close

Promovate

Grupul de la PloieștiPromovate

Literatura din călimară a cenaclului I.L. Caragiale

cenaclu_cronica_aprilie_25

(Foto, de la dreapta la stanga  🙂 ) – Ioan Vintilă Fintiş, Livia Dimulescu, Violeta Sfetcu, Olimpia Tacu, Alexandru Popa, Rodica Kati Enache, Valentin Irimia, Mihai Ioachimescu) Instantaneu de după şedinţa de cenaclu realizat de Ivone Scărlătescu)

A venit ziua revederii colegilor şi prietenilor din Cenaclul I.L.Caragiale, bineînţeles tot la primitoarea şi drăgălaşa noastră Filarmonică unde au răspuns prezent unui apel imaginar, scriitorii Ion Vintilă Fintiş, preşedintele Cenaclului şi membrii acestuia, Florin Manole, Vali Irimia, Katy Enache, Ivone Scărlătescu, Livia Dimulescu, Mihai Ioachimescu, Marian Zmaranda, Octavian Onea, Leonida Chifu, Dan Minoiu şi musafirii noştrii, Alexandru Popa, Olimpia Tacu şi Violeta Sfetcu, primii doi fiind invitaţi de mine să participe, prezentându-se cu câteva date de identificare colegilor de Cenaclu.

Am purces la parcurgerea temelor şi punctelor noastre de bază, prin Revista Presei Literare, rubrică revenind în sarcina poetului Ion Vintilă Fintiş, care ne-a prezentat nişte frumuseţi literare apărute în ultimele două “Românii literare” , şi în “Adevărul de weekend” şi în revista “Argeş”, făcând referire şi la Antologia prezentată de mine ,”Literatura din Călimară” carte care mi-a reprodus câteva poeme şi la care am colaborat cu mare plăcere. A fost de asemenea prezentată cea mai recentă apariţie editorială, marca Dan Minoiu, anume “Ţigara Ultimului parcurs”.

Cărţile au fost bine apreciate şi prin citirea unui poem din Antologie, am trecut la o altă rubrică permanentă – Cel mai recent poem. Au mai citit Ivone Scărlătescu şi pentru prima oară într-un Cenaclu tânărul Alexandru Popa, care s-a bucurat de aprecieri. Aşteptăm toţi tinerii care scriu sau nu, să ni se alăture în acest demers cultural.

După o pauză de ţigară, în care am fost serviţi de Katy cu ceai şi cafea, s-a trecut la rubrica susţinută de criticul nostru Marian Zmaranda, aceea a unei ,,Lecturi la microscop,, astăzi fiindu-ne prezentat un volum de critică literară “Ochiul lentilei critice” semnat Ştefan Ion Ghilimescu şi în care se regăsesc trei poeţi dragi mie, Vintilă Fintiş, Marian Dragomir şi Camelia Radu.

O lectură generoasă, spunea domnul Zmaranda cu preţiozităţi din Heideger, cu multe note proprii pline de cuvinte incitante, o carte relevând frumuseţi reale ale unor poeţi, nu nepărat foarte cunoscuţi, dar existenţi, trăitori, cu sârg şi aplecare pentru fenomenul artistic.

S-a trecut apoi la -Lectura de Cenaclu – prezentată azi, de Katy Enache, care, urmare unei lecturi “20 de ani în Siberia,, scrisă de o femeie din Bucovina, uşor alfabetizată, cu doar 3 clase, a scris şi ne-a prezentat câteva eseuri de substanţă. O carte , spunea ea cuprinzând adevăruri, răutăţi, fapte, locuri, oameni, întâmplări.

O carte şocantă, dureroasă despre adevăruri care nu condamnă neapărat, ci eliberează.După citire, poetul Vintilă Fintiş, s-a pronunţat că lectura este de fapt o introspecţie vis a vis de experienţa cutremurătoare a unei femei trăitoare într-o Siberie , care multora din noi ne aparţine.

Dan Minoiu , discută despre consistenţa celor scrise, în sensul că spre final, aceasta s-a diluat considerabil, fapt susţinut şi de Marian Zmaranda care a mai adăugat că prima parte a fost mai literară, a doua mai jurnalistică, dar este o scriitură prezentând disconfortul colectiv.

Octavian Onea, susţinea cu rugăminte chiar, că ar dori îndepărtarea de orice Siberie, iar Mihai Ioachimescu, făcea paralela celor auzite cu un film SF, de mare calitate. Aceeaşi paralelă, cu un alt film o face şi celălalt critic al nostru, Leonida Chifu, care mai adaugă şi că toate şi războaiele şi nefericirile au condus, spre binele tuturor, la facerea Uniunii Europene.

Florin Manole, vorbeşte de un alt Memorial al Durerii, despre unele şi multe lucruri şi întâmplări abominabile trecute sub tăcere şi ne aduce aminte că trebuie să ne punem întrebări pentru a deveni celălalt, povestind chiar un episod biblic.

Violeta Sfetcu ne aminteşte şi atrage atenţia că acum se comunică mult mai uşor, dar e degeaba, Ivone Scărlătescu aducându-şi aminte de o altă carte povestind viaţa unor români armeni siliţi să îndure drumul pribegiei, susţinând că paradoxal, noi, suntem programaţi de el, de Război, deşi a afectat atâta de rău familia.

Pe acestă temă Livia Dimulescu e de acord că întâmplările de la nivel personal se pot transforma în drame colective şi că izolarea nu numai că nu este bună, dar este letală. Discuţii aprinse, încinse ca în timpul unui grătar, să tot participi. Sper că v-a făcut poftă să participaţi şi dvs. şi până data viitoare , vă pup pe frunte.

(Dan MINOIU)

mai mult
EditorialPromovate

Anii 30, după Hristos

icoana_editorial_manole_15_aprilie_17

” Pe la anii 30 d. H. o șleahtă de sărăntoci cărora Iisus le spălase creierul și erau convinși că vor domni peste Israel, că ei îi vor fi de ajutor atunci când el va deveni împărat, se țineau după el ca niște copii – odată i-a și spălat pe picioare – păcăliți cu vorbe la care oricine visează, mai ales după ce s-au lămurit că așa ceva există, că e posibil și că, de-a lungul timpului, s-a mai întâmplat doar că, bineînțeles, întotdeauna altora.

Nu vecinilor lor, nu celor din satul lor. Și totuși s-au lăsat păcăliți, și totuși Iisus, pe lângă puterea pe care ei și-o închipuiau și vedeau că el o are, mai avea o putere, aceea a înțelepciunii, poate a vicleniei își spuneau ei, și nu era deloc înafara planurilor și închipuirilor însoțitorilor lui, ba dimpotrivă, cu atât mai bine dacă urmașul lui David și Solomon, miljocitorul lor spre dobândirea bogățiilor împărătești va fi și un înțelept.

Și încep să exulte și să exalte în sufletele lor de oameni săraci și suspicioși în săracia lor, de oameni simpli și credincioși în credința lor, de oameni care aveau o moștenire din alte vorbe ale unei povești frumoase despre împărați și despre profeți ai neamului lor amărât ca orice neam mic și supus de puterile cele mari ale împărățiilor din jur, moștenire pe care acum acest Iisus le-o punea pe tavă.

Cine este acest Iisus? Ar putea el să împlinească aceste dorințe, în fond legitime, ale oricărui suflet obosit de griji, dornic de odihna pe care o au cei puternici, cei care comandă și li se împlinesc dorințele; este acest Iisus ca unii dintre aceștia?

Poate fi, și-au zis însoțitorii lui, încercând și ei să se convingă pe sine că nu e totul o păcăleală, de vreme ce e mereu atât de sigur pe el, atât de blând și mereu calm în tot ce face și în tonul promisiunilor, nu atât explicitate de el -ba chiar el e de neînțeles de multe ori- cât văzute de ucenici ca posibile. Așadar El e Omul, el e cel pe care-L vom asculta și-I vom fi de ajutor și oameni de nădejde ai celui care va domni peste Israel și peste întreaga lume.”

Ce altceva să fie în sufletul celor care îl însoțeau pe Iisus, având aceste convingeri atunci când după intrarea în Ierusalim, după împlinirea unui vis care doar trebuia recunoscut de Preoți, Iisus e răstignit și omorât pe cruce ca unul care în realitate nu are nicio putere. Ce putea să fie în sufletul celor care l-au crezut și au crezut în el, când aceștia înțeleg, poate cu o durere sinceră în adâncul sufletului lor, că Iisus e doar un impostor?

Hristos a înviat!  Anul Domnului 2017

(Florin M.)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Luna lui april și poezia cenalcului I.L. Caragiale

cenaclu_intalnire_12_aprilie_2017

Foto – Ivone Scărlătescu (Octavian Onea, Livia Dimulescu, Marian Zmaranda, Ioan Vintila – Fintis, Dan Minoiu, Kati Enache, Leonida Chifu)

Ne-am adunat la ora stabilită, în frumosul aşezământ de cultură în care suntem găzduiţi de amfitrionul nostru, domnul Director al Filarmonicii ploieştene, Vlad Mateescu, pe care am avut plăcerea să-l salut astăzi, nu foarte mulţi colegi, dar reprezentativi, mulţi dintre noi fiind plecaţi din localitate şi lipsind motivat. Au răspuns la apel domnii Ion Vintilă Fintiş-preşedintele Cenaclului ,”I.L. Caragiale”, Marian Zmaranda, Onea Octavian, Leonida Chifu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Minoiu şi doamnele Livia Dimulescu, Ivone Scărlătescu, Kati Enache.

După o revistă a presei culturale, solidă, făcută de Ion Vintilă Fintiş şi cu ajutorul unor reviste literare de marcă ale momentului – Sintagme-Timiş, Poezia-Iaşi, Cafeneaua literară-Argeş, Revista-Argeş, şi a unor relatări orale din presa ultimelor două săptămâni şi a prezentării unui volum de critică în care era inclus chiar poetul Fintiş, s-a trecut la un moment aşteptat , acela al recitării unui poem recent.

A citit din revista ,,Poezia,, unde a fost recent publicat , poetul Dan Minoiu, completând din aceeaşi revistă de cultură cu o parodie făcută de Poetul Lucian Perţa la una din lucrările lui. A citit apoi colega noastră Kati Enache, două poezii sensibile, ambele intervenţii ale celor doi poeţi fiind bine primite de colegi, discutându-se pe temă cu interes şi plăcere. S-a trecut apoi la altă rubrică permanentă “Şerbetul de sâmbătă după amiază” eseu bine primit de colegi, făcând comentarii pe temă Leonida Chifu, Marian Zmaranda, Vintilă Fintiş, care şi-au manifestat acceptul vis a vis de non violenţă şi înţelegere în cadrul familial şi cel social.

S-a prezentat apoi de colegul şi prietenul nostru Marian Zmaranda un volum “Religie în Democraţie” al lui Camil Ungureanu, care vorbeşte despre ortodoxia românească şi nu numai, ieşită, de sub perioada comunistă, care vorbeşte despre America şi fascinaţia ei, o ţară în care sunt respectate religiile, Confesionalul, încă de la debutul ei ca ţară în devenire. S-a vorbit despre islam şi multifaţetele lui, prezentate în carte ca fiind netrăitor într-un stat laic, religia fiind apanajul celor puternici.A luat cuvântul şi Leonida Chifu şi Dan Minoiu şi Kati Enache pe această temă generoasă.

La rubrica vedetă – Scriitor în  recital, au fost citite de scriitoarea Livia Dimulescu fragmente dintr-un roman în lucru. Fragmente care au creat discuţii, toţii colegii contribuind cu ceva la formarea unei păreri, cât de cât omogene. Dan Minoiu spunea despre ce s-a citit, o curgere lină, cu emoţie la frazare, cu un dialog veridic, Leonida Chifu, spunea că nu are destule elemente de identificare şi că este vorba de un transfer de personalitate, Kati vorbea de zonele parcurse de Livia, cele ale traumei, ale neşansei copilăriei, Marian o încadra ca pe o scriitură subtilă, cu neprevăzut, iar Ivone s-a referit la pătrunderea în sufletul omenesc.

Vintilă Fintiş s-a referit la construcţie, ca fiind una arhetipală, Florin Sălceanu şi Octavian Onea concluzionând că avem de-a face cu o proză densă, de sugestie, care incită. Livia Dimulescu însăşi a recunoscut că nici ea nu ştie cum va continua, ce are să urmeze. Urându-i succes şi făcându-ne, ca întotdeauna, Ivone pozele aferente intrării noastre într-o imortalitate iluzorie, am plecat spre casă în pâlcuri.

Fiind într-in pâlc plin de bărbaţi am putut să văd cum lângă noi opreşte o maşină de fiţe imensă, cam de 10 ori mai puternică decât forţa de pricepere a domnişoarei care o conducea şi care dându-se jos de la volan, ne privea din susul poziţiei ei sociale de femeie avută, cu o superioritate demnă de o cauză mai bună.

