării ariilor protejate. De asemenea, se vor realiza programe și proiecte comune pentru dezvoltare durabilă și vor fi promovate reciproc imaginea și ofertele celor două parcuri.

Printre cele mai importante aspecte ale cooperării se numără facilitarea de legături între factorii interesați din cele două parcuri, pentru colaborare în domenii specifice, dar și facilitarea reciprocă a relațiilor cu alte structuri similare/instituții/organizații naționale și internaționale în domeniul ariilor protejate.

Informații suplimentare

Delta Dunării este inclusă pe lista Patrimoniului Mondial Natural (Convenția Patrimoniului Mondial, Franța, 1972) și pe cea a Zonelor Umede de Importanță Internațională (Convenția Ramsar, Iran, 1972). De asemenea, din 1998 mai face parte din Rețeaua Rezervațiilor Biosferei a Programului UNESCO Omul și Biosfera (Man and Biosphere Programme, 1971), dar și din Rețeaua Europeană Natura 2000. Rezervația Biosferei Delta Dunării a fost înființată în 1990 și are o suprafață de 580.000 ha.

În anul 2000, Rezervația Biosferei Delta Dunării a primit Diploma Europei a Ariilor Protejate acordată de Consiliul Europei, în cadrul Convenției pentru conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale europene (Convenția de la Berna, 1979), reînnoită pentru încă 5 ani în 2005 și pentru încă 10 ani în 2010.

La reînnoirea din 2010 a Diplomei, printre recomandări s-a numărat și analizarea posibilității dezvoltării cooperarării cu alte sit-uri care sunt delte, pentru care a fost acordată Diploma Europei a Ariilor Protejate, precum Rezervația Națională Camergue din Franța și Parcul Natural Donana din Spania.

Parcul Natural Regional Camargue, creat în 1970, este Rezervație a Biosferei, sit Ramsar (zonă umedă de importanță internațională ca habitat al păsărilor acvatice), i-a fost reînnoită Diploma Europei a Ariilor Protejate în anii 2006 și 2011, iar Rezervația Naturală Camargue este propusă pentru desemnare ca site al Patrimoniului Mondial Natural.

Camergue (Delta Ronului), care se află în sudul regiunii Arles, între Marea Mediterană și cele două brațe ale Ronului, pe o suprafață de 930km² (145,300 ha), a fost protejată ca parc regional încă din 1927, iar în 2008 a fost încorporată la zona mai mai mare denumită Parcul Natural Regional Camargue. Este una dintre cele mai bine protejate delte din întreaga lume.

Prietenul Raul Sebastian Baz, poet și matematician, își propune în articolul său  cu titlul ”Să râdem cu Filotei Zervakos” desființarea învățăturii de credință a călugărului cu pricina, pe motiv că ar fi fundamentalist, învechit și ridicol. Mai precis, Raul râde de preotul Filotei și nicidecum cu, ceea ce într-adevăr ar fi fost o subtilitate.

Râsul domniei-sale se bazează pe faptul că, în general, n-ar mai fi de spus mare lucru despre credința creștină, că ar cam fi venit momentul să lecturăm exclusiv Noul Testament și că, totuși, cei care au mai spus (comentat) câte ceva în plus, o țin ca gaia-mațu, tot într-o aceeași idee, de unde evoluția inversă, adică ridicolul, dar și anacronismul și repetiția, adică râsul, și nu în ultimul rând plictiseala credincioșiei…în fine, asta în măsura în care, a crede că în ceruri te așteaptă ideea platonică de iubire, poate deveni nespus de plictisitor pentru sufletul tău nemuritor.

Ei, și pentru a nu risca urâtul, sfaturile părintelui Filotei către femei, respectiv să nu se ”sulemenească”, să nu cadă în desfrâu și să nu facă avort, sunt contracarate de Raul Baz cu un argument aeronautic. Mai precis, este vorba de preocuparea legitimă a omenirii de a construi avioane.

Cu alte cuvinte, pentru că Dumnezeu n-a făcut femeile gata date cu ruj, dar nici pe oameni cu aripi, orice îndrăzneală sfătuitoare în privința fardului și a fabricilor de avioane sunt o hulă împotriva Domnului, dacă ar fi să-i dăm crezare călugărului Zervakos.

