close

Dialog de idei

Dialog de ideiPromovate

Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop: „POPOARELE CARE NU SUNT BINE CONDUSE PIER ÎNCET”

pop11

Cuvântul Profesorului Ioan-Aurel Pop este încurajator, pentru că în el vedem chipul lucid al cărturarului român care-şi iubeşte ţara, conştient de tarele acesteia, dar mai ales de valorile ei. Este românul care vorbeşte cu durere despre trădările şi vânzările la care am fost şi suntem supuşi, care înţelege perfect profunzimile şi potenţialul extraordinar al neamului românesc. Avem aici o radiografie extrem de precisă a situaţiei naţiunii române, la o sută de ani de la Marea Unire. Nu mai suntem uniţi între noi pentru că nu ne mai iubim şi nu mai avem încredere în neamul nostru, și asta nu numai din pricina globalizării induse de noile tehnologii mediatice, ci mai ales din pricină că, atât din afară, cât şi din interior, s-a luptat ca noi să devenim „un aluat moale”, uşor de modelat de cei ce ar vrea ca românii să piară de pe acest pământ. 
Dar mesajul este, totuşi, optimist – dacă vom avea conducători buni, spune noul Preşedinte al Academiei Române, şi nu vânzători de ţară, adăugăm noi. (G.F.)

– Domnule Ioan-Aurel Pop, prăznuim Centenarul Unirii. Cum ne găsește acest Centenar ca neam? Suntem mai uniți decât înaintașii?
– Noi nu prea știm să prăznuim așa cum s-ar cuveni întotdeauna. Simțul de ceremonie este un atribut al popoarelor civilizate, așezate, prospere. Noi nu am avut vreme de ceremonii, pentru că ne-am străduit mereu mai mult să supraviețuim decât să viețuim, aici, „în calea răutăților”.
Aparent, Centenarul ne găsește bine, pentru că existăm într-o țară aproape la fel de întinsă ca Marea Britanie; pentru că suntem membri ai UE și NATO, adică facem parte din clubul selecților și nu din „blocul comunist”, cum se întâmpla acum trei decenii; pentru că trăim, respirăm, călătorim (cel puțin o parte dintre noi), în vreme ce alte neamuri au dispărut din lume, s-au topit în alte popoare etc. Înaintașii de acum 100 de ani și de mai înainte au trăit o apoteoză a unirii, au avut o obsesie a unirii și au avut conștiința că făuresc o Românie nouă pentru eternitate. Noi ne-am cam blazat și credem că toate ni se cuvin fără eforturi mari. Romanii, din care ne tragem, cel puțin în parte, aveau o vorbă: Nihil homini natura sine magno labore dat, adică „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință”. O țară și o națiune nu se fac o dată pentru totdeauna, ci se construiesc și se primenesc mereu.
Poate că suntem mai uniți decât acum un secol, dar adesea doar prin declarații bombastice, uitând de unirea cotidiană, de binele zilnic pe care se cuvine să-l facem în numele unirii, de credință, de adevăr și de dreptate. Mulți dintre noi, în loc să facem binele aici, la noi, prin profesionalism, prin zbateri continue, prin luptă, ne ducem pe alte meridiane și ne punem experiența în slujba altor „uniri” și a altor „patrii”.

În concluzie, Centenarul nu ne găsește așezați și mulțumiți și nici țara nu o găsește întreagă, așa cum au făcut-o liderii luminați în 1918…

„Identitatea popoarelor – o realitate foarte puternică astăzi”

– Ce este identitatea națională și de ce avem nevoie de identitate națională?
– De mii de ani trăiesc oameni la Dunăre și la Carpați, pe Olt și pe Mureș, pe Siret și pe Nistru, și asemenea oameni, chiar dacă s-au perindat mereu, nu au lăsat vreodată acest pământ nelocuit și nechivernisit. De peste o mie de ani, românii s-au aflat, alături de alții, între truditorii gliei de pe aceste locuri. Nu este de prisos să le cunoaștem originile, taina limbii vorbite, credințele, dorurile și jalea, nuntirile și prohodurile, trecerile și petrecerile. Așa, vom înțelege mai bine, poate, de ce „lacul codrilor albastru” este încărcat de „nuferi galbeni”, sau cum au reușit arhitecții de la 1500 să facă minunea de Mănăstire a Argeșului, înveșnicită, în credința populară, prin sacrificiul Anei și al Meșterului Manole, sau cum ajunge un om matur ca Ion al Glanetașului să se închine și să sărute pământul reavăn, descoperindu-se ca la rugăciunea de dinaintea icoanei. Gesturi similare fac toți oamenii, de oriunde și de oricând, dar aura care le însoțește pe cele mai sus evocate se-arată numai la acest popor și numai pe acest pământ, semn că românii și România au un fel al lor de a fi. Secolul trecut de la Marea Unire este un bun prilej de a-i face și pe alții – prieteni, neprieteni sau indiferenți – să ne vadă, să ne cunoască și să ne înțeleagă, cu identitatea noastră de români.

Simplu spus, identitatea românească este felul de a te simți român, iar această simțire vine prin limbă, credință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pământ și cer etc. Avem nevoie de identitate națională ca să nu fim ai nimănui. La unele popoare, naționalitatea se confundă cu cetățenia și nu te poți bucura de nimic pe lumea asta dacă nu ai identitate națională.

– Cum se raportează alte popoare la identitatea lor?
– Toate popoarele se raportează la identitatea lor, iar unele o fac chiar în mod ostentativ, atrăgându-ți atenția că ele există, că au un mesaj de dat lumii, că nu se lasă în voia sorții. Americanii se laudă de multe ori că ei sunt universaliști și nu naționaliști. Este însă de ajuns să vezi anumite manifestări ale vieții cotidiene și să te convingi de contrariu. Astfel, circulă lozinci de genul Buy only American! („Cumpără numai ceea ce este american”), la școală se vorbește zilnic despre „părinții patriei”, toate sărbătorile sunt americane, de la Columbus Day până la Thanksgiving etc. Polonezii se caracterizează prin Biserică și prin Chopin, sârbii prin sacrificiul de la Kossovopolje (1389), italienii prin Risorgimento etc.

Am întâlnit mereu intelectuali străini care să vorbească despre identitatea proprie, care să critice „naționalismul” altora, dar nu am întâlnit niciodată polonezi, unguri, americani, francezi ori germani care să se critice pe sine în felul în care o fac românii. În rest, identitatea popoarelor este o realitate foarte puternică astăzi, chiar și atunci când acest lucru este negat sau nu este recunoscut pe față.

„A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine”

– Noile mass-media – mă refer la Internet, mai ales – ne-au introdus în ceea ce McLuhan numea „sat global”. Care credeţi că sunt efectele acestui fenomen asupra modului de a fiinţa al românilor, a aşezării, a statusului mental al noilor generaţii?
-„Satul global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a și îndepărtat unii de alții în același timp. Suntem mai vecini și mai străini concomitent, mai aproape și mai departe… Ne ducem să ne vedem rudele și prietenii în Australia sau în America, dar nu ne vedem cu vecinii de scară și nu vorbim cu colegii de grupă. Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!
Românii sunt și ei prinși în acest vârtej. Generația mea, care a prins și alte vremuri, încearcă să redeștepte anumite cutume, anumite valori ale tradiției, dar se lovește uneori de un zid dur. Dacă, de exemplu, încerc să le explic adolescenților, tinerilor, taina muncii tăcute la câmp, la seceră și la coasă, a țăranilor de odinioară, horele din sat, doina și jalea, nuntitul și prohoditul etc. îmi dau seama că ei nu au cum să înțeleagă toate astea. Motivele sunt legate, firește, de globalizare, de accelerarea ritmului Planetei, de modernizare. Sunt însă și motive mai profunde. Generația mea, chiar dacă nu a fost toată rurală, a avut șansa să mai miroasă pământul reavăn, să simtă fânul proaspăt cosit, să vadă curgând sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vânt și viscol.

În plus, a mai avut o șansă, anume aceea de a se împărtăși din toată experiența universală prin lecturi solide și prin dascăli de excepție, dăruiți școlii și națiunii. Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace în cărți, pe care nu le mai citește nimeni. Necazul este că nu se citesc integral nici e-book-urile sau cărțile electronice. Prin urmare, dacă nu luăm măsuri, riscăm să devenim toți otova, cu mințile odihnite și goale, instrumente bune de manipulat de către forțe malefice, care stăpânesc comunicarea și care au puterea să ne îndrepte pe calea dorită de ele.

Din păcate, întâlnim foarte des un sentiment de respingere față de țară, mai ales atunci când vorbim de civilizație. Este justificat acest sentiment?
Sentimentul despre care vorbiți este rezultatul acelorași manipulări. Legarea solidă de țară, sentimentul apartenenței la familie, la comunitate, la națiune și la credința oamenilor țării este primejdios pentru globaliști, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, circumspecți, fideli. Românii sunt un popor deschis și primitor și s-au lăsat ușor antrenați în acest proces dirijat, de „deschidere” fără limite.

Pe de altă parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe bună dreptate și care ne-a făcut să ne simțim vinovați, înjosiți, victime etc. Nu-i vorbă, nici în trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca „enclavă latină la porțile Orientului”, bântuită de inamici, jefuită de regate și imperii orgolioase, ciuntită mereu de oameni și teritorii. Țara nu a prea fost a noastră, pentru că ne-o luaseră alții demult și ne-am refăcut-o cu greu. Pentru că nu am fost în rând cu marile puteri și nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lăsat ușor amăgiți și ne-am dezgustat de noi înșine. A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine, pentru că ce este țara fără oameni, fără români? Or, noi nu găsim nimic mai bun să facem decât să hulim România așa de mult cum nici un inamic străin nu reușește! Firește, ne apucă uneori remușcările și dorul, ne ceartă parcă părinții și bunicii deveniți țărână, ne mustră icoanele din „casa dinainte” sau de pe tâmpla bisericii, dar ne „revenim” repede și nu facem nimic ca să îndreptăm situația.

Dimpotrivă, în loc să ne purtăm crucea și să spunem străinilor cine suntem și de ce vorbim românește, de ce credem în Dumnezeu colindând și de ce mai strângem fânul doinind, ne declarăm altceva decât români și trecem mai departe. Sunt neamuri mult mai oropsite și mai umilite de soartă decât al nostru, dar nu-și declină identitatea, originea, tradiția.

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

mai mult
Dialog de idei

Muzica tinereții mele

muzica-not

Relaţiile mele îmbătrînesc şi pier. Tot ceea ce a fost pentru mine suport şi susţinere, e pe ducă. Profesorii mei s-au stins – au crăpat, ar spune prietenul meu Alex, cel care mă sună cînd sînt în tramvai –, competențele mele sînt și ele datate, prestaţia mea este expirată şi nu mai interesează pe nimeni. Vorbesc o limbă veche, am alte repere, am devenit un Gică Contra. Și nimeni nu mai ascultă muzica tinereții mele. Oamenii de azi preferă alt sound, alt vibe, alte «songuri»… Am rămas pe tușă. Cîndva, eram cel mai bun în domeniul meu – mai ştie cineva treaba asta? –, iar acum nu mai înțeleg How Stuff Works. Profesional, nu se mai leagă nimic. Ne convine au ba, omului îi este dat să rămînă în urma timpului său, înapoia standardelor, sub vremuri, să piardă cadența. Înveți din greu, te antrenezi intens, dai în neștire la perete, ca mai apoi învățătura să nu-ți mai folosească la nimic. Ajungi expert într-un domeniu perimat. Dar culmea, situaţia începe să-mi placă, devine interesantă, mă simt ca-n Siberia, la minus cincizeci de grade. Se spune că atunci cînd Dumnezeu îţi închide o uşă, îţi deschide o fereastră.

Gabi Stamate

De unde vine aceasta orbire sufleteasca?

Ne va parea, poate, neplacut raspunsul, dar acesta este adevarul: orbirea sufleteasca ne vine, fratilor, prin ochii trupului. Ochii sunt cei doi luminatori ai fetei, dar si doua punti prin care pacatul este adus din afara inlauntrul sufletului.  Dupa Sfantul Vasile cel Mare „ochii sunt cele doua maini netrupesti intinse inainte, cu care sufletul atingandu-se de departe de acelea pe care nu le poate atinge cu mainile trupului, le cuprinde cu ochii si le aduce la sine”. Daca privirile ochilor sunt nestapanite, ele indeamna sufletul la ganduri urate si la fapte necuviincioase.

Biblia, aceasta carte de capatai a omenirii, ne ofera multe pilde de orbire sufleteasca inca de la inceputul lumii.

Voi aminti cateva exemple. Astfel, in cartea Genezei aflam ca femeia – prima femeie din lume – a vazut ca rodul pomului cunostintei binelui si raului era placut la vedere si bun de mancare; si a luat, a mancat si a dat si barbatului sau (Facere 3, 6). Si cu adevarat li s-au deschis ochii, insa nu ca la ingeri sau ca la Dumnezeu, cum ii amagise sarpele, ci li s-au deschis ochii ca la cei pacatosi si au vazut ca sunt goi (Facere 3, 5). Li s-au deschis ochii, dar li s-a inchis Raiul (Facere 5, 7). Mai departe, tot in cartea Genezei, citim ca „fiii lui Dumnezeu, vazand ca fiicele oamenilor sunt frumoase, si-au ales dintre ele sotii, care pe cine a voit. (.) Vazand insa Domnul Dumnezeu ca rautatea oamenilor s-a marit pe pamant si ca toate cugetele si dorintele inimii lor sunt indreptate la rau in toate zilele, I-a parut rau si S-a cait Dumnezeu ca a facut pe om pe pamant” (Facere 6; 2, 5-6).

Asemenea exemple sunt foarte multe in Sfanta Scriptura si, fara indoiala, cu mult mai multe in viata oamenilor, de-a lungul istoriei. Prin aceste ferestre deschise ale ochilor nostri, odata cu ispitele citate din Biblie, intra in noi valuri intregi de alte amagiri si pofte ca: mandria lacomia dupa avere si lux, invidia, mania, betia, spectacole ce tulbura inchipuirea. Pe rand sau toate laolalta, intuneca lumina cea dinlauntru a sufletului si zguduie intreaga viata a omului. Nu trebuie sa uitam de ochii sufletesti! Omul nu este facut de Dumnezeu numai pentru aceasta lume a pamantului. Ci aceasta lume este pentru noi numai un camp de lupta, un stadion de incercare a puterilor sufletesti si trupesti, din care crestinul – facand bine si raspandind lumina in jurul lui – incearca sa iasa biruitor pentru ca sa merite premiul, adica fericirea vietii viitoare si nesfarsite.

Pentru a ne descurca in aceasta lume, ne sunt dati si ochii acestia trupesti, ca sa vedem pe unde mergem, sa ne informam si sa cunoastem realitatile de aici si sa ne bucuram in chip nevinovat de toate lucrurile bune si frumoase care ne inconjoara. Dar nu numai atat. Acesti ochi trupesti ne sunt dati si ca sa-i tinem mereu in legatura cu ochii cei luminosi ai sufletului nostru, prin care putem intelege rostul cel adevarat al existentei si in acest fel sa putem cunoaste pe Însusi Stapanul vietii, pe Cel care a zis: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.

De aceea, pe langa multele griji ale vietii noastre pamantesti, sa nu uitam niciodata de vazul cel dinlauntru, de ochii cei sufletesti, ca nu cumva sa fie umbriti sau intunecati de patimi, ci sa fie curati si luminosi ca ochii pruncilor sau chiar ca ochii ingerilor. Si daca se spune despre unele lucruri sau fiinte ca ne sunt dragi ca lumina ochilor, apoi cu atat mai mult trebuie sa ne fie draga lumina sufletului nostru, partea aceasta din noi care da sensul si esentialul fiintei omenesti.

„Sarguieste dar si te pocaieste”

Mare primejdie este pentru fiecare dintre noi atunci cand suntem cu sufletul bolnav, cand suntem orbiti de patimi si nu ne dam seama ca suntem bolnavi.  „Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti:  Noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra”, le zice Mantuitorul fariseilor (Ioan 9, 41). Cu alte cuvinte, Iisus le spune: „Daca v-ati recunoaste orbi, n-ati avea pacat, pentru ca M-ati ruga sa va vindec. Dar voi pretindeti ca vedeti adevarul, cand de fapt sunteti orbi si nu voiti sa fiti vindecati de Mine”. Cand omul isi da seama ca este bolnav cere un sfat de la cineva, alearga la doctor, se roaga lui Dumnezeu – face ceva ca sa scape de boala care ii ameninta sanatatea. Dar daca ramane nepasator, boala progreseaza si intr-o buna zi cade la pat si moare. Tot asa se intampla si cu boala cea dinlauntru, cu orbirea sau chiar cu moartea sufletului.

Pentru multi dintre noi se implineste cuvantul din Apocalipsa, in care Dumnezeu ne spune asa: „Stiu faptele tale, ca ai nume, ca traiesti, dar esti mort. Privegheaza si intareste ce a mai ramas si era sa moara” (Apocalipsa 3, 1-2). Cati crestini nu se roaga lui Dumnezeu numai cand da peste ei cate un necaz, iar cand le merge bine uita si de Dumnezeu, si de suflet si duc o viata urata si straina de orice bine?! Asemenea fapte, frati crestini, sunt ca niste umbre negre, umbre grele, care invaluie sufletul si constiinta noastra, imbolnavindu-ne de moarte. In incheiere am sa citez – tot din cartea Apocalipsei – cuvintele lui Dumnezeu care ni se potrivesc, in masuri diferite, fiecaruia dintre noi: „Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea. Fiindca tu zici: Sunt bogat si m-am imbogatit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plans, si sarac si orb si gol!

Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si alifie de ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.

Eu pe cati ii iubesc ii mustru si ii pedepsesc; sarguieste dar si te pocaieste. Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine” (Apocalipsa 3, 15-20). Sa ne ajute Bunul Dumnezeu ca sa ne vedem propriile pacate, sa ne eliberam si sa scapam de ele; sa-L rugam sa ne daruiasca lacrimi de pocainta si „alifia” cea duhovniceasca a harului Sau, ca sa vindece deplin boala ochilor nostri sufletesti si sa lumineze cu lumina Sa launtrul nostru intunecat de patimi; Mantuitorul nostru Cel mult dorit sa ne daruiasca vesmintele cele albe ale nevinovatiei trupesti si sufletesti, ca sa-L putem cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu si sa-L putem primi pe marele doctor si tainicul si cerescul oaspete – Iisus Hristos. El asteapta la usa inimii fiecaruia dintre noi si este gata sa ne ajute si sa ne vindece de toate neputintele noastre. Sa-L poftim sa vina la noi, in viata noastra, in inima noastra, in familia si societatea noastra. Sa-L poftim cu smerenie si dragoste, zicand: Vino, Doamne Iisuse, vino si la noi! Amin.

Parintele Sofian Boghiu

mai mult
Dialog de idei

„Literatura română contemporană merge în mult mai multe direcții decât am fi tentați să credem“ – interviu cu Andreea Răsuceanu

lib-humanitas

Interviu cu Andreea Răsuceanu, coordonatoarea seriei Scriitori români contemporani a editurii Humanitas

Ne poți spune cum a luat naștere această colecție – Scriitori Români Contemporani?

