Promovate

De obicei, figura centrală în pilda fiului risipitor este considerată cea a fiului, care a săvârșit păcate grele potrivnice moralității, dar și împotriva tatălui. În realitate însă, ea nu este atât despre fiu, cât despre tată, despre iubirea tatălui pentru fiu care depășește totul.

Tatăl săvârșește trei acte de iubire. Primul este atunci când își dă partea de avere fiului mai mic, care s-a pregătit să plece în țări îndepărtate. Poate a presupus că fiul va risipi banii primiți în dezmăț și desfrâu. Dar el îi dă cu smerenie partea lui. Tatăl are încredere în fiu, are încredere în maturizarea lui, în experiența lui viitoare. Această iubire care nu protejează, nu apără, ci dimpotrivă, riscă, îl deosebește pe tată de mamă. Tatăl își asumă riscul căderii fiului și totuși nu dorește să-i ia libertatea. Libertatea iubirii!

Al doilea act al iubirii paterne este bucuria mare ce-l cuprinde pe tată la vederea fiului. Suferind de dor, poate chiar chinuit de îndoiala dacă procedase corect, tatăl se uită după fiu vreme îndelungată. Și-a văzut fiul de departe și l-a recunoscut! Iubirea mărturisește de la distanță! A alergat în întâmpinare pentru a-l îmbrățișa, nu pentru a-i face reproșuri! A fugit pentru a-l săruta, nu pentru a-l judeca! Este dragostea care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (I Corinteni 13, 7).

Al treilea act de iubire: tatăl își răsplătește fiul căzut! Îl răsplătește ca pe un moștenitor, ca pe o căpetenie!

„Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui. Și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.” (Luca 15, 22–24)

Tatăl își ridică în slăvi fiul, pentru că fiul trebuie să trăiască ca un stăpân, nu ca un argat. Dragostea îi dăruiește fiului măreția moștenirii și a rudeniei. La fel Dumnezeu îi dă omului demnitatea chipului și asemănării Sale!

Protoiereu Andrei Lorgus, Darul tatălui. Carte despre paternitate, Ed. Egumenița, 2017

(urcusspreinviere.ro)

În data de 24 februarie, românii sărbătoresc iubirea cu ocazia zilei de Dragobete. O legendă spune că Dragobetele era fiul Dochiei, zeul dragostei și al bunei dispoziții. Era numit ”Cap de Primăvară” sau ”Cap de Vară” și era identificat cu Cupidon, zeul iubirii din mitologia romană, dar și cu Eros, corespondentul din mitologia greacă.

Un alt nume al său era ”Năvalnicul”, fiind cunoscut ca un fecior frumos, iubăreț, în fața căruia toate fetele se topeau. Pentru daci, acesta era zeul care oficia la începutul primăverii nunta tuturor animalelor.

Legenda Dragobetelui sau povestea lui Dragobete
În schimb, în satele românești, până la jumătatea secolului al XX-lea, el era celebrat la 24 și 28 februarie ori la 1 și 25 martie. O altă legendă legată de ziua iubirii spune că Dragobete s-a numit inițial Dragomir, ce simboliza zeul iubirii, fiind considerat copilul Babei Dochia. Chiar dacă oamenii locului consideră că Dragobetele oficia din ceruri căsătorii între necuvântătoare, cu timpul, legenda a luat o altă întorsătură, Dragobetele semnificând venirea primăverii și trezirea vieții.

Însă, deși este o sărbătoare populară, celebrată de români, în calendarul ortodox această zi nu este amintită astfel. În a 24 zi din luna februarie, se pomenește aflarea cinstitului cap al sfântului prooroc Înaintemergător și Botezător Ioan. Până în luna februarie a anului 2016, Dragobete nu avea un simbol asociat.

Simbolul acestuia a fost ales în urmă a peste 20.000 de voturi, printr-o campanie de promovare a valorilor românești, organizată de Petrom. Campania a supus la vot 9 simboluri, ce au fost concepute prin sintetizarea celor mai regăsite obiceiuri din tradiția sărbătorii de Dragobete. Simbolul ales a fost Uniunea, care trimite către ritualul păsărilor ce, în acea zi, își căutau și găseau perechea pe viață.

(stirimondene.fanatik.ro)

Editia cu numarul XIV a Targul Mierii Campina va avea loc in perioada 22-24 februarie 2019 in incinta Casei Tineretului. Evenimentul aduce impreuna apicultori de pe tot teritoriul Romaniei, dar si din afara granitelor sale. Albinuta Nina, sesiunile de comunicare si informare din cadrul simpozionului programul artistic dar si balul stuparilor imbraca Campina in haine de sarbatoare.

PROGRAM
VINERI 22 februarie 2019

8:00-18:00 Targ de miere, utilaje si echipamente apicole

11:00 Deschidere festiva

11:30 Semnare protocol
“Campina – oras prieten al albinelor”

12:00 Concurs “Cel mai bun degustator de miere”

Vizitarea Targului Mierii, prezentari de produse, utilaje si accesorii apicole.

SAMBATA 23 februarie 2019

8:00-18:00 Targ de miere, utilaje si echipamente apicole

12:00 Concursul national “Cea Mai Buna Miere”

19:00 Balul stuparilor … si al stuparitelor

DUMINICA 24 februarie 2019

8:00-18:00 Targ de miere, utilaje si echipamente apicole

10:00 Simpozion apicol

12:00 Tombola cu premii

Sursa: ASOCIATIA APICOLA VALEA PRAHOVEI – aavph.ro

Cinematograful a consacrat-o drept „Pădureanca”. Frumusețea ei atinge perfecțiunea, iar sinceritatea și înțelepciunea ei te copleșesc din primul moment. Pentru că farmecul actriței Manuela Hărăbor nu poate fi separat de farmecul femeii pe care viața nu a scutit-o de încercări. De momente grele, de ani în care părea că se risipește în lucruri mărunte.

Dar pe care le-a suportat și depășit cu ajutorul credinței. Și al oamenilor pe care Dumnezeu i-a scos în cale. Într-o continuă căutare a lui Dumnezeu, cu o neostoită sete de rugăciune, a învățat să se roage și să rabde. Iar cu ajutorul fiului său, Andrei, a aflat scara către cer. În interviul acordat ActiveNews.ro, Manuela Hărăbor vorbește despre cum poate actoria să ajute sau să distrugă o generație din punct de vedere spiritual, despre rolul Bisericii și al rugăciunii într-o lume în care se încearcă demolarea valorilor creștine și despre manipulare.

Relația mea cu Dumnezeu a început cu adevărat când viața m-a îngenuncheat

Cum l-ați descoperit pe Dumnezeu? Relația Manuelei Hărăbor cu Dumnezeu s-a construit din copilărie, pas cu pas, sau a existat un moment anume care v-a apropiat de Divinitate?