Totul îmi este permis dar nu totul îmi este de folos, unul e folosul lumesc și cu totul altul cel duhovnicesc, asta pentru că sunt oameni lumești și oameni duhovnicești, deși cu toții în Hristos una suntem, iar de nu, din piatră va face Domnul oameni ai Bisericii ale cărei porți iadul nu le va birui și prin care – ca prin însuși Hristos, unicul întru care merită să ne naștem, să suferim și să murim spre învierea cea de obște – vom trece în împărăția Lui care nu este din lumea aceasta.

Sunt sigur că prietenul Raul, fin matematician, deduce cu ușurință din această minimală teologhisire[1] că Biserica împarte lumea cu rigoare, nu și cu precizie, și că această împărțire se face cu discernământ, iar discernământul este un dar de la Dumnezeu și echivalează cu ceea ce îndeobște numim înțelepciune[2].

Mai mult, Biserica nu obligă pe nimeni să-i asculte sfaturile, drept pentru care cuvintele părintelui Filotei se adresează celor care, ei singuri, vor să se apropie de învățătura părintelui care prin însăși călugăria ce o practică, a ales să se retragă din lume.

Raul Baz este, poate, îngrijorat ca nu cumva, prin aceste sfaturi ale Prea Cuvioșiei sale, părintele Filotei Zervakos, stareț și mare duhovnic al Mănăstirii Loggobardas din Paros, fiu duhovnicesc al Sfântului Nectarie din Eghina, făcătorul de minuni, să nu îndepărteze credincioșii de Biserică. Grija e justificată până la un punct, dincolo de care noi înșine trebuie să avem și mai mare grijă pentru a rămâne fii ai Bisericii în care ne-am născut prin Botez.

Și pentru ca întru toată această grijă, viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm[3], foarte folositor ar fi, atunci când de la vre-un părinte, cum și prietenului Raul sau nouă înșine ni se întâmplă să primim anumite cuvinte, acestea să ne găsească în deplină cunoștință de cauză.

Dar viața, în toate vremile, ne aduce în ispite pe care nu le mai putem struni, departe fiind atunci de puterea tainică și vindecătoare a necreatelor energii ale lui Dumnezeu, așa încât, multe vorbe de duh, slobozite pentru a fi de folos unora, apar ca neputinciose și de râs altora.

Și s-ar mai impune aici o vorbă cu privire la mereu invocata libertate a omului, la care face apel Biserica, atunci când anunță că nu obligă pe nimeni la ascultare, și anume, acea vorbă cum că rădăcina oricărei ascultări este predica în pustiu[4], lucrare de inițiere în sine și pentru sine a Sfântului Ioan Botezătorul și adânc temei bisericesc.

Anunțul acesta stârnește mereu nevoia unei opoziții, din principiu, față de Biserică. Dar nu e vorba de principii, în general vagi și rezumate la cel clamat și de Biserică, anume libertatea, cât de vulnerabilitatea aparentă – și văzută ca o aroganță – a Bisericii.

Într-adevăr, Biserica e doar aparent vulnerabilă. Detractorii sau indiferenții la cele bisericești cultivă această aparență până când, vorba lui Rilke, încetul cu încetul simți / cum te pătrunde / puțină veșnicie. Clișeele interogative de tipul de unde știu ei?, ce dovezi au? sau cum de se lasă acești oameni păcăliți de preoți? sunt o metodă clasică de a impune imaginea unei Biserici vulnerabile.

Așadar, acel nu obligă evidențiază puterea Bisericii de a-l face pe contestatar să se simtă judecat de Dumnezeu adică tocmai pe cel care cultivă aparența ce în realitate este o putere manifestă și față de care vinovatul simte nevoia să opună rezistență.

Dar, poți opune rezistență față de ceva ce nu ești obligat să urmezi, să faci sau să asculți? Ori asculți și atunci recunoști puterea, ori nu asculți; dacă doar te opui după ce ai ascultat, fără să fii obligat, atunci te alături celor care vor să se mintă că puterea Bisericii e discutabilă.

Cu alte cuvinte puterea Bisericii este la fel de reală ca acela care o contestă. Este chiar o realitate opresivă pentru cel căruia îi spui că Biserica nu obligă pe nimeni la ascultare. În general, acestei afirmații nu i se opune nimeni. Pentru că este ca răspunsul căruia nu i s-a pus nicio întrebare, adică de la sine.

Și este o expresie la care atacatorul nu se raportează niciodată, tocmai pentru a putea să continue colportarea unei aparențe: aparența de nevolnicie a unui Dumnezeu judecător. Cu alte cuvinte, să existe Dumnezeu, dar să fie slab. Doar așa anunțul Bisericii că nu obligă pe nimeni la ascultare poate fi luat în considerație, doar așa nu ne vom mai preface că nu-l auzim.