Am văzut-o cum se înduioşează la cât de pauperi părem şi i-am adresat umil câteva cuvinte care sigur nu le-a priceput : -Suntem mulţi, dar puţini la minte. A dat din cap a princiară înţelegere şi a spus cu un glas de soprană ieşită la pensie : -Nu-i nimic. Câtă indulgenţă, m-am gândit… când ai, poţi să faci şi gesturi de-astea… Mulţumim, biată femeie. Pentru noi ai fost ca un balsam. Câtă înţelegere şi profunzime… Până la proxima discuţie, vă pup , ca de obicei, pe frunte…

(Dan Minoiu)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Cenaclul I.L.Caragiale, la Buna Vestire…

cenalcu_la_bunavestire_28_martie_22017

A venit ziua de luni, zi, la fiecare două săptămâni, dedicată Cenaclului ,,I.L.Caragiale “. În atmosfera încărcată de frumos şi istorie a Filarmonicii ploieştene şi-au făcut apariţia rând pe rând scriitorii noştri cu care ne mândrim. Au răspuns prezent Ioan Vintilă Fintiş, în ordinea sosirii, Ivone Scărlătescu, Dan Minoiu, Livia Dimulescu, Marian Zmaranda, Florin Manole, Rodica Enache, Onea Octavian, Leonida Chifu, Corina Nistor. S-a respectat , ca de obicei ordinea de lucru , s-a trecut la Poezii recente şi mai vechi.

Dramaturgul Onea Octavian a recitat poezii aparţinând lui B.P. Haşdeu şi tatălui său, un mare patriot, şi Iuliei Haşdeu, apoi poeţii şi scriitorii Livia Dimulescu, Dan Minoiu, Rodica Enache, au încântat prin prestaţiile lor, prezentând câte 2 poeme fiecare. Bine primită a fost şi disertaţia colegului nostru Florin Manole, despre ceea ce presupune – Buna Vestire – ca reprezentare şi mod de percepţie în efemera noastră existenţă. Bucuria se poate învăţa, spune Florin, de aia ne şi bucurăm de această sărbătoare în post.

S-a citit , de către Dan Minoiu ,,Şerbetul de sâmbătă după amiază” şi Marian Zmaranda l-a comparat, după lectură cu eseul despre Buna Vestire. Acelaşi coleg, la rubrica care o susţine,a prezentat cartea -TERAPIA-, a lui David Lodge, o carte care a fost prezentată şi sub aspectul similitudinilor cu alte scrieri, o carte în care ni se prezintă alienarea omului, pe măsura creşterii averii sale. Un personaj principal, reprezentând englezul de mijloc, o persiflare arătând nevroza unei epoci.

A venit apoi rândul poetului Ioan Fintilă Fintiş, la -Poet sub microscop- să recite din scrierile sale. Un poem simfonic, cum l-a numit autorul, intitulat Retragerile- ,un poem frumos, dens, încărcat de frumuseţe, de actual şi de metaforă, un poem în care imaginile crează un asamblu, a spus Dan Minoiu, completat fiind de colega Rodica Enache care a meţionat că acest poem creează viziuni, nu stări.

Un poem psihedelic, spune Florin Manole în care peisajul este acelaşi gramatical, mâna poetului recognoscibilă, spunea Marian Zmaranda, făcând apropieri între acest poem şi o pictură de Bruegel, sau de muzica lui Vivaldi. Sau de scrierea lui Celine, spune Florin.

Livia Dimulescu suţine că este un subiect greu de abordat, care copleşeşte prin măreţie, dar poemul curge nederanjând şi transformându-se în pseudomaterie. Da, totul curge au ajuns toţi la concluzia aceasta, se transformă, se dizlocă, se disipează.

Totul este cuneiform. Un bolero cu mai multe fuste, spune Marian Zmaranda, iar poetul Vintilă Fintiş concluzionează cu elocinţă o dezbatere cu multe frumuseţi , arătând că întregul poem este de fapt o descompunere şi o refacere a materiei.

Frumos spus, frumoasă seară. Peste 2 săptămâni, pe 10.03.2017 vom fi iar prezenţi şi cu musafiri de soi şi cu dvs. pe care vă aşteptăm la fiecare manifestare. Nu ne ocoliţi, nu aveţi de ce. Veniţi să vă mai răcoriţi spiritul cu bucuria parcurgerii imediate şi concrete şi cu vraja dată de acest miracol care se numeşte Om. Până la următoarea întâlnire, vă pup pe frunte.

(Dan Minoiu)

mai mult
DocumentarPromovate

Profesorul din linia întâi

matematica_ursu_23_martie_17

– Face parte din familia dascălilor autentici, aflaţi pe cale de dispariţie. Urât de colegi pentru profesionalismul şi metodele lui novatoare în matematică, a fost dat afară din învăţământ, devenind crescător de albine. Dar soarta i-a făcut dreptate, în cele din urmă, şi profesorul băcăuan Ioan Ursu a devenit celebrul “profu’ online”, zeul matematicii de pe internet –

“Nimic nu se poate construi fără caracter”

“Bună ziua! Bine aţi venit prin Bacău!”, îmi zice, strângându-mi cordial mâna. “Sunt profesorul Ioan Ursu. Haideţi să intrăm, că-i tare frig”. Mă invită în curtea unei case de-aici, din centrul oraşu­lui, o casă mare, plină de firme cu ferestre la stradă.

“Aici am reuşit să închiriez şi eu o săliţă, ca să-mi fac orele”, îmi zice profesorul, luând-o înaintea mea pe un coridor înghesuit. Zâmbeşte generos, e jovial şi în vervă mare, bucuros că are cui povesti despre luptele aprige din viaţa lui. Descuie o uşă şi intrăm într-o cameră amenajată ca o sală mică de clasă, cu şapte bănci, o tablă şi o cameră de filmat, aşezată pe un trepied, în spatele sălii.

“Asta e clasa mea şi, totodată, şi studioul de filmare. Peste vreo oră, trebuie să vină şi câţiva elevi. Azi i-am chemat amestecat, de la clasa a cincea, până la a opta, ca să-i cunoaşteţi şi dumneavoastră. Să staţi de vorbă cu ei sau cu părinţii lor. Pentru mine, fiecare întâlnire cu ei e o bucurie enormă. Lecţiile astea sunt tot ce mi-a rămas mai frumos”.

Are 64 de ani, şi toată lumea din Ba­cău, dar şi de prin ţară, îl cu­noaşte după un nume unic şi deja familiar: profu’ on­line, fiind­că pre­dă lecţii de matematică pentru toată lumea, pe in­ternet. O plimbare cu el prin centrul Bacăului îi dezvă­luie imediat noto­ri­e­­­tatea şi statura so­cială, aproape toţi trecătorii salutân­du-l reverenţios. “Bu­nă ziua, domn profesor”, e vorba pe care o auzi la fie­care pas pe stră­zile oraşului.

Iar el, cu chipul lui mereu jovial, răspunde tan­dru şi politicos, ca un om ales din marea familie a dascălilor autentici, pe cale de dispa­riţie. “Nimic nu se poate construi fără caracter”, obişnu­ieşte să spună, de fiecare dată însă cu un zâmbet amar, ştiind foarte bine că în ziua de azi nu prea mai crede nimeni într-o vorbă ca asta.

Cu toate astea, profesorul Ioan Ursu s-a încăpăţânat să se călăuzească numai după un asemenea precept, iar asta i-a adus doar necazuri. După 33 de ani de slujire neobosită la catedra de matematică, după rezultate extraordinare şi formarea a numeroşi elevi olimpici, unii ajunşi specialişti de prima mână în marile companii ale lumii, după o luptă intransi­gentă cu mediocritatea, minciuna şi corupţia, siste­mul l-a învins, aruncându-l cu un cinism diabolic în stradă.

Primele semne ale calvarului

Deschide o uşă din spatele clasei şi-mi spune că acolo e locul miraculos care îi face legătura cu lu­mea întreagă. Într-o cămăruţă de patru metri pătraţi stau înghesuite două calculatoare vechi, iar într-un colţ, pe nişte rafturi, văd teancuri mari de manuale şi culegeri de matematică.

Deschide calculatoarele şi apoi îmi arată pe ecran o mică fereastră în care se vede tabla din clasă. Este imaginea transmisă de la camera de filmat. Peste o oră, când începe lecţia, pe ecranul acesta va fi chiar el, vorbind la tablă, pen­tru sutele sau miile de elevi care îl vor urmări în direct. A fost visul lui de-o viaţă, să-şi poată filma lecţiile şi să aibă o clasă mare cât lu­mea.

“Ideea asta mi-a încolţit de când am absolvit facultatea”, poves­teşte profesorul. “Nu ştiu dacă aţi prins vremurile alea, dar erau prin anii ’70 nişte emi­siuni la televizor care se numeau «te­leşcoală», unde un profesor venea şi ţinea o lecţie la tablă. Am cunoscut atunci mulţi elevi care erau încântaţi de emisiunile alea. Arătau ca nişte ore de meditaţii fără bani, erau foarte bine făcute şi ele­vul chiar înţelegea uneori mai bine de­cât la şcoală.

A­cum, lucrurile s-au schimbat, se pot face lecţii în direct, poţi comunica cu elevul, te poate în­treba dacă are ne­lămuriri, şi poate face asta chiar şi din satul lui pierdut printre munţi. În plus, toate lecţiile rămân înregistrate aici, pe internet, iar dacă elevul a pierdut şirul sau n-a fost prea atent se poate uita din nou la lecţia respectivă. Pentru că la matematică e foarte important să nu pierzi şirul lecţiilor. Dacă lipseşte o verigă, tot lanţul ăsta se şubrezeşte şi ajungi să nu mai înţelegi nimic şi să urăşti materia asta”.

Zâmbeşte tare mulţumit. Aici, în cămăruţa asta, pare să fie bucuria lui cea mai mare. Aici, în calcu­latoarele astea sunt toate lecţiile predate de el în ani de zile, aici sunt toţi prietenii lui, miile de elevi din toată ţara. Ne întoarcem în mica sală de clasă şi ne aşezăm în bănci. Entuziasmul lui pare să se stingă uşor, odată cu primele amintiri ale unor vremuri triste. “Ce frumos şi cu câtă patimă mi-am început eu cariera şi cât de urât au dat de pământ cu mine! Şi asta, doar pentru că am pus mereu degetul pe rană”.

A absolvit facultatea în ’75, iar primele ore le-a avut la un liceu din Moineşti, unde preda şi la clase de seral. Elevii îl îndrăgeau tare mult, ţinea orele într-un fel inedit pentru acea şcoală, participa cu tot sufletul, le explica de zece ori dacă era nevoie, doar să ştie el că toată lumea a înţeles.

“În momentul în care încep lecţia, eu uit de mine, le aparţin cu totul elevilor. Aşa frumos curge creta pe tablă, dacă o faci cu tot sufletul! Ţin minte că la cutremurul din ’77, aveam ore cu o clasă de seral, de la nouă la zece seara. După cutremur, am ieşit afară speriaţi, ne-am liniştit puţin, şi după o jumătate de oră i-am întrebat pe elevi dacă vor să continuăm. Toţi au zis că da, aşa că am urcat în clasă şi am făcut lecţia, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”. Din păcate, elanul lui de început n-a fost primit deloc bine. Sim­patia de care se bucura în rândul elevilor a stârnit invidia celorlalţi profesori. Părea că deranjează ceva, că prin dăruirea şi competenţa lui ameninţă liniştea unui loc călduţ, în care mediocritatea era singurul atribut care îi ţinea pe dascăli uniţi. Se întrezăreau pentru el primele semne ale unui sistem diabolic cu care avea să se lupte pe viaţă şi pe moar­te.

“Ţin minte că prin ’78, m-a rugat o colegă de catedră să-i ţin locul la o clasă de-a ei, să fac eu ora de matematică. Le-am predat o nouă lecţie şi pe urmă am trecut la exerciţii. Nu-i cunoşteam deloc pe copii, îi vedeam prima oară. Am rezolvat primul exerciţiu, după care am făcut aşa cum fă­ceam mereu, am luat pe fiecare elev în parte şi îl întrebam dacă a înţeles. M-am oprit apoi la unul dintre elevi, care mi s-a părut cam derutat. «Tu ai înţeles?», l-am întrebat.

Nu mi-a dat niciun răs­puns, mă privea doar puţin speriat. Mă pregăteam deja să-i explic din nou, însă el a prins curaj şi mi-a zis că ştie şi altă cale de rezolvare a exerciţiului. A ieşit la tablă şi a dat recital. Era o metodă de rezol­vare la care nici eu nu mă gândisem. I-am zis că e minunat ce-a făcut şi m-am dus imediat la catalog să-i pun zece. Era prima notă de zece pe care o dădeam de când eram profesor.

Când am deschis catalogul, surpriză! Elevul era corigent la mate­matică. Am zis în gura mare: «Cum e posibil aşa ceva?». Colegii lui mi-au povestit atunci că era un copil sărac, că părinţii lui nu-i aduceau doamnei profesoare cadouri, şi că de câte ori voia să dea un răspuns la oră, ea îl repezea: «Stai jos, eşti prost!». Asta era tot una cu o crimă. Era un destin distrus. Iar pentru elevi, asemenea momente erau primele lecţii despre corupţie. O profesoară ca asta n-avea ce căuta în învăţământ. Am încercat atunci să fac dreptate, însă n-am avut succes. Toţi profesorii s-au strâns în jurul colegei lor şi-au apărat-o. Iar eu am fost privit din momentul acela cu cea mai mare ură”.