Editura Humanitas a publicat în mod constant literatură română, în ultimii ani, chiar dacă nu sub forma unei colecții anume. Anul trecut în vară s-a hotărât înființarea seriei Scriitori români contemporani – Humanitas 821.135.1, și eu m-am bucurat foarte mult când mi s-a propus să o coordonez. Aveam deja în vedere un număr de tineri prozatori promițători sau care confirmaseră deja, și de aici am pornit, de la o listă cu nume de autori pe care mizez în continuare. Mi-a plăcut foarte mult toată munca pe care o presupune coordonarea unei astfel de colecții, de la descoperirea unor autori și a unor cărți la implicarea în ceea ce ține de  identitatea vizuală,  de campaniile de marketing – de fapt de ceea ce înseamnă imaginea colecției. Aici sunt privilegiată, pentru că lucrez cu o echipă de profesioniști, care sunt totodată oameni foarte implicați și exigenți cu munca lor: am vrut un anumit tip de grafică pentru colecție, am vrut ca autorii să aibă parte de tot ceea ce merită un autor când publică o carte, de atenția editorului, de lansări și turnee, să nu iasă dezamăgiți din această experiență în care pornim împreună. Sper că am reușit acest lucru, de fapt sunt sigură că așa e, am legat și noi prietenii cu această ocazie. Toate acestea au fost posibile pentru că am avut întreg sprijinul editurii, așa că am lucrat cu plăcere și relaxat, cred că și autorii au simțit acest lucru.

 

De ce o colecție dedicată literaturii române și de ce acum? Cum a decis Editura Humanitas să intre în joc și ce noutăți aduce această colecție față de colecțiile de literatură contemporană oferite de celelalte edituri?

Cum am spus și mai sus, Editura Humanitas a mai publicat literatură română, nu a intrat abia acum ”în joc”. Ceea ce ne propunem cu noua colecție e pe de o parte să continuăm linia de până acum, pe de alta să îmbogățim portofoliul Humanitas cu noi titluri. Eu cred că  literatura română contemporană merge în mult mai multe direcții decât am fi tentați să credem, și cred că diversitatea aceasta trebuie să se afle în prim-plan. Cred că singurul criteriu de selecție trebuie să fie valoarea unei cărți, nici măcar gustul editorului. Cu toții avem grile subiective de lectură, preferăm un anumit tip de literatură sau respingem un altul, dar cred că orice editor profesionist trebuie să simtă acolo unde există potențial și să-l stimuleze, indiferent dacă literatura autorului respectiv este sau nu ”genul” său de lectură. Nu e ușor, cu siguranță, mai ales când vorbim despre literatura română și cu atât mai mult despre debuturi, cu alte cuvinte când nu avem nici un fel de reper exterior: topuri de carte și de vânzări, de pildă, ca în cazul autorilor străini. Firește că e mult mai simplu să preiei un autor ale cărui cărți au fost traduse în zeci de limbi, are premii internaționale etc decât să impui un debutant. La fel stau lucrurile și în cazul colecțiilor, e mult mai greu să impui o colecție de literatură română contemporană, din acest motiv cred că sunt esențiale trei lucruri: calitatea textelor (care, cred eu, trebuie să fie diverse, să arate toate direcțiile în care merge literatura în acest moment, să demonstreze că există acolo talent autentic și  o marcă personală), identitatea vizuală a colecției și campaniile de marketing din jurul ei. E deci foarte multă muncă în spatele produsului finit, pe care cititorul îl alege de pe raft, sper ca acest lucru să se simtă.

 Cum ai ales autorii?

I-am ales după criteriile de mai sus: valoarea, diversitatea, ”vocea” personală, recognoscibilă a fiecăruia. După cărțile lor care trebuiau puse în valoare, care ne-au entuziasmat pe mine și pe colegii mei. Romanul lui Augustin Cupșa, Așa să crească iarba pe noi,  l-am luat fără să clipesc. Eram la Balcic, astă vară, în vacanță, mi-am propus să nu citesc nimic, dar am deschis documentul și nu m-am oprit până nu am terminat cartea. L-am sunat pe Augustin imediat, prin urmare voi asocia mereu cartea lui cu mirosurile și culorile Balcicului. E o carte foarte subtilă, scrisă cu talent și cu un ochi foarte atent la detalii, și totodată o carte complexă, cu un mesaj de adâncime care se leagă de sentimentul de vinovăție, una declanșată de condiția martorului care alege să nu se implice într-o tragedie. Augustin a creat o întreagă lume, un microunivers, lumea aceasta de la periferia prăfuită și arsă de soare a Craiovei. Am ales să reeditez romanul Dianei Adamek pentru că nu mi s-a părut că a fost suficient de vizibil, de comentat atunci când a apărut prima oară. Diana scrie acum la o nouă carte, un roman – Anul vrăbiilor –  care va apărea la Gaudeamus, cu un subiect care sunt convinsă că va stârni interesul. Ea este o autoare atipică, cu o scriitură de mare rafinament, la care cred că trebuie să fie mult mai atenți comentatorii. Sebastian Sifft a scris un roman – Câinele iubirii – dur și tandru în același timp, e multă poezie în el (nu în sensul unui lirism edulcorat, dar probabil că cei care i-au citit volumul de versuri știu deja acest lucru). El e o voce foarte puternică, sunt curioasă cum va evolua. Bogdan Răileanu vine cu un roman extrem de curajos, dur, autentic, creând totodată un personaj memorabil: Maldini, un cămătar bucureștean care suferă o criză mistică atunci când află că e bolnav de cancer (Dinții ascuțiți ai binelui). Bogdan e unul dintre autorii în care talentul e evident de la primele fraze, scrisul lui are forță, și totodată e natural, firesc, atât în dialogurile argotice din lumea interlopă bucureșteană, cât și în cele din universul monahal. E în mod clar una dintre vocile cele mai promițătoare din acest moment. Laura T. Ilea vine și ea cu un roman surprinzător, Cartografia lumii de dincolo, cu teme de meditație mai degrabă atipice nouă, spațiului literar românesc adică.

 Veți miza în viitor și pe debutanți? Aveți ambiția de a impune nume noi?

Dintre autorii publicați până acum, Sebastian Sifft este la primul său roman, la fel și Bogdan Răileanu (el a mai publicat un volum de proză scurtă). laura T. Ilea e la primul ei roman publicat în limba română, e mai cunoscută la noi pentru cărțile ei academice. Anul viitor – în prima lui parte –  voi publica doi debutanți, autori de proză scurtă, foarte diferiți unul de celălalt și care cred că au ceva de spus, unul scrie proză fantastică (nu fantasy, nu SF), celălalt proză realistă, amândoi au mult potențial. Mai sunt câțiva autori  tineri pe care îi urmăresc, le-am citit ocazional texte pe diverse site-uri sau bloguri și nu exclud să mai adaug și alte debuturi în portofoliu.

Ce alte cărți de proză mai aveți în pregătire pentru colecția Scriitori Români Contemporani?

În toamnă vor apărea romanul Dianei Adamek, Anul vrăbiilor, romanul lui Radu Vancu, o antologie de proză a cărei apariție ne dorim să fie anuală și să-i aducă în prim-plan pe cei mai buni tineri prozatori, cu texte scurte inedite sau fragmente din romane care urmează să fie publicate. Și, pentru că așa s-a întâmplat și au vrut moirele, să fie chiar în colecția pe care o coordonez, romanul meu, de mult amânat.

Interviu realizat de Cezar Gheorghe

mai mult
Dialog de idei

O discuţie cu părintele Sorin Zahiu (metocul Sf. Vasilie cel Mare, strada Kranaou 2): “Nu poţi să arunci la gunoi România, dar să te foloseşti – în mod parşiv – de paşaportul românesc! Trebuie să fim cinstiţi”

Sorin-Zahiu-despre-romanii-din-Atena-slider-1

Matricea Românească nu doarme nici în vacanţă! Poposind în hiatusul de 1 mai pe meleaguri elene, sub Acropolă, cu un exemplar din revista Matricea Românească nr. 1 în bagaje, sufletul mi-a şoptit să găsesc un român căruia să i-o dăruiesc. Şi l-am găsit, în persoana părintelui Sorin Zahiu, de la metocul Sfântul Vasilie cel Mare din Atena, Grecia, cel cu care am purtat o discuţie memorabilă, pe care o vom populariza în foileton.

Strada Sarri din Atena e, alături de zona Thissio, una dintre cele mai frumoase ale capitalei Greciei, pe drept cuvânt un Montmartre elen, în care boemia e la ea acasă. N-ai bănui, deci, că într-un lateral al ei, pe strada Kranaou 2, vieţuieşte o bisericuţă românească, la parterul unui bloc. E, îmi va povesti mai târziu părintele Sorin Zahiu, un metoc mănăstiresc, în care slujeşte de ani buni. Sunt deja 13 ani de când fostul coleg de facultate al profesorului Adrian Lemenise află în Grecia.

Pentru moment, însă, vorbesc într-o parcare cu un paznic grec, cel care nu pare să ştie nimic despre nici o biserică. Apoi, se luminează. Dumnezeu i-a dat gândul bun, cum se spune: “Iată-i acolo pe oamenii care se ocupă de biserică. La maşini! Dacă vă grăbiţi, îi puteţi prinde!”.

Asta se şi întâmplă. Iar părintele Sorin Zahiu, când aude că suntem din România şi că l-am căutat special ca să îi facem un cadou, face ochii mari, abandonează agenda prestabilită şi ne întreabă, cu toată inima: “Ce planuri aveţi? Aţi mâncat? Dacă nu, haideţi la masă!”

Românii din Atena, înjumătăţiţi în ultimii cinci ani

Cea mai frumoasă călătorie e cea din care te întorci cu un prieten nou. E ceea ce s-a întâmplat şi la Atena unde – dacă mai întârziam un minut – acest material n-ar mai fi văzut “lumina tiparului”. Nu există însă coincidenţe, iar dacă întâlnirea a avut loc, ea a avut loc cu un scop. La Matricea Românească, nici un român nu e mai puţin important ca altul: toţi sunt mioare bune şi demne de a fi salvgardate, în sens biblic.

Pe drum, printre roiuri de turişti vioi şi de localnici agitaţi, schimbăm mici impresii.

“Ştiţi ce m-a impresionat? Când am auzit cuvântul Matricea. Când am citit Dăinuim! pe copertă. Sunt cuvinte româneşti vechi, pe care lumea nu le mai foloseşte. Este o desfătare sufletească să vezi că mai sunt oameni care nu numai că le folosesc, dar le pun pe frontispiciul unui proiect de suflet, făcut pentru români!”, îmi spune părintele  Sorin Zahiu, cu toată sinceritatea.

“Faţă de acum 5 ani, populaţia de români din Atena s-a înjumătăţit. Au plecat românii din Atena, românii din Grecia, în alte ţări. De ce să stai aici, când poţi câştiga altundeva de 3 ori mai mult?”, întreabă, retoric, părintele. Îi fac remarca faptului că şi Atena pare un oraş depopulat şi îmbătrânit. Confirmă: “Şi grecii se confruntă cu un exod. Ei sunt orientaţi în special pe Anglia, e o ţară spre care au o înclinaţie. Acolo le pleacă tinerii.”

La ultima slujbă, pe care am ratat-o “la mustaţă”, părintele Sorin Zahiu a avut, probabil, zece enoriaşi. Românii din Atena, nu foarte mulţi şi nici foarte mobilizaţi, au mai multe biserici din care pot alege, însă doar bisericuţa “Sfântul Vasilie cel Mare” se întreţine singură, îmi spune cu mândrie părintele. “Aşa arăţi că eşti un om mare – când te întreţii singur. Cu ce se ocupă enoriaşii mei? În general, românii de aici lucrează în construcţii, doamnele au grijă de bătrâni… Sunt oameni simpli, cu familii.”

“Grecii credeau că, în comunism, noi românii ne îmbrăcam toţi complet în roşu!”

Ne aşezăm la masă. Înainte să comandăm, îl întreb pe părinte cum ne văd Grecii pe noi, Românii. “Anii de comunism au creat multe confuzii şi idei preconcepute, unele explicabile, altele exagerate. De pildă, cineva de aici mă întreba dacă noi, în comunism, ne îmbrăcam cu toţii în roşu! Ei aşa credeau! Fiind Cortina de Fier, neexistând prea multe informaţii despre ce se întâmpla la noi… M-a frapat! Nu mi-a venit să cred, nu ştiam ce să fac – să râd sau nu? Cum să te îmbraci doar în roşu – că, doar, roşul e o culoare aprinsă, agresivă!”

E doar unul dintre exemplele pe care părintele Sorin Zahiu le evocă spre a ilustra percepţia, de către Greci, a Românilor. Un altul face referire la obiceiurile noastre funerare. “Bunica unei fete, grecoaică fiind, vorbea despre obiceiul familiei sale de a priveghea morţii. Ei erau din Asia Mică. Atunci când a aflat că şi noi, românii, mai facem asta, nu i-a venit să creadă! Credea că ei sunt singurii care păstrează tradiţia! Deci, cumva, există această percepţie şi despre ortodoxie. Or, când află că mai suntem şi noi pe aici…”

“Învăţând greaca, m-am îndrăgostit de limba română”

Părintele Sorin Zahiu vorbeşte o limbă română dulce, pe care n-ai cum să n-o remarci. Mai mult decât atât, are un stil luminos, ceea ce-l face un interlocutor foarte agreabil.

“Eu cum m-am îndrăgostit de limba română? Învăţând greacă! Noi învăţăm română natural, nu ne-o conştientizăm. Dacă vă întreb acum cum se clasifică adjectivele, nu ştiţi. Pentru că noi nu am învăţat-o ca un străin. Am învăţat-o de la mama. Când înveţi greaca, înveţi că grupele sunt astea, terminaţiile sunt astea… Cum se declină, şamd. Clar! Şi atunci, mi-am pus întrebarea: dar la noi cum este? Şi ce am descoperit e că limba română pe care o vorbim este foarte grea, foarte complexă, comparativ cu a lor – cu neogreaca. Limba română este o limbă foarte complexă. E o limbă care şi-a păstrat cinci grupe de verbe, ca latina. Unii zic că sunt patru doar, că pun i şi î ca fiind aceleaşi. Dar i nu e acelaşi cu î! După cum ă nu e acelaşi cu a! Ce mai tura-vura! Deci sunt cinci.”

Minunându-ne încă o dată cum ne-am întâlnit („Apar foloase când faci treabă bună, nu ai cum!”), îl întreb pe părintele Sorin Zahiu cum se raportează tinerii români din Grecia la Ţară. „Eu am făcut 18 ani în 1990. Şi, după mai mulţi ani, mi-am dat seama că tinerii de după mine sunt diferiţi. Ei nu mai au o educaţie patriotică. Ca să nu mai vorbim deja că mulţi nu mai ştiu că a fost o Revoluţie. Nu se mai ştiu lucrurile acestea foarte clar. Sunt mai influenţaţi de mass-media, ca să zic aşa.”

“De 1 decembrie 1995, nu s-a spus nimic despre România. Atunci a început…”

“Îmi aduc aminte că în 1995 s-a întemeiat ProTV-ul, nu? De 1 decembrie. Eram acasă. Şi am rămas şocat când am văzut că, toată ziua de 1 decembrie, ăia n-au zis nimic de România. Şi era Ziua Naţională. Drapel, ceva, nimic! Numai distracţie! Atunci mi-am zis: «domnule, nu e normal». Erau primele semne. După aceea, ştim bine ce a lucrat ProTV-ul în conştiinţa românească.

Ei bine, majoritatea celor veniţi la muncă aici fiind tineri – că tânărul vrea să îşi construiască o viaţă! – nu prea sunt conectaţi patriotic. Mă mai întâlnesc cu ei la botezuri, şi îmi place să intru în vorbă cu ei, să îi mai provoc un pic, să văd ce mai simt, ce mai cred…

Erau nişte tineri aşa, la un botez. «Ce mai faceţi?», zic. Şi mai pe toţi îi întreb: «Când aţi mai fost în Ţară?». Am, aşa, o întrebare-tip. Iar celor care vin din România, le adresez întrebarea aceasta: «Ce ne mai ziceţi din Ţară?»

Ei bine, când i-am întrebat pe aceşti tineri asta, ei – aproape în cor – mi-au zis: «Ce, părinte, că noi nu mai avem legătură cu România, gata!» Am rămas mirat, şi m-a şi deranjat personal. Şi zic: «Da, mă, dar atunci, scoate paşaportul şi dă-i foc!» «Păi nu, că îmi trebuie să trec graniţa, să…» «Păi, atunci, înseamnă că ai nevoie de România, măi! Paşaportul ăla ţi l-a dat ţara aia…», rememorează cu patos părintele Sorin Zahiu.

“Adică, măcar fii cinstit şi, cum să zic, nu poţi să arunci la gunoi cu totul şi, în acelaşi timp, să te foloseşti în mod parşiv de ceva. Ori te desprinzi de tot – şi suferi… Dar el, vedeţi, arunca ce considera el că îl trage în jos, dar ce considera că e bun pentru el, ţinea!”

mai mult
Dialog de idei

Andrei Pleşu: „Dacă e să dau un strigăt din rărunchii furiei şi ai nemulţumirii mele, aş spune: M-am săturat de derbedei şi de ţoape!”

plesu

L-am întâlnit pe Andrei Pleșu, zilele trecute, la Timișoara, unde Universitatea de Vest i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa.

Solicitându-i un interviu, mi-a spus că a obosit să tot vorbească despre politicieni și derapajele lor („Am o melancolie când constat că, la noi cel puţin, în ultima vreme, civismul nu mai produce  efecte previzibile”). Am început, totuși, dialogul privind spre scena politică. Vorbind despre aglomerația de semidocți, agramați, derbedei și țoape din politică, despre minusurile Educației și ale presei, dar și despre minusurile electoratului, despre așteptările de la Opoziție, despre rolulintelectualului public.

L-am încheiat schimbând registrul. Am adus în discuție cartea despre suflet pe care, îmi spusese la interviul anterior, dorea să o scrie, lăsând apoi dialogul să alunece spre alte teme: destin, semne care ni se transmit, credință, bucurii, fericiri care „se nuanțează, se sting, se reconfigurează”.

„Nu pledez pentru stoparea civismului, dar am o melancolie când constat că, în ultima vreme, e fără efecte previzibile”

CV Andrei Pleşu

Andrei Pleşu s-a născut în 1948, la Bucureşti.

A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană.

Lector universitar (1980 – 1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti, unde a predat cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti.

Profesor universitar de filozofie a religiilor, la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991 – 1997).

Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă, rector  al Colegiului Noua Europă (1994 – 2014), membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig”, din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur.

Scrieri: „Călătorie în lumea formelor”, Meridiane, 1974; „Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană,” Univers, 1980, Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; „Ochiul şi lucrurile”, Meridiane, 1986; „Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului”, Cartea Românească, 1988, Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); „Jurnalul de la Tescani”, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); „Limba păsărilor”, Humanitas, 1994; „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, Humanitas, 1996, Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin – New York, 2001; „Despre îngeri”, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); „Obscenitatea publică”, Humanitas, 2004; „Comèdii la Porţile Orientului”, Humanitas, 2005; „Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri”, Humanitas, 2006; „Note, stări, zile”, Humanitas, 2010; „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, Humanitas, 2011; „Faţă către faţă”, Humanitas, 2011; „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, Humanitas, 2012; „Din vorbă-n vorbă. Dialoguri de duminică (în colaborare cu Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2015); „Nelinişti vechi şi noi”(Humanitas, 2016), „Despre inimă şi alte eseuri” (Humanitas, 2017), numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.