La fel de adevărat este și că Biserica, prin Duhul Sfânt, mai surprinde printr-o altă caracteristică unică, alături de faptul că nu obligă la ascultare[5], și anume că este formată din oameni care din nimic[6] țin și își mărturisesc credința creștină, poate doar pentru împăcarea lor cu Dumnezeu și cu propriul suflet. E mult?… e puțin? În orice caz, în realitatea imediată chestiunea sufletească echivalează cu nimicul cu care, la rându ei, e echivalată uneori credința. Și dacă, totuși, sufletul se mai face prezent prin suferință ori plăcere, adică mai înseamnă ceva, Dumnezeu oricum e scos din ecuație.

Dimpotrivă, dacă scopul Bisericii este îndumnezeirea omului, adică nimic concret, atunci e bine de știut că nicio altă instituție nu are atâțea susținători cărora să le ofere ”nimic” iar ei să-și declare apartenența. Dar omul e liber și să nu fie creștin, adică să părăsească Biserica și chiar să lupte împotriva ei.

În același timp, venirea de la sine a credinciosului către Biserică, trebuie să recunoaștem, este invidiată de-a dreptul și dintotdeauna. Mai mult, este politizată și statalizată, iar modelul de administrare bisericesc e copiat până-n ziua de azi și mereu recunoscut[7] ca avâd o eficiență de neatins din partea oricărei alte organizații.

Prostia, întunericul, obscurantismul, tradiția, fundamentalismul sunt ”secretele” acestei întreprinderi divino-umane. Precum și stârpirea rujului de pe buzele femeilor. Argumentul ar fi că nu avem aripi, dar zburăm, suntem bolnavi, dar ne vindecăm, deși Dumnezeu nu ne-a făcut zburători și cu o sănătate de neatins și nici pe femei gata rujate.

Revenind la articol, în privința fundamentalismului, nu cred că e cazul. Părintele Filotei doar spune câteva lucruri fundamentale din perspectiva Bisericii, cuvinte absurde pentru cei tentați de erezie. Altfel spus, căsătoria, de pildă, e absurdă din punct de vedere natural. Atunci, de ce pentru Biserică e considerată în firea lucrurilor?

Pentru că abia când căsătoria devine naturală, în absurdul ei, adică în credință, ea poate fi și mântuitoare pentru om. De ce doar astfel e mântuitoare? Pentru că ajunge, în nenaturalul (absurdul) cerut de Biserică, să se modeleze după firescul rațiunii divine creatoare ce stăruie în tot ce este făcut de mâna Domnului (lumea); astfel, căsătoria devine ceva natural doar pentru cei căsătoriți în Biserică.

În acest fel înțelege Biserica întoarcerea la natură. Prin dogmă ca rațiune de a fi a naturii și nu prin natura însăși, adică prin ființă și nu prin existența căzută și trecătoare – ritmică, ciclică și duală –  căsătoria devine un model dogmatic pentru transfigurarea mântuitoare a omului, cel creat să poată stăpâni natura nu să se piardă în ea.

Doar din această poziție omul poate schimba lumea, adică omul sfințește locul, pentru că el însuși îndumnezeindu-se, se transformă pe sine și astfel apare absurd în cerințele lui și a noii lui gândiri îndumnezeite. În fapt, el capătă firescul și naturalețea pe care lumea le-a pierdut, chiar dacă în sine Creația întreagă păstrează rațiunea divină.

Cu alte cuvinte, cei care văd legătura dintre un bărbat și o femeie strict natural, invocă natura instinctuală a omului. Pe când Biserica cere adaptarea dogmatică expresă chiar a instinctelor și cu ele începe, așa cum natura e supusă deja prin creație omului, iar omul e supus, prin credință, exigențelor iubirii[8], drept pentru care, această traumă[9], nu poate fi de folos unei ființe fără conștiința sinelui și nici unui om fără conștiința sensului creștin al vieții care este îndumnezeirea[10]…

Unei femei îi dai povața să nu se rujeze numai pentru cazul în care, chiar uzând de machiaj, ar vrea să se naturalizeze dogmatic în cetatea creștină. Desigur, că pentru cineva instinctual ori care doar filosofează pe teme creștine, sfatul este neadecvat, fundamentalist și absurd.