Am crescut în casă cu icoana Maicii Domnului cu pruncul în fața căreia spuneam seara la culcare Tatăl nostru și Înger, îngerașul meu. Părinții mei m-au învățat să mă închin și să spun Doamne ajută-mă! Mergeam la biserică de Paști și în Dealul Mitropoliei de Sfântul Dimitrie. În adolescență mai mergeam din când în când să mă spovedesc, dar destul de superficial. Dar nimic mai mult.

Relația mea cu Dumnezeu a început cu adevărat atunci când viața m-a îngenuncheat. Am rătăcit ani mulți, m-am irosit în lucruri de nimic și părea că nimic nu mă poate trezi. Dar Dumnezeu, în marea Lui iubire și răbdare, mi-a trimis în cale oameni buni și credincioși care m-au ridicat. Am început să învăț să mă rog, să mă spovedesc, să rabd și să mulțumesc pentru toate. Cel mai mult m-a ajutat fiul meu Andrei, de la el am învățat cel mai mult. El este dacă vreți, scara mea către cer.

Ați ales să jucați în special în teatre independente, unde se fac compromisuri mai puține. În actorie se lucrează cu mentalul, dar și cu cuvântul. Credeți că harul lui Dumnezeu lucrează altfel când sunteți acolo, pe scenă?

Compromisuri se pot face în oricare dintre situații, dacă ești dispus să le faci. Doar că în teatrul independent nu ești la „stăpân” și ai libertatea de a alege. Doar că aici poți cădea într-o alfel de ispită. Banul. Te poți păzi doar cu rugăciune și cu sfaturile unui duhovnic bun. Nu cred că profesia noastră este mult plăcută lui Dumnezeu datorită slavei deșarte care vine la pachet cu munca în sine pe care o facem. E nevoie de multă înțelepciune și smerenie să ajungi să nu îți mai hrănești orgoliul cu ovații și aplauze. Să înțelegi că dacă ai succes într-un rol nu este meritul tău, ci voia lui Dumnezeu.

Am găsit într-o carte scrisă de Ieromonahul Savatie Baștovoi ceva care ar trebui urmat de absolut toți cei care fac această meserie: „Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu ești mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună.” Și mai e ceva. Așa cum spui, noi lucrăm cu mentalul, dar și cu cuvântul.

Trebuie să înțelegem că ne asumăm o imensă responsabilitate pentru că avem de a face cu o meserie „la vedere” care naște modele, formează păreri, o profesie care, din punct de vedere spiritual, poate ajuta sau poate distruge o generație.

În capitolul 12 din Evanghelia după Matei se spune vom da socoteală pentru orice cuvânt „deșert” pe care îl vom rosti. Cine și ce îmi poate garanta că nu voi da socoteală și pentru ce rostesc pe scenă? Răzvan Bucuroiu spunea că „actorul e un reper vizibil. Trupul lui este ca o pânză vie ce se umflă la adierea propriului suflet. Ar trebui ca artiștii de astăzi să fie atenți și din ce parte sulfă Duhul…”

S-au câștigat războaie și au triumfat revoluții cu slogane bine alese

Tragedia de la Colectiv a transformat Biserica într-un țap ispășitor, devenind subiectul unei campanii mediatice intensive. Peste noapte, pe rețelele de socializare și în mass media sloganul „Vrem spitale, nu catedrale” s-a răspândit rapid, încercându-se denigrarea și contestarea rolului Bisericii și al preoților în societate. Ați fost una dintre puținele voci notabile care au ieșit public să apere Biserica și pe slujitorii ei. De ce ați făcut asta? Și care credeți că ar fi rolul unor astfel de campanii furibunde?

Nu este pentru prima oară când se denigrează Biserica și slujitorii săi. Cei care au susținut scoaterea icoanelor și a orei de religie din școlile publice au aruncat în piață și sloganul „Vrem spitale, nu catedrale”. Și se știe, un slogan, oricare ar fi el, aruncat într-o masă de protestatari, prinde. S-au câștigat războaie și au triumfat revoluții cu slogane bine alese. Și atunci, ca și în alte multe dăți, oamenii au fost manipulați. Pentru că nu citesc, nu se informează suficient, e foarte ușor să înghită tot felul de minciuni.

Nu avem spitale nu pentru că se construiește Catedrala Mantuirii Neamului, ci pentru că se fură! Și se fură de 25 de ani sub ochii noștri și cu consimțământul (votul!) nostru. Deci suntem toți responsabili pănă la urmă, nu-i așa? Dar oamenii nu au nevoie de așa ceva, nimeni nu dorește să se simtă nicicum vinovat, nici măcar moral, ei au nevoie de un dușman în carne și oase pe care să-l răstignească! Oare unde și când am mai auzit noi așa ceva?

Ori eu asta nu am putut răbda. Cum să pot spune că am credință, dar nu cred în Biserică și în preoți? Dacă noi, creștin-ortodocșii ne numim frați întru Hristos, cum să nu iau apărarea membrilor familiei mele, cum să nu-mi apăr casa? Scopul denigrării Bisericii Ortodoxe Române este acela de a ne transforma tot mai mult într-un stat secularizat în care se dorește a fi eliminată definitiv orice urmă de credință.

Anul trecut campania Bisericii Ortodoxe pentru menținerea orei de Religie în școli a primit suportul mai multor artiști, inclusiv din partea Dvs. Și rezultatul a fost peste așteptările multora. Peste 90% dintre elevi au decis să se înscrie la ora de Religie. Nu ar trebui ca artiștii să se implice mai mult în proiecte religioase și să aplice puterea exemplului?

Dragostea nu obligă. Fiecare are libertatea să aleagă ce vrea să facă. Aici este frumusețea Ortodoxiei și dovada supremă a Iubirii lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Nu intră cu forța în viețile lor comandându-le „Iubește-mă!” Se spune că între Dumnezeu și fiecare om este o ușă, dar clanță nu are decât omul. Dacă vrea să-I deschidă ușa lui Dumnezeu, o face. Dacă nu vrea…Dragoste cu sila nu se poate!

Avem nevoie de rugăciune. Ne ține conectați cu Dumnezeu!

Lumea în care trăim a inversat scara valorilor. Oameni remarcabili sunt trecuți cu vederea, iar nonvalorile sunt ridicate în slăvi. Peste toate vine acest val de denigrare a Bisericii și a credinței. Mai stau valorile creștine la baza societății de azi? Și de ce mai e nevoie de Biserică?

Lumea în care trăim nu mai are nevoie de oameni, ci de cetățeni. Are nevoie de numere care să conteze la vot. Mase care să fie manipulate. Nu mai e nevoie de oamenii învățați, care să gândească.

Un om cu credință în Dumnezeu este un om puternic, pentru că nu este singur. Aici trebuie să reflectăm cu toții. Cine suntem fără Dumnezeu? Unde ne îndreptăm fără mila lui Dumnezeu? E un răspuns pe care trebuie să ni-l dăm fiecare dintre noi cu foarte mare sinceritate. Și smerenie. Așa cum am mai spus, avem nevoie de Biserică și de preoți.

