close

Promovate

Cenaclul I.L. CaragialePromovateTabăra Sculptură

Şedinţa Cenaclului Literar I.L. Caragiale, 15.02.2021

Revista presei literare

Revenirea la poezie, revenirea la artă, revenirea la noi…

Rubrica „Revista presei ” prezentată de Ioan Vintilă Fintiş pune în evidență ultimele apariții editoriale ale revistelor: Luceafărul de dimineață, Cafeneaua literară, Actualitatea literară, Tribuna etc.

Rubrica „Cel mai recent poem” însumează cele mai noi creații ale scriitorilor Valentin Irimia – „Alfabeţia”, Ramona Müller – „acasă e pur şi simplu”, Luminiţa Bratu – „Putea fi zen” şi Kati Enache – „Uimire”, „Faţă-n faţă”.

Cele „zece minute de istorie” ne trimit la judecata medievală. Emilia Luchian ne dezvăluie suferințele animalelor care au fost judecate și condamnate în Evul Mediu pentru diverse „delicte”.

Procesele intentate animalelor aveau două scopuri:
1. Izgonirea animalelor dăunătoare care produceau numeroase pagube.
2. Condamnarea la moare a animalelor care săvârșeau acte criminale.

Reținem aspectele bine punctuate ale realității mediului de astăzi, în care arealele animalelor sunt distruse de către om și o dată cu acestea, un întreg ecosistem.

În finalul întâlnirii membrii cenaclului vizionează filmul documentar „Memoria marmorei”. Pelicula surprinde episoade din activitatea sculptorilor din a treia ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală – 2020, în Parcul Municipal Vest.

Text – Ramona Muller
Foto – Dumitru Paleacu

mai mult
PersonalitățiPromovate

Andrei Şerban, regizor: Eu simt un aer de nebuloasă finală a lumii pe care o ştiam

Andrei-Serban

Numele lui Andrei Şerban are o foarte mare rezonanţă internaţională în domeniul regiei de teatru şi de operă, dar şi în ce priveşte practica profesorală pentru că a pregătit numeroase generaţii de actori la Columbia University School of Arts, la New York. Regizorul Andrei Şerban şi-a început activitatea în Statele Unite în urmă cu 50 de ani, şi această aniversare este pretextul dialogului la care l-a incitat Matei Vişniec. În 50 de ani însă America s-a schimbat mult, şi despre aceste schimbări ne vorbeşte Andrei Şerban în interviu, cu un accent pe extremismul de stînga care devine tot mai vizibil în unele universităţi americane. Reflecţiile şi analizele lui Andrei Şerban legate de mutaţiile politice şi culturale ale prezentului, precum şi de viitorul teatrului nu sunt dintre cele mai optimiste. Luciditatea acestui mare artist al scenei şi autoritatea sa culturală sunt însă semne că totul nu este încă pierdut.

Matei Vişniec: Andrei Șerban, aș vrea să începem dialogul nostru cu o întrebare atipică. În acest moment am impresia că ninge la New York sau în regiunea newyorkeză. Este adevărat?

Andrei Șerban: Da, eu sunt într-o cabană înconjurată de pădure la câteva ore de New York. Se anunță un fel de tsunami de ninsoare, ceea ce este foarte romantic și în același timp îngrijorător.

Matei Vişniec: Zăpada mai atenuează puțin presiunea carantinei și a restricțiilor care există și în Statele Unite legate de pandemie?

Andrei Șerban: Să sperăm. De câte ori simt nevoia, mă retrag aici fericit. Într-un fel, pentru că natura permite un fel de reorientare. Îmi dă posibilitatea de a vedea altfel. Parcă, deși e sumbru printre copaci, în pădure e mai multă lumină. Simt că aici tăcerea are o forță extraordinară. E plină de sunete, de vibrații. Am nevoie de această liniște pentru că atunci când sunt la New York, breaking news ne bombardează  la fiecare cinci minute. Îmi aduc aminte că pe când eram copil era un ziar pe zi și ascultam la radio știri, evident că și ele filtrate, dar ritmul era mult mai liniștit. Acum, chiar prin cuvântul breaking news, ai impresia că se sparg geamurile din casă la fiecare cinci secunde. Evident asta creează o traumă în mine ca în oricine altcineva. Natura mă ajută să mă liniștesc cât de cât.

Matei Vişniec: Se împlinește un an de când toată lumea e blocată. Viața culturală e blocată sau relativ blocată din cauza pandemiei. În orice caz, teatrul e blocat în multe țări. În Statele Unite sunt teatre în care se repetă? La New York pot fi văzute spectacole în acest moment? Bănuiesc că nu.

Andrei Șerban: Nu pentru că există o diferență majoră între sistemul american și cel european. Cel european e bazat pe teatre subvenționate. Sigur că sunt artiști independenți care suferă și unii dintre ei nu vor putea să-și continue visul de a lucra in domeniul artei. Dar teatrele subvenționate ajută la menținerea traiului, căci actorii angajați sunt plătiți. Și e un noroc. Salariile merg înainte. Se pare că în unele țări se repetă mereu doar ca să justifice că își câștigă existența, că fac ceva, deși nu joacă. Dar în America este imposibil. Aici teatrul este comercial. Vorbesc de Broadway. Chiar ieri a fost o știre cum că Broadway se va deschide cel mai devreme în decembrie sau dacă nu chiar în primavara lui 2022. Teatrele de aici nu-și pot permite să  deschidă cu 30% din locuri ocupate. Dacă sălile nu sunt pline, nu rentează. Este o tragedie.

Matei Vişniec: Am impresia, Andrei Şerban, că de când a început pandemia nu ați mai avut posibilitatea de a monta. E cea mai lungă perioadă de inactivitate teatrală de când v-aţi dedicat acestei arte?

Andrei Șerban: Da, dar într-un fel mi-a căzut bine. Toată viața  am fost un workaholic,  eram mereu într-o sală de repetiții, de la un proiect la altul, de la operă la teatru, la clasă cu studenții la Universitatea Columbia, în învățământ.  Vacanțele  mi se păreau lungi, dupa un timp așteptam să mă întorc în teatru. Era un fel de obsesie  aproape clinică.

Mi-a prins foarte bine faptul că nu mai lucrez, acest stop venit de la îngeri! Îmi dă timp să îmi evaluez cariera, să aflu că exist și să mă bucur,  să cântăresc ce am vrut să fac în viață, cât am reușit, cât am greșit,  cât aș mai putea să fac. E un moment extrem de confuz pentru toată lumea, la toate nivelurile. Noi înainte spuneam că mergem la teatru și că inimile spectatorilor și ale actorilor bat în același timp.

Acum această separare face foarte mult rău, căci nimic nu se compară cu acea clipă în care suntem toți în acel unic spațiu și ne simțim vii. Acum există această salvare, temporară sper, a Zoom-ului, a spectacolelor streaming. Punctul bun al lor este că permit să vedem spectacole pe care nu le-am putea vedea altfel. Dacă cei dintr-un sat din România sunt interesați să vadă ce se întâmplă într-un teatru din Germania sau din Franța sau din Japonia, pot să vadă. Asta era de neconceput înainte.

Dar, în același timp, cred că nu aceasta este soluția. Se spune că în viitor, dacă vom reveni la normal, e bine să avem această nouă tehnică a Zoom-ului. Personal sunt complet contra. Am impresia că e un element mort. Spun asta pentru că primesc informația sunet și imagine cu o secundă mai târziu. Faptul că ajunge la mine electronic cu o secundă mai târziu îmi taie complet emoția. Sau, dacă am o emoție, e total mentală, nu e o emoție e inimii. Zoom e doar un gadget ce se bazează pe iluzie. Nu poate înlocui dialogul direct.

Mă întreb totuși  cine va veni la teatru dacă teatrele se vor redeschide. În primul rând, oamenilor le va fi frică mult timp să umple sălile așa cum ar trebui să fie. Apoi, văd pe Netflix sau Amazon filme bune, seriale de excepție  făcute extraordinar de sofisticat, cu montaje foarte bune, cu actori excelenți… te uiți, te întrebi prin ce vom reuși noi să readucem lumea la teatru, să-i convingem să iasă din  casă, în loc să se uite comod la televizor.

Lozinci noi spun  că „în criză arta e necesară”, că „avem nevoie” de artă în criză. Da, sună foarte bine. Dar cum demonstrăm că e așa? Cum arătăm politicienilor care disprețuiesc cultura și se bucură că se poate foarte bine fără teatru în pandemie și afirmă că oricum teatrul este o artă de lux care costă foarte scump!

Evident că este o minciună.  Ce facem să convingem? Care va fi teatrul după pandemie? E o întrebare pe care mi-o pun tot timpul. Sunt convins că toți ne-o punem. Dar răspunsul nu e deloc simplu.

Matei Vişniec: Anul acesta se împlinesc 50 de ani de când v-ați instalat în Statele Unite, de cînd ați mers pentru prima oară să montați în Statele Unite. După 1990 v-ați întors periodic în România, ați trăit multe perioade în România și ați montat în multe oraşe, ați condus Teatrul Național din București. Dar se împlinesc 50 de ani de când ați pus piciorul pe pământ american. V-aș invita să vorbim puțin despre America. Cum s-a schimbat America? Ați văzut-o cu ochii dumneavoastră schimbându-se într-un fel sau în altul în acești 50 de ani?