Persona non grata

După decembrie ’89, profesorul Ioan Ursu spera că a venit şi vremea lui, când putea să îndrepte toate greşelile sistemului de învăţământ. Era deja un pro­fesor cu nume greu, lăsase în urmă generaţii întregi de olimpici, fiind văzut ca cel mai bun profesor de matematică din oraş.

Uşor, uşor, însă, speranţa lui s-a stins. Pe an ce trecea, metehnele sistemului se cronicizau şi căpătau forme monstruoase. A înţeles, mai târziu, că nu poţi face nimic dacă nu te înre­gimentezi politic. S-a înscris în Convenţia Demo­crată, singura grupare rezonabilă la acea vreme. Era o mare onoare pentru orice partid să aibă printre mem­brii săi de frunte un om cu notorietatea lui.

Convenţia Democrată l-a învestit numaidecât în funcţia de inspector general adjunct, în cadrul Inspectoratului Şcolar din judeţul Bacău. Una dintre primele sale acţiuni în această funcţie a fost să decidă câştigătorii concursului pentru posturile de directori de la toate şcolile din judeţ.

“Chiar cu o zi înainte de concurs”, povesteşte deja cu furie în glas, “m-a chemat la biroul lui Ion Corniţă, deputat de Bacău la vremea aia, şi membru în comisia de învă­ţământ a parlamentului. Cum am intrat la el, mi-a zis: «Hai să-ţi prezint lista cu directorii care trebuie să iasă la concurs». Şi începe să-mi citeas­că: la şcoala cutare, va fi cutare, la cutare, cutare. Mă uitam la el de parcă eram lovit de potcoava ca­lului.

L-am ascultat şi pe urmă i-am zis, fireşte, în glumă, «Domnule deputat, ce rost mai are concur­sul, daţi-mi mai bine hârtia să o semnez şi s-a rezol­vat problema». S-a uitat lung la mine şi mi-a răs­puns: «Băi, profesore, dar tu habar n-ai ce înseam­nă democraţie. Democraţie înseamnă să dai con­curs, ai înţeles?». I-am zis pe loc că refuz să parti­cip la o asemenea mascaradă şi cu asta, basta. Am fost demis din funcţia de inspector adjunct. Aşa am înţeles că politicul face ţăndări orice sistem.

Mai târziu, am vorbit cu un bun prieten din inspectorat şi am aflat cum un inspector general face, într-un an, câteva sute de mii de euro, numai din darul primit la concursul de titularizare. Cu asta se ocupă oamenii ăştia. Iar profesorii, odată ajunşi titulari, zic bogdaproste, au un post călduţ până la adânci bătrâneţi. Îşi fac un grup de elevi cu părinţi plăti­tori, adică solvabili, fac meditaţii cu ei, apoi, fi­reşte, la clasă, doar elevii ăştia sunt favorizaţi. Mai sunt printre ei, uneori, şi câţiva care îşi fac treaba bine, însă pentru întregul sistem, ei sunt cantitate neglijabilă şi li se închide imediat gura. Cum să accepte o asemenea lume murdară pe cineva care le arată adevărul?”.

În 2001, i-a apărut ideea orelor filmate. Era con­vins că o asemenea metodă i-ar responsabiliza şi pe elevi să se pregătească mai bine, dar şi pe profesori, să ţină orele la un standard mai ridicat. Credea că asta ar elimina poate măcar o parte din năravurile sistemului, corupţia, mediocritatea.

A făcut un pro­iect uriaş care se numea “Transparenţa actului di­dactic” şi pe care l-a depus la minister, guvern, par­la­ment, preşedinţie. Toată lumea, prieteni, colegi, oameni politici, îi spunea neoficial că e minunat, că un asemenea proiect ar putea salva învăţământul românesc.

Însă nimeni n-avea curajul să promoveze o idee ca asta, aşa ceva ar fi putut clătina un sistem corupt până în măduva oaselor, care hrănea, pe mai multe niveluri, mii şi mii de oameni. În lipsa unui răspuns oficial, s-a apucat să aplice metoda experi­mental, la propriile lui ore. Intra la clasă cu catalo­gul într-o mână şi cu o cameră pe trepied în cealaltă mână. Cu ocazia asta, a început să pună în aplicare un vis mai vechi de-al lui, realizarea unui video-manual, care să cuprindă toate lecţiile filmate.

Lecţia online la care participă sute de elevi din toată ţara

Cei mai mulţi dintre elevi erau încântaţi, părinţii lor la fel, mai ales că era vorba de numeroşi olimpici la matematică, iar orele la clasele lor erau adevărate modele didactice. Singurii nemulţumiţi au fost chiar colegii lui, profesorii. Au început să curgă din par­tea lor reclamaţii la inspectorat, primărie, minister.

Foştii lui colegi de la inspectorat au dat un ordin prin care profesorul Ioan Ursu a fost mutat la altă şcoală, cu o faimă rea şi mulţi elevi-problemă, sperând ca astfel să-i piară cheful să mai filmeze la asemenea clase de golani. N-a fost aşa.

A continuat să filmeze, reuşind şi aici să ridice nivelul unor clase codaşe. Într-una din zile, în 2004, pe când ţinea lecţia filmată la o clasă de a zecea, o fată se ridică şi spune revoltată:

„Domnule profesor, dum­neavoastră sunteţi singurul profesor din şcoală la care mai învăţăm şi noi ceva. La cei­lalţi trebuie să dai bani ca să treci. Iar de la o vreme, nici banii nu mai sunt buni.Ni se cere să plă­tim în natură. Vă spun asta pen­tru că eu am pă­ţit-o”. Toată clasa a a­mu­ţit.

Erau lu­cruri ştiute printre elevi, dar niciodată spuse unui profesor şi mai ales la o oră filmată. „Am fost şocat. Am mers imediat la director şi i-am relatat în­tâmplarea. Nu prea părea surprins. Am cerut să se facă o şedinţă, un consi­liu, să vedem ce pu­tem face, pentru că lucrurile nu pu­teau rămâne aşa. A doua zi, când am deschis calculato­rul, am văzut că fil­marea cu fata fu­sese ştearsă. S-a fă­cut apoi, într-ade­văr, o şedinţă, în care mi s-a adus la cunoştinţă că sunt dat afară din şcoală”.

Războiul profesorului Ursu cu sistemul era des­chis şi căpătase forme din cele mai halucinante. L-au umilit, a fost mutat de la o şcoală la alta, i s-au luat ore, clasele cu elevi buni, până când, în 2007, a fost aruncat într-un liceu profesional, unde i s-au dat doar două clase de-a treisprezecea, cu elevi care nu ştiau nici măcar tabla înmulţirii.

„A fost cum­plit”, îşi aminteşte cu năduf. „Intram la ore cu ca­mera şi filmam tot. De data asta, doar pentru a mă apăra, pentru a avea dovezi că lucrez cu nişte elevi care nu ştiau cât fac doi ori doi. La sfârşitul anului şcolar, am refuzat să le pun note în catalog, iar asta însemna că nu pot intra în examenul de bacalau­reat.

Aşa ceva nu se putea, ar fi fost o minciună şi-un fals. Cum puteam să las să intre în bac ase­me­nea elevi? Făceam cu ei materie de clasa a doua. Şi, credeţi-mă, o făceam cu aceeaşi dăruire. Îmi era milă de ei, voiam să-i ajut. Numai că ei nu înţelegeau asta şi nimeni din şcoala aia nu înţele­gea. Ţin minte că atunci, într-o seară, am primit un telefon de la cabinetul ministrului Hărdău. Am vor­bit chiar cu el, era prietenos, m-a chemat chiar a doua zi la el, să vorbim despre proiectul meu. Eram fericit, am zis că, în sfârşit, se face lumină şi în viaţa mea. A doua zi, la nouă dimineaţa, intram la el în birou.

După câteva vorbe, am aflat pentru ce mă chemase: să-mi interzică să mai filmez orele. I-am spus că eu am crezut că m-a chemat pentru proiect. «Ridici tonul la mine?», mi-a zis furios. «Bine, o să te lucrez eu!». Da, chiar aşa mi-a zis, că o să mă «lucreze». Adică o să-mi vină de hac. M-am dus acolo cu atâta entuziasm şi, când colo, am primit batjocură. M-am întors acasă şi, din mo­mentul acela, zilele mele au fost numărate”.

A urmat un an de chin, în care a fost chemat la tot felul de comisii, la inspectorat, la primăria lui Sechelariu, la minister. Degeaba a făcut memorii pes­te memorii, degeaba a bătut la uşi şi s-a rugat să fie lăsat în pace, degeaba toată presa i-a luat apă­rarea, degeaba a apărut pe la televiziuni, povestind oamenilor tot calvarul. În 2008, într-o zi de primă­vară, a primit un telefon şi a aflat că a fost dat afară din învăţământ.

“S-a crăpat pământul sub mine. Nu puteam să cred că totuşi se va ajunge la aşa ceva. M-au sunat sute de foşti elevi, din ţară şi din străi­nătate, foşti colegi, profesori cu care am rămas prieteni, aflaseră şi nu le venea să creadă. Da, chiar se întâmplase. Soţia mea e tot profesoară. Noi plecam în fiecare dimineaţă împreună de-acasă. Din ziua aia, a ple­cat numai ea”.

O lecţie ca o simfonie

Se uită la ceas, peste un sfert de oră trebuie să apară copiii. Zâmbetul îi luminează din nou chipul. Şterge ta­bla, pregăteşte ca­mera de filmat, cal­culatoarele, şi în timpul ăsta, îmi deapănă povestea lui mai departe. Îmi spune cum în 2008, uşor, uşor, a reuşit să repor­neas­că proiectul lui mult visat, să facă acel video-manual uriaş, care să cu­prindă toată mate­ma­tica, de la clasa întâi până la a do­uă­sprezecea. “Un asemenea video-ma­nual”, îmi ex­pli­că el, “poate face din matema­ti­că o joacă de co­pii. Lecţiile vor fi ca o gură de aer, pentru că ies din tiparul programei şcolare rigide şi pline de in­formaţii inutile”.

Astăzi sunt foarte mulţi elevi în ţară care i-au scris mesaje de mulţumire pentru că au reuşit să înveţe în timp-record după video-ma­nualul lui toată matematica de liceu. Toate lecţiile filmate pentru video-manual sunt şi ore de meditaţii pentru sute de copii din toată ţara care participă online, dar şi pentru elevii din sală. Ore pe care nu ia niciun ban. De când se ocupă şi de albine, se mul­ţumeşte doar cu ce câştigă din vânzarea de miere. Lecţiile de matematică rămân pentru el aceleaşi bucurii care i-au făcut dintotdeauna viaţa mai fru­moasă.

În 2010, a fost chemat la cabinetul minis­trului Daniel Funeriu, pentru o discuţie pe marginea proiectului său despre orele filmate şi despre trans­parenţa actului didactic. Ca urmare a acestei întâl­niri, în anul următor, 2011, acelaşi ministru a pus în aplicare sistemul de supraveghere video a bacalau­rea­tului, sistem care a scos la iveală dezastrul din învăţământul românesc.

Este ora trei fără cinci, copiii încep să apară. Unii din ei se pregătesc pentru olimpiade. Alţii sunt elevi care au venit aici când erau de nota cinci la matematică, iar acum au numai nouă şi zece. Se aşează frumos în bănci, scot caietele din ghiozdane şi aşteaptă cuminţi începerea lecţiei.

Proful porneşte camera la ora trei fix, vine în faţă, la tablă, şi zice zâmbind cu tot chipul: “Bună ziua, dragilor, şi bun găsit la o nouă întâlnire cu proful online. Am bu­curia să vă prezint o nouă lecţie, care sigur o să vă placă foarte mult”. Apoi intră parcă într-o stare de transă, în care creta pare să îi alunece pe tablă pe acor­durile unei simfonii.

(Cătălin APOSTOL)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Întâmplări la Cenaclu…

intamplari_la_cenaclu_13_martie_17

La fiecare două săptămâni, Cenaclul ,,I.L Caragiale ” se întruneşte cam în aceeaşi formulă la Filarmonică, unde gazda noastră, Domnul Director al acestei pretigioase instituţii, Domnul Vlad Mateescu, a avut bunăvoinţa să ne ofere spaţiu de lucru şi de popas. Cred că am să fac o scriere după fiecare sfârşit de Cenaclu, să rămână şi posterităţii ceva vis a vis de zbaterea noastră…

Săptămâna aceasta au răspuns prezent colegii noştri, Ioan Vintilă Fintiş, Preşedinte al acestui Cenaclu, apoi alţi scriitori de bază ai acestei Cetăţi, numind aici aleatoriu pe Florin Manole, Ivone Scărlătescu, Livia Dimulescu, Rodica Enache, Marian Zmaranda – criticul nostru, Gabriela Petri şi renumitul ei soţ, sculptorul, şi nu numai, Eugen Petri, apoi Octavian Onea, Leonida Chifu, un alt critic de forţă al Cenaclului, Cătălin Apostol, regizorul de filme duioase, triste şi reale şi scriitorul de mare talent care este, apoi Raul Sebastian Baz şi Dan Minoiu.