Avem nevoie să ne botezam copiii, să ne cununăm, să ne îngropăm morții, avem nevoie de Taina Spovedaniei și a Sfintei Împărtășanii, care nu pot exista fără preoți, care închină rugăciuni pentru noi toți în fața Sfântului Altar. Nu preoții, păcătoși și ei ca oricare dintre noi, săvârșesc toate acestea, ci Sfântul Duh lucrează prin ei, prin harul dat de Dumnezeu la hirotonire.

Dar de rugăciune?

Avem nevoie de rugăciune mai mult decât oricând. Orice fel de rugăciune, cât de scurtă, dar spusă din inimă și spusă permanent. Cand ne trezim, când mergem la lucru, cand ne relaxăm, cand ne jucăm cu copiii, când mergem la somn. Ea ne ține conectați de Dumnezeu.

Aveți vreun Psalm sau vreun pasaj dintr-o rugăciune care vă este mai aproape de suflet?

Psalmul 50, mai ales „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.”

Sursa: activenews.ro

Europenii sunt preocupați de reziduurile de pesticide din alimente și posibilul lor efect asupra sănătății. Aflați cum doresc eurodeputații să soluționeze această problemă.

În 2016, aproximativ 50% din alimentele care au fost testate de către Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară (EFSA) conțineau reziduuri de pesticide, cu 3,8% peste limitele legale. În UE, pesticidele și substanțele active din ele sunt monitorizate cu atenție, dar în ultimii ani au fost exprimate îngrijorări referitoare la procedura de aprobare, mai ales după controversa privind reînnoirea aprobării glifosatului din 2017.

Pentru a proteja mai bine sănătatea cetățenilor, Parlamentul European solicită luarea de măsuri privind îmbunătățirea gestionării pesticidelor în UE.

Utilizarea durabilă a pesticidelor

Pe 12 februarie 2019, Parlamentul a votat un raport privind o mai bună implementare a directivei privind utilizarea durabilă a pesticidelor. Directiva vizează promovarea gestionării integrate a dăunătorilor și a metodelor alternative de control al dăunătorilor prin intermediul unor planuri naționale de acțiune în care statele membre stabilesc obiective privind reducerea riscurilor și a impactului utilizării pesticidelor.

Eurodeputații și-au exprimat regretul referitor la progresele insuficiente înregistrate în majoritatea statelor membre în ceea ce privește promovarea unor tehnici alternative și reducerea riscurilor și a utilizării pesticidelor. În raport se menționează că doar cinci țări au stabilit obiective măsurabile fie pentru reducerea riscurilor, fie pentru reducerea utilizării pesticidelor.

Având în vedere declinul masiv continuu al populațiilor de insecte din Europa care este legat de nivelurile actuale de utilizare a pesticidelor și care va avea efecte negative asupra producției agricole în viitor, deputații europeni au solicitat statelor membre să protejeze sănătatea umană și mediul prin promovarea gestionării dăunătorilor cu consum redus de pesticide și prioritizarea, ori de câte ori este posibil, a unor metode nechimice. De asemenea, aceștia au cerut Comisiei Europeane să propună un obiectiv obligatoriu la nivelul UE privind reducerea utilizării pesticidelor.

O procedură de aprobare a pesticidelor mai transparentă

În februarie 2018, Parlamentul a înființat o comisie specială care să se ocupe de procedura de aprobare a UE pentru pesticide. Pe 16 ianuarie, eurodeputații au aprobat raportul final al acestei comisii prin care solicită proceduri mai transparente pentru a garanta responsabilitatea politică.

Deputații europeni recomandă ca publicul să aibă acces la studiile utilizate în procedura de autorizare, iar producătorii care solicită aprobarea substanței ar trebui să înregistreze toate studiile de reglementare într-un registru public pentru a se asigura că toate informațiile relevante sunt luate în considerare.

Totodată, aceștia consideră că experții ar trebui să revizuiască studiile privind potențialul carcinogen al glifosatului și că ar trebui să se stabilească niveluri maxime de reziduuri pentru soluri și ape de suprafață.

Eurodeputații au convenit asupra faptului că pesticidele și substanțele active ale acestora ar trebui testate temeinic, luând în considerare efectele cumulative și toxicitatea pe termen lung. De asemenea, aceștia propun ca pesticidele să nu mai fie utilizate în spații mari lângă școli, grădinițe, spații de joacă, spitale, maternități și centre de îngrijire.

Acces mai bun la studiile privind siguranța lanțului alimentar

În decembrie 2018, Parlamentul a votat în favoarea actualizării regulamentului general privind legislația alimentară, care acoperă securitatea alimentară în UE în toate etapele lanțului alimentar, inclusiv sănătatea animalelor, protecția plantelor și producția.

Noile norme propuse vizează îmbunătățirea accesului public la studiile utilizate de EFSA pentru evaluarea riscurilor legate de siguranța alimentară și pentru a se asigura că studiile sunt fiabile, obiective și independente.

Un registru european comun ar urma să fie creat pentru studiile comandate, astfel încât EFSA să poată verifica dacă întreprinderile nu păstrează studii nefavorabile. În cazul în care există motive de îndoială cu privire la dovezile furnizate de solicitanți, EFSA poate solicita studii suplimentare.

Perturbatorii endocrini

Produsele chimice cu efect de perturbare endocrină sunt utilizate în agricultură pentru a proteja plantele împotriva dăunătorilor, interferând cu creșterea sau reproducerea. Acestea pot avea un impact asupra sănătății umane și pot avea legătură cu cancerul legat hormoni, diabet și infertilitate.

În octombrie 2017, eurodeputații au blocat propunerea Comisiei Europene care ar fi scutit unele substanțe chimice din pesticide de a fi identificate ca perturbatoare endocrine, deși unele au fost proiectate pentru a ataca sistemul endocrin al organismului.

Promovarea alternativelor

În 2016, europenii au cheltuit 30,7 miliarde de euro pe alimente ecologice, o creștere de aproape 50% față de 2012. În 2018, deputații europeni au actualizat normele existente privind producția ecologică și etichetarea acestora ca răspuns la schimbările majore în industrie.

Încă din 2017, Parlamentul a adoptat o rezoluție prin care solicită Comisiei Europene să elaboreze propuneri pentru accelerarea evaluării, autorizarea și înregistrarea pesticidelor biologice cu risc scăzut.

Sursa: http://www.europarl.europa.eu/news/ro/headlines/society/20190117STO23722/pesticide-in-alimente-care-sunt-masurile-propuse-de-parlament

La aproape 30 de ani de la înlăturarea comunismului, magistratul militar care a condus completul de judecată din „Lotul celor patru” rupe tăcerea. El dă de înțeles că până și Ceaușescu avea dreptul la recurs. Recurs care a fost soluționat de un pluton de execuție.