Andrei Șerban: Da, sunt multe de spus. Nu știu dacă voi putea într-o discuție destul de sumară să acopăr cei 50 de ani, dar într-adevăr, când am ajuns aici, ca orice tânăr care venea în țara deschisă tuturor posibilităților, am avut niște ani extraordinar de fructuoși în meseria mea. Am lucrat imediat cum am sosit la New York.

Am avut noroc să fac un spectacol la Teatrul La MaMa, care a  fost atât de bine primit de New York Times încât au venit oferte una după alta și am amânat întoarcerea acasă până ce am aflat despre faimoasele teze ale lui Ceaușescu inspirate de revoluția culturală chineză și de vizita lui în Coreea, cand cenzura s-a agravat foarte mult; deci nu am mai putut să mă întorc.

Aici, în America era un moment de mare libertate. Și cum americanii primesc cu mare generozitate pe orice imigrant, fiind o țară de imigranți, m-am simțit imediat foarte bine. Poate au fost anii mei cei mai creativi și sunt dator pentru asta spiritului tradițional american de curaj și inititiativa neîntreruptă. Dar de câțiva ani am început să simt pe pielea mea efectul nefast, subtil și pervers al unei cenzuri care este mult mai greu de descoperit decât era cenzura sub comunism.

Mi s-a întâmplat deja când lucram la Metropolitan Opera. Repetițiile mi-au fost oprite. Evident că acolo cenzura venea de la marii bogătași care decid gustul unei opere de calibrul lui Metropolitan. Pentru că nu corespundea ceea ce făceam, era poate prea curajos, am fost obligat să renunț la ideile mele, considerate avangardiste. Dar în timp, lucrând în diverse universități, mi-am dat seama că încet-încet cenzura a început sa apară sub titlul de corectitudine politică.

Libertatea de expresie, primul amendament din constituție, este deja îngrădit. Apoi a aparut The Woke (ceea ce înseamnă trezire). Această mișcare a pornit pașnic, cu intenții juste, încă de pe vremea lui Lincoln, fiind contra sclaviei, pentru drepturi egale pentru toți, indiferent de culoarea pielii. Acum a devenit un fel de război cultural violent și periculos.

Sunt grupări care incită la luptă contra supremației rasei albe. Atitudini de acest fel divizează America în funcție de rasă, de gender, de orientare sexuală. Într-un fel bizar, dar de fapt nu tocmai, acest activism l-a ajutat chiar pe Trump să-i agite pe membrii bazei proprii, incitându-i la reacții extrem de agresive și grave, să acționeze ca orice turmă manipulată – un extremism contra altuia.  Iată ce a devenit America azi! Cine ar fi prezis?

Dar revin la ideea curentului Cancel Culture în universități – cultura care anulează, în română. Așa ar fi?

Ești scos din societate dacă nu ești de acord cu ideile comitetelor neo-bolșevice formate în universități

Matei Vişniec: Da, anularea persoanelor, anularea carierelor, a personalităților.

Andrei Șerban: Ești anulat. Ești exclus. Ești pus la zid și umilit prin rețelele sociale care au puterea să distrugă oricând pe oricine. Ești scos din societate dacă nu ești de acord cu ideile comitetelor neo-bolșevice formate în universități. Mulți studenți se simt intimidați. Încep să se teamă să vorbească sau să pună întrebări. Oricine are idei care nu sunt acceptate e în pericol să fie expus și, dacă nu se conformează, poate fi eliminat.

Campusurile universitare erau o arenă liberă când am ajuns în America, o arenă cu adevărat democratică de discuție, care încuraja duelul de opinii critice, se combăteau perspective diverse, opuse chiar. Astăzi dominant e disprețul față de oricine nu aderă la linia „corectă”. Pentru tinerii veniți să studieze e o atmosferă care creează confuzie totală. Ce modele sunt de urmat? În loc să vină la școală să învețe carte, sunt îndrumați să protesteze. E o situație cu totul nouă, care nu știu unde va duce.

Matei Vişniec: În Europa există mai mult decât ecouri, există un fel de siderație față de aceste curente care vin din Statele Unite. Ele se infiltrează ușor, în unele universități franceze, de exemplu. Apar aici aproape în fiecare zi articole denunţînd faptul că uneori lupta împotriva rasismului ia forme rasiste. Ciudat cum America, de unde ne-au venit atâtea lucruri bune și care a fost apărătoarea democrației și a libertăților, ne trimite acum curente ideologice operînd un fel de spălare pe creier. De pildă, în ianuarie, am avut știrea că Disney a retras din grila pentru copii trei filme de desene animate, Peter Pan, Dumbo și Pisicile aristocrate, pentru că nu „corespund” unor criterii noi de educație. Nu trăim oare o scufundare în teatrul absurdului, dar într-un teatru planetar al absurdului?

Andrei Șerban: E adevărat. E tragi-comic. Este o cumplită încoronare a principiului că cei care nu sunt cu noi trebuie distruși. Mie îmi amintește de anii 1948 – 1952 în România, cei mai cumpliți ani. Erau lozinci precum „Trăiască lupta pentru pace, deci moarte dușmanilor”. Ce absurditate. Râdem, dar nu râdem. Aceleași lozinci revin.

Matei Vişniec:  O purificare culturală a și început. Sunt contestate nume importante, Shakespeare, Beethoven, cultura care a fost creată în Europa ca fiind o cultură „albă”. În Franța a apărut o carte remarcabilă a lui Pascal Bruckner despre omul alb care este considerat acum un țap ispășitor. Dar v-aș incita acum să vorbim despre artist. Ce mai poate face astăzi artisul pentru a se opune acestui tip de presiune? În România, în țările comuniste a existat pe vremuri o rezistență culturală. Cum se organizează ea în Statele Unite? Am observat că sunt și universitari care reacționează împotriva a ceea ce numm „cancel culture”. Simțiți totuși că se structurează reacția de rezistență?

Andrei Șerban: Nu e deloc clară opoziția și nici pe planul artei nu e deloc o atitudine clară a artiștilor. Simt un aer de nebuloasă finală a lumii pe care o știam. Cum spunea Andrei Pleșu, „Cred că e vorba de o mutație. Nu doar de o mutație a virusului, ci de o mutație spirituală. Când nimic nu va mai semăna cu nimic. Diagnosticul meu e transformarea gândirii în ideologie”.

Da, ideologiile sunt un fel de fast food al gândirii, dar și al artei. Am impresia că teatrul, chiar înainte de criza globală, era într-o criză a sa, o criză provocată de invazia ideologiilor. În loc să ne deschidem spre stele ca să înțelegem ceva despre prezența noastră pe pământ,  ne deschidem din ce în ce mai mult spre ideologii, fie de stânga, fie de dreapta, cu extremele lor.

Curentele ideologice dominante azi ascund de fapt o ambiție perversă de putere. Din păcate și teatrul a fost politizat într-un fel în care eu personal nu mă regăsesc. Sper totuși că după ce aceasta molimă ne va părăsi, nimic nu va mai semăna cu nimic și că totul va fi bine!

Matei Vişniec – rfi.ro

mai mult
PoeziePromovate

acasă e pur şi simplu

Florin Şuţu 3

 

de-a lungul şi de-a latul drumului bătătorit
se înşiră bălăriile fără garduri
uşi cocoşate
şi case fără umbre

timpul vorbeşte aceeaşi limbă cu mine
dar ridică neputincios din umeri
fântânile nu mai au glas
să îşi strige setea
de-atâta dor şi jale
pământul o ia la vale

se-ntunecă nedoritul
e vremea celor o mie de nopţi
golite de ani
fruntea lumii îmi atinge oasele
şi-mi pune în raniţă
carpaţii cu privirea demnă
dunărea mulţumită
îşi cântă aluviunile pe două voci
una tributară deltei
cealaltă căutându-şi marea
îmi aud gândurile
alergând peste câmpuri
dincolo de întuneric

dincolo de gard
îmbrăţişez lumina
gâtul alb al lumânărilor
îndoaie fiecare maramă
în care bunica îşi împletea părul nins
horele născute-n sărbătoare
icneau sub opinca credinţei
doar sângele viei se mai scurge
în butoaiele vechi de stejar

auzi
auzi
lipeşte-ţi urechea de pământ
o tu pământ al meu
fulgerat de gârle seci
deschide-ţi poarta să ne fie moartea mai uşoară
şi prinde veacul acesta
în tulpina româniei mele!
aici te cheamă glia
să îţi pui dorurile ciorchine la cingătoare
ştiai că inima unei ţări încape într-o nucă
şi că binecuvântarea sună a bucium?

ultima rugă înjunghie cerul
şi coboară-n braţele cerdacului
la marginea icoanei se adună laolaltă
toţi fraţii din colţurile lumii
aniversările nu mai au aceeaşi culoare de când am plecat
pentru că acasă este pur şi simplu
ţară mamă până unde ţi se-ntind adâncurile
până unde ţi se-nalţă plânsul
dincolo de lacrima lui dumnezeu?

ne cresc carpaţii odată cu valurile dunării
veşnic într-un zbor venit din ape
mai sus de înălţimile celeste
acasă e ţara mea
acasă e sufletul meu
acasă e pur şi simplu
acasă

Ramona Müller
Pictură Florin Șuțu

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialePromovate

Programul pentru ședința Cenaclului Literar I. L. Caragiale – 15.02.2021, orele 17.00

memoria marmorei

Programul pentru ședința de luni 15.02.2021, ora 17.00, la Filarmonică.