S-a urmărit programul care fusese discutat şi s-au respectat întocmai rubricile permanente : Revista Presei, făcută de preşedintele nostru, poezia la alegere, citind aici doar doi poeţi, Dan Minoiu şi Rodica Enache, apoi, , Şerbetul de sâmbătă după amiază, citit de Dan Minoiu, autorul pastilelor. S-a discutat puţin pe tema poeziilor şi pe tema acidităţii Şerbetului, câţiva colegi împărtăşind păreri şi opinii. S-a trecut apoi la rubrica – Poet în Recital – unde a fost supus examinării noastre pertinente Poetul Raul Sebastian Baz.

Cu un timbru bun şi clar, poezia lui a dat la iveală un poet copt, cum s-a exprimat Vintilă Fintiş, un poet cu o metaforă bine situată la nivelul întregului, cum s-a exprimat Dan Minoiu, şi cu o dicţie poetică demnă de luat în seamă, după cum arăta Livia Dimulescu suţinută de Rodica Enache, care de altfel a citit frumos de tot o altă poeziei a poetului pus în discuţie. S-au mai raportat la cele auzite şi ceilalţi , fiecare nuanţând în stil propriu, vezi Marian Zmaranda, Florin Manole, zicerile poetului. Un om de succes căruia i-a fost apreciată lucrarea citită, poezia, în speţă. Felicitări !

S-a trecut, după o scurtă pauză de ţigară la Program, respectiv la 2 filme proiectate de acest mare regizor, care este Cătălin Apostol, de obicei sau tot timpul şi scenarist al filmelor, prietenul nostru drag. Primul film, un documentar ,, Cuibul de cuci ” ne-a adus în faţă lumea tristă şi hâdă a alienării, într-o lume a noastră, departe de a fi mai sănătoasă decât cea din film.

O lume adevărată, palpabilă, dar de care ne ferim neignorând-o totuşi. Un film premiat în ţară şi străinătate. Dură e realitatea privită de aproape în ochi. Colega noastră, Livia Dimulescu a plâns tot timpul. E mai sensibilă ca mine…A urmat apoi, al doilea film, înaintaşul lui ,, Las Fierbinţi,, un film care i-a adus satisfacţii naţionale şi internaţionale celebrului nostru contemporan.

Dar, dacă stăm să contabilizăm , ce film făcut de el, nu i-a adus satisfacţii ?… Bravo, Cătălin Apostol, ne mândrim cu tine. Un film bine tensionat, bine gradat, cu umor şi tristeţe, intitulat ,,O zi bună” Numai o zi bună aşa ca aia să nu fi avut, dar ironia face parte din viaţă şi Cătălin ştie asta .

A fost aplaudat la scenă deschisă, s-au făcut poze, s-au dat întâlniri, s-a mers la bere, s-a comentat şi pe acolo, că aşa-i firesc, să combaţi din orice poziţie. O seară plăcută. Păcat că nu veniţi în număr mai mare. Este o bucurie pentru noi să avem musafiri. Nu suntem gazde nici simandicoase , nici pretenţioase şi firesc, ne plac musafirii. Veniţi fraţilor că nu aveţi ce pierde…Din contră. Vă pup pe frunte…

(Dan Minoiu)

mai mult
DocumentarPromovate

Moştenitorul Golgotei – Nicolae Tomaziu

nicolae_tomaziu_12_martie_2017
– A împlinit 100 de ani şi trăieşte retras la o mânăstire din Munţii Bucegi. “Pacient”, încă din anii adolescenţei, al puşcăriilor comuniste şi deţinut la Canal, consideră că viaţa i-a fost o Golgotă hărăzită de Dumnezeu, ca să-i încerce credinţa –

“La solicitarea fraţilor mei de aici, de la Mânăstirea Caraiman, în ciuda vârstei matusalemice şi a suferinţelor cumplite prin care am trecut, voi scrie aceste pagini în speranţa că ele vor folosi cuiva, pentru a-şi desăvârşi credinţa şi viaţa.”

Sunt primele cuvinte dintr-un manuscris de “Me­morii”, la care Nicolae Tomaziu, un bătrân în vârstă de o sută de ani, scrie zi de zi! Este ultimul supravie­ţuitor al lagă­rului pe care istoricii îl numesc Canalul Mor­ţii. În vara lui 2014, s-a hotărât să se retragă la Mânăstirea Caraiman, înălţată la poalele Bucegilor.
Nu şi-a luat cu el decât nişte haine, cărţi şi cinci foto­grafii. În chilia lui, deasupra mescioarei la care lu­crează, stă lipită o foaie cu versurile din Ruga lui Cor­neliu Coposu: “Cerne, Doamne, liniştea uitării/ Peste nesfârşita suferinţă/ Seamană întinderi de credinţă/ Şi sporeşte roua îndurării./ Răsădeşte, Doamne, dra­gostea şi crinul/ În ogorul năpădit de ură/ Şi aşterne peste munţi de zgură/ Liniştea, iertarea şi seninul.” Acestea sunt versurile care l-au făcut mereu să plân­gă şi să ţină pasul cu viaţa lui chinuită.

Chilia fără soare

Urc panta abruptă care duce spre mânăstire, şi la capătul ei descopăr un tablou ireal. Mai întâi, o poia­nă de-un verde ameţitor, brăzdată cu poteci şerpuind printre zeci de flori mici şi roşii, ca nişte gărgăriţe răsărite din iarbă. Mai încolo, zidurile albe ale chiliilor ce stau parcă stavilă în calea munţilor uriaşi.

De cum intru pe poartă, simt cum mă învăluie o adiere uşoară şi stranie. Ştiu că e un loc binecu­vântat, că tot ce se află aici a fost clădit, prin minune dumnezeiască, la îndemnul unuia dintre cei mai de seamă duhovnici ai anilor trecuţi, părintele Gheron­tie Puiu, care în vreme ce zăcea în spital, după un accident vascular, a visat chipul Maicii Domnului, care îi spunea să caute un plai de unde se vede o mare Cruce, lângă un brad cu şase ramuri întoarse, şi-o apă curgătoare, şi să facă acolo o mânăstire. Şi minunea e azi împlinită: biseri­ca, bradul cu ramuri întoarse, pâ­râiaşul care se var­să într-un iaz plin cu peşti, şi dea­supra, ca o încunu­nare a unei apoteoze, Crucea de pe masivul Caraiman.

Un secol de viaţă

 E ora prânzului, călugării sunt toţi la trapeză. Deşi e forfotă mare de turişti, nu se aude decât murmurul subţire al apei care se varsă în iaz. O iau prin iarbă, pe o potecă de piatră, şi ajung la chilia în care trăieşte bătrânul pe care îl caut. Bat la uşă cu sfială.
Poate e încă la masă, ori poate se odihneşte puţin. Bat încet, o singură dată, şi aştept. Niciun semn. Mă hotărăsc să revin mai târziu. Simt o emoţie ciudată, un fel de jenă ascunsă, care nu-mi dă pace, de parcă m-ar tot întreba cineva: “Ce vrei tu de la omul ăsta? De ce nu-l laşi în liniştea lui?”
Dau să plec şi tocmai atunci aud un zgomot în spatele uşii. Nu-mi amintesc să fi fost vreo­dată atât de stânjenit. Peste două secunde voi fi faţă în faţă cu un bătrân de 100 de ani, care a ales să-şi trăiască sfârşitul unei vieţi de cal­var într-o deplină singurătate. Deodată uşa se deschide puţin, doar aşa, cam cât o palmă. În firul de lumină de-afară, zăresc un chip blajin, de duhovnic, cu obrajii scobiţi şi barbă albă ca neaua.
“Cine sunteţi? Ce do­riţi?”, mă în­treabă cu glas tremurând. “Aş vrea să vă cunosc”, îi răspund timid. “Am auzit povestea dumneavoastră şi aş vrea tare mult să vă cu­nosc.” Mă măsoară atent, cu blân­deţe şi îngă­duinţă. E scund, foarte scund, poate un metru şaizeci, şi slab ca un pai. “Hai­deţi, intraţi”, îmi spune aproape în şoaptă, deschizând uşa larg. Pătrund într-o came­ră lungă şi îngustă, modestă, dar puţin cam întunecoasă. “Da, aici nu bate niciodată soarele”, îmi zice, fără niciun pic de tângu­ială în glas. “Asta nu-i prea bine, că îmi stric ochii şi mai rău. În rest, n-am ce zice, e bine. Mă simt bine aici.” Îmi arunc ochii peste grămăjoara de cărţi din mica lui bibliotecă, prinsă în perete: Platon, Hei­degger, Steinhardt, Ţuţea, Noica, Con­stan­tin Dulcan şi câ­teva scrieri ale Sfin­ţilor Părinţi.
“Asta e tot ce-am putut să iau de acasă. Au ră­mas o mulţime de cărţi, cine ştie pe unde-au ajuns.” Ni­colae Tomaziu e un om erudit. Cititul a fost pentru el o evadare continuă din viaţa reală. Altfel n-ar fi supravieţuit, spune el. Credinţa şi cărţile, doar ele i-au adus nădejde şi bucurie. Se aşează la micul lui birou din dreptul ferestrei. De fapt, e doar o măsuţă veche, acoperită cu muşama, pe care stau grămezi de hârtii, ciorne şi manuscrise. “Acum scriu”, îmi zice, zâmbind cu sfială.
“Nu am pretenţia să mă numesc scriitor, dar am socotit că merită să-mi povestesc viaţa. Cine ştie, poate o folosi cândva la ceva. Şi-mi place să scriu. Nu ştiu cum să vă spun, parcă îmi răco­resc sufletul.” La marginea mesei, stă sprijinită de perete o fotografie veche, un portret de-al lui, la 29 de ani. O ţinută demnă, o privire luminoasă şi încre­zătoare. “E singura fotografie cu mine pe care o mai am. Eram în 1945, abia venisem de pe front, şi aveam planuri mari. De unde să ştiu eu atunci ce avea să urmeze? Când văd acum poza asta, nu-mi vine să cred. Parcă n-ar fi chipul meu. Şi viaţa aia de-atunci parcă n-ar fi fost viaţa mea.”
Oftează uşor şi mă priveşte insistent, bătând uşor cu degetele în masă, de parcă ar aştepta să-l întreb ceva. Apoi, de parcă şi-ar fi amintit brusc ceva, îmi spune cu un zâmbet senin: “Dar n-aş vrea să mă înţelegeţi greşit. N-am dis­preţuit niciodată viaţa pe care am trăit-o. Chiar dacă au fost momente în care, din cauza durerilor fizice, nu-mi doream decât să mor.”

Memorii în zadar

“Viaţa mea a fost mai aspră cu mine chiar de când m-am născut”, îşi începe bătrânul povestea. “Asta se întâmpla în timpul primului război, la 1916. Mai exact, pe 28 februarie. M-am născut într-o co­mună botoşăneană, Păltiniş îi zicea. În toată ţara bântuia atunci molima de tifos exantematic, cu care se conta­minase şi mama, care chiar a doua zi după ce m-a născut, a murit.

Bineînţeles că eram şi eu contaminat, dar printr-o minune, am fost salvat de o femeie care m-a luat afară gol-goluţ şi m-a înfăşurat într-un sul de zăpadă. A fost prima încercare la care am fost supus. Era a doua zi după naştere. Se vede treaba că încă de atunci eram un supravieţuitor. Ori că Dumnezeu avea o ţintă cu mine, aici, pe pământ. Să-mi încerce credinţa. Dar să vă povestesc un episod petrecut ceva mai târziu, ca să vedeţi că ce spun este adevărat. Eram pe front, pe timpul celui de al doilea război mondial şi înaintasem până la Odessa, unde trebuia să luăm prizonieri ruşi care dezertaseră. Am scotocit tot oraşul, am verificat prin case şi catacombe.

Într-una din casele alea a explodat în faţa noastră o bombă. Noi eram acolo şapte oameni, şapte ostaşi români. Doar trei am ieşit vii de acolo. Ceilalţi s-au făcut praf chiar în faţa noastră. Erau camarazii mei, fraţii mei, cu care împărţeam ultimul coltuc de pâine. De ce n-am fost eu printre ei? Fiindcă mai aveam de îndurat. Golgota mea era abia la început”.

– Care a fost cel mai greu moment al suferinţelor dvs.? Există o întâmplare anume, pe urcuşul acesta al Golgotei, care să vă răscolească şi acum amintirile?

Întrebarea mea pare să-l tulbure pe bătrân. Oare am trecut peste zona permisă, dincolo de care vrea să îşi apere liniştea? Închide ochii, şi de parcă nu mi-ar fi auzit întrebarea, ţine mai departe drumul mărturisi­rilor.