Comitetul Politic Executiv, al CC al PCR, era format, în 1989, din cei mai loiali oameni ai clanului Ceaușescu. În fapt, slugile unor dictatori. Număra, conform stenogramei ultimei ședințe a acestei entități, din 17 decembrie 1989, 34 de membri, în frunte cu Nicolae Ceaușescu. Pe listă se regăsesc personaje faimoase și temute în acei ani, cum ar fi: Lina Ciobanu, Constantin Dăscălescu, Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu „Dumnezeu”, Suzana Gâdea, Ștefan Andrei, Silviu Curticeanu sau Ana Mureșan.Mai toată garnitura de politruci comuniști a fost trimisă în judecată și condamnată la ani grei de pușcărie. Lumea voia sânge, Legea Talionului: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!”.

Ciudățenia este că unii au fost condamnați pentru genocid – crime împotriva umanității – ca soții Ceaușescu, alții pentru omor deosebit de grav, sau subminarea puterii de stat și alții au fost încarcerați pentru alte fapte prevăzute de Codul Penal, de pe atunci. Asta în funcție de completuri de judecători militari care au dat sentințele. Vedetele, în schimb, au fost, de departe, Ion Dincă „Te-leagă”, Emil Bobu, Manea Mănescu și Tudor Postelnicu. Ei au fost condamnați la pușcărie de un complet prezidat de Cornel Bădoiu, astăzi general în retragere și avocat, în vârstă de 74 de ani. Despre așa-numitul „Lot al celor patru”, Cornel Bădoiu vorbește, după aproape 30 de ani.

Manea Mănescu – închisoare pe viață pentru aprobarea reprimării revoluționarilor

Mănescu a fost ministru de Finanțe al României, în perioada 1955-1957, și prim ministru între 1974 și 1979. Era membru al PCR din 1944. Momentul Revoluției l-a prins ca membru în Comitetul Politic Executiv. În 22 decembrie 1989, alături de Emil Bobu, i-a însoțit pe soții Ceaușescu în elicopterul cu care au zburat din clădirea Comitetului Central PCR, în care pătrunseseră revoluționarii. Deși inițial a fost condamnat la detenție pe viață pentru că, în calitate de membru al Comitetului Politic Executiv (CPEx), a aprobat reprimarea revoluției, ulterior pedeapsa s-a redus la 10 ani de detenție.

Conform unui articol din statutul Academiei Române care prevede că sunt excluși toți acei membri care au suferit condamnări penale, a fost exclus din Academia Română. A decedat, la 93 de ani, în 2009.

„S-a comportat execrabil în instanță!”

General-colonelul (Ret.) Cornel Bădoiu – cu trei stele – era, în 1989, general-maior – cu o singură stea pe epoleți și avea funcția de președinte al Secției Militare de la Tribunalul Suprem. Practic, el controla întreaga Justiție Militară. Cum s-a comportat Manea Mănescu în instanță? Generalul face o grimasă: „Execrabil! Postelnicu era cel mai plângăcios, urmat de Manea Mănescu și de Bobu. Demnitate a avut doar Dincă.

Mănescu a încercat, tot timpul, să se disculpe. Zicea că a aprobat măsurile luate de Ceaușescu de teama unor repercusiuni asupra lui și a familiei sale. Când l-am întrebat de ce a revenit în politica la nivel înalt, după ce, anterior, fusese înlăturat, a dat-o cotită, că a fost chemat și a trebuit să răspundă încrederii acordate.” Și, la ce articol din Codul Penal a fost încadrat?

Cornel Bădoiu dă din umeri: „Nu mai țin minte exact… La instigare pentru omor deosebit de grav”. Completul condus de Bădoiu i-a dat „închisoare pe viață”. Era o pedeapsă meritată? Ce crede generalul Bădoiu, acum, după 29 de ani? „Ce să zic, dom’le… E normal să vezi cu alți ochi, după aproape 30 de ani, cele petrecute și judecate atunci.

Tot românul, și atunci și după, considera că cei patru, împreună cu soții Ceaușescu, erau vinovați pentru privațiunile îndurate. Am judecat atunci, ținând cont de faptele comise de ei, la care am adăugat și toate privațiunile pe care neamul românesc le-a îndurat, din cauza regimului comunist. Astăzi cred că nu le-aș mai da aceleași pedepse, dacă am în vedere situația societății românești din ultimii 20 de ani”.

Emil Bobu – condamnat pe viață și eliberat după șapte ani

Bobu a fost strungar, la bază. A devenit membru PCR în 1945. A fost procuror, membru al CC al PMR, secretar al CC al PCR și ministru de Interne. În anul 1972 a fost numit consilier al lui Nicolae Ceaușescu iar în perioada 1973-1975 a fost Ministru de Interne. În 1989 era membru al CPEx. După 1989 a fost condamnat la închisoare pe viață pentru „participare la genocidul națiunii române” – conform Raportului „Comisiei Tismăneanu”. Pedeapsa i-a fost comutată în aprilie 1990, de Curtea Supremă de Justiție, la 10 ani de detenție, în urma schimbării încadrării la „complicitate la omor deosebit de grav”.

A efectuat șapte ani de detenție, după care a fost eliberat condiționat pentru motive medicale. După eliberarea din închisoare, a dus o viață retrasă, fără apariții publice. A murit, în 2014, la vârsta de 87 de ani. „Pedeapsa a fost firească. 10 ani mi se par prea puțini!” Emil Bobu, un om temut. În instanță mai era așa de fioros? Generalul Bădoiu spune că era mai ponderat și mai reținut ca Mănescu: „Doar teza a fost aceeași, că a fost o unealtă în mâna soților Ceaușescu”. Dar care a fost „complicitatea la omor deosebit de grav”?

Generalul se crispează: „Atâta vreme cât cei patru au fost de acord cu hotărârea CPEx din 17 decembrie ’89 de a se folosi armele împotriva demonstranților pașnici, rezultând morți și răniți, și el și ceilalți patru au fost «complici la omor deosebit de grav». E vorba de o complicitate morală”. Merita închisoarea pe viață, cum a dat-o completul condus de Cornel Bădoiu sau e mai corectă sentința, dată de Curtea Supremă de Justiție, de numai zece ani de detenție? Cornel Bădoiu n-are regrete: „Pedeapsa pronunțată atunci a fost firească, dar nici zece ani, cât a dat CSJ, nu mi se pare suficientă!”.

Ion Dincă – singurul care nu a făcut recurs

Dincă, zis „Te-leagă”, a fost un politruc în toată regula. Cu gradul de general, el a îndeplinit funcția de secretar al Consiliului Politic Suprem al Armatei, din 1960 până în 1965. A fost numit în 1968 în funcția de consilier militar al șefului statului. În ultimul guvern al României comuniste, condus de Constantin Dăscălescu, a îndeplinit funcția de prim-vice-premier din aprilie 1980, până în decembrie 1989. Dincă a fost mai cunoscut prin porecla „Te-leagă”, întrucât nu ezita să aresteze chiar și membri importanți ai aparatului de stat. Însuși generalul Pleșiță, fostul șef al spionajului extern, se temea de nervii lui Dincă. A fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru participare la reprimarea revoluționarilor, dar eliberat cinci ani și trei luni mai târziu, din închisoarea Jilava.