  1. Revista presei culturale
  2. Poemul cel mai recent
  3. Zece minute de istorie – Emilia Luchian
    JUDECATĂ MEDIEVALĂ
  4.  Memoria Marmorei – Alice Neculea
    Tabăra de sculptură monumentală, Ploiești 2020
    Documentar de Cătălin Apostol-
    Tabăra de sculptură ÎN IMAGINI.

(Ioan Vintila Fintis)

mai mult
CreștinătatePromovateSocial

Predică la Duminica femeii cananeence (Duminica a 17 – a după Rusalii), Evanghelia stăruinţei în rugăciune

Predica

Priviţi acum la credinţa cea mare a femeii cananeence. A ieşit în întâmpinarea Domnului; L-a chemat: Doamne! şi: Fiul lui David! Auzise, fără îndoială, despre acest Hristos Făcător de minuni, pen­tru că faima Lui se răspândise până departe, la popoarele înveci­nate. Auzind că trece prin ţinuturile lor, a alergat la El cu mare credinţă şi bucurie.

Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David ! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a spus nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui îl ru­gau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El în­să, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmituri-le care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fii­ca ei în ceasul acela.

         Nimeni nu poate gusta din dulceaţa binelui dacă nu stăruieşte în bine, pentru că pe calea binelui gustăm la început amărăciune şi abia după aceea dulceaţă.

         Întreaga fire ne învaţă stăruinţa. Ar mai ajunge puieţii de brad pădure, dacă s-ar înspăimânta de ameninţarea furtunii şi a zăpe­zii ? Ar mai ajunge râurile râuri dacă nu şi-ar săpa albii adânci? Aleargă cumva furnicile să-şi ia viaţa când căsuţele lor sunt strivite de roţi în drum ? Nu, ci îndată, cu stăruinţă, încep să-şi facă altele. Dacă vreun om fără suflet strică un cuib de rândunică de la casa sa, rândunica se duce, fără să cârtească, la altă casă şi îşi face acolo alt cuib. Orice dezastru ar aduce natura sau omul asupra plantelor şi animalelor, ele ne vor uimi întotdeauna prin perseverenţa cu care duc la bun sfârşit sarcina pe care le-a dat-o Dumnezeu. Câtă vreme planta retezată are putere să crească din nou, creşte. Câtă vreme animalul rănit are o cât de mica scânteie de viaţă, trăieşte.

         Viaţa de zi cu zi ne învaţă stăruinţa. Soldatul stăruitor câştigă bătălia; meşteşugarul stăruitor îşi desăvârşeşte iscusinţa; negustorul stăruitor se îmbogăţeşte; un preot stăruitor îşi aduce pe calea cea dreaptă enoriaşii; un rugător ajunge, prin stăruinţă, la sfinţe­nie; un artist stăruitor arată frumuseţea lumii; un savant stăruitor descoperă legile firii. Nici cel mai isteţ copil n-are să înveţe vreo­dată să scrie dacă nu deprinde scrisul prin stăruinţă; şi poate să aibă cineva cea mai frumoasă voce din lume, n-are să ajungă un bun cântăreţ dacă nu exersează. Nu este zi în care să nu ni se adu­că aminte, şi să nu amintim şi noi altora, câta nevoie este de perse­verenţă în orice lucru. Perseverenţa este, am putea spune, singura faptă bună de care nu se îndoieşte nimeni, pe care o recomandă oricine. Dar stăruinţa aceasta în lucrare, atât de lăudată şi de po­menită, e doar o şcoală a stăruinţei pe tărâm duhovnicesc. Toată stăruinţa dinafară întru a înfrumuseţa şi cultiva lucruri, întru a strânge avere, ştiinţă şi iscusinţă, e doar o icoană a minunatei stă­ruinţe pe care trebuie să o avem în a ne înfrumuseţa şi cultiva ini­ma, în a ne îmbogăţi sufletul, fiinţa noastră lăuntrică, nemuritoare.

         Sfânta Scriptură ne învaţă, cu fiecare pagină, stăruinţa pe tărâ­mul duhovnicesc; ne învaţă şi cu cuvântul şi cu pilda stăruinţei şi nestăruinţei omeneşti. Două preaînfricoşate pilde de nestăruire în bine le avem în Adam, strămoşul neamului omenesc, şi în Iuda, care din apostol a ajuns vânzătorul lui Hristos. Amândoi fuseseră aşezaţi, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în cea mai strânsă apropiere de El; Adam era cu Dumnezeu în rai, Iuda cu Hristos pe pământ. Amândoi au început cu ascultare şi au sfârşit cu necredin­ţă, însă starea lui Iuda a fost cu mult mai rea decât a celuilalt, pen­tru că Iuda avusese în faţă pilda lui Adam şi a nesocotit-o. Saul nu a stăruit şi şi-a pierdut minţile; Solomon nu a stăruit şi regatul s-a frânt în două. Dar ce stăruinţă la Avraam în credinţă! Ce stăruinţă la Iacov în smerenie, la Iosif în castitate, Ia David în pocăinţă, la dreptul Iov în răbdare! Ce pildă preaminunată la preacurata Fe­cioară în feciorie, la dreptul Iosif în ascultare, la apostoli şi la ur­mătorii lui Hristos în dragostea de Domnul! Sfânta Scriptură este plină de atâtea pilde care ne arată că stăruinţa e biruitoare şi se în­cununează, încât nimeni din cei ce o citesc n-are să poată spune că nu a ştiut, că nu i s-a spus. Cum de au ştiut atâta mulţime de sfinţi şi mucenici, de la întruparea lui Hristos şi până astăzi, iar noi nu ? Dar nu ştiinţa ne lipseşte, ci îndrăzneala. Să cunoşti ce este stăruin­ţa în bine şi să fii lăsător aduce după sine îndoită osândă. Cine nu aurmat calea aceasta pentru că nu a auzit de ea, puţin va fi bătut, dar cine o cunoaşte şi nu o urmează va primi bice multe.

         Cărarea binelui duce în sus, de aceea e foarte anevoioasă la înce­put pentru cel obişnuit să meargă pe drum neted sau să coboare. Cine o ia pe calea binelui şi se întoarce apoi din drum, nici măcar nu rămâne în locul de unde a pornit la început, ci se prăbuşeşte tot mai adânc în întuneric şi pierzanie. De aceea spune Domnul: Ni­meni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9, 62).

         Evanghelia de astăzi vorbeşte despre uimitoarea pildă de stăru­inţă pe care a dat-o o femeie de rând, şi aceea dintre păgâni. Fie această pildă foc viu în cugetul tuturor celor ce zic că sunt credin­cioşi, dar sunt învârtoşaţi şi reci la inimă ca piatra.

            Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. De unde venea Iisus? Din Galileea, din ţinutul locuit de israeliţii coborâtori din binecuvântatul Sem. Şi unde se ducea? Se ducea în ţinuturile locuite de cananeenii coborâtori din Ham, cel blestemat. Domnul, aşadar, pleca de la cei binecuvântaţi şi Se îndrepta către cei blestemaţi. De ce? Pentru că cei binecuvântaţi uitaseră de Dumnezeu şi astfel ajunseseră blestemaţi, iar dintre cei blestemaţi unii mărturisiseră pe Dumnezeu şi ajunseseră binecuvântaţi. După ce i-a certat pe cărturari şi farisei pentru că ţineau obiceiurile dina­fară încălcând poruncile lui Dumnezeu privitoare la milostenie şi la cinstirea părinţilor, Domnul împreună cu ucenicii săi a trecut în părţile acestea păgâne.

         De ce S-a dus între păgâni de vreme ce abia mai înainte le po­runcise ucenicilor să meargă mai degrabă către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 6)? Mai întâi pentru că, precum zice înţe­leptul Gură de Aur, El nu este legat de nici o poruncă pe care le-o dă ucenicilor. Apoi, fiindcă a văzut că iudeii îşi întorc faţa de la El şi a ştiut că până la sfârşit se vor lepăda de Dânsul. Dumnezeu e credincios făgăduinţei Sale. A făgăduit că va trimite poporului iu­deu pe Mântuitorul şi L-a trimis. Dar poporul iudeu, prin capii săi, S-a lepădat de Mântuitorul. Însă Dumnezeu e bogat în căile Proni­ei Sale; lucrarea mântuirii nu s-a zădărnicit prin lepădarea iudeilor de Mântuitorul. Mântuitorul a trecut hotarele iudeilor şi s-a dus la alte neamuri. Credincios făgăduinţei Sale, Domnul a trimis pe apostoli mai întâi la iudei însă, după Răstignire, Domnul înviat i-a trimis Ia toate neamurile (Matei 28,19). În al treilea şi ultimul rând, Domnul a vrut să-i ruşineze încă o dată pe iudei prin credinţa pă­gânilor, ca să-i aducă astfel la pocăinţă şi la întoarcerea către Dum­nezeu. Mai întâi a căutat să facă acest lucru prin sutaşul roman din Capernaum, care, fiind roman, ţinea de seminţia iafetiţilor, şi a că­rui credinţă în Hristos a fost cu adevărat pilduitoare. Iafetiţii şi hamiţii vor fi aşadar chemaţi la masa împăratului, pe când semiţii, aleşii, întâii-chemaţi, nu vor să vină. Domnul a căutat să-i mustre şi să-i întoarcă pe iudei dar, pentru că au rămas de piatră, au fost lepădaţi de Cel de care S-au lepădat.