Sursă CV: Editura Humanitas

Domnule Andrei Pleşu, când v-am întrebat dacă doriţi să realizăm un interviu, mi-aţi răspuns: „Sincer vorbind, am cam obosit. Nu vreau să îmi sfârşesc zilele vorbind despre Dragnea, PSD, PNL, Soros, Dăncilă”. Dar ignorând politicienii şi, implicit, lăsându-le netaxate abuzuri, mai mici sau mari, nu ne-am face rău nouă înşine, în primul rând?

Teoretic aveți dreptate.  Evident că suntem cu toţii obligaţi să ne manifestăm, să reacţionăm, să încercăm să remodelăm mediul în care trăim, ambianța de care depinde destinul nostru.  Numai că poţi sfârși în descurajare, când constaţi că, indiferent cât de prompt şi de viguros te manifeşti, efectul e nul. Am spus asta şi legat de demonstraţiile care au avut loc în toată ţara, în ultimul an şi ceva. Sunt foarte impresionat că ele au avut loc: asta arată că există încă, la noi, o fibră de sănătate civică dătătoare de speranţă; dar, pe de altă parte, e evident că asemenea manifestări ale spiritului civic au un efect real, înăuntrul unui sistem de tip democratic. Dacă sistemul nu este riguros democratic, atunci manifestările astea devin un soi  de  ornamentică stradală  şi atâta tot. Guvernului nu-i pasă, oamenii care ar trebui să răspundă în faţa acestor provocări nu par interesaţi să o facă, nu par nici măcar intimidaţi de amploarea fenomenului, dimpotrivă, găsesc tot felul de explicaţii conspiraţioniste, susţin că de vină sunt mereu alţii. Prin urmare, ai sentimentul, la un moment dat, că te agiţi degeaba.

Nu pledez pentru stoparea civismului, dar am o melancolie – legată, poate, şi de vârstă – când constat că, la noi cel puţin, în ultima vreme, civismul nu mai produce  efecte previzibile.

„Fără o Opoziţie puternică şi fără un electorat educat şi bine orientat, nu putem spera în mari schimbări”

Care ar fi antidotul la o guvernare care se crede infailibilă?

Două sunt soluţiile, după părerea mea. Prima: o Opoziţie riguroasă şi seducătoare (pentru că nu e vorba numai despre o alcătuire politică specializată în a fi contra, în a lua distanță față de Guvern, ci şi de una care să atragă atenţia, adeziunea, care să seducă. Votul e, între altele, un indicator al forței de  seducţie de care e capabilă sfera politicului. Or, deocamdată, îmi pare rău să o spun,  Opoziţia – prin comportamentul şi prin alcătuirea ei – nu prea mă face să cred  că soluţia poate veni de acolo. Mai e nevoie și de un al doilea lucru: electoratul. Știu că e politically incorrect să învinovăţeşti colectivitatea din care faci parte, știu că nu poţi schimba electoratul de azi pe mâine, dar, uneori, mă gândesc cu destulă crispare că destinul meu, al dumneavoastră, al copiilor noştri depinde în mare măsură de opţiunile politice ale unor oameni care nu sunt nici informaţi, nici preocupaţi de un interes mai larg decât interesul  personal sau decât ceea ce li se pare a fi interesul lor personal.

Deci, fără o Opoziţie puternică şi fără un electorat educat şi bine orientat, nu putem spera în mari schimbări.

„A fi patriot fără să cunoşti limba, fără să cunoşti cultura proprie duce la un pur spectacol verbal”

Aş spune că soluţia a doua, electoratul educat, dă emoţii. Şi educaţia făcută în şcoală, şi cea care ar trebui făcută, într-un anume fel, prin presă sunt deficitare, de mulţi ani. Pentru a corija din minusurile Educaţiei, care ar fi priorităţile agendei dumneavoastră, dacă aţi fi ministru al Învăţământului?

Aş face întâi o reevaluare foarte severă a cadrelor didactice. După părerea mea, criza şcolii e legată şi de o anumită criză profesională a dascălilor şi în mediul universitar, dar mai ales în mediul liceal. În liceu se consolidează alcătuirea omului „întreg”, cu valori morale, culturale, comunitare stabile, acolo se deprinde minimum de care ai nevoie ca să te manifeşti ca un ins  cultivat și responsabil. Sunt liceele noastre în situația de a garanta o asemenea  performanţă?

Pe urmă există instituţii  întregi care dispar. De pildă  „autoritatea” profesorului. (Nu spun că trebuie să fie un fel de zbir care sperie lumea, dar nici un personaj timorat, care nu poate să  impună cele cîteva reguli elementare, pe baza cărora să-şi facă treaba. Instituţia lecturii dispare şi ea. În general, instituţia cărţii este în criză. E adevărat, toate astea sunt lucruri care nu se petrec numai la noi. Mă uit, de pildă, la ce se întâmplă în Franţa, în SUA, în Anglia chiar. Există o uzură a instituţiilor și metodelor tradiţionale de educaţie care, deocamdată, are efecte foarte proaste.

Prin urmare, trebuie mult mai multă atenţie aici, iar asta ar trebui să înceapă chiar de la vîrf, de la persoana miniştrilor. E inadmisibil să avem miniştri ai Învăţământului care vorbesc prost limba română. Educaţia are ca temei fundamental, în orice ţară, limba ţării respective. Eu aud mereu patrioţi gongorici, care nu iubesc nici măcar gramatica limbii în care ar trebui să se exprime, darmite să iubescă valori mai înalte. A fi patriot fără să-ți cunoşti limba, fără să cunoşti cultura și istoria țării tale, fără o educație măcar decentă, e pură demagogie. Şi mai e ceva: avem, după 1989, un număr de miniştri ai Educaţiei care, în medie, au avut parte, fiecare, cam de 10-11 luni de guvernare. În acest interval, cu orizontul unor imprevizibile întreruperi de mandat nu poţi construi nimic. Pur şi simplu, te strecori… Lucrurile astea sunt greu de reparat fără viziune, fără tenacitate, fără înțelegerea adecvată a rolului pe care educația trebuie să-l aibă în „formarea” omului și a cetățeanului modern.

Cum vă explicaţi această inflaţie de semidocţi, de agramaţi de la guvernare, în ultimii ani?

Mi-e foarte greu să-mi explic. M-am gândit, uneori, şi la asta: în PSD sunt aproximativ 600.000 de membri, dacă am înţeles bine. Nu pot să cred că între aceştia nu există oameni normali, oameni de bună intenţie, oameni cu o educaţie onorabilă , dar în mod vădit ei nu contează, nu sunt selecţionaţi, nu ajung la rampă. În PSD, dar și pe piaţa politică în general, par să funcționeze criterii de selecție fără nicio legătură cu eficienţa, cu priceperea, cu responsabilitatea şi cu dorinţa de a face bine.

Să fie un efect al faptului că la vârful partidului, în eşantionul celor care fac selecţia de cadre sunt oameni poate sub nivelul acestor miniştri cu carenţe în educaţie?

Da, mă tem că despre asta e vorba. Am îndrăznit, de curând, să spun – deşi sună cam dur – că, dacă e să dau un strigăt din rărunchii furiei şi ai disperării  mele, aş spune: M-am săturat de derbedei şi de ţoape! Astea sunt cele două mari categorii pe care le percep acum ca dominînd scena publică. Oameni care nu-și înțeleg rostul adevărat, oameni cu o instrucție personală grav deficitară, oameni care cred că a ajunge într-o poziţie de putere înseamnă a ajunge într-o poziţie de profit. E foarte  grav şi, până nu se schimbă radical mentalitatea asta, nu ne putem face iluzii.

„În mare măsură, presa noastră se ocupă cu înfierbântarea minţilor, ceea ce e foarte periculos”

Revenind la educarea electoratului. Un rău, cum spuneam, îl face o parte a presei…

Da, ceea ce am spus despre limba română, de pildă, se potriveşte şi pentru mass-media. Văd mereu şi la televiziuni, şi în ziare, oameni care folosesc aproximativ, stângaci, incorect, limba română, „profesioniști” care în mod vădit nu ştiu cum se pronunţă anumite nume celebre din străinătate, care au dificultăţi să se exprime coerent şi expresiv, adepți – ca mai toată lumea – ai romglezei. În al doilea rând, a apărut în presă un personaj după părerea mea foarte nepotrivit: vedeta de presă, şi anume gazetarul care nu se resimte pe el însuşi ca fiind un mijlocitor între cititori şi puterea politică, un furnizor de informaţii şi un provocator de dezbateri și dialog, ci care se consideră o instanță supraguvernamentală, o autoritate supremă,  un fel de dascăl al naţiunii, un amestec de preot și haiduc, de Avram Iancu și Bălcescu… De la o asemenea înălțime, insul cu pricina îi urechează în direct pe toți interlocutorii săi, fie ei miniştri sau, pur și simplu, persoane de altă părere. Gazetarul devine astfel, rapid, un fel de procuror suficient, un diriginte de gimnaziu, un propagandist al propriei „doctrine”, încântat de  prestaţia sa și de virtuțile sale eroice. Ceea ce reușește însă nu este să limpezească mințile publicului, ci să le înfierbînte. Presa trebuie să limpezească minţile şi atmosfera civică dintr-o societate. Ei bine, în mare măsură, presa noastră se ocupă cu înfierbântarea minţilor, ceea ce e foarte periculos.

Constat însă că aceşti ziarişti au priză la public, au o popularitate mult mai are decât jurnaliştii temperaţi.

Ne întoarcem la tema electoratului. Aţi observat că televiziunile cele mai zvăpăiate şi mai agresive, cele mai brutal părtinitoare sunt cele care au succes, pentru că publicul a devenit, încet-încet, căutător de divertisment şi de scandal, nu de informaţie şi de lămurire. Dacă vrei scandal şi divertisment, râzi cu hohote când pe ecran, sau în pagina de ziar, apar tot felul de mitocănii. Nu mai vrem efort intelectual, nu mai vrem raţionamente limpezitoare, nu mai vrem să înţelegem, vrem să ne amuzăm şi întotdeauna scandalagiul e mult mai simpatic şi mai amuzant, decît omul la locul lui.

Mai e un lucru, legat și de ceea ce spuneam adineaori: la multe televiziuni a apărut gazetarul conferenţiar, omul care se socoteşte îndreptăţit şi pregătit să vorbească naţiunii o jumătate de oră despre opiniile lui. Eu am şi mătuşi, am şi vecini care ar fi în stare să facă asta… Personajul la care mă gîndesc cheamă, de obicei, în studio, nişte invitaţi, dar până să îi lase  pe ei să vorbească, până să-i prezinte, ţine  un curs magistral despre lume, viață și țărișoară. E, după mine, o formă de sminteală. Care, într-o primă etapă, e caraghioasă, dar în a doua devine exasperantă. Nu mai amintesc cum se aleg, în unele emisiuni, interlocutorii… Sunt pesimist.

„E aețitor că un asemenea aranjor de duzină, ca dl Dragnea, a ajuns în vârful națiunii”

Nu, eu cred că sunteţi realist. Dacă aţi face parte din societatea civilă, ce s-ar afla pe primele trei poziţii de pe o listă de revendicări? Vă întreb pentru că sunteţi nu doar un reper intelectual, ci şi unul dintre oamenii percepuţi drept locomotivă civică, să spun aşa, de la care unii oameni aşteaptă soluţii.

Asta cu „soluţiile” e o temă spinoasă și, o capcană, specific autohtonă. În general, românii „au soluţii”. Cum stai de vorbă cu unul, auzi: „Îţi spun eu ce trebuie făcut.” Românii sunt „deștepți”, au idei: „Dă-mi mie pe mână Internele, sau Finanțele, sau Agricultura și-ți rezolv tot cât ai zice pește!”  Or, asta introduce un coeficient de arbitrar vesel care nu e eficient, ba e chiar primejdios, Nu oricine are competența să „vină cu soluții”. Mai mult: de obicei tocmai cei mai nepricepuți sunt doldora de „soluții”. Cetățeanul obișnuit pune probleme, exprimă nevoi, reacționează la derapajul guvernamental, dar nu are rolul de a „rezolva” lucrurile. E, dacă vreți, o problemă de „diviziunea muncii”: „soluțiile”sunt lotul instituțiilor Puterii. Adică, al acelora care au fost aleși să le găsească și au și mijloace să le implementeze. Da, se pot face consultări largi, sondaje de opinie, dezbateri publice. Dar un ministru nu își face treaba, cerând de dimineața până seara soluții „de la popor”.

Vin acum la tema intelectualilor (mai ales cei numiți „publici”). Văd mereu, pe forumurile articolelor pe care le public: „Dom’le, e uşor să critici, dar vino cu soluții!”. Or, prestația mea de presă e a unui diagnostician, nu a unui terapeut universal. Încerc să semnalez boala, neregula, derapajul. Trag alarma, arăt cu degetul rana (eventual, neluată în seamă, dacă nu chiar ascunsă). Pot avea, e drept, și unele sugestii în domeniile la care mă pricep cât de cât. Dar nu am responsabilitatea, profesionalismul specific, aplicat, sau instrumentarul „punerii în practică” al ideilor mele. Nu mai spun că dacă fiecare dintre noi s-ar repezi să propună soluții, am ajunge rapid la anarhie. Nu oricine e pregătit să „salveze” țara.

Există şi ideea că intelectualii trebuie să educe masele, să iasă mereu, pașoptist, pe scenă. Îmi pare rău, nu ăsta e neapărat rolul artistului, al scriitorului, al filosofului, al  intelectualului în general. Intelectualul ca „agitator”, ca lider  ideologic, ca „propagandist” de meserie, gata să ducă  masele spre un „viitor de aur” e supraviețuirea unui „imperativ” marxist. În fond,  nici George Enescu, nici Brâncuşi, nici Rembrandt, nici Balzac, nici mulți, mulți alții de aceeași anvergură nu și-au propus să vină cu soluții concrete. Și-au văzut de treabă. În unele cazuri e chiar preferabil ca intelectualii să nu abuzeze de militantism. Știm bine că au fost situații în care angajarea unor intelectuali a fost nu tocmai înțeleaptă. Nu cu soluții veneau, ci cu ideologii, cu utopii, cu partizanate nebuloase… Prefer să ascult sfatul lui Raymond Aron; ca intellectual, statutul tău firesc e acela de „spectator angajat”. Când se întâmplă o neregulă, când există o problemă, îți faci vocea auzită, te exprimi, acuzi sau aperi. Dar rostul tău nu e, cum credea Marx, să schimbi lumea, ci să o înțelegi și să o faci înțeleasă. Restul e voință de putere, orgoliu, aflare în treabă. Pe de altă parte, chiar dacă ai avea, pe domenii specifice, competențe cu șanse de reușită pragmatică, ele nu duc nicăieri, căci, de regulă, nimeni nu le solicită.

Or la noi nimeni nu-i întreabă pe reprezentanţii societăţii civile sau pe intelectuali ce ar fi de făcut? Avem, cu adevărat, fertile dezbateri publice? Domnul Dragnea îşi permite, de pildă, de curând, să decidă că vom muta o ambasadă importantă de colo-colo. Dumnealui nu ştie că în politica externă există contexte, experţi, înţelegeri internaţionale, riscuri. Vine din Turnu Măgurele şi spune: „Păi, să mutăm ambasada română de la Paris la Nisa”. Nu vreau să fiu răutăcios, dar dl. Dragnea e un băiat de mâna a treia, un provincial zglobiu, care s-a trezit brusc într-o poziţie de decizie. Nimic din calităţile lui intelectuale, morale, pragmatice nu-l recomandă pentru a conduce ţara asta. Ca să conduci o ţară, trebuie, totuşi, să ai nişte înzestrări şi să ai un proiect. Nu să te bagi în față, ca să surâzi, șmecher, pe sub mustaţă, în stilul: „Hai, că vă  fac din vorbe.” E amețitor că un asemenea aranjor de duzină a ajuns în vârful națiunii. Asta e nenorocirea. Şi uitaţi-vă şi la ceilalţi miniştri, uitaţi-vă cum vorbeşte ministrul Educaţiei. Uitaţi-vă cum vorbeşte şi biata doamnă prim-ministru, care cred că ar fi o vecină foarte agreabilă, bună gospodină, probabil. Ce caută ea în poziţia aia? Ca musca-n lapte. E halucinant. Iar vina e, mereu, a intelectualilor. Dacă intră în politică sunt „sinecuriști”, dacă nu intră stau, „elitiști”, în „turnul de fildeș”…

„Unul dintre marile dezastre strategice, şi în politică, şi în presă, şi la nivelul populaţiei este acreditarea ideii că tot ce ni se întâmplă rău vine din afară”

Cred că nu am formulat corect întrebarea anterioară. Nu mă refeream la soluţii pe care le-aş aştepta de la societatea civilă, de la dumneavoastră, ca posibil exponent al ei, ci la o listă de revendicări pe care aceasta ar trebui să le aibă de la Putere, în contextul actual.

În primul rând, o selecţie pe bază de merit a clasei politice.

În al doilea, o unificare raţională a forţelor de  opoziţie: de vreme ce ai doar  câteva mici partide de opoziţie nu ai nicio şansă să pregătești  un substanțial succes politic şi, în situaţia data, ar trebui, după mine, ca partidele de opoziţie să cadă, conjunctural, la o învoială, pentru a avea, procentual, o şansă la alegerile viitoare. Or, eu constat nu numai că ele nu se aliază, nu acționează concertat, dar sunt în disoluţie internă. Sunt liberali care contestă alţi liberali, sunt userişti care contestă alţi userişti etc.

În al treilea rând, o campanie sporită, inteligentă, de informare a electoratului. Electoratul  nu e informat; are tropisme, impulsuri, vorbeşte și acționează după ureche. Unul dintre marile dezastre „strategice”, după părerea mea, şi în politică, şi în presă, şi la nivelul populaţiei este acreditarea ideii că tot ce ni se întâmplă rău vine din afară. Lucrurile merg prost în ţara asta pentru că suntem victime nu ale propriilor noastre vicii şi nereguli, ci victime ale ”străinilor” . Un bau-bau care are două pagube colaterale: 1. Ne victimizează, ceea ce nu se potriveşte cu ideea glorioasă pe care o avem, adesea, despre noi; suntem formidabili, suntem cei mai buni şi, în acelaşi timp, numai cine nu vrea nu ne încalecă. 2. Dacă tot fac alţii toată treaba, ce rost mai are să ne agităm? Decizia nu e la noi, tot ce ni se întâmplă vine din afară, ergo: n-are rost să mai facem nimic! Concluzia;victimizare,demobilizare,paralizie generală, suspensie a oricărui destin autonom..

„Contextul în care trăim mă demobilizează”

În interviul anterior mi-aţi spus că vreţi să vă apucaţi de o carte despre destin, gândită nu ca un tratat, ci ca o sumă de reflecţii ale dumneavoastră pe această temă. În ce stadiu sunteţi cu ea?

Sunt cu ea pe creier, dar mărturisesc că starea în care mă aflu şi contextul în care trăim nu mă stimulează. E şi o chestie personală, nu sunt într-un moment foarte tonic al vieţii mele, dar e şi senzaţia că, faţă de ceea ce se întâmplă în jur, această concentrare pe o temă de tipul menţionat e futilă. La ce bun? Sunt demolat interior în momentul ăsta de întrebarea „La ce bun încă o carte?”. Încă un prilej pentru tot felul de inşi să spună că fac parte  dintr-un  grup de „băsiști” care fraierim publicul și îi luăm banii degeaba,  în timp ce alţi scriitori nu au ocazia să se exprime, pentru că noi am monopolizat, lacom, piaţa de carte, folosind  mijloace impure și privilegii de gașcă.