A fost singur din „Lotul celor patru” care nu a făcut recurs. Ulterior, a devenit consilier la firma ginerelui sau, Nicolae Badea, fostul acționar al echipei de fotbal Dinamo. A murit pe 9 ianuarie 2007, la vârsta de 79 de ani.

„A avut demnitate și, de aceea, pedeapsa a fost mai mică!”

Ion Dincă. Teroarea însăși, dar singurul care s-a recunoscut vinovat. „Mai mult, a recunoscut că a crezut în doctrina comunistă și în măsurile luate”, spune generalul de Justiție Militară. Cornel Bădoiu mai povestește că Ion Dincă a menționat, în depoziția sa, că măsurile politice luate atunci au fost exagerate mai ales în ducerea lor la îndeplinire: „De aceea pedeapsa a fost mai mică. Și colegii mei din complet au fost impresionați de sinceritatea și demnitatea sa, raportat la ceilalți trei”. Și de ce nu a făcut recurs, că toți cei care au ales această cale au ieșit mai repede din pușcărie? Bădoiu spune că Dincă „Te-leagă” a conștientizat că merită pedeapsa.

Tudor Postelnicu: „Am fost un dobitoc!”

Postelnicu a fost șeful Securi tăți între anii 1978 și 1987, după care a fost numit de Ceaușescu ministru de Interne. La ședința din 17 decembrie a CC al PCR a fost criticat împreună cu ministrul Apărării, Vasile Milea, pentru că nu au acționat destul de ferm împotriva manifestanților din Timișoara. A luat parte și la ultima ședință a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, desfășurată în dimineața de 22 decembrie 1989, la puțin timp după sinuciderea generalului Vasile Milea. Pe 2 februarie 1990, a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial București, în cadrul lotului „CPEx”, în „procesul celor patru”, și a fost condamnat la închisoare pe viață și confiscarea averii.

După recurs, i s-a schimbat încadrarea de la genocid la omor deosebit de grav și a rămas să execute 14 ani de închisoare. A făcut șapte ani de pușcărie și a ieșit din închisoare în baza unui decret, tot al lui Ceaușescu, rămas neabrogat. În timpul uneia din ședințele publice ale procesului de la tribunal și-a justificat deciziile și acțiunile spunând: „Am fost un dobitoc!”. A murit în 2017, la vârsta de 86 de ani.

Generalul Bădoiu: „Una peste alta, chiar era un dobitoc!”

Chiar era un dobitoc Postelnicu sau a fost doar o încercare de a îmblânzi judecătorii? Generalul Bădoiu râde: „Una peste alta, chiar era un dobitoc! Așa, privit, în general, avea de fapt o șiretenie nativă… Era tipul de slugarnic față de cei de care depindea cariera sa”. În ședințele de judecată stârnea râsul sau plânsul?

Sau amândouă? Fostul judecător scormonește printe amintiri: „Mai mult râsul… Încerca să se victimizeze într-un mod care te amuza. Era evident că joacă teatru”. Alte amănunte picante nu are președintele completului de judecată din „Lotul celor patru”: „Nu prea era loc de picanterii, că era vorba de o sală de judecată într-o unitate militară a Ministerului de Interne. S-a mai filmat în sală, dar nu și completul, că am refuzat acest lucru”.

Nu toți membrii CPEx au fost judecați

Cititorii mai tineri s-ar putea întreba de ce niște civili au fost judecați de o instanță militară. Chiar, de ce? Fostul magistrat militar explică: „Păi, dom’le, faptele săvârșite de ei erau, la data aceea, de competența Justiției Miitare. Asta pentru că, pe lângă ei, au fost trimiși în judecată și militari activi!”. Cu toate acestea, în „Lotul celor patru” nu au existat inculpați militari activi. Membrii CPEx au fost judecați separat, nu la grămadă. Câte procese au fost? Cornel Bădoiu dă din umeri, a trecut timpul: „Nu mai știu… Da’ nu toți au fost judecați.

Uite, Ioan Totu n-a fost judecat”. Aici, generalul Bădoiu nu-și amintește bine. Ioan Totu, fost vice-prim ministru al RSR, între 1982 și 1986, a fost judecat. Inițial a fost condamnat, apoi achitat, pentru ca în final să primească 15 ani și jumătate de pușcărie. El s-a sinucis, în 1992, cu un glonț în cap, imediat după darea sentinței. Câți magistrați militari a avut completul de judecată din „Lotul celor patru” și cine erau aceștia? Generalul răspunde pe loc: „Eu, colonelul Ștefan Dănilă și maiorul Marian Eftimescu”.

Un proces pe „repede-înainte” sau nu?

Procesul a fost foarte scurt. Cât a durat din momentul în care a preluat dosarul până la pronunțarea sentinței? Nu s-a judecat, un pic, pe repede-înainte? „Procesul a durat cam o lună. N-a fost pe repede-înainte, că erau administrate toate probele, atât în acuzare cât și în apărare. S-a respectat legea de atunci”, e ferm actualul avocat. Recunoaște, în schimb, altceva: „Dar era, în plus, o presiune, din partea tuturor românilor, să-i vadă judecați și condamnați pe cei din gașca lui Ceaușescu. Dar nu erau condamnați dinainte…

Ca dovadă am dat și achitări, iar în recursul lui Postelnicu, Bobu și Mănescu, pedepsele au fost mai mici. Pe acea vreme erau membri în instanțe așa-numiții „asesori populari”, ca în China comunistă, reprezentanți ai poporului. Câți dintre acești asesori a avut în complet, cine erau aceștia, ce studii aveau, eventual juridice, și ce au decis ei?

Fostul magistrat spune că n-a avut „reprezentanți ai poporului” în completul care a judecat „Lotul celor patru”: „Asesorii erau, de regulă, doar pentru faptele mai puțin grave care priveau ordinea și disciplina militară. Ei erau ofițeri activi, unii cu studii juridice, dar alții fără. În dosarul acela faptele erau infracțiuni grave care nu puteau fi judecate de asesorii populari.

„Jur că nu m-a influențat nimeni!”

Generalul magistrat Ion Panaitescu, la rându-i judecător militar pe atunci, spunea, într-un interviu publicat anul trecut în Evenimentul zilei, că au fost presiuni de „sus”. Că nu se putea vorbi de „genocid”. Au existat presiuni politice sau de altă natură, din domeniul serviciilor secrete, în a se da o anumită sentință în „Lotul celor patru”? Era o practică obișnuită pe atunci, care mai are și astăzi anumite rămășițe… Generalul cu trei stele se indignează: „Nu! Cu mâna pe inimă jur că nu m-a influențat nimeni. Și nici pe colegii mei”.