Dar absurdul la vedere al anumitor îndreptări duhovnicești provine din chiar absurdul credinței noastre și a însuși faptului de a crede tocmai pentru că e absurd[11]. Într-o lume a prezentului, în care sucombă trecutul și viitorul, și a progresului cu orice preț[12], faptul că e susținut și încurajat avortul sau prostituția… face să fie absurd tocmai faptul că cineva îți atrage atenția sau, fără să fie vre-o politică de stat, îți interzice de-a dreptul.

Cum adică să ți se interzică, și să mai și vorbească despre asta tot timpul, chiar dacă cine o face își revendică lucrarea de la predica în pustiu, ca în cazul învățăturilor bisericești?

Nu cumva reacția de a condamna un preot, un călugăr sau de a râde cu el și apoi, în multe situații, dincolo de formalism și învechire, de a condamna Biserica pentru că nu ne mai livrează noutăți – când în adevăr nu există altă noutate decât firescul Întrupării în raport cu absurdul morții – zic, nu cumva aceste încontrări sunt efectul faptului că ne simțim judecați de o Putere mai mare decât libertatea noastră de a alege?

Cum adică?… Libertatea de a alege, proprietatea noastră asupra libertății de a alege, nu e limita dincolo de care omul este el însuși? Și efectele acestei libertăți de a alege nu formează limita[13], dincolo de care nu mai e nimic pe lumea asta?

Păi, ce mai poate fi după ce ai de toate, după ce ai învățat, ai muncit, ai devenit matur și vine ziua în care ai puterea să alegi și să faci numai ce vrei tu doar pentru că ai ales?

Ce mai poate fi, după ce te-ai folosit cum ai vrut și în toate felurile de libertatea ta absolută de a alege, cum ar fi zis Ilie Moromete?

Nimic, pentru trup – ceea ce nu aduce prejudicii credinciosului. Nimic, pentru suflet – ceea ce este un lucru grav[14].

[1] Pe care o îndrăznim cu prietenie, căci altfel nu se cade oricând și oricui să filosofeze despre Dumnezeu. (Sfântul Grigore Teologul,  Cuvânt despre teologhisire)

[2] A cărei autoritate provine din părtășia înțelepciunii, ca Logos, la crearea lumii (Ioan 1, 3).

[3] Sfânta Liturghie, Ioan Gură de Aur

[4] Teologic, pustiul înseamnă prezența sinelui și a diavolului, cele două entități cărora, ca un începător al credinței, Sf. Ioan Botezătorul li se adresează și care trebuiesc mai întâi înfruntate atunci când ești chemat să-l mărturisești pe Hristos. De aceea orice predică este o predică în pustiul diavolesc și interior al oricăruia dintre noi, ca fiind originara mărturisire a Bisericii și înfruntare a fiecăruia cu sine, în prezența incontestabilă a diavolului prin aceea că suntem născuți în păcat.

[5] Sigur că nici nu poate opri să fie criticată, dar asta arată că, într-un anume fel, Biserica stăruie în inimile oamenilor, independent de rigoarea teologică a afiecăruia.

[6] Mai précis, în urma confruntării cu acel nimic despre care am vorbit: pustiul.

[7] I. L. Caragiale în Lanțul Slăbiciunilor, Moftul Român, 1901, ironizează cu alt temei, dar, implicit, recunoaște buna chiverniseală biericească, prin folosirea numelor treptelor ierarhice ca nume de familie: problema lu’ madam Dăscăleascu e rezolvată de Popeasca, după ce trece pe la Diaconeasca, Iconomeasca, Sachelăreasca, Piscupeasca etc…Firește, a folosi exclusiv materialicește o anume structură duce la erodarea ei, și totuși o structură poate funcționa mai mult cu cât raportarea ei se ridică la niveluri de rațiune a căror perspectivă tinde să devină exclusiv metafizică. La Caragiale metafizica sistemului este slăbiciunea omenească și la fel ca aceasta și sistemul (lanțul) își va fi trăit traiul după ce tânărul va trece de cursul inferior.

[8] A cărei origine fiind trinitară este tainică.