 

Dar de ce vă interesează opiniile unor oameni care gândesc – deşi nu mi-e clar dacă gândesc – aşa? Aveţi o structură interioară fragilă… Nu aş fi crezut.

Nu am fost întotdeauna aşa, dar m-am fragilizat prin convieţuire cu unii dintre concetăţenii mei.

„A-ţi căuta destinul înseamnă a căuta sensul «funcționării» tale în această lume”

Credeţi în destin? Credeţi în acel drum pe care îl urmăm doar pentru că ne e scris?

Nu cred în varianta asta, pentru că ar suspenda cu totul ideea de libertate –  un dar care ni s-a făcut încă din momentul creației noastre – şi ideea de responsabilitate. Ar însemna că nu suntem nici vinovaţi, nici merituoşi pentru ceea ce facem, că suntem simple marionete într-un mecanism prescris. Nu cred în asta şi încerc să arăt că există un raport între libertate şi determinare, respectiv între date inevitabile ale persoanei şi puterea ei de a le valorifica. E ca în arta culinară: ai pe masă anumite ingrediente, din care poţi face tot felul de reţete:  nu te obligă nimeni să foloseşti ce ai într-un singur fel. Aşa e şi cu viaţa fiecăruia dintre noi: avem ingredientele, avem o moştenire, un loc în care ne-am născut, o determinare temporală, fiziologică, familială, dar cu ingredintele astea putem face o mulţime de lucruri diferite. Ca să dau un exemplu: un domn merge pe stradă. Înaintea lui, e un capac de canal ridicat pe care nu-l observă. Se împiedică şi cade. Îşi rupe piciorul şi ajunge la spital. Acolo e o infirmieră care îl îngrijeşte. Între ei se naşte o relaţie şi sfârşesc prin a se căsători. Ai să zici: „Uite destinul!S-a împiedicat, a dat exact de aia, care era exact acolo când el s-a internat. E, deci, o chestie aranjată.”  Dar, adaug: în aceeaşi zi au trecut pe lângă canalul ăla o mulţime de alţi inşi; unul se împiedică şi nu-şi rupe piciorul, unul nu se împiedică, altul se împiedică, îşi rupe piciorul, ajunge la spital şi dă de un îngrijitor bătrân cu care nu leagă nici o relație. Deci, înăuntrul acestei scheme există o infinitate de situaţii. „Destin” sunt toate, dar ce mă interesează în teoria destinului este încercarea de a găsi vieții tale un sens și obligația de a fi „atent” la tot ce ți se întîmplă ca la o colecție de „semnale” care îți vorbesc.

Adică, sunt semne care ni se transmit de undeva, dintr-o altă dimensiune?

Nu ştiu de unde. În orice caz, sunt nişte semnale – nu mă aventurez să spun de unde vin –, dar sunt nişte semnale de care trebuie să ţii cont, aşa cum ţii cont de răsărit, de apus, de frig, de cald, de bucurie, de tristeţe, de boală, de sănătate. Lucrurile astea nu trebuie trăite la nivel de pur hazard. Suntem, mereu, parte a unui context semnificativ şi, în consecință, trebuie să fim vigilenți, preocupați să înțelegem.

Cum vedeți, întrebarea mea despre destin e o întrebare despre sens, despre rost. Dacă nu există un sens şi un rost al vieţilor noastre, totul devine simplu accident. În cazul ăsta, m-aș vedea înclinat să spun „nu mă interesează, nu vreau să trăiesc într-o lume, înăuntrul unei biografii fără nicio ordine finală”. A-ţi căuta destinul înseamnă a căuta sensul „funcționării” tale în această lume.

Cred că foarte puţini dintre noi suntem capabili să descifrăm astfel de semne şi să le integrăm în puzzle-ul din care fac parte.

E greu, dar  problema nu e să ajungi să descifrezi totul, problema e să păstrezi intensitatea și prospețimea întrebării. Insist pe tema asta. Nu-mi plac oamenii care au răspunsuri imediate la orice. Esenţial e să ai o interogativitate vie, să fii mereu „pe cale”.. Întrebarea vie, permanentă, bine pusă, aduce spontan cu ea orientare. Nu ai întrebare, eşti legumă.

Vi se întâmplă des să vă puneţi întrebări la care să nu găsiţi răspunsul sau al căror răspuns să se oprească undeva la limita tangibil şi transcendent?

Sigur, şi ăsta e unul din beneficiile întrebării, că te duc la graniţă, la limita posibilităţii tale de înţelegere. Eu unul prefer să mă izbesc de mister, de „neînțeles” decât să trăiesc cu surâsul bovin al cuiva care e stăpân pe situaţie, care ştie ce are de făcut, a înţeles care-i chestia şi merge înainte. Prefer perplexitatea.

„Sunt la vârsta la care fericirile se nuanţează, se sting și se reconfigurează

Sunteţi un om credincios?

Pînă mai ieri, aş fi răspuns, fără ezitare, că da şi, într-un fel, admit și azi că da, sunt credincios. Numai că aşa cum i-am mărturisit unui prieten preot, în momentul de faţă ceea ce pot spune sincer este, mai degrabă că sper, mă străduiesc, dar nu prea înţeleg mare lucru.

Ce vă face fericit, domnule Pleşu?

Cuvântul „fericire” e puţin pretenţios. Mă intimidează.

Atunci, ce vă bucură?

Am mai nou bucurii legate de nepoţi – cu totul am cinci nepoţi, trei din partea unuia dintre băieţi şi doi, din partea celuilalt. E o experienţă unică să vezi cum se alcătuieşte în faţa ta un început de destin. Postura bunicului e diferită de cea a tatălui. Tatăl se simte responsabil, se gândeşte ce e bine să facă, ce reacţii e potrivit să aibă. Bunicul pur şi simplu savurează. Nu se implică crispat, ca un pedagog sever, ci ca un spectator îndrăgostit. În rest, mă bucur când îmi iese o pagină bună, deși  ştiu că nu e meritul meu…

Dar al cui?

E un „dispozitiv” care funcţionează. Mă trezesc că-mi ies unele formulări, că-mi ies unele pagini.

Dar uşurinţa asta cu care vă ies paginile are în spate un volum imens de muncă, de lecturi, de scris.

E adevărat că n-am lenevit. Şi recomand oricărui om care vrea să facă o carieră din scris să înceapă devreme şi să scrie mult. Aş îndrăzni să adaug şi să citească mult, pentru că fără asta nu te poţi înscrie în lumea literelor. Dar dacă nu începi să scrii de tânăr şi nu ai, de tânăr, un anumit ecou al scrisului tău, îmbătrâneşti urât. Ţi se pare că nu ai niciodată ce meriţi…

Altă fericire? Sunt la vârsta la care „fericirile” se nuanţează, se sting și se reconfigurează. E inevitabil să vezi apropiindu-se finalul, şi bucuria mea legată de această temă – în general, nefericită – este să spun că încă privesc acest orizont nu cu panică, ci cu o anumită curiozitate. Sunt foarte curios cum se petrece, în nevăzut, trecerea dincolo…

jurnalist TIMPOLIS

mai mult
Dialog de idei

Pianistul Dan Grigore: Eu mi-am valorizat suferințele, le-am trăit până la capăt

Dan-Grigore-0

O listă de colaboratori ai Securității a fost publicată de revista 22, printre cele 200 de nume se află și destui muzicieni. De ce avea Securitatea nevoie de ei?

Sunt muzicieni, dar nu destui, după cunoștințele mele și după faptele de viață pe care le-am trăit personal și prin care percepția mea este completată de cunoașterea realităților acelor vremuri și a ceea ce a urmat de fapt.

Adică socotiți că erau mai mulți?

Sigur că erau mai mulți.

Și până acum n-au fost dați publicității.

Categoric erau mai mulți. Sigur că unii dintre ei sunt în continuare protejați.

Dar de ce credeți că ar fi protejați?

Probabil pentru că aduc servicii în continuare. Nu știu. Sau au făcut atâtea servicii sau au atâtea conexiuni încât trebuie protejați. Mie mi-a spus https://revista22.ro/files/news/manset/default/Dan-Grigore-2.jpgVladimir Tismăneanu la Washington, când am avut recital acolo și m-am văicărit că nu primesc și eu dosarul de urmărit al Securității, că, dacă l-ar scoate, va fi furtună în muzică la noi în țară.

Între timp v-ați văzut dosarul?

În continuare mi se spune că nu se găsește.

Dar, până la urmă, ce servicii poate să aducă un instrumentist, un dirijor?

Servicii de tipul celor pe care mi le-a invocat d-l colonel sau ce era atunci Marian Ureche, când am fost dus de ofițerul MI pe Conservator să stau de vorbă cu dânsul…

În ce an?

La începutul anilor ’70, când eram încă la Conservator, am fost acolo până în ’79. M-a primit în cabinetul rectorului de la Drept, care era gol, numai noi – am fost foarte impresionat, cum și trebuia – și mi-a spus, foarte politicos: „Stimate maestre, pentru că aveți succes din ce în ce mai mare, sunteți invitat la ambasade, sunteți invitat în străinătate, am vrea să colaborăm cu dvs. și să ne dați informații din mediile în care circulați, pentru că pătrundem foarte greu acolo“. Și mi-a mai spus: „Știți că suntem stat în stat“. Am spus: „Știu, bineînțeles“„Și avem puterea să vă facem cariera așa cum v-o doriți. Veți avea plecări, veți avea vizibilitate și internă, și internaținală. În cazul în care achiesați la cererea noastră, e o chestiune patriotică ș.a.m.d. Dacă nu, nu“, a ținut să adauge foarte blând. Și eu m-am derobat și am spus: „Îmi pare foarte rău, nu mă simt capabil să fac asta, pentru că nu am structura pentru așa ceva și n-am timp. Eu lucrez, îmi fac programele, am și o normă jumătate la Conservator, dau concerte prin țară, cât mai ies, dau și pe afară“. Ofițerul MI pe Conservator mă întrebase în prealabil, la o bere în oraș, ce simt eu când mă întorc, nu m-a încercat niciodată dorința de a pleca din țară? Și eu am spus: „Cum să nu? Și de câte ori mă întorc, mă socotesc ultimul bou. Dar n-am ce face, mă întorc pentru că mi-e dor de țară, pentru că am părinții aici, am prietenii aici, mi-e dor de străzile mele, Bucureștiul ăsta cum e el, ce a mai rămas din el, și nu mă pot dezlipi“.

N-au mai făcut presiuni asupra dvs.?

Niciun fel de presiuni.

Și mai departe? Vi s-au oprit toate ieșirile la concerte internaționale și ați fost oarecum marginalizat.

Până la urmă n-am mai ieșit. Dar cumva am fost salvat de o emisiune la Europa Liberă în care se spunea că fusese blocat concursul de angajare de solist la Filarmonică pentru că eu candidez și pentru că eu aș avea șansele cele mai mari, având meritele cele mai mari. A doua zi am primit înștiințare că am aprobare de audiență de la Ilie Rădulescu la CC. Ilie Rădulescu era o persoană importantă din CC, adjunctul lui Dumitru Popescu „Dumnezeu“, așa ceva. Și m-am dus acolo: „Ce probleme aveți tovarășul, maestre?“ și eu am spus: „To’arășul secretar, în ultima vreme am avut mai mult succes afară decât în țară. În țară am piedici, iar de afară vin cronici entuziaste“. Din fericire, prin grația lui Eugen Jebeleanu îmi apăruse un extras de cronici din străinătate, cu un șapou foarte frumos făcut de el, în România literară– iată succesele acestui pianist român etc. Deci existau probe, nu se puteau nega. Probele contrare, de exemplu, cronicile din Germania și din Austria la turneul Filarmonicii din ’77, unde am fost erzatman, solist înlocuitor, pentru că solistul oficial se îmbolnăvise și trebuia operat, cronicile din Germania și Austria au fost favorabile doar orchestrei și mie și defavorabile celor doi dirijori și solistului violonist. Ele n-au apărut niciodată în România. Die Welt spunea: „orchestra și solistul pianist sunt de nivel internațional. Din păcate, dirijorii nu fac față exigențelor“.

Muzicienii pe care i-ați văzut pe recenta listă a Securității care au făcut carieră credeți că au făcut și servicii pe măsură poliției politice?

După reacțiile de indignare care apar în ultima vreme, după apariția listei, se pare că au făcut servicii importante și trebuie apărați.

Care dintre cei apăruți pe listă a fost o surpriză pentru dvs.?

Nu mă miră absolut nimic. Mi-am găsit pe listă și un fost student care poartă un nume ilustru, acela de Flechtenmacher, un mare compozitor înaintaș. Muzica în România a început tot cu nemții. Flechtenmacher, Wachmann sau Hübsch, cel care a făcut Imnul Regal pe versuri de Alecsandri.

Era nepotul?

Cred că strănepotul. Mi-a fost student, era un băiat care fusese bolnav, rămăsese cu un handicap locomotor grav și avea complexe psihologice grave și nu știu cum, cu modul meu de a fi și cu soluții tehnice nimerite, l-am făcut viabil pianistic și a terminat cu bine Conservatorul și psihologic a ieșit mult întărit din asta, ajungând la un moment dat, căsătorit proaspăt, să plece împreună cu nevasta, în timpul lui Ceaușescu, și am auzit că a ajuns într-o școală de studiul pianului și al viorii și al altor instrumente muzicale pe metoda Suzuki, din America. Nu mă miră. Probabil că și el a aderat. Erau colegi din Filarmonică sau din țară care-mi spuneau: nu se mai poate, trebuie să fac pasul. Valery Gergiev, când am cântat cu el la Cluj în 1984-’85, marele dirijor de la ora actuală care acum este imaginea Gazprom și pe care-l vedeți la orice meci de fotbal internațional dând din bagheta lui foarte scurtă, căreia unii dirijori mai invidioși îi spun „scobitoarea“, îmi spunea și el: „nu se mai poate, am 40 de ani, trebuie să fac pasul. Semion Bîcikov, care e de o generație cu mine, e deja lansat internațional și recunoscut, pentru că l-a făcut“. Când am văzut că Gergiev a ajuns ce a ajuns, când am văzut că Putin i-a făcut o sală nouă la vechiul Teatru Mariinski, Sala II, care este o splendidă sală pentru el, n-a fost niciun fel de surpriză.

Deci ca să ai succes trebuia „să faci pasul“, altfel spus să accepți colaborarea cu Securitatea?

Da. Trebuia să faci pasul.

 

Mandeal a făcut pasul?

Presupun că da. Însuși Mandeal mi-a spus, la Cluj, la o înregistrare pe disc pe care am făcut-o împreună la Catedrala Reformată, era încă dirijor la Filarmonică: „nu se mai poate, nu pot să ies, nu mai știe nimeni de mine. Am 40 de ani. Toată generația noastră, și tu, trebuie să facem pasul, pentru că ăștia nu ne lasă să plecăm. Nu putem să facem nimic. Dacă nu știe nimeni de noi, degeaba facem meserie“.

V-ați gândit și dvs. să faceți acest pas?

Nu.

Nu v-ați gândit niciodată că talentul dvs. s-ar irosi, dacă nu puteți cânta pe marile scene?

Nu, din contră, m-am gândit la un singur lucru: că eu însumi sunt eu însumi așa cum sunt. Și muzica pe care o fac iese din această antenă parabolică care este sufletul meu și care captează sau nu captează. Dacă eu mă strâmb, dacă mă schimb, dacă îmi schimb criteriile, dacă îmi schimb credința, dacă calc pe mine însumi ca să livrez lumii imaginea unei valori, care va fi acea valoare? Nu va fi valoarea mea. Asta a fost socoteala mea. Plus o naivitate. Am spus: aici sunt părtaș la o aventură inițiatică. Eu sunt credincios. Nu mă laud cu asta, asta e crucea. Aici ce se întâmplă este o încercare foarte gravă, foarte puternică.

A fost un sacrificiu?

Nu am luat-o niciodată ca pe un sacrificiu. Ar fi fost un sacrificiu de neînchipuit să fac pasul, să devin altcineva, o mască.

Adevărul e important pentru muzica pe care o cântați?

Cred că da, cred că e esențial.

A meritat această „aventură inițiatică“ la care v-ați înhămat atunci?

Da, și am fost liber, paradoxul este că am fost liber. Am fost liber ca în ’86, de exemplu, când a fost ultimul concert de la Sala Palatului care n-a fost interzis de Ceaușescu. Era un concert prin care Filarmonica încerca să-și mai completeze din fonduri, pentru că primeam din ce în ce mai puțin buget, și am cântat, ultimul pe listă din trei soliști, Concertul Imperial de Beethoven, dirijat de Brediceanu, cum putea el. Sala a scandat, ovații și la bis am dat un Ragtime de Scott Joplin. Sala s-a sculat în picioare și a scandat minute în șir. A doua zi s-a primit circulara de la Cancelaria 1 sau 2, tot aia era, că nu se mai fac nici un fel de spectacole în Sala Palatului. Era maculată Sala Congreselor de scandările la o muzică americană. Și imediat am primit invitație prin Ambasada Americană la o bursă International Visitor de o lună în Statele Unite, totul plătit, bilete la muzee, concerte, care a fost refuzată de Cabinetul 2.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/Dan-Grigore-3.jpg

Ați pierdut multe burse și multe oportunități în străinătate din cauza regimului. Nu v-a părut rău?

Ei, m-a durut, sigur că m-a durut. Era bursa de la Universitatea Madison din Wisconsin, dată de un dirijor american căruia îi corectasem partitura de orchestră la finala concursului de la Montreal. Toată orchestra a râs, am spus „acolo nu e bun flautul II, e greșit“ și orchestra a râs și el a spus că nu fac decât să contest autoritatea editurii. „Încercați și, dacă nu e cum spun, râdeți în continuare.“ Au încercat și m-au lăudat. Și el a venit după repetiție: „ai bursă de la mine pe doi ani, șase luni la Universitate și celelalte șase luni, când e liber la Universitate, ești solistul meu în turnee în Statele Unite și Canada“.

Câți ani aveați atunci?

Asta a fost în ’68-’69. Bursa n-a ieșit, bineînțeles. Și asta era nominală. Pur și simplu n-am fost lăsat să plec. Și era cât p-aci să nu iasă nici Bursa Herder, la recomandarea maestrului Jora, care primise Premiul Herder în ’69, pentru că tot așa mi se puneau bețe în roate.

Erați foarte tânăr atunci.

Da, aveam 26 de ani. Și a intervenit Jora personal pentru ea.

Horia Andreescu de ce credeți că apare pe această nouă listă a colaboratorilor Securității?

Nu știu, o fi adus servicii, o fi colaborat, era o persoană pe care se putea conta.

Era în același timp talentat.

Celibidache îl plăcuse foarte mult. Era talentat și Celibidache a fost decepționat că nu s-a mai dus la el și că s-a apucat de carieră. Se întâmplă lucrurile astea din diverse motive. Spre exemplu, Martha Argerich s-a apucat de carieră și s-a lăsat de Michelangeli, care era profesorul ei, mult prea devreme și se vede și acum. Ea putea să învețe mult de la Michelangeli, dar a făcut o carieră formidabilă din punct de vedere mediatic și material.

Dvs. ați învățat cel mai mult de la Cella Delavrancea?