Repetăm întrebarea, la final, meritau cei patru pedepsele date de completul pe care Cornel Bădoiu le-a prezidat? De ce Curtea Supremă le-a micșorat? Fostul judecător rămâne ferm pe poziție: „Repet și eu, la acea dată, erau meritate pedepsele având în vedere starea de spirit a tuturor românilor. CSJ le-a micșorat pentru că a apreciat că starea de sănătate și vârsta condamnaților este de natură să li se scadă din pedepse”. Și adaugă că nici Ion Iliescu și toți ceilați de după el nu i-au cerut niciodată, nimic, cu privire la activitatea sa de judecător militar.

„Dacă Ceaușescu și toți ceilalți ar fi fost judecați astăzi, sancțiunile ar fi fost mult mai blânde”

Procesul soților Ceaușescu s-a încheiat extrem de repede și sentința a fost aplicată imediat. Au fost executați și împușcați, deși, conform procedurii, aveau dreptul la recurs în zece zile de la pronunțare. Judecătorul Gică Popa chiar a rostit în sentința sa: „cu recurs”. Cum rămâne cu respectarea legii? Care e explicația? Cine a dorit ca cei doi să moară atât de repede?

Generalul Bădoiu oftează: „Aici a fost greșeala colegului și prietenului meu, colonelul Gică Popa, un profesionist de excepție care, luat de val, a uitat că, indiferent de situație, trebuie să respecte legea și litera și în spiritul ei. Soluția condamnării la moarte, pe fond, a fost corectă date fiind împrejurările. Dacă Ceaușescu și toți ceilalți ar fi fost judecați astăzi, evident, sancțiunile pronunțate ar fi fost mult mai blânde. Noi, cei care am judecat acele procese ne-am făcut, într-un fel, ecoul tuturor românilor”. Gică Popa s-a sinucis, cu un glonț în cap, pe 1 martie 2010.

(Mihnea-Petru Pârvu – evz.ro)

Președinția Consiliului Uniunii Europene este unul dintre cele mai importante momente ca membru UE, în care țara ce deține acest rol este în atenția tuturor și se implică activ în coordonarea Uniunii Europene.

România a preluat președinția rotativă la începutul anului 2019 de la Austria și o va transmite ulterior Finlandei, prezidând în cele 6 luni peste 150 de reuniuni și grupuri de lucru la nivelul Uniunii Europene, continuând astfel lucrările UE în cadrul Consiliului. Statele membre își coordonează prioritățile în strânsă cooperare cu Președintele Consiliului UE și Comisia Europeană.

Consiliul UE este una din instituțiile Uniunii Europene, se reunește de 4 ori pe an și funcționează sub forma de trio – programul este realizat pentru o durată de 18 luni, țările din triadă conducând UE pe parcursul a 6 luni.

Este pentru prima dată când România va îndeplini acest rol, fiind totodată o provocare, dar și o oportunitate. Președinția Consiliului aduce greutate deciziilor luate la nivelul european, generează credibilitate în rândul celorlalte state membre și este un moment important ce asigură vizibilitatea acțiunilor României.

În ceea ce privește contextul internațional, este important de remarcat faptul că acesta se referă nu doar la ce se va întâmpla după ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, dar și la cum va răspunde Uniunea Europeană și noi, ca cetățeni, la provocările globale actuale – aprox. 10% din populația lumii trăiește cu mai puțin de 6 lei/zi (cf. datelor Băncii Mondiale, http://www.worldbank.org/en/topic/poverty/overview) iar milioane de copii nu au acces la apă potabilă și educație primară.

Mare parte din aceste provocări sunt adresate prin noile Obiective de Dezvoltare Durabilă (Sustainable Development Goals) – cea mai amplă agendă internațională asumată de statele lumii pentru eradicarea sărăciei, a foametei, asigurarea unei educații inclusive, reducerea inegalităților sociale, protejarea apelor, promovarea securității și a păcii.

Din perspectiva acțiunilor de cooperare pentru dezvoltare și asistență umanitară, este șansa României de a evidenția modul în care intervențiile sale în statele partenere au adus și continuă să aducă o valoare adăugată, mai ales în ceea ce privește transferul de experiențe și bune practici adunate în perioada de tranziție:

• reintegrarea tinerilor din grupuri vulnerabile sau proveniți din casele de copii,
• furnizarea de servicii educaționale (inclusiv educație non-formală),
• dezvoltarea de intreprinderi sociale și economie socială,
• educație civică și drepturile omului,
• voluntariat și voluntariat internațional,
• sănătate,
• protecția copilului,
• organizare comunitară,
• formarea personalului din administrația publică, intervenții umanitare,
• cooperarea internațională în ceea ce privește asigurarea granițelor frontierelor,etc.

Ce poate face România să se remarce printre celelalte țări, într-o agendă dominată de contextul și dinamica europeană?

În general, statele care dețin președinția rotativă preiau mare parte din temele europene curente. Spre exemplu, criza refugiaților și migrația a fost una din temele comune, alături de cum va arăta viitorul UE post Brexit. În ciuda provocărilor legate de un buget național de asistență oficială sub angajamentele asumate la nivel european (în 2015 România a alocat peste 633 de milioane RON, reprezentând 0.09% din Venitul Național), considerăm că România poate utiliza acest moment european pentru a ieși în față cu bunele sale practici, mai ales în sfera cooperării pentru dezvoltare și a asistenței umanitare unde s-a dovedit a fi un partener de încredere.

Cooperarea pentru dezvoltare și asistența umanitară reprezintă acțiuni complementare relațiilor externe și comerciale ale României prin care sunt sprijinite statele în curs de dezvoltare cu scopul eradicării sărăciei, împărtășind propriile experiențe ale tranziției.

Mai multe informații: https://www.romania2019.eu/

Odată cu Învierea Domnului, „în prima zi a săptămânii ” (Marcu 16:12), creştinii (adică cei care au crezut şi cred şi azi că Hristos a înviat din morţi şi El este Dumnezeul şi Mântuitorul nostru) au abandonat ţinerea sâmbetei (şabatul) şi au început să ţină ca zi de odihnă exclusiv duminica. Această idee este acceptată de toţi creştinii, indiferent de confesiune, cu excepţia „Adventiştilor de ziua a şaptea” , care o dată cu apariţia lor în sec. 19 insistă pe ţinerea sâmbetei, aşa cum este prevăzut în porunca a IV-a din Decalog.

Adventiştii spun că această poruncă din Decalog rămâne valabilă, spunând că primii creştini au ţinut sâmbăta până la începutul secolului IV, când împăratul Constantin cel Mare a decretat duminica ca zi de odihnă la 7 martie 321. Este adevărat că a existat un astfel de „decret imperial”, dar el nu are nimic cu teologia creştină. Faptul că abia în 321 Imperiul a acceptat această zi ca zi de odihnă nu înseamnă nici pe departe că ea până atunci nu a fost ţinută de creştini. Convertirea la creştinism a lui Constantin l-a făcut să asigure prin lege ceea ce creştinii la care a aderat şi el ţineau încă de la început.