         Priviţi acum la credinţa cea mare a femeii cananeence. A ieşit în întâmpinarea Domnului; L-a chemat: Doamne! şi: Fiul lui David! Auzise, fără îndoială, despre acest Hristos Făcător de minuni, pen­tru că faima Lui se răspândise până departe, la popoarele înveci­nate. Auzind că trece prin ţinuturile lor, a alergat la El cu mare credinţă şi bucurie. După Evanghelistul Marcu, Domnul a intrat într-o casă, pentru că voia ca nimeni să nu ştie (Marcu 7, 24). E lim­pede că prin aceasta urmărea să se vadă şi mai bine cât de mare es­te credinţa între păgâni. El nu li S-a arătat, dar ei L-au descoperit. El S-a ascuns, dar n-a putut să rămână tăinuit. L-a găsit credinţa cea tare a femeii cananeience. Poporul chemat nu a venit, pe când po­porul care locuia întru întuneric… şi… în latura umbrei morţii (Isaia 9, 1) a ieşit să-L caute. A fost găsit de către cei de care S-a ascuns.

         Vedeţi că femeia nu-i spune Domnului: „Ai milă de fiica mea”, ci „Ai milă de mine!”Fiica acestei femei era nebună, era chinuită de diavol; mama însă a cerut milă pentru ea însăşi. De ce? Pentru că fiica, în nebunia ei, nici nu mai ştia de sine; nici nu-şi mai dădea seama de grozăvia chinurilor pe care le încerca, precum îşi dădea seama mama. De aici se vede şi dragostea cea mare a acestei femei pentru copilul ei. Mama suferea de răul fiicei de parcă ar fi fost al ei. Cel care are milă de fiica ei, de ea are milă, de nefericita mamă. Cum să ai milă de ea fără să ai milă de fiica ei? Fără îndoială că ne­bunia fetei îndurera întreaga casă, pe toate rudele, pe toţi prietenii. Vecinii îi ocoleau, duşmanii se bucurau. Mormânt era acolo, nu casă. Nu răsuna dintr-însa decât plânset şi hohotele nebuneşti ale fetei bolnave. Putea mama să vorbească despre altceva, să ceară altceva? Se poate să fi avut pe suflet şi vreun păcat pentru care să se fi abătut asupra fetei asemenea nenorocire. De aceea a spus: Miluieşte-mă!

            El însă nu i-a spus nici un cuvânt. Nu obişnuia Hristos să nu răspundă la întrebările şi cererile oamenilor. I-a răspuns până şi Sata­nei, ispititorului din pustie. A tăcut numai la întrebările nedrep­ţilor Săi judecători, Caiafa şi Pilat. Atunci de ce n-o ia în seamă pe această biată femeie? Pentru ca ochii celor care nu văd nici să nu se deschidă; pentru ca femeia să dea şi mai mult glas credinţei sale, şi toţi cei dimpreună cu Hristos să vadă şi să înţeleagă.

            Şi apropiindu-se, ucenicii Lui îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Vedeţi cu câtă înţelepciune lucrează Domnul neîmplinind dintr-o dată ruga femeii, rămânând tăcut în faţa cererii ei ? Ucenicilor li s-a şi făcut milă de ea. „Slobo­zeşte-o” poate să însemne fie „dă-i ce cere”, fie „scapă de ea”, nu­mai să nu mai strige atât. La rugămintea ucenicilor, Domnul a răspuns că este trimis doar către oile cele pierdute ale casei lui Israel: adică la iudei.

         De ce a dat Domnul un răspuns ca acesta? Mai întâi, ca să arate că Dumnezeu e credincios făgăduinţei Sale; şi apoi, ca să le dea de gândit ucenicilor asupra faptului că şi păgânii sunt copiii lui Dumnezeu, că şi ei au nevoie de mântuire. A vrut totodată să le arate ucenicilor, prin această sărmană femeie plină de credinţă, cum să se scuture de ideia îngustă cu care se încântau iudeii, cum că Dumnezeu are grijă numai de iudei, ca şi când ar fi numai Dumnezeul iudeilor. Anume a vorbit aşa Domnul, pe limba iudei­lor, ca să le deschidă ucenicilor mintea asupra a cât de greşit e acest fel de a gândi înrădăcinat în minţile acestei naţii, tot atât de greşit şi de strâmb ca şi apostazia acestui popor, ca şi lepădarea lui de Hristos. Mântuitorul învăţa pe ucenici nu numai prin cuvânt ci şi prin pilde vii, luate din viaţă. De astă dată, în loc de cuvinte a lăsat ca însăşi întâlnirea cu această femeie să le fie ucenicilor o în­văţătură de neuitat. Pentru aceea a şi trecut în părţile păgâne, ca să le dea ucenicilor învăţătură prin aceste mari întâmplări. Dar vedeţi cum îşi arată cananeianca nezdruncinata ei credinţă în Hristos: „Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută- mă.” Era încre­dinţată că nimeni pe lume nu poate s-o ajute afară de Hristos. Fără îndoială că trecuse în zadar pe la toţi doctorii şi vrăjitorii din păgânitatea aceea. Fata tot nebună rămăsese. Acum însă era aici Vinde­cătorul tuturor chinurilor, tuturor bolilor. Auzise de El şi crezuse mai înainte să-L vadă. Iar acum, când îl vedea, creştea întrînsa cre­dinţa în puterea Lui dumnezeiască. Acesta putea face ceea ce ni­meni nu putea să facă; putea să facă orice voia. Cananeianca cre­dea că Hristos poate, şi toată strădania ei era să-i câştige lucrarea pe care rumeni altul în întrega lume n-o putea săvârşi. Deci, vă­zând că nu-i răspunde şi că nici la rugămintea însoţitorilor Săi nu o baga in seama, i-a alergat în faţă, a căzut în genunchi si a strigat Doamne, ajută-măl

            El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-oarunci câinilor. Cumplit cuvânt! Aici domnul nu vorbeşte de la sine, ci pe limba iudaismului din vremea aceea, după care numai iudeii erau copiii lui Dumnezeu iar cei de alt neam, câini. Mântui­torul voia ca ucenicii să-şi dea singuri seama cât de rea era această exclusivitate şi să apropie mintea lor de gândul pe care-l va rosti mai târziu asupra fariseilor şi cărturarilor: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23,13). Vedeţi că cei numiţi copii s-au făcut asemenea câinilor, iar cei so­cotiţi câini au ajuns copiii lui Dumnezeu. Acestora din urma iudeii le ziceau câini din răutate, însă lucrul era în mare parte adevărat. Păgânii din Tir şi Sidon, la fel cu cei din Egipt şi de prin alte părţi, trecuseră cu vederea pe Dumnezeul cel viu, punându-se în slujba demonilor care erau mai răi decât câinii. Aici Hristos nu o mustră pe femeie ci neamul ei întreg, şi cu acesta toate popoarele păgâne care se închinau dracilor în statui şi lucruri moarte, cu felurite vră­jitorii şi jertfe necurate.

         Dar iată ce răspunde această femeie, mai tare în credinţă şi de­cât iudeii cei aleşi şi decât păgânii cei dispreţuiţi: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Câtă smerenie! Ea nu tăgăduieşte că ar fi făcând parte dintr-un neam ce poate fi numit de câini. Nici nu se dă în lături să-i numească pe iu­dei stăpâni – cu toate că era mai bună decât ei. A prins repede în­ţelesul cuvintelor figurative ale Mântuitorului. Credinţa te face în­ţelept; credinţa găseşte cuvântul potrivit. Smerenia faţă de Dom­nul, dragostea pentru copilul ei o face surdă la faptul că i s-a spus câine. Dar cine nu se simte ca un câine necurat în faţa preacuratu­lui Domn? Nimeni care are o scânteie de credinţă întrînsul. Nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu, I-a spus Domnului sutaşul păgân (Luca 7,6). Nici această femeie păgână nu se ruşinează să fie numită câine înaintea Domnului. Câtă vreme omul nu-şi simte păcătoşenia nu poate face nici un singur pas spre mântuire. Mulţime de sfinţi, mai curaţi şi mai luminaţi decât milioane de alţi oameni, nu s-au dat în lături să se socotească câini.