Paraschiva, singura rază de lumină din viaţa lui

 “În ’47 eram unul din tinerii furioşi care manifes­tau la Bucureşti împotriva comuniştilor care deja erau la putere. Drept urmare, am fost imediat luat la ochi şi hăituit de securitate. M-am ascuns o vreme pe la diverşi prieteni, şi mai târziu, la o soră de-a mea, de la Curtea de Argeş.
Acolo am fost depistat de securi­tatea din Piteşti şi imediat arestat. Aşa a început cal­varul. Am fost dus mai întâi, alături de alţi arestaţi, la Mânăstirea Văcăreşti, într-un loc pe care lumea îl numea «şerpărie», pentru că era atât de aglomerat, că nu mai erau locuri să dormi nici măcar jos, pe ciment. Veneau încontinuu loturi de arestaţi, din cei care se opuneau colectivizării, plus monarhiştii, care manifestau pentru rege. A urmat apoi aşa-zisul pro­ces, la Tribunalul Militar, unde sentinţele erau deja stabilite.
Am fost condamnat la şapte ani de muncă silnică, pentru «uneltire împotriva ordinii sociale». M-au dus la Fortul 13 de la Jilava, într-o celulă fără ferestre sau aerisire, unde curgea tot timpul apă din tavan şi de pe pereţi. N-am stat prea mult acolo, doar vreo două luni.
Ne-au luat pe mai mulţi şi ne-au mutat cu nişte maşini blindate, legaţi cu lanţuri la picioare, la renumita închisoare de exterminare din Aiud, numită şi Cetatea Morţii. Acolo ne-a întâmpinat cele­bra lozincă din Infernul lui Dante, care stătea la in­trare: «Lăsaţi orice speranţă voi, cei care intraţi aici».
Sincer să fiu, eu eram un tânăr naiv, habar n-aveam că pot exista în ţara noastră asemenea orori. Şi cred că nimeni din afara închisorilor nu-şi putea imagina aşa ceva. De-aia, mult timp după eliberare, nici nu am putut să povestesc ce-am trăit. Nimeni nu m-ar fi crezut.
Cine să mă creadă că erau perioade, mai ales iarna, când vedeam zilnic câte şase, şapte cadavre cum erau scoase pe poarta închisorii şi în­gro­pate pe «Râpa Robilor»? Că odată m-au snopit cu bătaia doar pentru că stăteam aşa, cu ochii închişi, şi mă rugam în gând? Sau că ciomăgarii de gardieni, români de-ai noştri, aveau lozinca să nu omoare nicio­dată instantaneu, ci aşa, treptat, încetul cu înce­tul, ca să simţi cât mai mult chinul morţii? Acum sunt mii de mărturii şi sute de cărţi despre toate ororile astea. De-aia zic, nu ştiu cine ar mai avea nevoie şi de memoriile mele.”
Bătrânul ia de pe măsuţă o mapă de plastic şi scoa­te de-acolo un teanc de hârtii. “Ia uitaţi aici!”, îmi zice, răsfoind în faţa mea manuscrisul. “Zi de zi scriu la ele.” Sunt sute de pagini, toate scrise de mână, fără nicio ezitare sau ştersătură, într-o cali­grafie impe­cabilă.
Nu s-a gândit niciodată să le scrie la calculator, nici nu ştie prea bine cum arată un asemenea instrument, dar nu s-ar supăra dacă cineva l-ar ajuta să-i transcrie tot manuscrisul, măcar la o maşină de scris. “Nu ştiu dacă o să aibă cineva atâta răbdare”, îmi zice uşor resemnat, aşezând foile la locul lor, în mapă. “Dar măcar ştiu că am un scris îngrijit şi citeţ. Asta dacă s-o încumeta cineva să citească ce-am scris. Dacă nu, nu-i nicio supărare.”

“Fratele Nicolae”

Ieşim afară, în curtea mănăstirii. N-a mai ieşit de ieri, are nevoie de puţin aer, mai ales că e posibil să plouă. Deja se văd nori grei venind dinspre munţi. Ne aşe­zăm pe o bancă, în faţa bisericii. Turiştii s-au mai rărit. Nu peste mult timp, va începe vecernia şi toţi călu­gării vor veni la biserică.

Nicolae To­maziu participă la toate slujbele de seară. Dimineaţa nu poate ajunge, e mult prea devreme pentru el. De fapt, la vârsta lui, nu poate respecta chiar toate rânduielile mânăstirii. Poartă “uni­formă” de novice, adică haine negre, iar călugării îi spun “fratele Ni­colae”. Nu vrea să meargă mai de­parte, la următoarea treaptă din călu­gărie. Îi ajunge atât, doar să fie acolo, cât mai aproape de Dumnezeu.

De fapt, la vârsta lui, nici nu mai are timp pentru o asemenea “avansare”. “În­tr-un fel, mai toată viaţa am trăit-o cam ca un călugăr”, îmi zice. “În afa­ră de anii când eram însurat, am fost tot timpul un însingurat, cu Dumnezeu în suflet. Ca să nu mai zic de anii din puşcărie, când fără rugăciune şi Dumnezeu, nu puteam supravieţui. Mai ales la Canal. Că acolo a fost pentru mine adevăratul infern.”

Rămâne tăcut, cu privirea pierdută undeva, spre turla bisericii. “La Canal?”, îl întreb cu o mare sfială, convins că suişul Golgotei se oprise la puşcăria de la Aiud. Tresare brusc, parcă trezit dintr-un vis. “Păi, nu v-am zis? Infernul! Amintirile de acolo sunt bătute şi azi, în mine, ca nişte piroane. Era un coleg de celulă, îl che­ma Dumitrache. Nu ştiu cu ce greşise, şi brigadierii l-au legat de un stâlp din mijlocul curţii.

Era caniculă, abia puteai să respiri. Dumi­trache, săracu’, era plin de sânge şi trans­piraţie pe tot corpul, arăta ca un om schin­giuit. Brigadierul îl lovea cu bastonul şi, din când în când, bea în batjocură apă chiar în faţa lui, după care îi trecea aşa, cu bidonul pe sub nas.

La un moment dat, Dumitrache a ridicat ochii la cer şi a zis: «Ia-mă, Doamne, cum ai fost luat şi Tu!». Nici n-a apucat să-şi termine bine vorba, că s-a trezit cu un pumn peste faţă, de i-au zburat dinţii din gură. Aşa a fost la Canal. A fost locul în care am trăit fiecare zi ca pe ultima.” Peste noi a început deja să picure, dar bătrânul nu simte, rămâne mai departe printre amintiri.

“Ţin minte că în prima zi ne-au dus pe un teren viran care era trasat dinainte. Noi trebuia să dislocăm tot pământul ăla. Să-l săpăm cu târnăcoapele şi să-l cărăm cu roaba, să facem din el un dig înalt cam de zece metri. Era mai rău decât în legenda lui Sisif.

Digul tot creştea şi eu trebuia să urc tot mai sus, cu roaba plină de pământ. Şi mă vedeţi cât sunt de voinic. Pentru fiecare grupă era o normă zilnică, venită de sus, de la conducerea închisorii. Nimeni nu putea s-o respecte, era imposibil. Şi-atunci au schimbat tac­tica, au stabilit norme individuale.

Cine nu-şi făcea norma era luat la bătaie cu bastoanele. Pe urmă, era pedepsit la mâncare, adică i se reducea drastic porţia. Adică din aproape nimic, rămâneai cu nimic. Vă daţi seama că eu pătimeam cel mai mult, cu fizicul meu. Dădeau în mine ca într-un sac de box. Cu pumnii, bocancii, cu bâtele.

Aşa munceam în fiecare zi, cu bâta brigadierului la spate. N-aveai voie să întrebi sau să zici nimic. Dacă îndrăz­neai să-i contrazici cu ceva, era vai de tine. Te băteau până leşinai. Pentru că am îndrăznit să spun că mă doare îngrozitor o măsea şi am cerut un medicament, care oricum nu exista acolo, unul din caralii m-a dus în celulă, m-a legat de pat, şi mi-a scos măseaua cu un cleşte de tăiat sârmă. Am leşinat de durere, nu vă puteţi imagina cum e să simţi aşa ceva. Dumnezeu însă n-a vrut să mor nici atunci”.

Nicolae Tomaziu a fost eliberat în 1954, după şapte ani de detenţie şi muncă silnică. Dar calvarul lui nu s-a oprit nici atunci. Părinţii nu mai erau, casa părintească era în ruine. A găsit adăpost tot la sora lui din Curtea de Argeş, locul unde fusese arestat.

Era obligat să se prezinte zilnic la securitate, pentru a da informaţii despre oamenii cu care se întâlneşte. Nu prea avea însă ce să le spună, pentru că nimeni nu voia să aibă de-a face cu el. Vecinii fugeau de câte ori îl ve­deau, iar rudele nu-i răspundeau nici măcar la scrisori.
Cât despre un loc de muncă, nici nu se punea problema, deşi făcea eforturi supraomeneşti să-şi găsească. Abia după un an, prin intermediul unui fost coleg de şcoală, a reuşit să se angajeze într-o fabrică de textile. Comitetul de partid de acolo s-a îndurat de el, i-a aprobat cererea, oferindu-i un post de piuar, adică cea mai grea muncă din industria textilă. În ciuda slăbiciunii şi a traumelor fizice cu care abia ieşise din în­chisoare, a rezistat pe postul acela, dar numai câteva săptămâni.
Adică, până într-o zi, când a căzut cu un sul de marfă, greu de peste 40 de kilograme, lovindu-se grav la cap. Mai târziu, a reuşit să se mute în oraşul Codlea, din judeţul Braşov, unde şi-a găsit un loc de muncă ceva mai decent. S-a însu­rat cu Paraschiva, o femeie cu patru ani mai tânără decât el, şi ea chinuită de regimul comunist, pentru simplul fapt că era fiică de chiaburi.
A fost singura parte mai luminoasă din viaţa lui. Au trăit împreună până în 2001, când ea a murit. Nu au avut copii, iar el nu mai are astăzi nicio rudă. În 2014, s-a hotărât să lase totul în urmă şi să se retragă aici, la mâ­năstirea de sub Bucegi. Anul trecut, preşedintele Iohannis i-a înmânat la Cotroceni Ordinul Naţional “Serviciul Credincios în grad de Cavaler”, în semn de apreciere pentru lupta lui anti-comu­nistă.

Recunoaşte că s-a simţit flatat de acest gest, chiar dacă el a venit în al doisprezecelea ceas. Dar şi de-atunci înainte, viaţa lui a curs la fel. În fiecare zi face exerciţii sumare de înviorare, scrie, citeşte şi participă la slujba de seară. Nu-l vizitează nimeni, iar în afară de fraţii lui călugări, nimeni nu se mai interesează de soarta lui.

La plecare, l-am întrebat dacă s-a întâlnit vreodată cu unul dintre călăii care l-au chinuit în închisori. Mi-a răspuns sec, fără chef, că nu-l interesează acest subiect. Apoi, după câteva momente de tăcere, a continuat cu glasul lui moale: “Cu ajutorul lui Dumnezeu, le-am răzbit pe toate. Viaţa trebuie trăită aşa cum ţi se oferă, fără să o dispreţuieşti.

(Cătălin APOSTOL)

mai mult
EditorialPromovate

Ce vrea să spună o lozincă?

protest_art_17_feb_2017

Trebuie să fi participat la un protest. Dacă nu, am văzut la televizor sau avem în minte unul. E simplu să ne închipuim o mulțime mare de oameni, cu sau fără conducători, dar întruchipând o forță uneori pașnică, alteori în pragul deplinei manifestări.

În majoritatea lor covârșitoare anonimi, fiecare se dezice acolo, pe loc, de anonimat – iar chipul i se transformă după forma și forța strigătului de revoltă. Ziua sau noaptea totuna e, afară de faptul că protestul de seară are și legitimitatea celui revoltat care și-a făcut treaba peste zi, simultan cu cei care tocmai că nu și-o fac și împotriva cărora se protestează.

Străzile și locurile în care s-au adunat manifestanții, în toată țara, sunt cele mai importante din oraș, dar zilele acestea protestatarii sunt în Piața Victoriei din Capitală, din pricină că acolo a avut loc evenimentul.

Protestele acestea de seară aproape că au devenit continue, dar chiar această prelungire este o izbândă, ca și cum graba guvernanților ar fi o înspăimântată sârguială, iar șederea protestatarilor stăpânirea totală a judecării fără giudețu, a situației.

Tot timpul din lume e capitalul protestatarilor, până își vor atinge scopul, iar spiritul bizantin nu poate decât să-și aroge această zăbavă care în cazul de față e chiar posesia locului.

Oamenii se află în piață și mulți poartă câte o lozincă. Răzvrătiții au impus de-a lungul timpului acest obicei considerat de unii ca o inoportună frivolitate. Firește, e vorba, cel puțin aparent , de ceva superficial ce ține de retorică și implicit de o metodă a retoricii care presupune pecetea sau ștampila.

Dar efectul unei lozinci stă tocmai în retorica sa, în dorința niciodată împlinită de a deveni proverb și mai ales în candoarea de a crede că, printr-o minune, binele învinge răul și se înfăptuiește dreptatea. Așa încât, după nesfârșite tergiversări și compromisuri cu dreptul tău de a fi indignat, se recurge mai întâi la șarlatania unei exprimari scurte dar morocănoasă, Iar m-ați supărat! După care se descrie întraga istorie cu o dramaturgică severitate care permite și o neaoșă imixtiune licențioasă, Eu dormeam, f…-vă-n gură! Dar m-am trezit! Și, pe cale de consecință, admiterea în public a unei anticipate și curajoase doleanțe, D. N. A. să vină să vă ia!