Eu am învățat cel mai mult de la toată lumea. Cella Delavrancea a confirmat foarte multe din lucrurile pe care le gândeam eu, mi-a dat putere și încredere și sigur că am învățat și de la ea destule.

De ce era atât de specială această scriitoare, profesoară, muziciană?

Era în primul rând specială pentru că avea un suflet nedisimulat, neapărat de convenții, era un suflet ca un miez cald. Era perfect autentică. Chiar și în diplomația ei, pentru că era un om foarte delicat și cu mult tact, se vedea cum gândește și cum trăiește.

Ați stat ceva vreme în preajma ei. Care era secretul longevității ei?

Ea singură spunea că a fost ferită de invidie și de alte toxine.

Altfel spus, fericirea.

Fericirea, mulțumirea, modestia, smerenia. Ea în fiecare zi făcea muzică. Studia la fel ca un elev, studia partituri. Am și acum partituri cu însemnări de-ale ei, mi le-a făcut cadou.

Înainte s-o cunoașteți pe Cella Delavrancea ați fost la Sankt Petersburg. Cum ați reușit să luați bursa aceea?

Domnișoara Florica Muzicescu m-a recomandat la un concurs Ceaikovski unde a fost colegă de juriu cu viitoarea mea profesoară de la Sankt Petersburg, Tatiana Kravcenko. I-a spus: „am un elev care ți-ar plăcea. Ți-l trimit“.

Știați deja rusă?

Nu, aveam note maxime la rusă, pentru că citeam bine rusește, dar habar n-aveam rusește. Eram așa de tufă la limba rusă că atunci când am ajuns la Leningrad, când mi se spunea „bună ziua“ spuneam „mulțumesc“ sau când mă întrebau „ce vârstă aveți“, spuneam 90 în loc de 19 ani. Râdeau toți de mine. Am avut norocul unei profesoare extraordinare, rusoaică de modă veche, care a spus: „știu cum am să te învăț rusește. Dumneata ai auz absolut, mi s-a spus, îți dau mari poeți ruși să-i înveți pe dinafară“ și m-a îndopat cu Pușkin și Lermontov. Mergeam pe coridorul căminului și învățam Lermontov, Pușkin, Călărețul de aramă, pagini întregi. „În scurt timp ai să prinzi melodia și mecanismele limbii ruse și ai să vorbești foarte bine.“ Și într-adevăr, într-o lună și jumătate mi-am dat drumul.

Doar citind poezie?

Mai știu și acum rusește, inclusiv poeziile pe care le-am învățat atunci. Iubesc foarte mult limba rusă. Iubesc foarte mult cultura rusă, muzica rusă mi s-a părut totdeauna o soră a literaturii mari ruse. Turgheniev, Saltîkov Șcedrin, Rachmaninov, Ceaikovski, Musorgski.

Unul dintre ambasadorii Canadei în România la începutul anilor ’80 vă compara cu Șostakovici în perioada stalinistă.

Da, Peter Roberts, el însuși un meloman și un om care practica muzica.

Spunând însă că o duceați sub regimul Ceaușescu mai greu decât Șostakovici în perioada Stalin.

Toutes proportions gardées. N-aveam notorietatea lui Șostakovici și sigur că nici nu se compară valoarea. Pe Șostakovici îl vedeam la Leningrad pe vremea aia, când eram student, cu o servietă doldora de hârtii, mergând pe Nevski Prospekt, mergând cu un mers împrăștiat și cu ochelarii lui cât fundul de sticlă, groși. Spuneam: „L-am văzut pe Șostakovici azi“, el făcea naveta între Moscova și Leningrad, avea cursuri și acolo, și dincoace, și mi se zicea: „se duce pe la autorități cu petiții date de oameni pe care nu poate să-i refuze“. Alerga pentru alții.

A fost un om cu principii, dar destul de temător.

A făcut mulți pași rușinoși Șostakovici, era și foarte fricos. Exista o anecdotă în vremea studenției mele de la Leningrad în care Șostakovici îl sună pe Prokofiev și-i spune: „Serghei Sergheevici, mi s-a stins lumina“ și Prokofiev zice: „Crezi că e de la tătucu’?“ și el „Taci din gură, mai bine vino și stai cu mine!“.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/Dan-Grigore-0.jpg

Încă se cântă în anumite orașe la ore fixe simfonia lui Șostakovici dedicată celui de-Al Doilea Război Mondial.

Simfonia a VII-a, cred. Scrisă la comandă, dar nu era numai la comandă, era și o doză de patriotism, erau totuși oameni care mureau acolo. Profesoara mea de rusă de la Leningrad mi-a povestit cum a fost blocada pentru ei, ce decădere umană s-a petrecut în perioada aia. Cum se mâncau curele, tălpi de pantofi, cum au existat acte de canibalism, cum se mâncau șobolanii de pe stradă. Șostakovici e un compozitor de geniu și eu cred că el a fost un om foarte credincios în sinea lui.

În 1996 ați cântat cu Celibidache ultimele trei concerte. E adevărat că, până la dvs., n-a mai cântat cu alți soliști români?

Nu, n-a cântat până la mine. A cântat totuși, dar într-o formație vocală, a cântat cu Ruxandra Donose, dar cu soliști pianiști, nu. Era programat un concert cu Radu Lupu înainte de cel cu mine, dar s-a îmbolnăvit Celibidache și n-a putut să ajungă.

Socotiți că acele trei concerte au fost apogeul carierei dvs.?

Din punct de vedere al acoladei profesionale, să spunem ca în vremurile cavalerești, da. Mai ales prin ce mi-a spus despre mine.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/Dan-Grigore-4.jpg

Ce v-a spus?

Mi-a spus niște lucruri care sunt greu de reprodus. Le găsiți poate prin ziare. A spus: „auzisem că ești bun, dar nici chiar așa!“ și a început să înșire calități. „Ești ca mine, ești ca mine! Niciun sunet nu e acoperit, te preocupă aceleași lucruri ca pe mine. Unde erai când căutam eu soliști de concert și aveam nevoie de soliști de concert?“ Am zis: „Mai bine că nu m-ați luat atunci, poate că eram prea tânăr și mi se urca la cap, îmi pierdeam capul. Acum nu-mi mai pierd capul“.

În tot acest timp ce v-a făcut cel mai fericit?

Muzicalmente, totdeauna sunt fericit când cânt. Sigur că fericirea supremă au fost cele trei concerte cu Celibidache. Felul în care el însuși m-a comparat cu Michelangeli, care era, alături de el, unul dintre cei doi mari idoli ai mei, mari modele artistice. Dar una dintre cele mai mari fericiri, poate cea mai mare fericire a vieții mele a fost nașterea fiului meu. Atunci mi-am pierdut complet capul de fericire.

Cântați în fiecare zi?

Cânt ca totdeauna după un regim aleatoriu, nu am ore fixe. Sunt momente în care studiez mult, momente când nu studiez deloc. Acum, de exemplu, nu studiez deloc. Dar toată ziua îmi umblă muzici prin cap, mintea merge, montează, lucrează, e ca editarea unui text sau a unei pelicule, a unui film.

Ați spus că sunteți credincios. Aveți un răspuns la tot ceea ce vi s-a întâmplat, la tot ceea ce ați trăit?

Mi-am dus crucea și am crezut în steaua mea. Mi-a spus un prieten evreu: „le-ai împăcat foarte bine pe amândouă“. E important pentru mine că în clipe grele, după ’90, am fost susținut moralmente și public de prieteni evrei, nu de prieteni români. Adevărul este că eu nu fac vreo diferență, trebuie să punctez această nuanță, că cei care au avut curaj să se ridice în apărarea mea, când erau televiziuni care exercitau ceea ce eu numeam, când mi-am dat demisia din CNA„terorismul mediatic“ care urma să se instaureze, care deja era vizibil pentru unii dintre noi, susținerea publică, apărarea mea în public au făcut-o câțiva prieteni evrei. Printre care Vladimir Tismăneanu, Radu F. Alexandru și alții.

Cum vedeți acest peisaj mediatic azi?

O ruină în care mai sunt insulițe și cu atât mai mult prețuiesc aceste insulițe și pe oamenii care le reprezintă.

Socotiți că e mai greu decât la începutul anilor ’90?

Da. E mai greu. Pentru că s-au aglutinat niște energii financiare, a fost, cum se cheamă în politologie, privatizarea comunismului, cu succes. Și încă mai apar liste cu oameni care au început să colaboreze 50 de ani în urmă. Acad. Moisil spunea la un moment dat că va fi mai greu să ne cunoaștem trecutul decât viitorul. Și așa a fost.

Ați refuzat să colaborați, dar ați refuzat și să plecați pentru o carieră care vi se deschidea în Vest.

Nu numai că mi-a plăcut în România. Mi-a fost teamă să mă înstrăinez de mine însumi. Și nu mă socot un om ratat, mă socot un om împlinit.

Dar faptul că ați fost ținut pe loc 10 ani, cel puțin?

Da, ca vizibilitate și carieră mediatico-publică, dar eu am evoluat artistic, spiritual, am evoluat. Eu mi-am valorizat suferințele, eșecurile, le-am valorizat cu vârf și îndesat. Le-am trăit până la capăt. Și asta m-a îmbogățit. Asta, probabil, după cum spun unii prieteni ai mei muzicanți, mai mult din străinătate, e adevărat, se vede în ce fac. N-am vrut în mod special lucrul ăsta, dar ăsta a fost handicapul meu, crucea.

Îi știați pe cei care v-au blocat în perioada comunistă?

Da și îi știu. În mare, îi știu.

Apropiați, colegi din orchestră…?

Da. Erau și colegi… Și după ’89 au fost oameni care au fost deranjați de faptul că știam că ei au făcut pasul.

De unde știați?

Știam, nu numai din intuiție, știam din context și din relatările lor, din declarațiile lor tête-à-tête, dar și ale altora care îmi confirmau lucrul ăsta.

Cei care colaborau cu Securitatea puteau călători…

Sigur că da. Și s-a văzut la un moment dat cu ochiul liber. O prietenă de la Filarmonică care lucra la protocol și care avea cheia sălii de protocol pe vremea lui Ceaușescu, unde se primeau oaspeții străini, mi-a spus: „Ah ce bine îmi pare de Cristi! Uite, acum a primit viza pentru America“.

Mandeal.

Și m-am bucurat și eu pentru Cristi. Eu am avut invitație la aceeași universitate, tot pentru un concert, după ce mi s-a refuzat bursa dată de dirijorul american, tot la acea universitate, și nu mi-a ieșit, dar m-am bucurat, pentru că știam că vrea lucrul ăsta.

El era una dintre excepții, în care era și talent, și oportunitate?

Toți erau talentați. Problema nu era că nu erau talentați. Unii dintre ei, e adevărat, erau mult-mult umflați față de posibilitățile lor.

Interviu realizat de SABINA FATI

mai mult
Dialog de idei

DANIEL BĂNULESCU: „Nu aveam nici un chef să-mi înmoi batista în sîngele lui Ceaușescu și să dansez alături de tribul meu”

banulescu-178

Trăiește pentru a-și scrie cărțile. Nu-i place să-și mai aducă aminte de o parte din biografia lui din junețe. E un tip antisistem. Daniel Bănulescu își tot rescrie cărțile pentru a le aduce la zi față de sine însuși și crede că lumea e atît de îmbibată de suferință, încît scriitorul n-are nevoie să cheme suferința, fiindcă vine ea singură la el.

Cristian Teodorescu: La un moment dat ai fost portar de noapte, ca să ai din ce trăi și ca să poți scrie ziua. Cum a fost?

Daniel Bănulescu: Ceea ce povestesc acum se petrece în urmă cu vreo 27 de ani. Sînt inginer de Petrol și Gaze și eram redactor la ziarul Cotidianul, cînd mi-am putut aduna curajul de a ieși din sistemul social și am devenit paznic la Casa Memorială „George Bacovia” din București. Un timp am avut simultan două slujbe, ceea ce a făcut mai lină trecerea mea către statutul de angajat al Casei Memoriale. Apoi am renunțat la slujba de ziarist și, pentru întregul an 1991, mi-am păstrat doar slujba de paznic. Ce era rău la această slujbă? Faptul că te făcea să arăți ca un ciudat. Și că nimeni nu mai putea fi sigur că erai întreg la cap. Ce era bun? Faptul că erai liber. Stăteai trei zile acasă și veneai numai într-a patra la Casa Memorială, unde rămîneai cu desăvîrșire singur pentru următoarele 24 de ore. Încasai pentru asta un salariu cît de cît omenesc. Aceasta a fost perioada în care am luat două decizii: să devin, cu adevărat, scriitor și să scriu cîteva dintre cărțile bune, despre care toată lumea se îndoiește că ar putea fi vreodată scrise.

Îți țiuiau urechile de singurătate. Era noapte, citeai, te fîțîiai, încercai să scrii, în vreme ce mobilele Casei Memoriale pocneau aprobator. (De multe ori și dezaprobator.) Îndatoritoare, fantomele timide ale familiei Bacovia se plasau singure în puncte strategice – la poartă, în vestibul și la magazia de lemne – și păzeau ele, în locul tău, obiectivul. Cînd și cînd, cîte-o trîmbă de foc sfîșia bezna, erai sigur că efectele pirotehnice sînt o urmare a meritelor tale literare, dar, verificînd în vestibul, constatai că limbile de foc țîșneau din cărțile unui alt Maestru.

Aceasta-i jumătatea romantică a vieții de paznic. Există și o jumătate stingheritoare. Nu trebuie să rămîi prea mult într-o slujbă umilă, altminteri nu vei mai fi luat niciodată în serios de către colegi, ci luat peste picior. O slujbă măruntă pentru un scriitor e ca o eczemă socială. Nici chiar cei care au suferit de numita eczemă nu se pot abține să-i ridiculizeze pe cei ce suferă în prezent. În urmă cu vreo cinci ani, prin 2013, m-am intersectat cu dl Nicolae Breban într-un tîrg de carte:

– Nu ești dumneata cel care a fost șofer la Uniunea Scriitorilor? m-a chestionat dînsul cu o zeflemea afectuaoasă.

– Nu. Șofer ați fost dumneavoastră. Eu am fost paznic.

Așa că mă văd obligat să dezmint cu hotărîre alegația ta că aș fi fost vreodată paznic. N-am fost. Am fost Împărat.

Continuarea AICI

mai mult
Dialog de idei

Horia Roman Patapievici la RFI: Euroscepticismul este „un fel de a-ți batjocori părinții”

patapievici_bun

”Euroscepticismul este o prostie. Avem atât de multe motive să fim mândri că suntem europeni și că aparținem acestei culturi, încât mie mi se pare o dovadă de prostie această demisiune de la respectul față de strămoși. E un fel de a-ți batjocori părinții… Anticapitalismul este o idee profund greșită. În cazul în care capitalismul dispare în această clipă, atunci din 7 miliarde câți suntem azi pe Pământ, vom rămâne poate 1 miliard, cu șanse de a intra în concurență cu rinocerii și elefanții la capitolul specii pe cale de dispariție…” Afirmațiile au fost făcute astăzi de scriitorul și filozoful Horia Roman Patapievici în studioul RFI, la emisiunea Zebra, unde a fost invitat cu puțin timp înaintea conferinței ”Starea lumii la începutul secolului XXI” pe care o va susțineîn această seară, la Ateneul Român din București, împreună cu istoricul francez Thierry Wolton, în cadrul seriei de conferințe „Despre lumea în care trăim”, organizată de Fundatia Humanitas Aqua Forte.

Redăm mai jos câteva fragmente din interviul realizat de Mihaela Dedeoglu:

– Cum vedeți starea lumii la acest început de secol XXI?

– Am două moduri de a privi. Unul este temperat de scepticism și de un soi de relativitate care vine din judecata istorică. Fiecare om, în diverse epoci istorice, s-a simțit într-un moment dificil…. Există o relativitate istorică care spune așa: ”Nu te mai plânge atâta. Au fost și alții care s-au plâns. Ăsta e momentul care ți s-a dat, profită de el la maximum!”

Celălalt este ochiul catastrofic, care vede degradarea geopolitică, conducătorii, calitatea lor, această scădere dramatică a nivelului moral, intelectual și de viziune al politicienilor din întreaga lume. Pentru mine politicieni cu viziune sunt Papa Ioan Paul al II-lea, Margaret Thatcher, Ronald Reagan, Mitterand, Gorbaciov – un conducător sovietic care a refuzat să mai ucidă, asta e foarte important. Dar dacă mă duc acum în Anglia să vorbesc de bine de Margaret Thatcher, toți englezii o să-mi sară-n cap să-mi zică că a fost un dezastru, la fel cu Reagan: dacă mă duc în America o să mi se spună că sunt un reacționar de dreapta…

– Cum vedeți rolul Chinei în viitor? Va termina China de colonizat Africa?

– China este evident importantă, pentru că este un rezervor demografic uriaș, și trebuie știut că totdeauna în istorie cine avea populație, în cele din urmă căpăta și putere. Dacă nu ai populație, nu poți avea putere, oricât de bun ai fi, militar, politic, diplomatic etc Trebuie să ai o bază demografică. China are demografie și este, în mod inevitabil, colonizatoare. Și da, Africa va fi colonizată de China. Este irezistibil, așa cum irezistibilă a fost colonizarea Americilor de către Europa. Atunci Europa avea populație, avea putere militară, avea voință, așadar colonizarea era inevitabilă. Acum China are putere militară, are putere economică, are populație, are voință, deci va coloniza Africa. De ce Africa? Pentru că Africa este în continuare un teren virgin (…) În Africa există o bombă demografică … în momentul în care condițiile de sănătate și infrastructură se vor îmbunătăți, această bombă demografică se va însuti. Se vor crea evoluții impredictibile. Să ne gândim că populația din Africa este o populație care încă nu s-a autonomizat din punct de vedere al conștiinței de sine. Ea este în continuare fie pe tipare vechi tribale, fie pe tipare coloniale. Este o distorsionare a conștiinței de sine acolo. Omul de acolo va ajunge la o conștiință politică de sine pe care nu o putem prevedea. Și asta în contact cu colonizatorul chinez, în contact cu cultura europeană, care este o cultură a modernității globale de azi…

(…)

Capitalismul a permis nu doar prosperitatea ci și supraviețuirea foarte multor oameni. El nu constă în a fura bogățiile altora, cum se întâmplase până atunci cu toate imperiile, regatele –  te duceai la vecinul tău, îl învingeai militar, îi furai tot și apoi o vreme o duceai bine, după care începeai să te uiți în jur să vezi ce ar mai fi de luat – nu, capitalismul este o modalitate de a produce bogăție prin inovație, prin productivitate, prin diviziunea muncii, prin proprietate privată, prin libertatea schimburilor, prin garanții juridice, care crează o ordine socială care permite umanității să progreseze …

(…)

Anticapitalismul este o idee greșită. Și asta pentru că dacă capitalismul dispare, atunci din 7 miliarde câți suntem azi pe Pământ, vom rămâne poate 1 miliard, cu șanse de a intra în concurență cu rinocerii și elefanții la capitolul specii pe cale de dispariție. Capitalismul este baza noastră de subzistență – socialiștii nu înțeleg asta. Deci dacă ideile anticapitaliste vor continua să se răspândească – așa cum majoritatea universităților anglo-saxone sunt contaminate de această formă aberantă de neomarxism anticapitalist – atunci suntem pierduți. Și suntem pierduți noi, europenii, pentru că chinezii nu sunt anticapitaliști. Ei au o problemă, că au un partid comunist, un partid unic și au încă o problemă, și anume că nu au înțeles încă deplin rolul în producerea prosperității a două elemente cruciale: proprietatea individuală și libertatea schimburilor. Capitalismul lor este în mare măsură un capitalism de colonizare. Și asta pentru că au permis veritabilului capitalism să se desfășoare pe teritoriul lor și cu oamenii lor. Ei au profitat enorm de asta. Dar comunismul , mai exact partidul unic care conduce, este o piedică pentru ei. Și de lucrul ăsta se vor ciocni cu siguranță.