[9] A se citi asceză

[10] Matei 5, 48

[11] Această parafrază la un text al lui Tertulian trebuie explicitată, în sensul că pentru scriitorul bisericesc firescul, naturalul era absurda moarte a Fiului, incredibila moarte, adică absurdul firescului și al naturalului așa cum am ajuns să le percepem, în propria lor decădere până într-acolo încât prin moartea lui Dumnezeu acestea își legitimează naturalețea. Noi, creștinii, credem această absurditate și o vedem, dar o vedem în devenirea ei spre firescul și naturalețea din care a decăzut, și percepem acest firesc abia prin Înviere, ca resurecție a întregii lumi – ceea ce pentru necredincioși este absurdul. ( Papa Ioan Paul al II-lea, în enciclica sa Fides et Ratio, consideră punerea accentului pe credință o neîncredere față de însușirile naturale ale rațiunii umane. Noi am subliniat aici că orice însușire naturală are o rațiune divină care determină rațiunea umană și o face demnă de încredere. Prima fides…argumentează Petre Țuțea) Se poate spune că noi, creștinii, vedem lumea așa cum se vede, ca pe ceva absurd care prin Înviere își dezvăluie rațiunea divină prin care se poate consolida firescul. Deci sensul lumii este, prin Înviere, de la raționalul abrutizat de păcat, a cărui efect e însăși abrutizarea omului, la rațiunea divină care îndumnezeește lumea și omul.

[12] I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută – Actul III.

[13] Limita lumii se află la centru, Gheorghe Iova.

[14] Parafrază la o concluzie borgesiană.

(Florin M.)

Am dat, din întâmplare, peste un site ortodox, unul din multele apărute de când credincioşii noştri au descoperit lumea internetului. Nu citesc mai niciodată ce se scrie pe astfel de site-uri, întrucât am constatat câteva lucruri care nu-mi convin. În primul rând, conţinutul articolelor este, în general, acelaşi, pentru că până la urmă, din ceea ce a spus Cristos nu poţi să scoţi în permanență ceva nou. Eu zic că e suficient să citeşti Noul Testament – nu ai nevoie să-ţi îndopi creierul cu ce cred tot felul de călugări. Dar, desigur, oricine e liber să se exprime şi, dacă găseşte oameni interesaţi, poate să-i dea înainte liniştit.

În al doilea rând, de cele mai multe ori articolele scrise pe astfel de site-uri sunt urmate de comentarii care mă îngrozesc. Sub acoperirea anonimatului, diverşi exaltaţi (sau dezaxaţi, cum vreţi să le spuneţi), comentează întâi articolul, apoi îşi comentează unii altora comentariile şi sfârşesc mai mereu prin a se acuza reciproc de colaborare cu Satana. Ori asta e prea mult pentru unul care e sătul de mizeriile pe care şi le aruncă unii altora, de dimineaţa şi până seara, politicienii, jurnaliştii, analiştii, persoanele publice de tot soiul.

Aş fi trecut, prin urmare, foarte rapid peste site-ul respectiv, dacă nu s-ar fi întâmplat să văd un articol absolut incredibil, cu titlul halucinant „Încetează să te vopseşti”. Articolul este, de fapt, un mic fragment scos dintr-o carte apărută în 2007 la o editura ortodoxă şi intitulată „Ne vorbeşte părintele Filothei Zervakos”.

Acest Filothei Zervakos a fost, timp de 50 de ani, stareţul unei mânăstiri din Paros (Grecia). Ca mulţi alţi fericiţi slujitori ai Domnului din zilele noastre, el a scris cărţi. Care cărţi nu spun nimic nou, pentru că în domeniul credinţei nu se face muncă de cercetare ci se re-spun mereu aceleaşi lucruri, de genul (citez) „satana face ultimul asalt şi, în aceşti ani în care ne găsim, mare necaz şi strâmtorare vor veni în lume… Aşadar, mare mânie are să vină. Multe răutăţi se întâmplă în lume, îndeosebi două: desfrâul şi avortul. Dumnezeu este îndelung-răbdător, iar o mie de ani sunt înaintea lui Dumnezeu ca o oră. Rabdă îndelung, dar şi răbdarea Sa are margini. Nu e cu putinţă ca Dumnezeu, care totdeauna pedepseşte păcatul, să îngăduie a se face atâtea păcate, fără să le pedepsească… Numai să fim pregătiţi. Să avem credinţă în Dumnezeu, în El să ne punem nădejdea şi dragostea şi El nu ne va părăsi. Fie ca nimic să nu ne despartă de iubirea lui Hristos“.