E la mintea copiilor.

Noi, totuși, așteptăm gesturi eroice și schimbări vizibile, radicale, pe care de mult nu le mai judecăm doar ca un efect al cuvintelor. Sigur că nici nu se mai pune problema să considerăm cuvintele o forță în sine și, intuitiv, avem dreptate câtă vreme nimic, în lumea aceasta, nu are valoare în sine, nici măcar iubirea.

Uneori, însă, cădem pradă blândă învierii cuvintelor strict într-o situație anume, o situație pe care cuvintele o descriu fără s-o povestească în amănunt, o situație care devine chiar omul care trăiește momentul și asta datorită unei lozinci  care, dintr-o dată, pentru că este o operă anonimă, știm cu toții că deține un secret indicibil. Dar, mai ales, pentru că știm ce vrea să spună.

Cu timpul, însă,  lozincile vor corespunde doar unor frecvențe sentimentale. Vor fi semne continue și o permanentă afirmație. Vor fi mereu aluzive și când vor fi uitate sau, probabil, nu vor mai avea niciun efect se vor fi retras demult în discontinuitatea tenebrelor demnității.

Cât despre lozincile care vor rămâne, ca destinul, pentru totdeauna, acestea vor mai fi de folos doar celui care nu poate fi un povestitor convenabil. (Florin M.)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Ghid de tortură pentru soţ, iubit, amant

ghid_tortura_taulet_3_februarie_2017

Acest ghid nu se doreşte a fi decât un îndrumar prealabil pus în slujba doamnelor şi domnişoarelor pentru a le călăuzi pe drumurile necunoscute ale iubirii şi amărăciunii…

Să purcedem deci:

– Când El, soţul, îţi spune: „Dar de ce mă torturezi, dragă?” (discuţii despre modă, coafor, cheltuieli, maşină buşită… indexul poate continua).

Tu, tabloul perfect al inocenţei şi al calmului, fără a te enerva sau a remarca faptul că nu te ascultă şi că este cu ochii beliţi în televizor, la ştiri sau spre o altă preopinentă, vei răspunde ferm, dar melodios:

„Iubire, te întreb pentru că nu ştiu ce să fac şi am nevoie de sfatul tău înţelept!” Şi, strâns cu uşa, va fi nevoie să dea sfaturi.

– Când El, soţul, este bolnav şi anchilozat pe canapea, în pat etc. şi urlă şi plânge ca un copil, implorându-te să te prefaci în infirmieră… Nu vei spune nu şi nu vei ţipa că te-ai săturat.

Melodios şi de data aceasta, glasul îţi va cânta şi vei pleca gătită top către farmacie sau pentru a aduce nu ştiu ce cutare medic, pe care îl ştii printr-o cunoştinţă şi aceasta ţi-a zis că este eficient. După, ieşi frumuşel pe uşă şi suni repede o prietenă sau un prieten şi vă vedeţi la o cafea de taclale. După vreo două, trei ore treci şi pe la farmacie şi cumperi o sacoşă de algocalmine, nurofene, paracetamoale, pansamente de stomac etc… şi revii senină acasă.

Inevitabil, el va fi îmbufnat şi furios, urlându-ţi: „Dar ce ai făcut atâta timp? ai fost pe Luna să cauţi medicamente şi medic?”.

Tu, calmă, inocentă ca întotdeauna, răspunzi cu iubire, că în trafic ţi s-a oprit maşina sau autobuzul a avut pană şi numai cu nişte persoane de Doamne Ajută ai ieşit la liman. Dar că ai alergat cât ai putut de repede către el, ştiindu-l în suferinţă, acest lucru nefiindu-i, de fapt, caracteristic.

– Când vrea să facă amor seara, noaptea, iar toată ziua a ţipat ca un nebun, nu vei zice că te doare capul. Nu. Vei fi drăgălaşă, cerându-i o poziţie nemaivăzută, nemaipomenită, de coțopeneală. Despre asta ai citit într-o carte mai veche de kamasutra, nu din ediţiile astea noi, contrafăcute, şi ai dori ca să se întâmple aşa. Sau ai dori, dar ar fi bine să vă îmbrăcaţi şi să căutaţi un alt loc prielnic: pădure, tomberoane, staţia de autobuz etc…Utilizaţi imaginaţia. Şi veţi constata că minunata apetenţă pentru datoria conjugală în poziţia misionarului sau alte câteva clasice poziţii va dispărea. După, urgent: de găsit un amant drept antidot.

– Sunteţi în divorţ. Case, acareturi, copii la mijloc, un câine, o pisică etc… multe de împărţit. Amanta avidă, ca un animal de pradă. Pentru a fi lucidă în prima instanţă, recomand amant ca antidot.

După certuri, lupte care mai de care cu avocatul lui – unul mai breaz unul decât altul -, lăsaţi lucrurile la foc mic şi reveniţi către preopinent, desigur, cu voce melodioasă, dar fermă, spunându-i că aţi reflectat la chestiune şi că aţi avut, aşa, ca o revelaţie: v-aţi gândit profund, v-aţi rugat, aţi vorbit cu părintele duhovnic şi aţi ajuns la concluzia că pentru o amantă, aceste lupte sângeroase intestine nu sunt necesare. Şi, în consecinţă, nu mai sunteţi de acord cu divorţul.

Să vedeţi după, fibrilaţii!! Iar în timpul ăsta, amanta poate rămâne la locul ei respectabil de amantă. Îi permiteţi.

– Când trebuie să plecaţi în concediu şi trebuie să vă hotărâţi asupra unei destinaţii. Inevitabil, încep discuţiile de genul: că alegerea mea e mai bună, ba nu, a mea etc. Că aia a ta e prea scumpă. Tu vei zice că nu mai vrei să te întâlnești şi anul ăsta acolo cu Popeştii, Georgeștii… pe care i-ai mai văzut şi anul trecut…

Atunci, soluţie: după ce ai avut câteva lacrimi în ochi scoase cu o ceapă tocată, delicat şi ferm, ve începe comunicarea absolutistă. Vei spune că dacă nu va fi aleasă destinaţia ta, tu rămâi acasă. După două zile de bufnituri şi mormăieli, va ajunge la concluzie că cea mai minunată tortură este să meargă unde doreşte sufletul doamnei.

– Când trebuie înlocuită maşina. Cu care tu, în principiu, te deplasezi cu copii la şcoală, cu câini şi pisici la veterinar, bineînţeles că el, bine intenționat de altfel, va alege din motive de economie un fel de mobiletă.

Veţi vizita nenumărate parcuri auto şi el va găsi de cuviinţă că aia şi aia e cea mai bună, că deh, se pricepe la motoare. Dar tu nu vrei şi nu eşti de acord cu niciuna din variante. Şi dacă nu vrei, nimeni nu te poate obliga. Şi atunci îi vei spune pe acelaşi ton ferm că te-ai decis la o bicicletă Decathlon cu numeroase opţiuni şi scaune de purtat copiii şi genţi ataşabile pentru cumpărături, animale, ghivece şi altele. Şi pleci tu îmbufnată de data asta.

Vă garantez rezultatul.

În consecinţă, subiectele pot fi numeroase cum ar fi :
– alegerea şcolilor pentru copii
– alegerea prietenilor
– florile pentru nunta finilor
– alegerea filmului care trebuie privit
– rochia care este nepotrivită, ca şi coafura
– faptul că vii tu prea târziu de la muncă
– faptul că vrei la spa şi nu la un grătar în pădure
etc., etc.

Sfatul general este: păstraţi-vă cumpătul, băgaţi capul în frigider, vorbiţi cântat şi alegeţi cea mai fermă metodă de tortură. Dacă nu funcţionează, atunci nu vă rămâne decât argumentul cratiței în cap în timpul somnului.

Seria următoare va face referinţă la torturarea iubitului şi, eventual, a amantului.

Experimentare plăcută.

(Mihaela Popescu – TAULET)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Pătrunjelurile Pisicilor

patrunjelul_pisicilor_29_ianuarie_17

A stat şi a ascultat ore în şir vocea de dincolo de telefon. Orice i-ar fi spus ea, nimic nu era în regulă. Tot ce putea spune despre ea e că era o pisică de interior şi că atunci când ieşea aşa, frumuşel, din căsuţa pisicilor periate şi deocheate, un tigru nu-i făcea frică.

El vorbea continuu. Fără şir. La un moment dat, ea închide telefonul blestemat, pur şi simplu. Nici aşa nu e bine. Telefonul nu mai sună, însă încep mesajele fără şir. Din amuzament, începe să răspundă. Parola anului: pătrunjelul!!!

Ce putea cere ceva mai complicat unuia ca el? El, acela, nesperatul, favoritul să poată rezista în faţa cererii unui pisici de casă: rămâi cu mine două zile în casă ca să râdem şi după, dacă te rog să cumperi pătrunjel, să nu te superi…

În teorie, nu e complicat. În aparenţă, DA. De unde vine contradicţia favoritului, nesperatului, frumuşelului???

El îi spune cu glas tare :

„Dom’le, dacă e iarnă, unde găsesc, draga mea, pătrunjel?!”

Pisica de casă, ştia EA. Însă scuturând fin din clopoţelul ei încheiat cu colier verde la gâtușor, spune :

„Iubire, nu am idee, însă ieşi tu, afărică şi caută! Întreabă călătorii, întreabă alte pisici de tomberon, întreabă vânzătoarea de la brutăria din colţ şi poate avea-vei un rezultat. Dacă nu, ajungi în Piaţa Parlamentului şi acolo, cu siguranţă, vei avea răspuns şi vei şi găsi.”

Cu inima grea şi îndoită, el se avântă în geruri, cu lacrimi care nu reuşeau să urce paneaua ochiului, gândindu-se cu amar la pisica de apartament. Tortură curată.

Între timp, ea cânta şi îşi lingea lăbuţele… aşteptând pătrunjelul!

Apăi, trecu o zi, trecu o noapte, trecu iar o zi şi iar o noapte, trecură nouă şi multe nenumărate, iar el, nesperatul, favoritul, frumuşelul, nimic. Nici el şi nici urmă de pătrunjel.

După ce miorlăi cu plânset amar, îşi scutură clopoţelul, îşi şterse ochii de ametist şi se gândi repede că nu-i bai. De fapt, înainte, pe vremuri, frumoşii ăştia plecau în cruciade. Unii crăpau, iar alţii se întorceau victorioşi şi aveau încă mult chef să cultive… pătrunjel. Cât despre stat în casă, nu mai vorbim! Nicio ezitare!!

Astăzi, iaca, na! Păi, uite-aşa devii feministă, îşi spuse ea. În cele din urmă, se hotărî să îşi ia mantoul şi să iasă ea însăşi în căutare de pătrunjel.

Merse ce merse prin ninsoare, până ajunse pe bulevardul din centru. Şi când, acolo, ce să vază?

Iubitul, nesperatul, favoritul, frumuşelul trecea într-o caleaşcă în braţe cu o pisică de tomberon. Şi culmea! Caleaşca era plină de pătrunjel!!!

Îi veni să se tăvălească pe jos, când simţi o bătaie uşoară pe umăr. Se întoarse şi ce îi fu dat să vadă?!

Unul mai frumos, mai vânjos şi mult mai surâzător şi mai puţin miorlăit îi întindea un buchet smaraldit de-adevăratelea de pătrunjel.

Morală: Să nu fii pisică de casă atunci când nu trebuie!
Și-am încălecat pe-o șa şi v-am spus povestea-aşa!

(Mihaela Popescu – TAULET)

mai mult
Promovate

Mama lor…

dali_art_29_ianuarie_17

Suntem sufocaţi de o existenţă la limită, suntem sub imperiul grijii serviciului, trăim neşansa unei democraţii iluzorii, ne amăgim cu speranţa unui trai mai bun, ne gândim ce trebuie, ce-ar trebui să punem pe masă sau ce putem să punem pe masă, ne gândim la facturile care trebuiesc plătite, la orele de zbateri şi suferinţi când facem bugetul familiei, la grija că mâine nu vom avea nici măcar ceea ce avem azi, suportăm cu stoicism bocancii guvernanţilor, indiferent de culoare, pe spinarea noastră, suportăm şi înclinăm capul uitându-ne cu tristeţe şi invidie în sacoşa vecinului de drum, care astăzi, a fost mai bogat.

Suntem oameni, ştiu supuşi greşelii, dar oameni. Oare ce am făcut noi să merităm asta ? Nu am făcut chiar nimic, chiar toţi ? N-am îndurat destul, n-am făcut toate şcolile, n-am urmat toate cursurile, n-am făcut destulă penitenţă, n-am fost mai umili, decât umilinţa însăşi ? De ce şi de unde şi până când acest regim care fragmentează o societate, care stigmatizează conştient puterea noastră de înţelegere ? De ce să nu avem timp de bucurii, de drăgălăşenii, de admiraţie, de sublim, de frumos ?