         Toţi oamenii cu adevărat trezi, care s-au dezmeticit din beţia pământului şi a patimilor trupeşti şi şi-au dat seama cât de adânc s-au cufundat în mlaştina păcatului, înţeleg lucrul acesta. Până atunci, prins în îmbrăţişarea morţii, omul nu numai că nu are credinţă dar nici măcar nu vede trebuinţa de a avea. Câtă vreme câinelui nu-i e ruşine că e câine nici nu-şi doreşte să fie leu; câtă vreme broasca nu se îngreţoşează de noroiul în care trăieşte nici nu vrea să iasă din el şi să zboare ca un vultur. Femeia despre care ci­tim astăzi simţea adânc mizeria lumii păgâne cu decăderea, cu ti­căloşia şi cu tot noroiul ei respingător. Ea năzuia spre ceva mai puternic, mai curat, mai strălucitor. Şi toate acestea i s-au dezvăluit în Hristos cu nemăsurat mai multă slavă. De aceea nu dă înapoi, în­dură a fi socotită între câini, şi nu numai că îndură, dar recunoaşte singură că este. Aşa fiind, cerşeşte doar o fărâmitură din pâinea cea de viaţă dătătoare trimisă lui Israel de Dumnezeu. Pâinea este Hristos, iar fărâmiturile sunt până şi cele mai mărunte milostiviri ale Sale. Câinii flămânzi, care nu au nici măcar atât, sunt mulţumiţi să le primească.

            O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămă­duit fiica ei în ceasul acela. Abia după ce lucrurile au ajuns aici vorbeşte Domnul. Nici să fi fost această femeie fiică a lui Avraam, n-ar fi putut arăta mai multă credinţă. Cine are ochi de văzut şi urechi de auzit, vede şi aude. Acum ajunge. Până şi Iuda a văzut ce cre­dinţă tare are această cananeiancă. Asemeni şi Petru, puţin cre­dinciosul. Şi Toma. Domnul nu a lăudat niciodată atât pe vreun apostol. Cui i-a mai spus El: Mare este credinţa ta ? Tuturor le-a spus măcar o dată: O, voi puţin credincioşilor ! Dar numai o dată ? Neam necredincios şi îndărătnic! i-a mustrat cândva (Matei 17, 17). De aceea îi şi luase în ţinutul Canaan: ca să-i înveţe, prin păgânii necunoscători de Lege şi de profeţi, credinţa tare şi puterea ei. Îi trecea prin şcoala credinţei. Le dădea învăţătură temeinică tocmai aici, în păgânatate. Câtă credinţă la această femeie care nu învăţase de la ai săi nimic bun! Fusese învăţată să se închine la lună şi la soare, la dobitoace şi la pietre. Se născuse şi trăise în întuneric, ne­ştiinţă şi ruşine. Mai ţinea şi de neamul nelegiuit al cananeienilor, pe care Dumnezeu îi izgonise din Pământul Făgăduinţei ca să le facă loc evreilor, aleşii Săi. Cu adevărat, multe temeiuri pentru apostoli şi pentru cei din neamul lor ca să chibzuiască asupra căilor lui Dumnezeu, să se ruşineze şi să se căiască.

Apostolii au înţeles învăţătura şi şi-au însuşit-o, dacă nu chiar pe dată, cu siguranţă mai târziu. Au semănat credinţa în Hristos pe tot pământul. Şi-au dat viaţa pentru ea. S-au slăvit prin ea. Dar noi oare am înţeles, ne-am însuşit lecţia credinţei? Astăzi Biserica lui Hristos este poporul ales al lui Dumnezeu în lume, împărăţia cea nouă şi preoţia cea nouă. Vedeţi însă ce nesocotit, ce dispreţuit este Hristos între popoarele creştine! Vedeţi cum cei botezaţi au ajuns să fie nu numai „puţin credincioşi”, ci cu totul lipsiţi de cre­dinţă, un popor stricat. Cred în orice altceva numai în Hristos nu. Caută ajutor oriunde în jur, la stihiile şi materiile oarbe şi surde, numai la Hristos Domnul cel Atotputernic, nu. De aceea şi-au atras cumplită pedeapsă asupră-le, ajungând putrezi, răi, slabi şi ticăloşi precum erau iudeii în vremea venirii lui Hristos pe pământ. Au în mâna cheia împărăţiei cerurilor, dar mulţi nu intră, nici nu-i lasă pe alţii să intre. Se arată mai răi, mai ticăloşi, mai iu­bitori de sine şi mai legaţi de pământ decât celelalte popoare. Ei în­depărtează astfel de la Hristos neamurile care nu sunt creştine, le împiedică să intre în mult dorita împărăţie. De la masa împără­tească a lui Hristos le cad acelora doar fărâmiturile: le adună şi se hrănesc cu ele. Dar cum să se sature aceşti păgâni când europenii şi americanii care se lăfăie la masă ca stăpâni, sunt atât de lipsiţi duhovniceşte? Oare răbdarea lui Dumnezeu nu va ajunge odată la capăt? Nu se va lepăda curând Domnul de cei ce se leapădă de El, precum a mai făcut odinioară? Nu vor fi lepădaţi cei aleşi şi aleşi cei lepădaţi? Nu vor fi blestemaţi binecuvântaţii de mai înainte iar cei blestemaţi vor primi binecuvântare?

         Ce ne rămâne de făcut nouă în neamul acesta fără Dumnezeu? Nimic altceva decât ce a făcut femeia cananeiancă: Să ne rugăm cu stăruinţă lui Hristos Dumnezeu cel viu şi atotputernic, să strigăm către El cu credinţă: Doamne, miluieşte-ne pe noi păcătoşii! Dacă e voia lui Dumnezeu să înlocuiască poporul ales cu un altul, dacă e voia Lui cea sfântă să ia împărăţia de la neamurile creştine şi s-o dea altora, dacă pedeapsa pentru păcat este aproape — chiar şi aşa fiind, nu toţi creştinii vor fi lepădaţi odată cu lepădarea nemurilor lor, după cum nu toţi evreii au fost lepădaţi odată cu lepădarea neamului evreiesc. Intre evrei s-au mântuit cei care, după dărma-rea Ierusalimului, L- au mărturisit pe Hristos, precum s-au mântuit şi cei care L-au mărturisit în vremea vieţii Sale pe pământ. Mulţi evrei s-au botezat, şi mulţi au ajuns mari sfinţi în Biserica lui Dumnezeu. Se mântuiesc şi astăzi toţi cei ce se întorc la El, cum s-au mântuit strămoşii lor mai înainte de a fi încetat să fie poporul ales. Dumnezeu s-a uitat întotdeauna mai puţin la state decât la popoare, şi mai puţin la neamuri decât la sufletul fiecărui om. Să nu ne înfricoşăm aşadar, să nu spunem: „Statele şi naţiunile creş­tine de astăzi vor fi distruse, şi vom fi nimiciţi cu toţii”. Nu. Fie cu statele şi cu naţiunile ceea ce trebuie să fie; nici un om care crede în Domnul nu va pieri. Dumnezeu a găsit în Sodoma un singur drept – pe Lot – şi pe acela singur l-a salvat, la nimicirea Sodomei.

         Să urmăm şi noi aşadar rugăciunii şi credinţei celei tari a femeii cananeience, să nu dăm înapoi nici o clipă. Să avem credinţă stăruitoare, necontenit străduindu-ne să nu lăsăm focul credinţei să se răcească. Să înălţăm cu stăruinţă rugăciune la Dumnezeu, pentru noi înşine, pentru întreaga Biserică şi pentru tot neamul omenesc. Iar credinţa – numai credinţa – va întări sufletele noas­tre şi va scoate de la noi toată frica şi toată îndoiala; rugăciunea ne va limpezi sufletele şi ne va umplea de bucurie, de gânduri bune şi de iubire. Fie ca milostivul şi de oameni iubitorul Iisus Domnul nostru să ne întărească în credinţă şi să audă rugăciunile noastre. A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici

(doxologia.ro)

mai mult
PersonalitățiPromovate

Epaminonda Bucevschi

Epaminonda Bucevschi

Epaminonda Bucevschi (n. 1843, Iacobeni, județul Suceava — d. 13 februarie 1891, Cernăuți) a fost un renumit pictor bisericesc din Bucovina.

Biografie
Epaminonda Bucevschi s-a născut în anul 1843 în localitatea Iacobeni din apropierea orașului Vatra Dornei (astăzi în județul Suceava), în familia preotului Dimitrie Bucevschi. De la vârsta de 5 ani crește în satul Ilișești al lui Simion Florea Marian, vecin cu Stupca lui Ciprian Porumbescu.

A absolvit studii de specialitate la Academia de Arte Plastice din Viena, în anul 1868, studiind cu profesorul Anselm Feuerbach. Revenit în țară, între anii 1867-1870, a pictat iconostasul Bisericii centrale din piatră din satul Straja.

La 14 august 1871 a participat la Serbarea de la Mănăstirea Putna, la care au participat circa 3000 de români din toate provinciile țării. În fața Mănăstirii, a fost executat după planurile sale „portic festiv”, în care, se spune, puteau să încapă 1500 – 2000 de persoane. În anul 1880 a zugrăvit integral biserica Mănăstirii Bogdana din Rădăuți.

Între anii 1881-1891 a fost „pictor diecezan” la Cernăuți, pictând în stil neorenascentist mai multe biserici din Bucovina, iconostase și icoane, precum și tablouri cu scene din viața românilor. De asemenea, a pictat portretele în mărime naturală ale mitropoliților Bucovinei Teofil Bendella (1874-1875) și Teoctist Blajevici (1877-1879), aflate în „Salonul roșu” al Reședinței mitropolitane din Cernăuți.

În anul 1883, la comanda episcopului Melchisedec Ștefănescu al Romanului, pictorul Epaminonda Bucevschi a executat la Viena portretul lui Ștefan cel Mare, în mărime naturală, inspirându-se din miniatura Tetraevanghelului de la Humor. Această lucrare a fost expediată în februarie 1884 la Episcopia din Roman, iar în prezent este expusă la Muzeul de Istorie al municipiului Roman.