În general trebuie renunţat la orice mit (gen Dan Brown ş.a.) precum că Împăratul Constantin cel Mare (306-337) ar fi avut o contribuţie inovatoare în Biserică şi că ar fi iniţiat nişte reforme ieşite din comun, inclusiv la nivel de doctrină creştină. Orice istoric sincer şi echidistant din punct de vedere confesional va recunoaşte că lucrurile stau altfel şi chiar dacă cineva este tentat să creadă unor astfel de ipoteze, aceştia trebuie să înţeleagă că organizarea deosebită a Bisericii în epoca lui Constantin se datorează libertăţii religioase care i-a permis acesteia să-şi spună cuvântul (spre deosebire de epoca persecuţiilor când nu avea nici un drept) şi în nici un caz amestecului direct al împăraţilor, pe care Biserica înseşi uneori în excomunica fie pentru erezie, fie pentru comportament imoral. Revenind la sărbătorirea duminicii, constatăm că după Învierea lui Hristos nici un creştin nu a mai ţinut sâmbăta. Nu există nici un text biblic care să arate că sâmbăta a mai fost ţinută după aceasta, existând argumente doar pentru ziua duminicii.

Mai jos am să prezint principalele texte biblice despre abolirea (fie şi neoficială) a sâmbetei şi ţinerea duminicii. Din textul de la Ieşire 20:10 şi mai ales Deuteronom 5:15 constatăm că această zi a fost instituită de Dumnezeu, ca evreii să-şi amintească de ieşirea din robia egipteană. Până la Moise nu există nici o poruncă cu privire la şabat, iar faptul că Dumnezeu, după crearea lumii, „S-a odihnit în ziua a şaptea” (cf. Facere 2:2), nu înseamnă că aceea a fost anume sâmbăta. Oricum, putem admite că acea zi era sâmbăta, că nici acest lucru nu schimbă prea mult datele problemei, căci în Noul Testament, odată cu „recrearea lumii” prin întruparea, dar mai ales învierea lui Hristos, multe s-au schimbat sau cel puţin au fost îndreptăţite să se schimbe, din moment ce însăşi Legea s-a schimbat (cf. Evrei 7:12 ş.a.).

În Noul Testament, Mântuitorul Hristos „dezlega sâmbăta” (Ioan 5:18) şi se considera pe sine „Domn al sâmbetei” (Matei 12:8), făcând intenţionat cele mai multe minuni în ziua sâmbetei (vezi toate cele 4 Evanghelii). Domnul Hristos insuflă o atitudine similară şi celor care-l ascultau, spunându-le că „sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2:27). Toate acestea marcau sfârşitul „legii sâmbetei” şi instituirea unei doi zile de odihnă pentru creştini, diferită de cea ţinută de Moise, Iosua şi toţi evreii de până atunci. Iată ce spune Sf. Pavel în acest sens: „Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu” (Evrei 4:8-9). Oare ce înseamnă aceste cuvinte dacă nu abolirea sâmbetei şi instituirea unei alte zile de odihnă, în condiţiile în care multe ale prescripţii ale Legii Vechi nu mai erau obligatorii pentru creştini (cf. Fapte cap. 15 ş.a.)? După Învierea Sa din morţi în zi de duminică (cf. Ioan 20:1), Hristos S-a arătat în seara aceleiaşi zile ucenicilor Săi (cf. Ioan 20:19), când nu era Toma cu ei, apoi a doua oară exact peste o săptămână (expresia „după opt zile” are de fapt sensul „în a opta zi”, adică tot duminica), când era „şi Toma împreună cu ei” (cf. Ioan 20:26). Prin aceasta Hristos nu doar că sfinţeşte ziua duminicii, ci marchează şi intervalul unei noi săptămâni (ciclu de 7 zile), aşa cum era să fie ţinută ea mai departe de către creştini. Din Noul Testament ştim că Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostoli în zi de duminică (Fapte 2:1) şi tot atunci s-au botezat primii creştini şi s-a făcut frângerea pâinii (Fapte, cap.2). Mai târziu, în toată Biserica „frângerea pâinii” (Euharistia / Liturghia) era făcută duminica (Fapte 20:7) şi tot duminica se făceau colectele pentru săraci (cf. I Corintheni 16:2), acestea fiind probabil făcute înainte sau după Liturghie, odată cu Agapele (mesele frăţeşti ale dragostei). Tot în zi de duminică Dumnezeu i-a descoperit Evanghelistului Ioan Apocalipsa (Apoc. 1:10). Din toate aceste texte se vede clar că Hristos, ucenicii Săi şi în general primii creştini şi cei de după ei ţineau exclusiv ziua duminicii, şi nu avem nici un text precum că aceştia ar fi ţinut sâmbăta. Mai mult decât atât, Sf. Pavel le cere creştinilor să nu-i bage în seamă pe cei care-i judecă „cu privire la sâmbătă” (Col. 2:16), arătând abolirea acesteia. De multe ori „Adventiştii de ziua a şaptea” aduc textul de la Fapte – cap.13 în sprijinul ideii că apostolii ar fi ţinut sâmbăta şi chiar ar fi mers în fiecare sâmbătă la sinagogă pentru a-şi onora obligaţiile religioase iudaice. Dacă însă analizăm mai atent acel capitol precum şi toate celelalte, vedem că apostolii mergeau sâmbăta la sinagogă şi chiar la templu doar pentru că acolo se aduna multă lume şi acesta era un bun prilej pentru propovăduirea Evangheliei şi nimic mai mult (cf. Fapte 5:20-21). Deci acest argument al adventiştilor nu ţine, iar altele nici nu există.

În continuare, pentru a-i convinge pe adventişti că duminica n-a fost instituită de Constantin cel Mare în anul 321, ci era ţinută şi de creştinii din sec. I-III, voi aduce mai multe argumente istorice de până la anul 313 care vorbesc despre ţinerea duminicii în această perioadă. Mă voi referi doar la scrierile autentice, lăsând la o parte pe cele apocrife! Mă voi axa pe documente oficiale necontestate de istoricii protestanţi.

– Pe lângă argumentele biblice deja aduse, amintesc că primele menţiuni nebiblice foarte clare despre ţinerea duminicii le avem deja spre sfârşitul sec. I, în Didahia, cap. 14. Acest izvor este recunoscut ca unul din sec. I şi este studiat de foarte mulţi critici eterodocşi din lume, recunoscându-i-se autenticitatea.

– O altă mărturie despre ţinerea duminicii (κυριακὴ ημέρα), spre sfârşitul sec. I – încep. sec. II, o avem de la Ignatie al Antiohiei, ucenicul Apostolului Petru şi a lui Ioan Evanghelistul. Vezi Epistola către Magnezieni 9:1;

– La începutul sec. II, Pliniu cel Tânăr scrie împăratului Traian (Epistola X:96,7) despre faptul că creştinii îşi făceau Liturghia solemnă în „ziua soarelui”. Această expresie va fi împrumutată de acum înainte şi de scriitorii creştini, cu explicaţii simbolico-teologice (aşa cum vom vedea mai jos).