Firesc, pentru că nu putem avea timp, fiind ocupaţi cu treburile existenţiale. Cui datorăm noi ceva, şi nu o ştim încă ? De ce datorăm noi şi numai noi suntem supuşi unor grele cazne ? De ce biciul cade întotdeuna pe carnea noastră flămândă de dragoste şi frumos ? De ce suntem urgisiţi şi în virtutea căror prerogrative ? Ce am făcut sau ce n-am făcut să ne merităm umilinţa ?… Oameni, dacă sunteţi, cu cărţile mai mari citite decât ale noastre, cu discuţii mai înalte, decât ale noastre, cu bocancii ghintuiţi de tristeţile şi puţinătătea traiului nostru, cu vilele încărcate de florile grădinilor noastre, cu societatea voastră frivolă şi imbecilă, de ce nu ne lăsaţi dracului în pace ?!

Pentru că vă pasă de noi, umilii care parcurgem drumul la vot şi oriunde doriţi, pentru că depindeţi de noi şi de puţinătatea pâinii noastre, pentru că suntem crema care face prăjitura gustoasă, pentru că vă dăm puterea de a fi. Ruşine vouă, şi nouă ruşine. Guvernanţi de o clipă care se perpetuează pe vecie şi ne limitează dreptul la viaţă. Din orice partid aţi face parte, sunteţi la fel, nişte odioşi şi nişte răi, nişte neica nimeni, pe post de Haplea, poftit de noi, la masă. Nu ne mâncaţi numai pâinea, mâncaţi tot, că aţi fost o perioadă flămânzi, uitând că noi flămânzim de când ne naştem.

Numai bunul simţ ne mai ţine, şi ne tot ţine, mama voastră de feciorelnici şi neprihăniţi. Indiferent, cui aparţineţi, sunteţi la fel, sunteţi cei care nu daţi voie clipei să se nască şi bucuria o alungaţi ca pe o definiţie prost înţeleasă. Mi-este silă de vreo 27 de ani încoace şi sunt convins că am să mor cu această senzaţie pe suflet. Păcat, mare păcat, aţi făcut din noi modusul vostru vivendi şi ne-aţi croşetat cum aţi vrut. Numai de rău vă doresc, guvernanţi dintotdeauna, unii acum pitiţi la liniştea unei pensii binemeritate. Dracul să vă ia, aşa cum ne-a luat şi ne ia pe noi tot timpul care l-am parcurs , cu voi alături…

Dan Minoiu

mai mult
PromovateRepere

Undo…

undo_articol_raul_baz_24_ianuarie_17

Ceea ce face un computer este, în esenţă, ceea ce face şi omul. Diferenţa e la performanţă: dacă eu fac o înmulţire în 30 de secunde, el o face într-a nu ştiu câta miliarda parte dintr-o milisecundă. Am observat de-a lungul vremii o sumedenie de asemănări între om şi comp. Începând de la faptul că ambii au un hard şi un sistem de operare. Dar astea sunt banalităţi. Vreau să mă refer la o funcţie pe care nu o are nici omul și nu o are nici compul, cu toate că și unul și celălalt își închipuie că o au. Este vorba despre funcţia „undo”.

Să zicem că într-o zi omorî un păianjen care stă pe perete. L-ai omorât şi ai scăpat de ameninţarea lui. Dar după un timp, îţi pare rău (asta nu li se întâmplă multora, dar aici e vorba doar de un exemplu). Te gândeşti că puteai să-l prinzi şi să-l dai afară, că e uşor să omori un păianjen, dar că nu poţi să dai viaţă unui păianjen etc. În situaţia asta, nu mai poţi face absolut nimic. Nu există posibilitatea de „undo”. Vorba lui Zaharia Stancu: „ce-ai omorât, omorât rămâne”.

Indiferent ce-ai face, rămâne bun făcut, nu există posibilitatea de a reveni la starea dinainte în aşa fel încât să nu fi făcut ceea ce ai făcut. Nici dacă ai călători în timp nu ai putea spune că ai aplicat funcţia „undo”, pentru că în realitate ai făcut ceva, apoi te-ai deplasat în timp şi ai ajuns înainte de a face acel ceva – ori asta e o succesiune de fapte.

Şi totuşi omul crede că face undo în diverse situaţii. Spre exemplu, când te îmbolnăveşti te duci la doctor, urmez un tratament şi te însănătoşeşti. Dar nici pe departe asta nu înseamnă „undo”. Înseamnă doar că în succesiunea evenimentelor vieţii tale au intrat, în ordine, acestea două – îmbolnăvirea şi însănătoşirea. Faptul că te-ai îmbolnăvit n-a dispărut, pur şi simplu, ca şi cum nici nu s-ar fi petrecut vreodată. El s-a dus în trecut şi a rămas acolo pentru totdeauna.

Computerul crede şi el că face undo. Să ne gândim la un program simplu, cum ar fi Word. Acolo chiar există un buton cu numele „Undo”. Scrii, să zicem, o poezie. Când o termini, vrei s-o mai aranjezi puţin şi ştergi, fără să vrei, o strofă. Nu-i nimic, apeşi „Undo” şi strofa a revenit. Dar asta înseamnă că n-ai şters strofa? Nici vorbă: ai şters-o şi acum ai recuperat-o. Aşadar, nu se poate pune problema de „Undo” ci, eventual, de “Undelete”.

Mai pe scurt, shimbările sunt de două tipuri: reversibile şi ireversibile, dar niciunele nu realizează acel „undo”. O schimbare reversibilă este una care anulează nu fapta, ci consecinţele ei. Spre exemplu, un om este rănit foarte grav. O consecinţă posibilă este moartea. Aşadar starea acelui om s-a schimbat de la sănătos la muribund. Doctorii intervin şi îl salvează – schimbarea a fost reversibilă şi una dintre consecinţele ei, moartea, a fost anulată. Însă episodul care a provocat acelui om rănile nu a dispărut din „timeline”. Deci nu a fost vorba despre „undo”

E de observat că nici Dumnezeu nu are un buton de „undo”. Nici chiar el nu poate face ca un lucru să nu se fi petrecut, odată ce el s-a petrecut. Pentru asta, a inventat iertarea: ai făcut un lucru rău, el nu mai poate fi şters, dar eşti iertat dacă regreţi sincer, te căieşti etc.

Ei bine, faptul că nu există nici la om nici la Dumnezeu posibilitatea de „undo” ar trebui să ne facă foarte atenţi la felul în care acţionăm în lume.

(Raul Sebastian – Baz)

 

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală -Theodor Vasilache, poetul cuvintelor de veghe

poem_cuvinte_de_veghe_17_ian_2017

Theodor Vasilache (născut în 1942, la Ploiești) a făcut studii de germanistică la Cluj și București. În anii 1960‑1970, profesor de engleză și membru al cenaclului și boemei literare din orașul natal. Debut în primul număr al României literare în 1968, sub auspiciile și prezentarea entuziastă a maestrului și prietenului de mai târziu, Geo Dumitrescu.

În perioada cât a trait la Ploiești este unul dintre personajele de prim plan al Cenaclului I.L.Caragiale. Bibi cum îi spunea prietenii, era pe atunci, adică prin anii 70, o autentică figură de boem, înconjurat de o mica gașcă de admiratori,cu care se etala , prin cafenele și grădini de vară, după furtunoasele ședințe de cenaclu

Deranjat de atenția specială de care „se bucură” pe lângă organele de supraveghere și intimidare, mai ales după moartea foarte mis­terioasă a prietenului și colegului de cenaclu Helmuth Weber, în 1978, „rupe rândurile” și fuge în Occident. Se stabilește cu familia la Hanau, unde lucrează douăzeci de ani ca profesor.

În 1990, la chemarea prietenilor literați Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu și Petre Stoica, nu dă curs îndemnului acestora de repatriere, însă se reapucă de scris cu forțe noi și publică șapte cărți: Fiul Risipitor (Cartea Românească, 1994), Turnul Babel pe Main (Cartea Românească, 1995), Spectacol Împotrivă – Gegenschauspiel, volum bilingv, traducerea germană de Horst Samson (Kriterion, 1996), Carnaval la Gurile Dunării (Cartea Românească, 1997), Primul Milion și alte Fantasme (Kriterion, 1998), Fantasme la Gurile Dunării (Vinea, 2002), Fantasme din Lumea Cealaltă (Vinea, 2003), Fantasme, oglindiri, înscenări (Paralela 45, 2012), Fleurs du mal(heure). Flori de ceas rău (Paralela 45, 2013).

Călătoreşte mult în Europa şi frecventează diverse cercuri literare, îndeosebi pe cele ale scriitorilor germani emigraţi din România (Herta Muller, Horst Samson, Johannes Lippet etc.). Face parte din PEN-Clubul german.

(Documentare Ioan Vintilă – Fintiș)

 

SCRISOARE DE ACASĂ

 Nimic nu se mai aseamănă cu ceea ce a fost,

deși nic n-a fost clintit din vechea alcătuire…

Poate doar portretul lipsește de pe perete

dar nu și cuiul din suflet.

 

Oamenii aceștia care au fost, care sunt încă,

maieștri în arta travestiului, ies pe scena mare a străzii

atât de distrați încât nici unul nu pare a-și mai aduce aminte

cum a fost îmbrăcat prima oară…

Și asta acum, la ora 12 în Europa, unde cam peste tot

lumea se schimbă să coboare la masă…

 

Ei singuri, pe inima goală,

în bucătăria țării stau și discută

proiecte de schimbarea pașnică a meniului

în funcție de nervozitatea pieței de-aiurea sau

de apatia aragazului de acasă…Sfânta cale de mijloc :

nici Mc Donald dar nici supa cu steluțe de general,

și  totul după rețete de mult compromise…

 

Și iată iată bărbatul acesta cu ochii în lacrimi

nu e nimeni altul decât călăul, care parcă nici

nu ar mai tăia capete, ci doar ceapa – mărunt, mărunt…

 

 PRÂNZ DE BINEFACERE

 

Duminica după liturghie

dăm buzna în sala de mese

ca să mâncăm și să bem creștinește

pentru aproapele mai puțin norocos

din Bosnia, Somaalia, etc…

 

Strecurăm niște bănuți într-un plic

și ne punem pe treabă

mâncând și band ecumenic, cum spuneam

pentru fratele mai vitregit

întru Christos, Mahomed etc…

 

Uneori, nici nu mai știm exact

pentru cine ne ghiftuim;

adică urmează să îi aducem

o rază de soare în viață…

( cu-atât mai mult cu cât, adesea,

burta lui lui sfârtecată tot n-ar putea

să rețină aceste bucate sau băuturi…)

 

Sunt și unii obosiți de-a mai da,

argumentând că, în definitiv, nici pentru ei

nu prea mânâncă sau bea

aproape nimeni în lumea a treia;

( și poate pe bună dreptatae… )

 

Noi însă, cei mai mulți, după slujbă

continuăm să mâncăm și să bem

convinși că-n trupurile noastre greoiae

locuiește Bunul Samaritean

cu tot neamul lui,

confortabil…

 

POVESTE DEGEABA

 

Nu-ți mai răci gura cu povestea

nemaipomenitelor aventuri

ale Măiestriei

în țara ei etern călătoare

pe schimbători curenți de aer.

 

Și nici, când obosiți

dăm prin colțuri de somn,

nu ne mai fredona sub ferestre

din strania muzică

a sferelor.

 

Fiindcă, imuni la ficțiune

noi nu cunoaștem lumea

decât din impactul direct,

nădușit,

în lucrurile crude ale ei…

                    (Din volumul Spectacol împotrivă, Kriterion 1996)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Memoria culturală – Sorin Vânătoru, omul strigăt, poetul visător

vanatoru_poem_17_ianuarie_2017

Sorin VÂNĂTORU – Născut în 9 iulie, 1954. Licenţiat în psihologie, studii autodidacte de filozofie şi ştiinţe, membru al Grupului de Studii Interdisciplinare Ploieşti, vechi membru al Cenaclului I.L.Caragiale( aprox. din 1971). La vârsta de 18 ani publică în revista „Luceafărul”, în pagina condusă de Geo Dumitrescu, un poem.La acea vârstă este apreciat de scriitorul Coman Şova, de la revista “Amfiteatru”. Mai târziu, peste ani, scriitorul Nino Stratan îl prezintă în revista „Contrapunct” din Bucureşti.

Este foarte bine primit de criticul Alex Ştefănescu care scrie:

“Însemnările lui Sorin Vânătoru atrag imediat atenţia şi impresionează prin îndrăzneala şi impresia de noutate pe care o provoacă dramatismul gândirii, prin paradoxurile spectaculoase, deloc ieftine, prin expresivitatea energică a formulărilor.

Autorul loveşte năpraznic, cu un baros de oţel, în stratul de idei pietrificate pe care alţii le consideră incontestabile şi, chiar dacă nu reuşeşte să le disloce, măcar face să sară din ele scântei. Poezia sa este un alcool tare. Te ameţeşte şi îţi creează un fel de dependenţă. După ce termini de citit un poem simţi nevoia să mai citeşti unul. Prin comparaţie, versurile multor autori de azi încep să ţi se pară apă chioară.

Se mai remarcă sensibilitatea faţă de suferinţa umană, umorul de idei, de o rar întâlnită fineţe.”