Pe lângă astea, însă, Filothei Zervakos zice şi unele lucruri care te fac să te întrebi în ce secol trăieşti. Aşa e cazul cu textul care mi-a atras atenția pe minunatul site. Uite:

„Te povăţuiesc deci ca de aici încolo să încetezi a-ţi mai vopsi buzele, unghiile şi faţa şi să rămâi cum te-a zidit Dumnezeu. Nu-ţi dori să devii mai presus de Dumnezeu; fiindcă, atunci când te vopseşti cu culori roşii, îl huleşti pe Dumnezeu. E ca şi cum ai spune: „Dumnezeu n-a ştiut sau n-a putut să mă facă cu buze sau unghii roşii; şi ceea ce n-a putut să facă Dumnezeu, o voi face eu, ca să par mai frumoasă şi să mă admire şi preţuiască bărbaţii şi femeile fără minte şi să-mi spună că sînt «femeie fermecătoare», modernă, nu înapoiată”. Însă în felul acesta îl întristezi pe Dumnezeu şi pe mine, părintele tău duhovnicesc, şi pe toţi oamenii cuminţi şi cu frică de Dumnezeu, şi-l bucuri pe diavol şi pe oamenii neînțelepți, bărbaţi şi femei.”

Cu ce e mai bun sfatul asta decât cerinţa musulmană ca femeile să poarte burka? Şi cu ce e mai bun un fundamentalist ortodox, precum acest Zervakos, decât un fundamentalist sionist ori unul hindus? Vă spun eu: cu nimic. Orice formă de fundamentalism este greşită şi periculoasă.

Dar să revin la textul lui Zervakos. Ce se poate afla de acolo? Că îl huleşti pe Dumnezeu dacă te vopseşti cu „culori roşii”. Presupun că e vorba aici despre nuanţele şi tonurile de roşu, altceva ce poate să însemne „culori roşii”? Dar cu culori verzi (sic!) poţi să te vopseşti? Poţi să ai unghii galbene şi pleoape azurii? În cazul ăsta nu-l mai huleşti pe Dumnezeu? Ce aiureală! Dar hai să admitem că asta a fost o scăpare şi că fericitul Zervakos avea în vedere toate culorile posibile. De ce însă o femeie nu trebuie să dorească să fie modernă şi fermecătoare? Nu este scopul fundamental al Creaţiei să se auto-perpetueze? Nu este în regulă ca femeile să dorească să le placă bărbaţilor şi invers? De ce să nu apeleze femeia pentru asta la mijloacele moderne? Ce prostie mai e şi asta? Femeile se împodobeau de pe vremea lui Ramses şi uite că nu s-a dărâmat lumea din cauza asta. Cum ar vrea Filothei Zervakos şi ceilalţi fundamentalişti ortodocşi să arate lumea mileniului trei? Cum ar trebui să se îmbrace femeile, cu năframă şi fustă neagră până la pământ?

Pe linia gândirii de acest tip, ne putem întreba: oare purtarea încălțămintei nu e şi ea hulirea lui Dumnezeu? Nu cumva şi aici e ca şi cum ai spune „Dumnezeu n-a ştiut sau n-a putut să mă facă cu pantofi”? Ce părere or fi având fundamentaliştii ortodocşi despre bodybuilding? Nu-i aşa că domnii care fac antrenamente şi ţin diete ca să aibă corpul bine proporţionat îl hulesc pe Dumnezeu, care n-a ştiut să-i facă arătoşi? Dar tunderea părului nu e hulirea lui Dumnezeu, care n-a ştiut sau n-a putut să ne facă cu păr scurt, aşa încât dacă nu ne tundem şi nu ne bărbierim începem să arătăm ca pitecantropii? Dar operaţiile care salvează vieţi nu sunt hulirea lui Dumnezeu şi ele? Nu cumva Dumnezeu n-a ştiut sau n-a putut să facă un copil sănătos şi medicii care îl vindecă sunt nişte hulitori care cred că pot face ei ceea ce n-a putut Dumnezeu? Dacă e să gândim aşa ar trebui să dăm la gunoi tot ce a învăţat şi a descoperit omul: Dumnezeu n-a ştiut să ne facă să zburăm, dar uite că noi am inventat avioanele – hulă, Dumnezeu n-a ştiut să ne facă să comunicăm între noi la mari distanţe, dar noi am inventat telefonul – hulă, şi tot aşa.

Cineva ar trebui să îi oprească, în cele din urmă, pe fundamentaliștii ortodocși. Biserica are și ea nevoie de înnoire și modernizare. Capii Bisericii Catolice acceptă astăzi teoria Big Bang, în vreme ce ai noștri sunt preocupați de rujul cu care se dau femeile. În astfel de condiții mai există, oare, vreo șansă de reunificare a creștinismului?

Raul Sebastian Baz