Prin urmare dacă Europa, SUA, vor adopta teorii anticapitaliste atunci se vor autoexclude din istorie. După cum scăderea bazei demografice în Europa și SUA, mai ales în Europa, ne va aduce la autoexcludere din capul locului. Iar în locul nostru vor veni alții. Să nu credem că rolul nostru, al europenilor, este asigurat prin faptul că avem un trecut glorios! Sau pentru că am inventat știința, statul de drept, capitalismul etc. Cu aceste instrumente, care acum sunt universale, vor supraviețui cei care le vor lua, și ei vor fi cei care vor prospera în viitor.

(…)

Thierry Wolton are avantajul că este un spirit clar. Francezii, când sunt în regulă, sunt spirite clare. Pentru că francezii nu sunt totdeauna în regulă! Francezii au dezvoltat în ultimii 20 de ani un soi de anticapitalism stupid și un antiamericanism penibil… Cartea lui Wolton, ”Roșu și Brun”, tradusă în românește la editura Academia Civică Sighet, ne reamintește nouă românilor, care suntem o victimă a Pactului Ribbentrop – Molotov , că acest pact ne-a văduvit de Basarabia, Bucovina și de o parte din Transilvania… Apoi am pierdut și Cadrilaterul… Toate aceste ciuntiri teritoriale nu ar fi fost posibile dacă la Moscova nu s-ar fi semnat această înțelegere între briganzi, între gangsteri, între ucigașii care au fost Hitler și Stalin. El reconstruiește în carte alianța dintre comuniști și naziști, care a funcționat foarte, foarte bine …

– Are un viitor Europa? Pentru că în ultima vreme parcă suntem încurajați să fim, să devenim eurosceptici …

– Asta este o prostie. Avem atât de multe motive să fim mândri că suntem europeni și că aparținem acestei culturi, încât mie mi se pare o dovadă de prostie această demisiune de la respectul față de strămoși. E un fel de a-ți batjocori părinții …

– Europa politică mai are vreo influență la nivel mondial acum?

– Enorm. Uitați-vă la țara noastră: aproape toate guvernele care s-au succedat la conducerea țării au stânjenit dezvoltarea societății. E ceva de necrezut, dar adevărat: politicienii ne împiedică să ne dezvoltăm! Singura lor valoare este că, fiind democrație, îi putem alege sau revoca fără să-i împușcăm… cum am făcut cu Ceaușescu. Democrația la noi înseamnă să scăpăm de politicienii proști pentru a-i înlocui cu alții și mai proști, prin vot. Societatea progresează (nu datorită politicienilor ci) datorită faptului că am trecut la capitalism, am intrat în concertul legislativ și economic al lumii civilizate – societatea progresează prin oamenii ei – politicienii ne stau pe gât și ne împiedică.

– Pe de altă parte noi n-am intrat în Europa pentru că eram noi foarte buni și merituoși, ci pentru că Europa ne-a dorit acolo…

– Sigur. România a intrat de fapt în acest circuit economic după Pacea de la Adrianopol din 1829, prin faptul că interesele economice ale Occidentului , Anglia etc, au eliminat monopolul pe grâne, care fusese până atunci al Imperiului Otoman. În felul ăsta circulația pe Dunăre s-a deschis și astfel gurile Dunării au devenit o foarte prețioasă proprietate geopolitică europeană…

–  Ce noutăți editoriale ne pregătiți?

– O să scot în curând o carte intitulată ”Anii urii”, pornind inclusiv de la experiența mea personală . Am descoperit ura semenilor mei față de mine și a fost o experiență foarte dramatică și, în foarte multe privințe, traumatică. O ură instigată prin televiziuni, Antena 3, tot felul de site-uri – ca parte din războiul civil dintre români și români declanșat în 2012. Vorbesc acolo despre rolul politic al urii, strângând articolele pe care le-am scris până în 2010, când m-am retras din presă – descriu o falie profundă, care a fost alimentată prin mass media în societatea română, în care ideile sau pasiunea politică au fost instigate prin ură.

– V-a schimbat această experiență?

– Sigur că da. Păi atunci când ești scuipat pe stradă, când ți se spune să pleci din țară …

– La propriu?!

– La propriu, bineînțeles.  În autobuz, să fii admonestat de la un capăt la altul al autobuzului: ”Ia uite, lui Patapievici nu-i mai pute poporul! A venit printre noi! De ce nu pleci domnule?” …

– Ați ieșit întărit din asta?

– Înțelepțit …

Interviul integral aici: RFI

mai mult
Dialog de idei

Florin Lăzărescu: „Mi-ar plăcea să scriu un roman care să-i supere pe toți apropiații mei”

Florin_Lazarescu
În cadrul Târgului Internațional de Carte de la Leipzig va apărea romanul „Amorțire”, de Florin Lăzărescu, în traducerea lui Jan Cornelius, Editura Wieser. Volumul a fost selectat în cadrul sesiunii speciale «LEIPZIG 2018» a programelor de finanţare TPS (Translation and Publication Support Programme) și PUBLISHING ROMANIA dedicată proiectelor în limba germană.
Romanul „Amorțire” (traducere de Jan Cornelius, editura Wieser) este unul dintre volumele traduse pentru Târgul Internațional de Carte de la Leipzig 2018. Cât de importantă este afinitatea traducătorului cu autorul, ce puncte comune aveți și ca scriitori?
Afinitatea traducătorului cu scriitorul mi se pare de la sine înțeleasă. Mi-e foarte greu să-mi închipui un traducător care acceptă să muncească la un roman, dacă nu i se pare pe aceeași lungime de undă cu acesta. În ceea ce privește legătura mea cu Jan, cred că e una complexă. Dincolo de literatură, ne înțelegem bine ca oameni, ca mod de a privi lumea din jur: cu luciditate, cinism, ironie și foarte multă auto-ironie. Am discutat cu el atât de mult despre Amorțire, cu atâta atenție la detalii tehnice, încât uneori îmi venea să cred că romanul va suna mai bine în limba germană decât în românește.
Romanul a fost publicat la editura Polirom în 2013 și aduce în prim plan o temă puțin abordată în literatura română, o afecțiune degenerativă progresivă a creierului, Alzheimer. Cât a durat documentarea, a implicat și contacte cu persoane suferinde de această boală?
Tema principală a cărții e frica de moarte, de care suferă cele două personaje principale ale romanului. Și am urmărit să arăt cum acționează două personaje care se confruntă cu aceeași problemă, la vârste diferite, cu specificuri diferite: Ce faci când îți dai seama pe bune că o să mori? Ce faci când realizezi nu doar că o să mori, ci și că, până atunci, într-un timp relativ scurt, îți vei pierde memoria? Bunica mea din partea lui tata a avut Alzheimer. Mai am vreo câțiva prieteni care au trecut prin aceeași experiență cu rude apropiate. Mi-au povestit în amănunt ce și cum se întâmplă. Apoi am mai citit cam tot ce-am găsit pe piață despre subiect. Dincolo de boală și suferință, romanul nu e unul sumbru, e mai mult despre lupta oamenilor cu fricile personale – uneori absurdă, alteori chiar comică de-a dreptul –, e mai mult despre viață și căutarea unui sens în ceea ce facem.
„Amorțire” a fost tradus în mai multe limbi, printre care și chineză. Care a fost cea mai suprinzătoare receptare a vreunui roman scris de tine, în afara țării?
Cărțile mele sunt traduse în nouă limbi străine și de peste tot am primit reacții, mai puțin din China, unde am un tiraj de zece mii de exemplare. E blocajul limbii, nu pot urmări pe net cine și ce scrie. Cea mai plăcută experiență extra-națională am avut-o cred cu cititorii din Croația, la „Trimisul nostru special”. În sensul că mulți dintre aceștia mi-au cerut prietenia pe Facebook, mi-au scris pe Mess că le-a plăcut cartea, adică am simțit publicul de acolo cumva asemănător cu cel din România, că m-au tratat ca pe unul de-al lor.
La editura austriacă Wieser ți-a mai apărut și romanul „Trimisul nostru special”, în traducerea Arancăi Munteanu. Ce ți se pare diferit la cititorii germani față de cei din România, cum ți se pare publicul?
E greu să vorbim în termenii aceștia fără a intra în clișee, în prejudecăți. Wieser mi-a publicat „Trimisul nostru special” în două ediții, bănuiesc că a interesat pe cineva acolo, din moment ce au făcut și o a doua ediție și, iată, acum, îmi publică și romanul „Amorțire”. Dar nu-mi permit să vorbesc cum e publicul german. Și, la o adică, nu scriu pentru o nație anume, ci pentru oameni în particular, care îmi seamănă cumva. Una peste alta, cred că nu sunt diferențe majore între un cititor de-al meu din România și unul din China sau din Spania. Toți îmi seamănă cumva, trebuie să aibă un spirit de observație și o sensibilitate asemănătoare cu a mea.
Până unde ai risca atunci când scrii?
Teoretic, până la capăt, cât mai radical. Mi-ar plăcea – chiar m-am gândit de multe ori la asta –, de exemplu, să scriu un roman care să-i supere pe toți apropiații mei, să se regăsească fiecare în parte ca personaj, cu bunele, dar mai ales cu relele lui, să mă caute vreo douăzeci de oameni ca să mă bată, să nu mai vrea nimeni să vorbească cu mine, după lectură. Nu știu dacă o să am vreodată curajul să îl scriu. Dar tentația o am.
Pentru mulți studenți care fac practică la secțiile de psihiatrie, apare la final și identificarea cu (câte puțin din) toate tulburările psihice sau alte afecțiuni. Cum te-ai simțit după ce ai încheiat romanul „Amorțire”?
Păi, l-am scris mai demult și am uitat!
***
Florin Lăzărescu (n. 28 martie 1974, Doroşcani – Iaşi), prozator şi scenarist. A publicat la Polirom trei romane: Ce se știe despre ursul panda (2003), Trimisul nostru special ( 2005), Amorțire (2013) și două volume de povestiri: Lampa cu căciulă (2009) şi Întâmplări și personaje (2015). Scenarist pentru Lampa cu căciulă (2006, în regia lui Radu Jude, câştigător Sundance, SUA, pentru cel mai bun scurtmetraj), O umbră de nor (2014, în regia lui Radu Jude; premieră la Cannes, în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs) şi Aferim! (2015, în regia lui Radu Jude; Ursul de Argint la Berlinale; o nominalizare la Premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun scenariu, premiul Gopo pentru cel mai bun scenariu).
mai mult
Dialog de idei

BOR a investit în ultimii 10 ani circa 150 de milioane în scop filantropic, echivalentul a aproximativ două Catedrale Naţionale

catedrala-4

Care sunt costurile Catedralei Naţionale (CN) şi care este suma cheltuită de Biserica Ortodoxă Română (BOR) în scopuri sociale în cei 10 ani de patriarhat ai Părintelui Patriarh Daniel sunt doar două dintre subiectele dezbătute în cadrul interviului acordat de purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române pentru PS News.

Vasile Bănescu a vorbit recent despre costurile finale ale fazei „la roşu” ale Catedralei Naționale care vor însuma aproape 100 milioane euro, însă a atras atenţia că BOR a cheltuit în sfera social-filantropică 150 milioane de euro din 2007 până în prezent, și doar în anul 2017 Biserica a cheltuit 25 de milioane de euro în activitățile sale destinate sprijinirii oamenilor săraci și vulnerabilizați social din România.

„Unii se întreabă: este mult? este puțin? Aș spune că este exact cât s-a putut face până acum. Este totuși mult. Patriarhia Română a cheltuit în ultimii 10 ani, de când este Părintele Patriarh Daniel la conducerea Bisericii Ortodoxe Române, 150 de milioane de euro în zona filantropică pe care a extins-o și ramificat-o foarte mult, ajutor social concret pe care Biserica l-a oferit societății românești”, a spus purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

Vasile Bănescu a atenţionat că dacă vom compara această sumă cu cele ale unor „instituții cu adevărat bogate economic, vom vedea că niciuna nu se situează deasupra Bisericii Ortodoxe Române, ca valoare a investiției în spațiul social”.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei a făcut referire şi la stadiul actual al lucrărilor CN, prezentând şi costurile implicite.

Lucrările se află în proporție de 85% realizate, fiind concentrate acum în zona cupolei principale. „Se lucrează acum la cota 52 la nivel de turnare beton și 62 de metri armătură, a explicat Vasile Bănescu.

„S-au cheltuit până în acest moment peste 80 de milioane de euro. Costurile finale ale întregii clădiri, la faza «roșu», cu acoperiș, ferestre și uși, va fi de aproape 100 de milioane de euro. Din această sumă cheltuită până acum, 14 milioane s-au întors deja la stat, sub formă de TVA, iar la sfârșitul lucrărilor de construcție suma totală a TVA-ului plătit va fi de 16 milioane de euro”, a explicat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. El a subliniat şi faptul că acest şantier a facilitat crearea unui mare număr de locuri de muncă, în actualul stadiu al lucrărilor fiind activi pe șantier „aproximativ 600 de muncitori”.

De asemenea, Vasile Bănescu a afirmat că această Catedrală, unica din România, este dedicată tuturor eroilor români, însă  „este o catedrală al cărei proiect include și alte componente, care pun în lumină nu doar dimensiunea religioasă a jertfei acestor eroi, ci și activitatea socială și culturală a Bisericii”.

„Ansamblul arhitrectural al Catedralei Naționale va include și un centru de diagnostic și tratament care va oferi servicii medicale gratuite pentru oamenii fragilizați social. Vor mai exista un Muzeu al Creștinismului Românesc, un Centru de conferințe, o cantină și un cămin pentru numeroșii pelerini care vor veni din țară sau străinătate, oameni care, unii dintre ei, nu au bani să se cazeze în alte locuri. Aceste clădiri anexe cu varii și importante funcționalități, vor înconjura pe cele patru laturi noua catedrală, care, pe latura de Nord-Vest va fi mărginită și de un parc nou de aproape 6 hectare, parc care va fi amenajat tot de Patriarhia Română”, a spus Vasile Bănescu.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române a răspuns şi unei întrebări prezentă „pe buzele tuturor”, şi anume „de ce donează Statul pentru Catedrală?”. În acest sens, el a explicat că „în orice societate din Europa și din lumea civilizată există un firesc parteneriat între stat și cultele religioase recunoscute de el”.

„De ce e necesar acest parteneriat? Pentru că orice stat democratic are înțelepciunea sau strategia de a sprijini cultele religioase care se pot implica mai eficace decât statul însuși în anumite zone din societate: socială, caritabilă, culturală. În continuare, el a evidenţiat că „acest parteneriat stă la baza finanțării cultelor”.

„Statul ajută cultele religioase, pentru că, dincolo de obligația sa de a asigura toate condițiile exercitării libertății religioase a cetățenilor săi, o libertate naturală fundamentală a omului, și cultele religioase ajută consistent statul. Dincolo de proiectele derulate profesionist de Biserică în zona socială și caritabilă, invoc și un exemplu mai puțin folosit: câte mii de oameni care vin în spațiul bisericilor primesc de mâncare duminica și cu prilejul unor sărbători? Mii de oameni, desigur. Realul, uriașul bine social făcut societății de Biserică nu poate fi cuantificat. Pentru a oferi totuși un reper, actualmente există în Patriarhia Română aproape 800 de instituții sociale: farmacii, policlinici, orfelinate, afterschool-uri, cantine sociale, centre pentru copii, femei și bătrâni, unde oamenii săraci beneficiază de serviciile și ajutorul concret al Bisericii Ortodoxe Române”, a precizat Vasile Bănescu.

El a remarcat că acest „parteneriat între stat și Biserică este firesc și reciproc avantajos”, deoarece este „în beneficiul Statului”, dar și în „beneficiul Bisericii care nu trebuie confundată cu inevitabilul ei aparat administrativ. Biserica, dincolo de dimensiunea și statura sa mistică, divino-umană, este și cel mai important organism comunitar a cărei manifestare ramificată aduce, prin valorile creștinismului infuzat social, beneficii enorme sferei publice”, a afirmat Vasile Bănescu.

Basilica.ro
mai mult
Dialog de idei

Solomon Marcus, academician: „Până la 20 de ani, am purtat numai hainele fraţilor mei“

marcus

Matematicianul Solomon Marcus face o radiografie a celor 90 de ani împliniţi, în care vorbeşte despre adolescenţa marcată mai degrabă de neajunsuri şi de război, despre descoperirea pasiunii sale, matematica, „încercarea mea reuşită de a ieşi în lume“, dar şi despre multe alte lucruri care ţin, pur şi simplu, de filosofia vieţii.
„Matematica s-o fi scriind cu cifre/ dar poezia nu se scrie cu cuvinte./ Cucurigu!“, astfel se încheie poezia „Matematica poetică“ dedicată de Nichita Stănescu lui Solomon Marcus. Acestea sunt reperele care îl definesc cel mai bine pe Solomon Marcus. Un matematician îndrăgostit iremediabil de poezie, de teatru şi de umor. Toate sunt spectacol, nimic nu e deşertăciune. Trebuie doar să ştii cum să reţii atenţia. Iar Solomon Marcus ştie. Pendulează de-o viaţă între rigorile lingvisticii, lirismul teoremelor şi structurile repe-titive ale improvizaţiei. Imaginaţi-vă: Solomon Marcus, 90 de ani, recitând poezia „De-a v-aţi ascuns…“, a lui Arghezi, pe care o ştie, ca pe apă, încă din şcoala gimnazială! O tot repetă de atunci, ca la carte, cu intonaţie şi cu pauzele de respiraţie corespunzătoare. Solomon Marcus le-a trăit pe toate. Război, foame, dictaturi de tot felul. Chiar şi aşa, nu şi-a pierdut simţul umorului, această calitate care ne salvează pe toţi. Se întâlneşte cu amicii săi anual, organizat, de ziua lui I.L. Caragiale, tocmai la Mizil. Acolo, ironic sau nu, dezbat starea umorului în România. Încă-i bine! Spectacolul continuă.

Citeste mai mult aici: adev.ro/nva7h5

mai mult
Dialog de idei

Lavinia Braniște în dialog cu Bogdan Coșa

LaviniaBranisteCiprianHord
Bogdan Coșa: Zilele trecute ți-am recitit cărțile și unul din lucrurile care m-au frapat a fost saltul semnificativ pe care l-ai făcut cu fiecare volum publicat. Ești unul din acei scriitori „muncitori”? Sunt și lucruri care vin cu vârsta, cum crezi?
Lavinia Braniște: Cred că amândouă. Muncesc, da, dar nu simt efortul, pentru că-mi place să scriu. Fără să-mi dau seama, lucrurile se acumulează, se sedimentează. Multă vreme a fost o activitate de timp liber, nu mi-am imaginat în adolescență sau în prima tinerețe, că voi ajunge scriitoare. Dorința aceasta am început s-o am abia după volumul Escapada, am văzut că lumea mă ia în serios și am început să mă iau și eu. Acum sunt mult mai conștientă că muncesc pentru un rezultat în momentul în care scriu și am început să mă refer la scris și cu termenul acesta de „muncă”.