Criticul literar Puiu Spiridon Damian:

“un „tenor al cuvântului”, cu o vocație ieșită din comun. Chiar Nino Stratan aprecia, spunând: „Dacă acest om trăia într-un mediu media mai dezvoltat, cultural vorbind, cred că ar fi fost o vedetă reală” a completat Puiu Damian.

Prof.Nicolae Stanciu:

„Trebuie să spun că Republica de la Ploiești, este o republică culturală. Acest Sorin Vînătoru este o latură specială. Negativist, nu acceptă tiparele, modelele anchilozate, și atunci vine și le dinamitează „

Scriitorul Ion (Nino) Stratan :

„Sorin Vânătoru este un fantast decis. Viziunile sale se structurează în discursuri apoftegmatice, mustrătoare, poezia sa este obsesia unui „illo tempore”, în care reflexivitatea, schimbarea codurilor şi intertextualitatea se găsesc la mare preţ. Făcut pentru poezie, văzând în ea un mod de existenţă, Sorin Vânătoru adaugă aerului de Ecleziast într-o lume pragmatică, imagini mişcătoare ale obiectului contestat. Eul său lărgit, Eul său bun,  sfărîmă barierele singurătăţii unui împătimit al moralei într-un limbaj meandrat, sarcastic şi adesea autoironic, pentru a spulbera aerul de rigiditate. „Cearta” sa este cearta noastră cu cele văzute şi nevăzute, cu sentimentele şi cu limbajul, deci o continuă apropiere a limitelor care nu ne limitează.” Revista “Contrapunct”-Bucureşti.

A publicat două cărţi(spune ca mai mult citeşte decât scrie):

O carte de poeme, însemnări şi eseuri literare,-“La capătul răbdării”-şi o carte de filozofia ştiinţei ,în care trece în revistă şi comentează tehnicile predictive, iar în partea a doua a cărţii interpretează faptele de conştiinţă în raport cu moartea şi neantul.

(Documentare Ioan Vintilă – Fintiș)

 

Acum e momentul !

 Nu, Doamne, n-am să înlocuiesc nicio literă din Cuvîntul Tău nemaipomenit,

ba am să înlocuiesc!

Mereu între Rai şi Iad la masa de scris,

mereu în pariu cu Tine pe muchie de cuţit,

între mine şi Tine mereu am strigat “Acum e momentul ! “, “Acum e momentul ! “

şi mă prăbuşesc în oligofrenie, ca într-o supremă rugăciune!

 

Cearta oamenilor cu Dumnezeu

                                                 (fragment)

Suntem o  halucinaţie  a  memoriei  tale,

deraiaţi  în praful şi pulberea trupurilor noastre !

uciderea  noastră  sporeşte  începături  nescrise,

mai  siguri  de  vinovăţia  risipirii

decît  de  întinderile  începutului  de  lume,

cu toţii am fost  provocaţi să  ispăşim o străveche confuzie,

docenţii  supravieţuirii  spre tine se înalţă !

 

EU  SÎNT ALFA ŞI OMEGA,

SALVAREA  VOASTRĂ  E-N  BLESTEM,

ŞI  TOTUL  VA  URMA

VOI  NU TRĂIŢI SEMNUL,

SEMNUL  MEU  E  DINCOLO  DE  MINE,

V-AM  DAT  O  REALITATE, DAR VOI AŢI ELIBERAT EXILUL,

LA CE BUN LUCIDITATEA,CÎND TOTUL EXISTĂ ?

VĂ  ÎNTREB  CE  E  OMUL  ŞI  SPUNEŢI  CĂ  E  TÎRZIU,

VĂ  ÎNTREB  CE  E  APA   ŞI  SPUNEŢI  CĂ  AŢI  UITAT !

dar  existenţa  ne dă ocol

boala şi moartea  ne  arată  calea  învingătorilor

viaţa ne putrezeşte

în carcera  tuturor  simţurilor plus unul,

şi  lăuntrul  nostru  e  inundat  de  fierăraie,

ARBORELE  MEU  FULGERĂ

DIN  NELOCUITA  VOASTRĂ  SURPARE

IN NOMINE  IN NOMINE  IN NOMINE

VEŞNIC  AM  FOST  MUT  PENTRU  A  VORBI

EU  SÎNT NEANTUL  DE  A  CUVÎNTA

NEANTUL  LIBER,

VOI  CĂUTAŢI  UN  GRĂUNTE,

ROTINDU-VĂ  CU  FIEREA-N  VOI

PÎNĂ  LA  SECĂTUIRE

MATEMATICII  MELE  I-AŢI  GĂSIT  NIMICNICIE

ŞI  AŢI  RĂMAS  SOLDAŢI  AI  LIBERTĂŢII

INUTILI  ÎN  MIJLOCUL  FRIGULUI  !

CINE  VĂ  APĂRĂ ?

UNDE  ERAŢI

CÎND  BURNIŢAM  PESTE  VERTEBRELE VOASTRE ?

VEŢI  RĂMÎNE

TIFLE  SÎNGERÎNDE  LA  RĂSCRUCILE  EXISTENŢEI

VOI  ÎNŞIVĂ  O CONJUNCŢIE

ÎNTRE  PERFECŢIUNE  ŞI  VILEAG

NEMURITORI  DE  RÎND  LA  DREAPTA  SFIDĂRII

ASCUNDEŢI  LANTERNE  ÎN  LUMINĂ

AŢI  SUFLAT  PESTE  SPIRITUS

ŞI  AŞCHII  VĂ  SAR  DIN  NĂSCARE

UNGHIILE  VI  SE  ÎNFIG  ÎN  DEGETE

DEGETELE  SE  ÎNFIG  ÎN  URLET

AŢI  DESPUIAT  TEXTELE  NINSORII

ŞI  STÎRNIŢI  NISIPURI  UNDE  NU  PUTEŢI  AJUNGE

NU VEI AFLA SEMNUL,

OMULE -VAERULE !

 

Auschwitz

Am fost împins pe marginea gropii, plină cu cadavre.În aşteptarea glonţului, am zărit, pentru o fracţiune de secundă, intelectul lui Dumnezeu, avea o mutră de tarat mintal, se uita la mine chiorâş, ce, nu mă recunoşti ?

N-am apucat să-i zic ceva verde în faţă. Au aruncat var peste mine. M-am destrămat şi-am început să mă scurg la rigola divină.

De atunci, scriu continuu.

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Reţeta zilei: delicatese de divorţ

repere_taulet_16_ianuarie_17

Sunteţi în divorţ? Şi ce dacă?

Veţi ajunge să distilaţi în urechile dumneavoastră, mai uşor sau nu, invitaţii anulate, promisiuni nepromise, proiecte de baluri, de vacanţe care nu se vor face nicăieri. De ce? Un divorţ e un divorţ. Toată lumea înţelege, însă agenda prietenelor devine din ce în ce mai mică.

Nu vei mai fi invitată la dineuri, cocktail-uri şi ale prostii de genul ăsta. Chiar dacă ai copii lângă tine şi te ocupi, nu eşti iertată. După, vei avea o serie de invitaţii pe la înmormântări, parastase, slujbe. Nimic rău. Însă prietenele tale vor fi invizibile. Nu vei fi niciodată invitată unde sunt familii definite. Pentru că domnilor nu trebuie să le sară ochii. Săracii! sunt ţinuţi într-un fel de rezervaţie natural-matriarhală, ca nu cumva să pleci la sfârşitul dineului cu chelul sau grasul preferat la subsuoară.

Un alt deliciu: telefoanele aşa ziselor prietene, feisbukuri şi alte prostii, pentru a afla ce faci tu şi pentru a transmite dezinteresate viitorului ex-soţ, buletinul de ştiri. Magnific.

În timpul ăsta: copiii cresc, te zbaţi cu proceduri, facturi. Moralul poate merge. Ai lângă tine copiii, uneori împotriva ta… Să nu uităm de conceptul divorţ…

Şi telefonul sună cu întârzieri şi scuze.

În ceea ce mă priveşte, aceste penibile căutări de explicaţii m-au făcut întotdeauna să râd.

Mă duc în bucătărie, tai o felie de şuncă cu ceapă la cinci dimineaţa, beau un pahar de lapte bătut şi râd şi o iau de la început.

Morală: O femeie divorţată de iure et facto, la fel pentru una pe care a divorţat-o moartea, nu poate rămâne singură decât dacă îşi impune.

În rest, îi rămân toate acele anotimpuri pe care nu le-a trăit înainte, deltele de ger şi soare, cuvintele care se mişcă, nopţi senine cu lumini pătrunse, cuvintele oamenilor, cu sens sau fără sens… Vara, teii, salcâmii,

râurile, munţii, salcâmii…

Toate rămân.

Şi iubirea vine.

Pe cărare.

(Mihaela Popescu – TAULET)

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Deşertul plecărilor

articol_taulet_6_ianuarie_17

mihaela_tauletEa trăia într-un oraş. Un oraş destul de vechi. Avea casă pe o stradă principală. Una din cele mai frumoase case. Cu arabescuri în arcade şi coloane la balcoane. Flori, nu. Vitraliile nu pemiteau.

Îmbrăcată în straie de brocart, în fiecare zi păşea cu picioarele-i mititele dintr-o încăpere într-alta. Aranja lucruri, diverse obiecte… porţelanuri, statui, sipete, statuete, cântece, acorduri…

Însă tot ce atingea cu mâinile ei devenea aur. De unde casa era plină de bogaţii nemăsurate. Chiar şi strugurii de pe mese nu mai puteau respira de-atâta aur.

Într-o bună zi, edilii oraşului împreună cu alţi cetăţeni au bătut la porţile mari. Ea, ocupată pentru a aranja şi ramifica diverse lucruri şi obiecte cu mânuţele ei, a deschis cu întârziere.

Oamenii nerăbdători au năvălit de-a valma înăuntru. Ea a rămas afară. Şi a văzut cum toată casa ei era devastată de lăcomie. Cu părul ei de aur şi veşminte de brocart a trecut strada vis-à-vis. Îngheţată, privea la cei care se luptau în casa ei pentru Aur.

Tristă, a plecat mai departe. Spre Oraş.

Dispăruse.

După ce toată lumea a împărţit totul din casa ei, totul ieşit din mânuţele ei, au început să întrebe: şi acum??

Acum, cum facem aur ?

Fata cu mâinile de aur nu mai era nicăieri.

*

Ea era ea cu el. Şi erau bine. Cântecul lui era vis pentru auzul ei. Mâinile ei mângâiau braţele lui şi prefirau aur. Au trecut secole şi nu se mai despărţeau. Amalgamaţi de-atâta dor, zâmbeau şi râdeau întruna.

Într-o bună zi, un vânt rău a venit. El a plecat până jos, pe pământuri. Ea a zis că rămâne acolo, sus, şi că îl aşteaptă.

Au trecut iar secole şi el n-a mai venit către sus. Ca niciodată, ea aştepta. A tot aşteptat, până când a considerat că e cazul să coboare să îl caute. Poate o fi păţit ceva.

Jos. Ea, cu părul ei de aur şi cu mânuţele ei.

El, undeva pierdut în labirintul oraşului. De vorbă cu cetăţenii oraşului. Despre orice.

Îl cheamă cu iubire. El se uită la ea cu ură şi îi aruncă în faţă: „Faci aur cu mânile şi eu nu ştiu? E, da! Acum ştim cu toţii cine eşti!”.

Ea îl priveşte mută, fără a putea scoate un cuvânt. Îl iubea. Cu adevărat. Era pierdută fără el. Era în pielea ei. Îşi măsurase paşii după paşii lui.

Ea: „Iubitul meu…” . Cu un gest larg el îi spuse că toată povestea lor de sus s-a terminat şi că, de fapt, ea poate pleca unde o vedea cu ochii.

Ea n-a înţeles de ce el, iubitul ei din secole, o aruncă aşa, departe…

*

Pentru că mâinile ei cântau aur, glasul ei era aur, iar lacrimile ei făceau să curgă aur pe obraji…

El a rămas jos. În oraşul – cetate. Ea, singură, cu cărări de deşert în faţă. Din nou către în sus.

Morală: Coborâm Paradisul, precum trapeziştii de circ, pentru Unul, pentru El, pentru Acela. Am ales a părăsi Cetatea cu secole înainte tot pentru El, pentru Unicul, pentru cel mai Minunat. Iar într-o zi oarecare, sub un pretext oarecare, El va uita Paradisul unde ea cânta deunăzi, numai pentru el…

Atunci aurul din lacrimi dispare, iar mâinile le vom îmbrăca cu mănuşi. Pentru a evita ca tot ceea ce atingem să devină aur. Iubirea nu trebuie să poarte aur. Pentru că Iubitul e Obosit.

Şi călătoria către În Sus reîncepe cu glas şi suflet îngheţat. Dar reîncepe…

*

Uneori, dimineaţa, ne trezim cu anunţ de dispecerat: „Am terminat. Nu te mai vreau.”. Tu, năucă, nu pricepi nimic din toate acestea. Tu te plimbai prin poveste. Paralizată, nu mai ştii ce poţi face şi cum ai putea repara acel ceva de care nu ai cunoştinţă.

Vei trece deşertul şi vei regăsi drumul. Fără lacrimi şi fără alte căutări.

(Mihaela Popescu – TAULET)

mai mult
1 101 102 103 104
Page 103 of 104