A încetat din viață la data de 13 februarie 1891, în orașul Cernăuți.

Operele lui Epaminonda Bucevschi se află în Muzeul Național de Artă din București, în Muzeul de Artă Bucovineană din Suceava și în diferite colecții de artă din România. În prezent, o stradă din municipiul Suceava îi poartă numele.

(Wikipedia)

mai mult
Cenaclu - EseuCenaclul I.L. CaragialeLiteraturăPromovate

Anul 6006 sau Enciclopedia ilustrată a francmasoneriei din România (II)

masoneria

 

Două acuze sau Biblia închisă
(urmare din 10 februarie 2021)

Francmasoneriei i se aduc două acuze importante: Unu: că ar fi o societate satanică, anticreștină. Doi: că ar fi antinațională.
”La primul punct cred că am răspuns deja. Masonul depune un jurământ. Dar, la noi, apare un element în plus: jurăm după Evanghelia după Ioan, cea mai frumoasă dintre evanghelii, nu ca președinții sau prim-miniștrii, pe Biblia închisă”.
Acuzei că masoneria ar fi antinațională i s-ar putea replica prin recursul la istorie: regii și împărații, de la Frederic cel mare la Ducele de Kent astăzi, au fost sau sunt masoni. Regii erau ”șefii” masoneriilor. Și George Washington a fost mason. ”Puteau fi împărații și președinții împotriva statelor pe care le conduceau? Puteau fi împotriva statelor lor politicieni sau oameni de cultură români ca ca I.C. Brătianu, Ion Heliade–Rădulescu, Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga, naționaliști convinși, poeții Văcărești sau Spiru Haret? Dar Gheorghe Asachi, Gheorghe Lazăr, Ion Minulescu, Teodorenii, Victor Eftimiu, Mihail Sadoveanu?”, se întreabă bătrânul mason.

 

Harap Alb, ucenic mason

Autorul îi ”investește” cu ”rang” masonic și pe Eminescu, și pe Ion Creangă, despre care se afirmă că n-ar fi fost masoni, ”dar, la Creangă, dacă citești Harap Alb, ai în față ritualul gradului de ucenic”. În viziunea lui Bălcești, Harap Alb este ”transpunerea literară superbă” a unui ritual masonic de Gradul I.
Nestorescu nutrește convingerea că mason nu devii, ci te naști. Masonii plătesc și ei o cotizație, ca la partid, e drept, dar masoneria este o ”dispoziție spirituală”.
Care este, totuși, secretul masoneriei? La această întrebare, răspunsul autorului a venit prompt: trăirea. ”Este singurul secret rămas în masonerie. Trăirea este strict individuală. Din nefericire, astăzi trăim într-o societate bolnavă, bulversată, orice s-ar spune”.

 

Semănătorul

Puțini sunt cei aleși să pășească pe ”calea regală” a masoneriei. Asta pentru că, la nivelul societății românești de astăzi, se resimte acut lipsa elitelor. Elitele au murit în pușcării sau au fugit în străinătate. ”Altele nu s-au născut încă, au nevoie de un semănător”. Cei care se gândesc să adere la mișcare trebuie să știe că masoneria nu produce nici revoluționari, nici guvernanți, nici miniștri. Ea seamănă idei. Pledează pentru toleranță. ”Declarația de Independență a SUA sau cea a Drepturilor Omului nu erau altceva decât idei masonice expuse pe hârtie. Masonii veneau spre făurirea unei lumi noi. Mai mult ca oricând, avem nevoie de toleranță”.

 

Calea

Pe autor îl încearcă un regret pe măsura dimensiunii fenomenului, în amploare. Masonii au de învins un crunt dușman. ”Există un mare rău azi în masonerie: cantitatea”, afirmă Bălcești. Sunt mii de masoni mai peste tot, în Americi milioane chiar, fapt care domolește energia sentimentului și dăunează solidarității și vitalității masonice. ”Dacă vom alerga după cantitate, nu vom realiza nimic. Amintiți-vă extraordinarele cuvinte ale lui Iisus: Am venit să împlinesc legea, nu să o schimb. Da, câtă vreme vom conferi valoare expresiei numerice a cantității, nu vom face mare lucru. Mulți intră, puțini rămân. Trei sute să fie, dar care să meargă pe calea Luminii și a Adevărului, care este Calea spre Dumnezeu”, a concluzionat autorul ”Enciclopediei…”, o lucrare care – se speră – va contribui semnificativ la ”făptuirea” masonică românească.

                                                                                                                                Leonida Corneliu Chifu

mai mult
Agenda culturalăPromovate

24pharte recomandă, la TVR, un film de Cătălin Apostol

granita-mortii

Premieră TVR 1: „Graniţa morţii”, o tulburătoare istorie a frontieriştilor

Mărturiile cutremurătoare ale unor oameni umiliți, bătuți, torturați, într-o epocă marcată de frică dusă la extrem, de minciună și de alienare. Despre toate acestea, în filmul realizat de Cătălin Apostol. În premieră, la TVR1, pe 11 februarie, ora 22.10.

Graniţa morţii – un documentar „ca o lecţie deschisă”

„N-am apucat să fac câțiva pași, că au început să tragă. 32 de cartușe în plin, de la doi metri. A fost un miracol că am scăpat cu viață.”

„Sunt unul dintre cei care am ajutat câteva grupuri de cetăţeni să meargă spre libertate.”

„În anul 1975 am trecut frontiera pentru prima dată…”

„Bineînţeles că ne-a prins la frontieră. A fost chiar şi prima încercare […] Aşa de tare mi-a tras o palmă cu dreapta lui peste urechea mea stângă, încât n-am mai auzit. A început să îmi ţiuie urechea…”

„Nu am mai ştiut nimic de el… zece zile. Până am fost anunţaţi să mergem la morgă, să-l ridicăm de acolo…”

„Mi-am luat bătaie de la Stamora Moraviţa şi până la Unitatea Militară de grăniceri din Oraviţa…”

Sunt câteva dintre mărturiile cutremurătoare ale unor oameni umiliți, bătuți, torturați, într-o epocă marcată de frică dusă la extrem, de minciună și de alienare. În premieră la televiziune, jurnalistul Cătălin Apostol ne prezintă povestea adevărată a acestor oameni, în „Graniţa morţii”, un nou film documentar despre perioada comunistă, produs de Paradox Film, cu sprijinul TVR şi CNC. Documentarul poate fi vizionat în premieră la TVR 1, joi, 11 februarie, de la ora 22.10. Pentru că astfel de documentare ne educă, ne fac să povestim mai departe despre ce au trăit unii dintre noi, ne ajută să nu uităm şi, mai ales, să facem în aşa fel încât să nu se repete.

„Filmul se constituie într-o mărturie zguduitoare despre vremurile când România era o pușcărie mare, în care mulţi dintre cei care visau la libertate plăteau cu viața. Este o pagină neagră a istoriei noastre care lipseşte din manualele şcolare. Este istoria frontieriştilor”, spune regizorul şi scenaristul Cătălin Apostol.

„Nu vom ști niciodată câți oameni au murit încercând să fugă din România înainte de 1989. Câți au fost împușcați pe fâșie, câți s-au înecat în Dunăre, câți au murit în pușcării. Sunt și astăzi familii, oameni care nu știu ce s-a întâmplat cu fiul, fiica, fratele lor”, punctează Brândușa Armanca, jurnalistă care a publicat în 2009 cartea „Frontieriștii. Istoria recentă în mass-media”, despre fenomenul trecerii frontierelor româneşti de către cei care nu mai suportau regimul comunist. „Cadavrele celor împușcați pe Dunăre erau împinse de curent spre malul sârbesc. Erau colțuri de cimitir în satele de pe graniță, unde sârbii îi îngropau pe ai noștri cu cruci fără nume. Autoritățile române refuzau să-i preia.” (Brândușa Armanca).

Într-un scurt interviu, Cătălin Apostol povesteşte despre cum a fost realizat documentarul Graniţa morţii, cum totul a început de la o experienţă personală şi de ce filmul ar putea servi drept „o lecţie deschisă” pentru tineri: „Degeaba tot evocăm asemenea subiecte din istoria noastră dacă ele nu ajung şi la ei, dacă ele nu vor fi evocate mai departe şi de ei. Fără a ne strădui să ţinem trează memoria noastră, uitarea şi ignorarea vor putea face oricând posibilă repetarea acestor orori” (Cătălin Apostol).

Graniţa morţii (Romania, 2020)  – în premieră la TVR 1 pe 11 februarie, ora 22.10

Regia și scenariul: Cătălin Apostol

Imagine: Mihai Pătrașcu

Montaj: Ela Ștefănescu

Muzica: Petru Mărgineanu

(tvr.ro)

mai mult
PromovateRepere

„Graniţa morţii” – un documentar „ca o lecţie deschisă”

Granita Mortii

Regizorul şi scenaristul Cătălin Apostol povesteşte despre cum a fost realizat documentarul Graniţa morţii şi de ce filmul ar putea servi drept „o lecţie deschisă” pentru tineri. Filmul se vede la TVR 1 pe 11.02, ora 22.10.