B.C.: În 2016 ți-a apărut primul roman, Interior zero, care a fost primit extraordinar de cititori, dar și de majoritatea criticilor literari. Se împlineau zece ani de la debut – editurile cu care ai lucrat între timp au fost din ce în ce mai bine cotate; de la un cerc restrâns și select, numele tău a început să circule tot mai mult în lumea literară, pe toate palierele ei. Majoritatea parametrilor (chiar și tirajele cărților) subliniază o evoluție solidă, coerentă… Dar asta e o perspectivă rece, exterioară; uitându-te înapoi, cum vezi tu parcursul ăsta?

L.B.: Mă simt în continuare la început, deși sunt conștientă de tot ce-am acumulat până acum. Mă refer la lecturi, studii, mult exercițiu, multe ciorne aruncate. Dar senzația de început rămâne, pe de o parte fiindcă sunt în continuare nesigură și chestionez în permanență ceea ce fac, pe de alta fiindcă am acest sentiment (sănătos, cred) că în față e un drum lung, care abia acum se deschide.

B.C.: În 5 minute pe zi (2011) aveai unele proze de câteva rânduri, ca niște experimente, pe care nu le-am regăsit apoi în Escapada (2014) – un volum mai închegat, aș zice, cu oscilații mai mici de la o povestire la alta; în sens clasic, mai sobru, cu numere de respirație mai largă. Mai scrii proze foarte scurte sau n-a fost decât o etapă, tranziția firească dinspre poezie? (A fost premeditat? Volumul tău de poezii se intitulează Povești cu mine.)

L.B.: A fost tranziția dinspre poezie, clar. Am trecut de la poezie la proză pe la douăzeci și cinci de ani și mi-a părut rău când mi-am dat seama că nu voi fi poetă. Mi se părea foarte sexi să fii poetă și cred că și acum mai am senzația asta uneori, că poetul e un ales, un rafinat, toate combustiile se petrec în cap și apoi pe foaie, cu un efort minim, pui doar esența. La proză se vede sudoarea.
Am răsfoit și eu recent primele două cărți, pentru că voi vorbi în curând la un eveniment despre începuturile mele ca scriitoare. Sunt cărți în care nu mă mai regăsesc și am momente în care le detest sau mi-e rușine cu ele. Dar când am recitit acum textele, am simțit o duioșie față de omul care eram la 23 sau la 28 de ani, și mi-am zis că ar trebui să mă împac cu cărțile astea pentru că sunt parte din mine, așa eram eu atunci și atât puteam să fac. Nu mi-aș dori să le văd reeditate, în niciun caz, dar a fost important să-mi dau seama că trebuie să mă împac cu ele.
Premeditat? Aș zice că nu. S-a întâmplat fără să-mi dau seama, dar probabil că gustul față de poveste a fost acolo dintotdeauna. Poate c-am început cu poezie pentru că e mai puțin intimidantă ca formă.

B.C.: În aceeași ordine de idei, aș mai avea o curiozitate… Cum ți-ai compus volumele de povestiri? Ai scris și ele s-au adunat și la un moment dat le-ai ordonat și le-ai trimis la edituri sau ai făcut o selecție? (Dacă da, care au fost criteriile?)

L.B.Cinci minute pe zi nu a fost deloc compus. Eram o tânără care scria ca să se distreze, mai puneam câte un text pe clubliterar, aveam o carte de poezii apărută într-un tiraj de o sută de exemplare, care erau toate la mine acasă. Nu m-am gândit nicio clipă la volum, iar faptul că nu am avut această presiune mi-a dat o libertate pierdută pe veci. Textele le-am adunat în momentul în care am întâlnit, într-o tabără de literatură, un tânăr editor care căuta autori pentru o colecție de proză scurtă la nou-înființata lui editură. Citise textele pe clubliterar și m-a întrebat dacă mă interesează să colaborăm. Atunci am făcut selecția, îmi amintesc foldere dezordonate pline de texte, din care multe au rămas pe dinafară. După acest volum am devenit conștientă că ce scriu e posibil să ajungă într-o carte, așa că am fost mai atentă și mai ordonată. Și la Escapada au rămas texte pe dinafară, dar nu știu să numesc criteriile. Am ales la feeling.

B.C.: Ce faci cu textele care nu ies din prima, le rescrii sau le dai drumul?

L.B.: Nu rescriu, dacă nu iese, asta e. Nu-mi pare rău de ciornele aruncate, sunt exerciții utile. Orice jumătate de pagină scrisă, orice personaj rotit în minte două zile sau o lună.

<em>5 minute pe zi</em> |© Casa de pariuri literare; <em>Escapada</em> |© Editura Polirom; <em>Interior zero</em> |© Editura Polirom
5 minute pe zi |© Casa de pariuri literare; Escapada |© Editura Polirom; Interior zero |© Editura Polirom

Bogdan Coșa: Narațiunile tale, oricât de sumbre ar fi perspectivele cu care operezi, sunt pline de umor. E un lucru știut, bătut în cuie, n-are sens să insistăm. Mă interesează un lucru și mai specific; multe din personajele tale par că funcționează pe bază de superstiții, pe care ai zice că le mai rulează doar bătrânii – tu ești fată de oraș, de unde le știi?

Lavinia Braniște: Sunt o fată de oraș mic, crescută cu bunicii.

B.C.: La fel, n-aș marșa în direcția criticii capitalismului, individul față cu corporația etc., și m-aș opri tot asupra unui detaliu. „Pentru mine mâncarea nu merită niciun efort” e o poziție care, în cazul tău, traversează volume. Ca cititor, îmi lasă impresia că vrei să transmiți un mesaj. O paradigmă.

L.B.: E foarte amuzant ce zici, să țin minte să nu mai folosesc asta în cărțile viitoare! Poate uneori le-am împrumutat prea mult din mine personajelor. În general mănânc singură și pe fugă și doar pentru că-mi trebuie combustibil ca să funcționez. Nu am mesaje de transmis în cărți și chiar dacă aș avea, lumea observă lucruri atât de diferite (pe care le leagă fiecare de experiența proprie și le vede prin grilele proprii) încât nu aș avea cum să controlez traseul mesajului și să mă asigur că acela și numai acela ajunge la cititor.

B.C.: În definitiv, care sunt lucrurile pentru care merită să faci eforturi?

L.B.: E o întrebare grea. Sunt multe variabile în joc pentru orice decizie care trebuie luată și eu una am ajuns să mă bazez mult pe percepție, pe intuiție, copleșită fiind într-un fel și de doza mare de arbitrar din viață. E greu să știi ce și cine merită, ce e corect, ce e bine. Important e să se găsească un echilibru și o liniște constructivă. Pentru mine cel mai mult contează oamenii și aș face oricând eforturi pentru o relație care mă îmbogățește sufletește.

Lavinia Braniște |© foto de Vlad Roman
Lavinia Braniște |© foto de Vlad Roman

Bogdan Coșa: Ai absolvit facultatea de Litere la Cluj-Napoca, un masterat de traducere a textului literar la București, ai început o a doua facultate, un program doctoral… Cursuri de masaj și de desen, diferite limbi străine. Fotografie. Dai impresia unei persoane pline de energie dpdv intelectual. Ce cauți? În ce măsură folosesc scrisului toate lucrurile astea?

Lavinia Braniște: Cea mai exotică chestie din enumerarea ta, cursul de masaj, am făcut-o pentru că voiam să emigrez în Germania, unde a locuit o vreme un bărbat de care am fost îndrăgostită. Eram conștientă că acolo nu va fi nimeni interesat de competențele mele de traducătoare, așa că voiam să știu să fac ceva cu mâinile. Între timp el s-a întors pe continentul lui, iar eu am rămas agățată de cursul de masaj de la Piața Muncii, care a durat un an. Am cinci diplome de masaj, am uitat imediat toți mușchii și singura persoană care beneficiază de noile mele aptitudini e mama, cu care mă văd o dată pe an. Mă gândeam la un moment dat să mă duc maseuză pe un vas de croazieră, să dau ocol continentului pe care s-a întors bărbatul și să nu cobor niciodată de pe vas, știi tu, genul ăsta de chestie ca în romane. Asta ar fi folosit cu siguranță scrisului. Dar am început să am mai multă încredere în imaginația mea, pot să scriu orice fără să ies trei ani din casă și pot să-mi imaginez atât de puternic o scenă încât creierul meu să fie convins că s-a întâmplat.
În rest, cu celelalte, nu știu exact ce-am căutat. Au venit în parte din inerție, am fost un copil și un adolescent și un tânăr care n-a avut alte priorități în afară de școală (din păcate, aș zice acum) și în parte din faptul că sunt un om curios și dacă nu am în permanență ceva de învățat mă plictisesc.
Acum nu cred că mai caut nimic, am observat că viața are tendința să-ți dea răspunsuri la întrebări pe care nu le-ai formulat sau nici măcar nu te-ai gândit c-ar putea fi formulate, așa că sunt mai deschisă spre ce vine înspre mine, nu mai caut, ci doar primesc.

B.C.: Ai 34 de ani și tot cam atâtea cărți traduse. În ultimul timp ești invitată din ce în ce mai des să vorbești în numele traducătorului român, mai ales de când a fost înființată Asociației Traducătorilor Literari – ArtLit. Pentru ce lupți?

L.B.: Aici aș putea să te direcționez pe site-ul asociației, unde e o listă lungă de lucruri care trebuie ameliorate în statutul traducătorului de literatură și în relația lui cu editurile. Ce ne doare cel mai mult acum e tariful mediu de 3 euro pe pagină, cel mai mic din UE, mult chiar sub nivelul vecinilor noștri din Bulgaria sau Macedonia. Ar trebui cel puțin 5 euro ca să putem trăi din asta. În ultima vreme, din fericire, am observat că se fac progrese. Cu pași mici, dar încet-încet ne dezvoltăm și noi o cultură asociativă. (Situația breslei a ajuns dezastruoasă pentru că în jungla tranziției nu a existat nicio organizație adevărată care să lupte pentru drepturile traducătorilor și astfel s-au creat niște standarde financiare extrem de păguboase pentru ei. Cei mai mulți le-au acceptat pentru că n-au avut repere, n-au știut ce și cum să negocieze, nu și-au cunoscut colegii, cu care să facă schimb de informații etc.) De asemenea, dezvoltăm o cultură a voluntariatului, a implicării susținute și pe termen lung (toți suntem voluntari în asociație). De asemenea, cred că începem să ne dăm seama că e important să colaborăm, nu să fim dușmani, că dacă e fiecare pentru el nu constuim nimic. Conștiința apartenenței la comunitate e ceva recent în România și încrederea se construiește greu, oamenii care se asociază pentru a încerca să schimbe ceva în bine încă sunt priviți cu suspiciune, dar eu sunt optimistă. Cred că în momentul ăsta important e să nu ne descurajăm văzând că lucrurile nu se întâmplă peste noapte, fiindcă nici n-au cum.

B.C.: În 2016 ai publicat o carte pentru copii, Rostogol merge acasă. Am înțeles că lucrezi la o continuare și că ți-ar plăcea ca la un moment dat să-ți ilustrezi singură poveștile.
Ce planuri mai ai, literar vorbind? Se-ntâmplă vreodată să-ți pui ceva în cap și să nu reușești?

L.B.: Da, continuarea se numește Rostogol păzește pepenii și mai are puțin până la tipar. Mai am în cap niște povești cu porcușorul Rostogol și dacă o să fiu sănătoasă și o să am timp, o să le scriu. Mă bucur că am găsit pentru Rostogol o editură deschisă și pe partea de poveste și pe cea de ilustrație, pentru că nu e cartea clasică pentru copii. Așa cum am mai zis, eu nu cred că un copil e un adult neevoluat, căruia trebuie să-i vorbești „pe limba lui”, adică simplu și servindu-i la final morala, ca și când el nu e în stare să înțeleagă mare lucru din ce citește.
Planuri am o grămadă, dar nu-mi place să vorbesc despre ele decât atunci când proiectele sunt aproape gata. Tocmai pntru că se întâmplă să nu reușesc sau reușesc să le duc la bun sfârșit, dar apoi sunt respinse de editor. Mi s-a întâmplat și asta de câteva ori, dar nu mă descurajez, sunt conștientă că nu avem toți aceleași gusturi, că mai ratez și eu și, în plus, dacă mi-ar ieși totul șnur, viața ar deveni un pic suspectă.

<em>Rostogol merge acasă</em> |© Editura Arthur
Rostogol merge acasă |© Editura Arthur

Bogdan Coșa: Mi-ai spus la un moment dat că-ți dorești ca scriitorii români să facă o literatură mai bună. La fel, puțin după ce-am debutat, mi-ai spus că ar trebui să-mi văd de texte, să-mi lucrez textele, că asta-i tot ce trebuie să fac. Ce crezi, se scrie prost la noi? Se scrie neglijent? E și ăsta un motiv pentru care ajungem atât de greu pe piața străină de carte?

Lavinia Braniște: Nu-mi amintesc exact aceste discuții, dar mă refeream probabil la faptul că e mult potențial care se risipește în cărți scrise neglijent. Probabil că era cititorul exigent din mine cel care vorbea. Cred în continuare asta, dar am ajuns conștientă între timp cât de mare este investiția scriitorului într-o carte și cât de greu e acum, în România cel puțin, să-ți acorzi câteva luni pentru a scrie, pentru a te strădui să dai ce-i mai bun. Nu avem programe de rezidențe, nu avem burse, iar astea sunt vitale pentru scriitori, căci procentele din vânzări sunt nesemnificative. Atunci când scrii noaptea sau din două în trei weekenduri, nu ai cum să te scufunzi în text, să fii acolo sută la sută și să dai tot ce poți da.
Dar n-aș zice în niciun caz că se scrie prost. Și, din fericire, editurile au început să se uite mai cu atenție și la autorii români, să se mai scuture de mania traducerilor.
Piața străină de carte e o discuție mai degrabă separată de asta despre situația scriitorului român. Pur și simplu suntem o cultură mică, ce nu prezintă interes și puțini riscă să publice autori din zone din astea. O editură e un business în fond, e mai comod și mai sigur să alegi din zone tatonate. Pentru scriitorul român e o loterie să ajungă să fie tradus. Sau cel puțin să ajungă la acele prime traduceri care dau bobârnacul bulgărelui de zăpadă. Un factor extrem de important e și implicarea autorităților de aici pentru promovarea literaturii române în străinătate. Literatura norvegiană, de exemplu, e așa de bine reprezentată internațional pentru că NORLA investește foarte mult în asta. Nu știu ce șanse de vizibilitate ar fi avut cărțile lor contemporane de succes dacă ar fi fost produse într-o țară mică și săracă din fostul bloc comunist, indiferent cât de valoroase literar ar fi fost ele. Deci dincolo de scriitor și de munca lui, sunt foarte mulți factori, foarte multe planete care trebuie să se alinieze favorabil și mai cred că ține mult și de noroc. În general sunt o persoană care crede mai degrabă în muncă decât în noroc, dar aici am de multe ori senzația că e cu adevărat o loterie.

B.C.: Anul viitor România va fi invitata de onoare a Târgului de Carte de la Leipzig. Exceptându-i pe cei traduși deja în germană, dacă ai avea putere de decizie, care ar fi autorii pe care ai miza? Care-s vocile contemporane românești care chiar ar trebui să se-audă?

L.B.: Îți spun câteva fete care-mi plac: Ioana Bradea, Elena Vlădăreanu, Alexandra Rusu, Ana Rotea.

B.C.: Dar tu, dacă ai fi invitată, care ar fi autorii nemți pe care ți-ar plăcea să-i asculți?

L.B.: Juli Zeh și Julia Wolf.

B.C.: Am înțeles că, pe lângă engleză, franceză și spaniolă, te descurci și în germană. Dacă ar trebui să ajungi înapoi la Goethe, să-l citești în germană, care ar fi traseul pe care ai coborî din prezent spre secolul al XVIII-lea? Care au fost autorii de limbă germană pe care i-ai citit cu plăcere sau, dimpotrivă, pe care i-ai ratat și ți-ar plăcea să-i recuperezi în original?

L.B.: Nu pot să fac un traseu istoric, pentru că nu am o imagine globală a literaturii germane. Mi-ar plăcea să pot citi literatură în original, dar e cale lungă până acolo. Îmi place mult Juli Zeh, care a fost la București la un festival acum ceva vreme, are două cărți traduse la noi, Vultur și înger la Niculescu și Schilf la Polirom. Pe aceasta din urmă am citit-o prima și atunci am avut senzația că e o autoare pentru care merită să învăț germană, s-o pot citi în original (un gând destul de ambițios, totuși). Am mai citit o carte de-a ei în franceză, La fille sans qualités. De asemenea, în completarea întrebării de mai sus, aș mai spune că mi-ar plăcea să citesc și romanele Juliei Wolf, care a avut o lectură la Institutul Goethe anul trecut. Mi-a plăcut fragmentul din Alles ist jetzt pe care l-a citit și tot aștept traducerea în limba română, care nu știu când o să se întâmple. Când am văzut pe internet că a apărut și Walter Nowak bleibt liegen mi-a părut din nou rău că n-o pot citi mai repede, în original.

B.C.: În încheiere, m-aș bucura dacă ai putea formula un sfat pentru scriitorii începători. Ce ți-ar fi prins ție bine să fi știut de la-nceput?

L.B.: Mi-ar fi prins bine să am mai multă încurajare din parte apropiaților și a profesorilor de română, dar asta nu a ținut de mine și nu am conștientizat la ora aceea. Sfatul e simplu, trebuie citit și scris cât mai mult, trebuie răbdare și perserverență, trebuie să-ți cunoști și să-ți accepți limitele și să nu le forțezi dacă nu e neapărat nevoie.

Bogdan Coşa 
mai mult
Dialog de idei

Paleologu, despre Valentin Popa: „Exprimarea sa este troglodită într-un mod continuat”

vl

Fostul ministru al Culturii Theodor Paleologu a declarat, marţi, la RFI, îl critică pe noul ministru al Educaţiei, Valentina Popa, subliniind că apologia plagiatului este absolut scandaloasă, iar exprimarea acestuia ”este troglodită într-un mod continuat”, nefiind vorba despre greşeli izolate, datorate emoţiei, scrie News.ro.

Noul ministru al Educaţiei a afirmat la audierile din comisiile parlamentare că au existat progrese în învăţământ şi că e păcat să scoatem în evidenţă „elemente nu atât de importante, cum ar fi plagiatele”. De asemenea, Valentin Popa susţine că termenul „pamblică” folosit de el în spaţiul public este un regionalism din Moldova.

Theodor Paleologu taxează declaraţiile noului ministru al Educaţiei: „Pamblica o mai putem trece cu vederea. Partea proastă este că exprimarea noului ministru este troglodită într-un mod continuat, nu sunt nişte greşeli izolate, datorate emoţiei. Foarte gravă este de fapt apologia plagiatului. Este absolut scandalos. Unii dintre rectorii care au semnat pentru noul ministru al Educaţiei sunt ei înşişi acuzaţi de plagiat. Asta este extrem de grav, apologia plagiatului făcută de noul ministru. Nu că ar fi mai rău decât precedentul. Să nu uităm că Liviu Pop s-a dedat unor josnicii fără nume, pentru a masca plagiatul lui Victor Ponta în 2012. Deci la urma urmei e din lac în puţ, suntem între miniştri comparabili”.

Fostul ministru al Culturii îi critică de asemenea pe rectorii care au semnat o scrisoare de susţinere a noului ministru al Educaţiei, un lucru „de o tristeţe infinită”, în opinia sa.

„Ce mi se pare cel mai trist şi dezgustător este atitudinea rectorilor de la 30-45 de universităţi din ţară şi modul în care este redactată acea scrisoare trimisă nu se ştie către cine. Asta mi se pare cel mai grav, de fapt, că nu mai e vorba aici de PSD, e vorba de decăderea totală a învăţământului superior românesc. Nişte rectori se pretează la o asemenea josnicie şi platitudine. Asta într-adevăr este dezastruos şi arată în ce hal a ajuns învăţământul superior românesc, în ce faliment moral şi academic (…). Mie mi se pare că această scrisoare a rectorilor este de o tristeţe infinită în privinţa învăţământului în România şi a viitorului acestei ţări”, afirmă Paleologu.

Pe de altă parte, Theodor Paleologu e de părere că noul ministru de Finanţe, Eugen Teodorovici, vrea să bage populaţia „cu capul sub apă” printr-o eventuală introducere a impozitului progresiv.

„O persoană care e articulată, adică vorbeşte omeneşte, inteligibil, Teodorovici spunea că se gândeşte la reintroducerea impozitării progresive. Karl Marx spune în manifestul Partidului Comunist care este logica impozitului progresiv şi anume de a măcina proprietatea, de a combate burghezia. Sigur că are o logică (…), asta este logica impozitării progresive, combaterea proprietăţii. Este un mod de impozitare profund nedrept (…). Or marele rău pe care-l face PSD este în acest domeniu. Ajungem la sapă de lemn. Totul s-a scumpit, te duci la magazin, sunt produse la care s-a dublat preţul sau au creşteri de 80%-90%. Aşa că creşterile salariale sunt într-adevăr aplaudate de unii beneficiari foarte încântaţi că pe hârtie li s-a mărit salariul, dar economic este un dezastru (…). Iar ministrul Teodorovici se gândeşte să introducă impozitul progresiv, ca să ne distrugă şi mai mult, să ne bage efectiv cu capul sub apă pe noi, cei care facem ceva, producem, plătim taxe”, afirmă Paleologu.

mai mult
Dialog de idei

Scriitorul Răzvan Petrescu: Fără autoironie nu se poate trăi

mandarina-1

Răzvan Petrescu (n. 1956, Bucureşti) este medic de profesie, dar din 1990 s-a dedicat literaturii.
Debutează în 1986, în volumul colectiv Debut ’86. Urmează volumele de proză scurtă Grădina de vară (1989) Eclipsa (1993), Într-o după-amiază de vineri (1997). Publică şi volume de interviuri, publicistică şi jurnal.
La începutul acestei toamne Răzvan Petrescu a lansat o nouă carte intitulată “Mandarina”. Un volum plin de umor, absurd şi subiecte delicate. Răzvan Petrescu este considerat de critici unul dintre cei mai buni autori de proză scurtă de la noi.

Razvan Petrescu

Răzvan Petrescu

Doina Borgovan: Aţi lansat un volum de povestiri, care se numeşte Mandarina, la exact 20 de ani de la lansarea precedentei dumneavoastră cărţi. În videoclipul de prezentare al acestui volum spuneţi că prima povestire încearcă să-şi trieze cititorii. În ce fel?

Răzvan Petrescu: Era de fapt mai mult o glumă, pentru că în aceşti 20 de ani am scris diferite cărţi de nonficţiune şi doar cinci povestiri. Fetiţa cu chibrituri este prima din cele cinci, am scris-o în urmă cu câţiva ani. Ideea s-a născut de când am citit povestea, deci de acum 50 de ani. Mi s-a părut că nu e corect ca fetiţa să moară, să fie tragedia asta şi ea să nu se răzbune. Planul a fost ca ea să se răzbune cumva. Ceea ce, după cum se va vedea, se întâmplă în povestirea mea, apăsând tragicul lui Andersen, ducându-l în zona ororilor.
Sunt câţiva prieteni ai mei, scriitori şi critici literari, care au spus că nu au aflat toate conexiunile dintre repere şi reperele în sine, cu toate acestea le-a plăcut foarte mult povestea. Am vrut să arunc o plasă de repere muzicale şi literare, în aşa fel încât fetiţa să fie înconjurată, protejată.

Doina Borgovan: Am sesizat în povestirile din carte un filon autobiografic: o preocupare intensă pentru relaţia cu tatăl, pentru relaţia cu fiul.

Răzvan Petrescu: Am gândit-o cu trei teme majore, prima temă fiind relaţia tată-fiu (şi aici sunt lucruri autobiografice), a doua temă fiind cea a securiştilor (un fost comandant de lagăr comunist şi victima sa), iar a treia temă fiind improvizaţia liberă pe o temă dată.

Doina Borgovan: Spuneţi că pe măsură ce trece timpul şi pe măsură ce îmbătrânim, avem amintiri din ce în ce mai vesele, deşi trecutul nostru nu are cum să fie vesel.

Răzvan Petrescu: Era o lume înspăimântătoare, dar sigur că unii au reuşit să se adapteze. Una din definiţiile inteligenţei este: “inteligenţa înseamnă adaptarea la un mediu”. Din punctul acesta de vedere, evident că nu sunt inteligent.
Eu ştiu precis că am dosar de Securitate. Ştiu de la cineva care mi-a căutat dosarul. La unii, pe dosare erau puse nişte etichete. Pe dosarul meu scria “Incontrolabil”, de care m-am bucurat foarte tare. Mai mult de eticheta asta nu ştiu, dar incontrolabil pentru ei: dacă nu puteam fi controlat, nu puteam fi deci nici racolat. Am fost şi pârât la Securitate. Nu prea e confortabil să ştii că nişte oameni odioşi cunosc diferite lucruri despre tine.

Doina Borgovan: Vă gândiţi că poate o data, în viitor, veţi fi curios să vă cereţi dosarul de la Securitate?

Răzvan Petrescu: E posibil, însă mai e ceva: e foarte posibil, după câte îmi dau eu seama, să-mi găsesc acolo vreo doi prieteni. Şi cum am înaintat în vârstă destul de straşnic, parcă n-aş vrea să rup relaţiile cu ei. Oricum am prieteni puţini.

Doina Borgovan: Şi totuşi, ar fi nevoie de o revoluţie morală în societatea noastră.

Răzvan Petrescu: Era nevoie încă din 1989, de la Timişoara. Atunci trebuia făcut ceva. Acum nu cred că se mai poate întâmpla nimic. N-are cum: sunt puii comuniştilor, puii securiştilor în politică, ce le mai putem face?

Doina Borgovan: În povestirea care se numeşte Tapiţerie, vorbiţi despre puterea cuvântului, despre puterea lui de a produce efecte. N-are literatura măcar un dram de putere de a schimba lucrurile?

Răzvan Petrescu: Poate că are, în sensul zonei imediate (a rudelor, a prietenilor), nu cred că mai mult. Toate schimbările s-au făcut nu prin cărţi. Totuşi e foarte greu de cuantificat lucrul acesta. Dar dacă te uiţi la oamenii care au participat la schimbare (oamenii normali, oamenii obişnuiţi), aceia care au participat la schimbare de pe poziţii importante nu sunt genul care să fi citit cine ştie câtă literatură. Rezistenţa prin cultură e o formă mai puţin de disperare, e o formă de laşitate. Sunt nişte generaţii de laşi (mă refer strict la bărbaţi, că femeile nu sunt croite pentru a face revoluţie). Nu vrem să recunoaştem lucrul acesta, ceea ce e păcat, pentru că poate aşa ne-am putea purifica mai bine ca societate culturală, pentru că nu-I poţi cere unui ţăran amărât acelaşi lucru ca cel pe care i-l ceri unui intelectual.

Doina Borgovan: Să vorbim un pic şi despre titlul volumului, pentru că atunci când descoperi de unde vine titlul acestui volum… Eu personal foarte tare m-am emoţionat.

Răzvan Petrescu: Să spunem doar că substantivul apare o singură dată, şi apare într-o proză cu mai multe trimiteri, care se leagă de altele. Sunt mai multe posibile interpretări. Una din interpretări ar fi că din punctul de vedere al autorului – al meu -, speranţa în omenire e foarte, foarte mică.

Doina Borgovan: Şi totuşi reuşiţi să vă păstraţi autoironia şi umorul.

Răzvan Petrescu: Din punctul meu de vedere, primul pe care trebuie să-l ironizezi eşti tu. Dacă nu faci lucrul acesta, vei ajunge într-o zonă în care vei fi foarte mulţumit de tine şi, mai departe, într-o zonă ruptă complet de realitate. Practic ajungi foarte nesuferit. Pe de altă parte minitragediile, că în fond tragediile de familie nu le poţi povesti cu un ton dramatic, pentru că rişti să cazi în sentimentalism. Şi atunci, salvarea din magiunul sentimental vine prin umor.

Doina Borgovan: Şi totuşi, cel care are umor trebuie să aibă un pic de încredere în viitorul umanităţii.

Răzvan Petrescu: E foarte bine să ai speranţe. Eu nu am nicio speranţă, dar asta nu înseamnă că nu e mult mai bine să fii ca dumneavoastră.

Doina Borgovan: Sunteţi mulţumit de Mandarina?

Răzvan Petrescu: M-am apucat din nefericire să o recitesc zilele trecute (asta după ce am citit-o şi am recitit-o de am înnebunit, am făcut vreo 8 variante). Recitind acum, unele mi-au plăcut, altele mai puţin. Să vedem, dacă mă mai sunaţi peste o săptămână vă spun sigur dacă mi-a plăcut sau nu.

Doina Borgovan: De regulă scriitorii nu mai petrec timpul cu cărţile lor.

Răzvan Petrescu: E adevărat, aşa am făcut şi eu cu toate celelalte cărţi, până la asta.

Doina Borgovan: Într-una dintre povestiri vorbiţi despre pana scriitorului. Spuneţi că “dacă ai scris prima frază, eşti pornit pe făgaş”. Însă citind povestirile dumneavoastră, mi s-a părut că şi ultima frază este foarte bine căutată.

Răzvan Petrescu: E foarte adevărat. Ultima frază, uneori am marele noroc să vină pur şi simplu. Din cauza asta atelierele de creaţie literară sunt destul de ciudate (deşi şi eu am ţinut câteva): poţi să-I înveţi câteva lucruri de bază, câteva reguli, dar procesul de creaţie nu ai cum, nu se poate explica. Eu nu pot să explic cum vine ultima frază. Dacă termin povestirea şi nu sunt mulţumit, atunci într-adevăr mă gândesc bine de tot la încheiere.

Doina Borgovan: Aţi renunţat la medicină după 8 ani de profesat. În ce măsură a fost o decizie dificilă?

Răzvan Petrescu: Cred că eu am vrut să dau la filologie de la început. Şi în sfârşit, conjunctura a făcut să mă duc la medicină. M-a influenţat tata. Eu nu voiam să fac altceva decât să scriu. Iar tata mi-a zis, împreună cu profesorul meu de literatură de la liceu, să nu ajung eu profesor de română la ţară; mai bine să dau la medicină. Aş fi făcut radiologie (îl aveam profesor pe tata) şi la 1.30 eram deja acasă, aveam timp de scris. Planul acesta s-a prăbuşit, odată cu interzicerea specializării. Deci în momentul când s-a prăbuşit regimul, am fugit din medicină. Mi-a fost greu în primele două săptămâni, când am făcut deja alegerea să plec de la dispensarul la care lucram, la redacţia revistei Cuvântul.
Atunci da, două săptămâni m-am gândit că renunţ la o profesie foarte sigură – nu mi se mai părea urâtă – şi mă arunc în necunoscut.

Doina Borgovan: Sunteţi de regulă “locuit” de manuscrisele pe care le citiţi?

Răzvan Petrescu: Nu mă locuiesc, mă parazitează: îmi parazitează gândirea ficţională. Pentru că majoritatea cărţilor pe care le-am făcut ca redactor au fost din zona motivaţională.

Doina Borgovan: Lucraţi la ceva acum?

Răzvan Petrescu: Aş fi vrut, dar iarăşi s-au înverşunat lucrurile şi am foarte mult de lucru la editură, astfel încât nu ştiu când o să urmeze încă o carte, dar sper că va fi cât mai curând.

Doina Borgovan: Să ne aşteptăm la un turneu de promovare a Mandarinei?

Răzvan Petrescu: Fiind atât de dezamăgit de specia umană, sunt în depresie de foarte multă vreme. Nu prea mai ies din casă, doar vin la editură şi înapoi. Ştiu că e necesar, dar nu-mi plac turneele. Mi-aş dori totuşi, nu v-am văzut niciodată oraşul şi aş dori să-l văd.

Doina Borgovan

mai mult
Dialog de idei

Inegalitatea este temelia dreptății și reazemul dragostei

cantar

Dumnezeu nu este Dumnezeul egalității, ci al dragostei. Egalitatea ar înlătura toată dreptatea și toată dragostea, ar înlătura toată moralitatea.

Oare soțul își iubește soția din pricina egalității? Mama își iubește oare copilul din pricina egalității? Prietenul își iubește oare prietenul din pricina egalității? Inegalitatea este temelia dreptății și reazemul (sprijinul) dragostei.

Câtă vreme dăinuiește dragostea, nimeni nu se gândește la egalitate. Câtă vreme domnește dreptatea, nimeni nu vorbește despre egalitate. Când se pierde dragostea, oamenii vorbesc despre dreptate și gândesc la egalitate. Când, odată cu dragostea, piere și dreptatea, oamenii vorbesc despre egalitate și se gândesc la imoralitate. Adică, când morala piere, imoralitatea îi ia locul. Din mormântul dragostei răsare dreptatea, din mormântul dreptății răsare egalitatea.

Sf. Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, 2009

––––––––––––––VS––––––––––––––-

Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitatii dintre oameni

Omule, de oriunde ai fi si oricare ti-ar fi parerile, asculta: iata istoria ta, asa cum am citit-o nu in cartile semenilor tai, care sunt mincinoase, ci in natura, care nu minte niciodata. Tot ceea ce va veni de la ea va fi adevarat – fals nu va fi decat ceea ce voi adauga de la mine, fara sa vreau.Epocile de care voi vorbi sunt foarte indepartate. Cat de mult te-ai schimbat fata de ceea ce erai! Ceea ce voi descrie este, ca sa spun asa, viata speciei tale, dupa calitatile pe care le-ai primit si pe care educatia si obiceiurile tale le-au putut perverti, insa nu le-au putut distruge. Simt ca exista o varsta la care omul individual ar vrea sa se opresca; tu vei cerceta varsta la care ai fi dorit sa se opresca specia ta. Nemultumit de starea ta actuala, din ratiuni care anunta pentru nefericitii tai urmasi chiar mai mari nemultumiri, poate ca vei dori sa te intorci in acele vremuri – si acest sentiment trebuie sa se constituie intr-un elogiu pentru strabunii tai, o critica la adresa contemporanilor si o viziune infricosatoare pentru cei ce-ti vor urma.

Jean-Jacques Rousseau 

mai mult
Dialog de idei

Theodor Paleologu și Stelian Tănase despre situația în care se găsește Casa Regală

casa-regală

Eseistul și profesorul Theodor Paleologu și analistul politic Stelian Tănase au fost invitați, marți seara, în platoul emisiunii Jurnal de Seară, difuzată de luni până joi, de la ora 20:00, unde au vorbit despre situația în care se regăsește Casa Regală, după dispariția Regelui Mihai, dar și despre ce șanse are Principesa Margareta să atragă același capital de imagine pe care l-a câștigat tatăl ei printre români.

Theodor Paleologu a vorbit despre excluderea de la succesiune a principelui Nicolae, afirmând că imaginea acestuia a avut de suferit după ce ar fi avut o fetiță cu o tânără, Nicoleta Cârjan, dar copilul nu a fost recunoscut în mod oficial.

„E foarte clar că principesa Margareta trece înaintea prințului Nicolae. Mai trebuie spus ceva despre decizia Regelui. Ea nu are altă valoare decât aceea de dorință a Majestății Sale. Nu are forță legală. E foarte importantă dorința Regelui, dar atât. Pe de altă parte, nici Nicolae nu are o legitimitate mai mare, pentru că tatăl lui nu e de neam regal. Și legitimitatea lui era de aceeași factură ca a principesei Margareta.

Mai e un lucru. Unii simpatizanți ai principelui Nicolae s-ar putea să fie supărați de ce voi spune acum. I-a făcut foarte mult rău exaltarea românească. Românii sunt foarte exaltați. Când te duci în sute de locuri și sunt oameni care îți spun că ești speranța lor, dacă nu ești pregătit mental pentru asta, începi să crezi și ți se urcă la cap. Eu însumi a trebuit să fac eforturi foarte mari să nu mă las îmbătat de exaltarea românească.

Noi nu ne dăm seama cât de nocivă este exaltarea, care face rău celui căruia i se adresează. Se explică erorile pe care le-a făcut, a avut ghinion. Și noi am avut ghinion cu diferite întâlniri. Și eu am dat-o în bară cu o persoană de sex opus. Cui nu i se întâmplă? A dat peste o persoană care are un anumit profil personal, Nicoleta Cârjan. M-am uitat pe Facebook-ul ei și este groaznic, adică mă mir că nu și-a dat seama peste cine a dat. Dar i se întâmplă oricărui bărbat, oricărei femei să se înșele asupra partenerului. 

În situația asta, are consecințe ceva mai serioase. Vreau să spun că printre cei care contestă Familia Regală există acest mit negativ al principelui Radu. Nici nu vreau să repet tot ce se spune despre Radu. Realitatea e alta. Principesa Margareta este extrem de puternică, foarte voluntară, autoritară și inteligentă, care are viziunea ei. Nu e deloc așa cum se crede, că prințul Radu decide tot. Unele tendințe ale ei poate că nu ne plac așa mult.”, a declarat Theodor Paleologu.

Stelian Tănase: „În vizita din ’92, îl vedem la balcon, atunci l-am cunoscut. Nu știm niciodată ce se petrece într-o familie. Știu multe detalii din această poveste, dar nu știu cărora să le dau crezare. A fost și o rivalitate internă, o problemă de succesiune, cine să moștenească. Revenind la Nicolae, el a venit aici cu un anumit rol, pe care i l-a atribuit Casa Regală, pentru care el nu a fost pregătit. M-am mirat, pentru că în ’92, când a fost adus, scenariul era exact ăsta: să îl creștem ca pe un viitor rege. Când a ajuns la o vârstă coaptă a fost adus în România. A fost nepregătit, nu s-a adaptat.

Theodor Paleologu: „E greu de spus (n.r. dacă este cap de linie). Margareta are o poziție importantă. Dar să nu uităm nici de familia Sigmaringen. Despre asta se poate discuta. Nu că îmi fac iluzii, cred că în istorie niciodată nu poți să spui că s-a încheiat ceva.

Stelian Tănase: „Lucrurile sunt imprevizibile și mă întreb dacă principesa Margareta, despre care cred că are veleități de om politic, trebuie să transfere imaginea pe care oamenii și-au făcut-o despre Regele Mihai spre principesa Margareta. Asta e cheia problemei. Va reuși să aibă capitalul de simpatie al Regelui? Asta e problema pe care va trebui să o rezolve”.

Digi 24

mai mult
1 2 3 4 5 6
Page 4 of 6