Într-un scurt interviu, Cătălin Apostol povesteşte cum a fost realizat documentarul Graniţa morţii, cum totul a început de la o experienţă personală şi de ce filmul ar putea servi drept „o lecţie deschisă” pentru tineri: „Degeaba tot evocăm asemenea subiecte din istoria noastră dacă ele nu ajung şi la ei, dacă ele nu vor fi evocate mai departe şi de ei. Fără a ne strădui să ţinem trează memoria noastră, uitarea şi ignorarea vor putea face oricând posibilă repetarea acestor orori” (Cătălin Apostol).

Cătălin Apostol, regizorul şi scenaristul documentarului Graniţa morţii

1. Cât timp aţi lucrat la documentar? Cum i-aţi găsit pe cei care povestesc umilinţele prin care au trecut? Au vrut să vorbească, să povestească în faţa camerelor?

C.A.: La acest documentar am lucrat cam cam trei ani, pornind de la momentul primelor documentări şi până la finalizarea procesului de post-producţie. Pentru descoperirea acestor personaje şi-a poveştilor lor halucinante am petrecut mai multe zile prin sălile bibliotecilor, studiind fenomenul și căutând în presa ultimilor ani tot ce s-a scris despre acest subiect. Am găsit în felul acesta multe asemenea povești, apărute răzleț prin ziare, unele dintre ele regăsindu-se în documentarul „Granița morții”. Totodată, am avut șansa să o cunosc pe Marina Constantinoiu, redactor șef al site-ului miscareaderezistenta.ro, un om cu totul dăruit cercetării acestui subiect, o adevărată expertă a fenomenului frontierist, care m-a ajutat să înțeleg mai bine tot acest capitol sumbru al istoriei noastre și m-a pus în legătură cu câțiva dintre eroii documentarului meu.

Au fost şi care nu au vrut să vorbească, mai ales dintre cei aflați de cealaltă parte a baricadei, a grănicerilor sau a autorităților acelor vremuri. Dintre victime însă, majoritatea au acceptat să-și spună povestea, deși nu le-a fost deloc ușor, lucru ce se poate vedea și în film atunci când emoția lor și durerea acestor amintiri sunt evidente și impresionante.

2. Ce v-a inspirat în alegerea subiectului documentarului?

C.A.: Totul a pornit de la o experiență personală. Mai exact, în 1990, dacă nu ar fost Revoluția, aș fi devenit și eu un frontierist. În decembrie ’89, cu câteva zile înaintea declanșării Revoluției, m-am întâlnit chiar în Timișoara cu un român stabilit în Germania (RFG-ul de atunci), care, în primăvara următoare, ar fi trebuit să mă ajute să trec granița în Iugoslavia și apoi, mai departe, în Germania. Nu s-a mai întâmplat asta, revoluția a dat peste cap tot planul pe care-l pusesem la cale la acea întâlnire. Totuși, experiența asta scurtă și neterminată m-a obsedat oarecum… încercând poate acum să descopăr prin poveștile altora ceea ce mi s-ar fi întâmplat și mie dacă, în decembrie ’89, n-ar fi căzut dictatura lui Ceaușescu.

În altă ordine de idei, consider că poveștile tulburătoare ale acestor oameni fac parte dintr-un capitol aproape deloc amintit al istoriei noastre recente. Ei sunt acei români curajoși, dornici de libertate, care au riscat totul, chiar și viața, ca să fugă din infernul care se numea atunci Republica Socialistă România. Nici până astăzi, după mai bine de 30 de ani, statul român nu și-a asumat responsabilitatea pentru crimele de la graniță din timpul comunismului. Ba mai mult, nici măcar n-a dat semne că l-ar interesa adevărul, deși această dramă națională o depășește ca dimensiuni pe cea o morților de la Zidul Berlinului. Mi se pare o imensă nedreptate pe care acești oameni o îndură și astăzi, ei nefiind nici până astăzi reabilitați în vreun fel. „Granița morții” e poate strigătul lor de revoltă, nu neapărat pentru ce a fost atunci, ci pentru ceea ce trăiesc astăzi, când sunt tratați ca infractori de drept comun.

3. De ce să urmărească publicul, dar mai ales tinerii, un astfel documentar?

C.A.: Pentru generația tânără de astăzi, acei copii crescuți cu smartphones și jocuri pe calculator, e tot mai greu de înțeles, și chiar de crezut, că asemenea orori s-au putut întâmpla în realitate. Nivelul lor de empatie nu bate până acolo; băieții mei, doi gemeni de 18 ani, mi-au spus cândva că, de fiecare dată când eu le povesteam despre atrocități din epoca Ceaușescu, ei ascultau atenți și își imaginau totul ca pe un film alb-negru. Un film și nimic mai mult. Totuși, ei sunt mai informați, știu multe asemenea povești, spre deosebire de mulți alții care n-au auzit niciodată de Securitate, deținuți politici sau crimele comunismului. Din acest motiv, documentarul se desfășoară ca o lecție deschisă, adresându-se și acestor copii, măcar pentru a le trezi interesul. Degeaba tot evocăm asemenea subiecte din istoria noastră dacă ele nu ajung și la ei, dacă ele nu vor fi evocate mai departe și de ei. Fără a ne strădui să ținem trează memoria noastră, uitarea și ignorarea vor putea face oricând posibilă repetarea acestor orori.

Graniţa morţii (Romania, 2020)  – în premieră la TVR 1 pe 11 februarie, ora 22.10

Regia și scenariul: Cătălin Apostol

Imagine: Mihai Pătrașcu

Montaj: Ela Ștefănescu

Muzica: Petru Mărgineanu

Mai multe info despre documentarul Graniţa morţii – aici.

Cătălin Apostol este Vicepreședinte al Asociației ”24PHarte”

mai mult
Cenaclu - EseuCenaclul I.L. CaragialeLiteraturăPromovate

Anul 6006 sau Enciclopedia ilustrată a francmasoneriei din România (I)

masoneria

 

Enciclopedia ilustrată a francmasoneriei din România”, lucrare în trei volume semnată de Horia Nestorescu–Bălcești, apărută la Editura ”Mileniul III” (coordonată de Constantin Trestioreanu), include aproape zece mii de nume care au însemnat enorm pentru ”făptuirea românească”. În intenția autorului (n. 1938), care numără aproape șase decenii de activitate pe tărâm masonic, cartea (o contribuție importantă la ”epopeea” masoneriei), generos ilustrată, reprezintă o încercare de a schimba tonalitatea discursurilor despre o mare mișcare, foarte veche, ale cărei origini sunt de căutat cu 4000 de ani înainte de Hristos. ”Calendarul masonic indică anul 6006”, precizează autorul (între timp s-a ajuns pe la anul 6021). Am fost asigurați că, atâta vreme cât vor fi oameni pe Terra, nu se va lăsa cortina peste mișcarea masonică. Ea va dăinui – probabil – cât Pământul.

Profesorul lui Caragiale

Autorul situează Ploieștiul – căruia i se acordă un loc semnificativ în ”Enciclopedie” – printre centrele masonice importante ale țării. În 1869, exista deja o lojă importantă aici, iar în 1880 și 1881 au apărut alte două. Documentele atestă prezența a 144 de masoni în Ploieștiul secolului al XIX-lea. Cine erau masonii? ”Nu-i cunoaștem. Majoritatea masonilor din acea perioadă a istoriei Ploieștiului erau ofițeri, dar nu se cunosc prea multe despre ei. Acest ordin, cavaleresc la origine, a prins mult mai bine în armată”. Avem, totuși, unele indicii referitoare la mișcare. Un oarecare Zaharia Antimescu, profesor, l-a avut elev pe… I.L. Caragiale. Mai încoace, cunoscutul scriitor I.A. Bassarabescu, fondator al Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga”, fost și prefect al județului.

Războaiele viitoare vor fi religioase”

Sesizăm în discursul autorului o pronunțată nuanță polemică. ”Din păcate, cuvântul francmason a fost ocultat, diabolizat (ca, de altfel, și mișcarea în interiorul căreia s-au manifestat masonii)” de cei mânați de patimi, cu stări de spirit ”fluctuante” sau purtători ai unor intenții subversive, menite să submineze mișcarea și mesajul ei. Acestora li se adaugă cei incapabili să-i pătrundă esența și întreaga complexitate.

Autorul, care nu doar vorbește, ci și scrie, susține că nimeni nu intră în masonerie dacă nu afirmă, verbal și în scris, că este credincios. ”Fiecare să creadă în Dumnezeul lui, dar să creadă. Războaiele viitoare nu vor fi economice sau pentru spațiu vital, ci religioase. Noi înțelegem jihad-ul în sensul lui actual. Ce au fost cruciadele, dacă nu un jihad cu crucea într-o mână și sabia în cealaltă?”. Masoneria se vrea o confrerie multietnică, multiconfesională. ”Vrea să facă mai mult decât restul, puzderia de asociații, societăți, ONG-uri. Să aducă în lume toleranța”. Un mason îl are lângă el, în templul masonic, nu numai pe fratele său ortodox, catolic etc, ci întreaga comunitate ecumenică. Bălcescu (din care autorul a citat copios – n.r.), observând o anumită ”sterilitate” a scriitorilor din vremea sa (!), considera că aceasta provine din lipsa ”convincțiilor” puternice în Dumnezeu. ”Masoneria, alături de Biserică, l-a regăsit pe Dumnezeu. Numai credința în Dumnezeu, în voința sa revelată și în nemurirea sufletului ne poate salva”, subliniază Horia Nestorescu – Bălcești.
(Sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția din 12 februarie 2021)

                                                                                            Leonida Corneliu Chifu

mai mult
PersonalitățiPromovateRepere

LA MULȚI ANI, MAESTRE VICTOR REBENGIUC!

Victor Rebengiuc

LA MULȚI ANI, MAESTRE VICTOR REBENGIUC!

Prin străvechea mea arhivă am găsit de curând câteva prăfuite negative ale unor fotografii inedite, făcute la Ploiești în decembrie 1988, într-o sală a Palatului Culturii care găzduia întâlniri incredibile pentru acea perioadă în care cam toți invitații din imagini erau trecuți oficial la index și erau atent urmăriți de securitate. Dincolo de tenebroasele căi ale acelor inimaginabile (astăzi) urmăriri, sala – complet neîncălzită în plină iarnă, din cauza drasticelor economii la energie – devenea neîncăpătoare pentru publicul ploieștean avid de cultură și se vorbea deschis despre poezie, metafizică, arte, religie. Au vorbit, atunci, despre poezia lui Nichita Stănescu, Andrei Pleșu, Victor Rebengiuc, Sorin Dumitrescu, Coriolan Babeți, Ion Stratan, Dora Stănescu, Florin Dochia și mulți alții.

Victor Rebengiuc

Sorin Dumitrescu și Andrei Pleșu

Ion Stratan și Dora Stănescu

Andrei Pleșu și Ioan Mihai Cochinescu

Florin Dochia, Florin Toma, Mariana Criș, Călin Angelescu, Ion Stratan, Florin Manole

Victor Rebengiuc și tovarășul Roșu de la partid

Coriolan Babeți

 

Ion Stratan

Victor Rebengiuc

 

(Text/foto Ioan Mihai Cochinescu)

mai mult
ActualitatePromovate

Culmile inculte ale snobismului: expoziția „Muzeul kitsch-ului românesc” de la Afi Cotroceni

Kitsch

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu, susţine că textul anticlerical prezentat la expoziţia „Romanian Kitsch Museum” nu „păcătuieşte” prin denunţarea kitsch-ului religios, ci prin generalizarea unei „derive estetice sau morale” punctuale la adresa tuturor preoţilor şi, in extenso, la adresa Ortodoxiei, relatează Agerpres.

„Chinuitul text anticlerical afişat pe un panou la aşa-numita expoziţie a ‘Muzeului Kitsch-ului’ dintr-un mall bucureştean nu păcătuieşte, desigur, prin denunţarea kitsch-ului religios (ivit relativ recent în orice spaţiu confesional), ceea ce face cu mâhnire şi bună intenţie orice bun cunoscător al curatei tradiţii culturale creştine şi al tezaurului artistic inestimabil al Ortodoxiei, ci prin perfida generalizare a unei punctuale derive estetice sau morale la adresa tuturor preoţilor şi, in extenso, la adresa Ortodoxiei însăşi. Ceea ce este nu doar nedrept şi inept, ci şi abject. Ca orice programatică generalizare, adică siluire a logicii şi a bunului-simţ!”, explică Bănescu, într-un material publicat pe basilica.ro.

Potrivit purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române, „înfierarea publică a Bisericii, Ortodoxe sau nu, a fost constant hrănită de ideologia sacrilegă a socialismului utopic, fie el marxist-leninist, fie nazist, fie, recent şi consistent, neomarxist„. Bănescu afirmă că această ideologie „a urâţit” o prea mare parte de lume, transformând-o „într-un sumbru regat al kitsch-ului gândirii şi trăirii”.

„Numitorul comun al acestei ideologii falsificatoare de realitate şi încă prizate în cercuri paupere cultural a rămas constant detestarea Cerului, a clerului, a culturii veritabile, a manifestărilor credinţei şi, inevitabil, malformarea intelectuală şi morală a celor seduşi de ea. A celor ce-şi exhibă azi repulsia faţă de kitsch chiar în templele consumismului, adevărate capodopere arhitectonice ale distincţiei şi bunului-gust scoase la tarabă”, adăugă Vasile Bănescu.

Expoziţia „Romanian Kitsch Museum”, deschisă publicului gratuit în mallul AFI Cotroceni din Bucureşti, încadrează în categoria kitsch veşmintele aurii ale preoţilor, crucifixurile cu lumini colorate, cutia milei, calendarul ortodox, ceasul religios, reprezentarea unor persoane în viaţă în picturi din lăcaşurile cult.

(g4media.ro)

mai mult
CronicăPromovate

Le venit nous portera

img2

 

Ce nu estimasem,
în duminica aia de sfârșit de august, când am luat-o spre nord pe autostrada de pe coasta Altalnticului, vreo 500 de kilometri aveam de mers, de pe lângă Bordeaux până la Dinan, în Bretania, au fost ambuteiajele.
Am plecat pe la prânz, zilele de vară sunt lungi, sigur apucăm să dăm și o tură de oraș diseara, bem și-un vin la un bistro, vis.
Așa îl și anunțasem pe “conte”, proprietarul unei vile elegante unde închiriasem un mic apartament, că o să ajungem la destinație. „Avant neuf heures”.

Dar cam după La Rochelle a început distracția, concretizată în” bouchon”
și apoi iar „bouchon”
și vreo 5 ore de „bouchon”
s-au dus dracului estimările
și benzina.

În apropiere de Rennes, ceasul era 23.03, contele sunase de vreo trei ori oarecum îngrijorat și restul indignat, mașina urla că mai are combustibili doar pentru vreo 60 de kilometri și pana la destinație mai erau 100.
Mă obișnuisem deja cu gândul că am ratat vinul, pe conte îl liniștisem explicându-i în franceza mea din cântece că “J’ai un peu trop navigué. Et je me sens fatigué.
Fais-moi un bon café
J’ai une histoire à te raconter”
Ma rog, i-am zis și de „bouchon”, mai aveam de pus benzina, sa tacă isterica, uită-te după o benzinarie,
uită-te,
uită-te
ei, găsim clar în Rennes!
Cât mai e pana la Rennes?
10 kilometri
Trebuie să apară benzinăriile, nu?
Nu văd!
Nu văd!
Trebuie sa fie una.
Nu e, chiar nu e!
„Merde!”, cum ar veni.
Am trecut de Rennes fără nicio benzinzărie în cale, nici măcar una cu o pompă, ca alea din Sicilia
„Refuel, refuel!”
Taci, cretino!
Cât zice asta că mai mergem?
40 km?
Și ce dracu’ facem?

Un pâlc de lumini, o rază de speranță ucisă repede de firmele colorate, „Mc Donald”, „KFC”, „Burger King”.
Băieți, o benzinarie în zona știți?
„Un seul ouvert la nuit
où?”
Undeva complicat, înapoi 10 km, stânga, dreapta, curba, încă 5 km, „le voilà”, ce vorbești frate? Ia desenează,
o schemă mâzgălită cu pix roșu pe un șervețel, benzina pentru doar 40 km, aproape miezul nopții, „one shot” dacă n-o găsim, am pus-o,
am găsit-o.

Pe retur am oprit la „Mc…” și i-am dat puștiului cu harta 10 euro.
La ora 1 fix, îmbrăcat în halat de mătase și cu parul lung, frumos pieptănat pe spate, contele a deschis porțile proprietații și am parcat sub un pin. Cu rezervorul plin, mașina s a culcat liniștită. Eu am murit de foame, noroc că aveam în portbagaj niște vin cărat de la Bordeaux. Un „Mc Puișor” nu m-aș fi gândit sa iau, dracu’.

Altfel, Bretania e superbă. „Le vent nous portera”

(Oana Costea)

mai mult
ActualitatePromovate

MODA NU ESTE UN MOFT

Moda

Viața nu este un moft. Cum te îmbraci nu este un moft, reflectă, mai întâi, o stare de bine, o stare de spirit sau revoltă, o măsură a acestora. Cum te îmbraci în 2021 este o stare de leahmite făță de societatea putredă, față de țara în care trăiești. Este o revoltă a eului tânăr și ne înțeles.

Tineri am fost și eu și dumneavoastră, am fost prima generația în mini-jupe ne zdrențuit, în blugi, dar nu rupți !

Elocvențe: mai multă goliciune și zdrențuială la tinere, la tineri în portul și în sufletul lor reprezintă goliciunea și zdrențuiala societății în care trăiesc ! A României în care se trăiește zdrențuit. Înseamnă o readucere aminte a formei de protest anti-capitalist, HIPPY STYLE !

Sursă fotografii: Christian W. Schenk (Germania)

Nu sunt de condamnat tânăra, tânărul, chiar dacă „epatează” inconștienți, atât pot aceștia, exibioținism prin definiție și atât oferă și poate societatea de huzur capitalist !… Cum te-ai îmbrăcat în 1961, acum 60 de ani, reprezintă starea ta și a societății de atunci ! Mărturiile sunt inatacabile. Fotografiile sunt (mărturie) din afara Țării.

(9 II 2021, Dan Drăguș)

mai mult
1 99 100 101 102 103 227
Page 101 of 227