– Următoarea mărturie clară o avem la Iustin Martirul şi Filosoful (sec. II). Acesta este primul scriitor creştin, care vorbeşte de „dies solis” ca zi de sărbătoare a creştinilor (Apologia I către împăratul păgân Marcu Aureliu). Scriitorii creştini începând cu sec. II arată foarte clar, că „Soarele” este Hristos (cf. Maleahi 4:2). Despre această legătură „soare – Hristos, Soarele dreptăţii” vor scrie mai amânunţit la începutul sec. III Meliton de Sardes (Despre botez, 4) şi Origen (Tâlcuiri la Levitic, 9.10).

– La încep sec. II, Epistola lui Barnaba (care o vreme a fost chiar inclusă în canonul biblic – !) vorbeşte despre duminică care despre „ziua a opta”, făcându-se trimitere la profeţia lui Iezechil (43:27). Este o mărturie foarte importantă, mai ales dacă citim textul de la Iezechil: „Iar după sfârşitul acestor zile, în ziua a opta şi mai departe, preoţii vor înălţa, pe jertfelnic, arderile de tot ale voastre şi jertfele de împăcare şi Eu Mă voi milostivi spre voi”, zice Domnul Dumnezeu.” Într-un fel, Barnaba arată că de acum înainte „ziua a opta” – duminica, va fi ziua de aducere a jertfelor lui Dumnezeu. Aşa cum am văzut în mărturiile de mai sus, chiar aşa se întâmpla…

– Pentru prima dată în istorie, despre duminică ca zi în care nu trebuie să se lucreze vorbeşte scriitorul creştin Tertulian (moare aprox. 230), vezi „De oratione”, 23. În general însă, scrierile creştine pun accent pe lucrarea duhovnicească în zi de duminică şi mai puţin pe odihna fizică, aşa cum s-a orânduit în Decalog pentru şabat.

– Sinodul de la Elvira (aprox. 306 – exact în toiul celor mai mari persecuţii) stabileşte prin Canonul 21 să fie excomunicaţi cei care 3 duminici la rând lipsesc de la Liturghie.

– Scrierile apocrife din primele 3 secole aduc şi ele numeroase mărturii despre ţinerea duminicii, dar pentru a nu-mi pune „cărbuni pe cap”, le-am lăsat la o parte. Repet încă odată, nici un izvor creştin sau păgân din primele trei secole nu aminteşte despre ţinerea sâmbetei de către creştini.

Sursa: teologie.net

Pe 18 februarie 1952 trecea la cele veșnice Sfântul Închisorilor – Valeriu Gafencu.

„Am pornit de la credinţa în Dumnezeu şi am ajuns la trăirea în Dumnezeu. Procesul a fost lung, complex, greu, dar minunat. N-a fost tortură care să nu fi fost însoţită de bucuria ei, de aceea calea cea strâmtă este frumoasă. Am pornit de la credinţă, ne-am luptat cu simţurile, cu problemele vieţii materiale şi sociale, cu oamenii aşa cum sunt ei şi treptat am pus ordine în suflet, în minte, în duh, în relaţia noastră cu lumea şi universul.

Simona Halep – Elina Svitolina Live Stream Online pe Digi Sport – Doha. Venită după două victorii remarcabile reuşite cu echipa de Fed Cup a României, Simona Halep a revenit în circuit la turneul de la Doha, de categorie Premier, cu premii totale în valoare de 916,131 de dolari. Competiţia din Qatar se desfăşoară în perioada 11-16 februarie.

UPDATE  

Simona Halep, locul 3 WTA şi principala favorită, s-a calificat vineri în finala turneului WTA de la Doha, dotat cu premii totale de 916.131 dolari, învingând-o pe ucraineanca Elina Svitolina, cu 6-3, 3-6, 6-4, după ce adversara sa a condus cu 4-1 în setul decisiv.

Svitolina (7 WTA) a avut trei mingi de 5-1 în decisiv, dar Halep a reuşit să întoarcă scorul şi să câştige cu 6-4, după cinci game-uri la rând, în două ore şi 4 minute.

Halep a dominat primul set şi s-a impus cu 6-3, în actul secund Svitolina a jucat mai bine şi a profitat de erorile tot mai multe făcute de româncă (6-3), iar în setul al treilea ucraineanca a controlat prima parte, însă Halep nu a cedat şi a avut o revenire de poveste.

Cele două sunt la egalitate acum, 4-4, după ce Svitolina câştigase ultimele trei confruntări, cea mai recentă anul trecut în finala de la Roma, cu 6-0, 6-4.

Halep, care de luni va fi numărul doi mondial, a avut un as, a comis 2 duble greşeli, fără a avea procentaje foarte mari la serviciu. Svitolina a reuşit 2 aşi, a făcut 3 duble greşeli, a avut mai multe mingi direct câştigătoare (30-24) şi mai puţine erori neforţate (35-37). De remarcat că fiecare jucătoare a adunat 97 de puncte.

Simona Halep, campioană în 2014 şi semifinalistă anul trecut, va juca în ultimul act contra învingătoarei dintre germanca Angelique Kerber şi belgianca Elise Mertens. Halep şi-a asigurat un cec de 84.850 dolari şi 305 puncte WTA.

Vineri, 15 februarie, se împlinesc 86 de ani de la naşterea lui Iosif Sava, clavecinist şi pianist al mai multor formaţii de muzică de cameră, excepţional muzicolog, inegalabil realizator de emisiuni de radio și televiziune, remarcabil scriitor.

Iosif Sava era cel care îşi imagina o cultură doar cu papion şi frac, cu busturi de bronz ca decoruri, cu respectabilitate, era un om cu o viziune aristocratică asupra culturii, pe care o transforma, în fiecare emisiune şi cu orice prilej, în ceva extrem de viu. Spirit tutelar al seratelor muzicale, a reuşit să impună emisiuni culturale de radio şi televiziune care au educat generaţii de tineri în atmosfera muzicii culte. Iosif Sava, un munte de om, cu o voce  gravă şi o manieră  inconfundabilă a rostirii, este cel care a dat culturii noastre pre şi postrevoluţionare un sens profund, întruchipând, cu pasiune, rafinament şi eleganţă aparte, tot ceea ce a însemnat respectul profund pentru valori.

Iosif Segal, pe numele său la naştere, a văzut lumina zilei la 15 februarie 1933, la Iaşi, fiind descendent al unei familii de muzicieni profesionişti evrei, a căror activitate se întindea de-a lungul a 400 de ani. Tătăl său avusese şapte fraţi, toţi cu rezultate notabile în muzică, bunicul său absolvise Conservatorul din Iaşi, fiind, pentru o vreme, unul dintre colaboratorii lui Gavriil Musicescu, iar străbunicul fusese unul dintre primii absolvenţi ai aceluiaşi Conservator, întemeiat de Alexandru Ioan Cuza.

În anul 1939, la vârsta de doar 6 ani, Iosif Sava cânta la orga bisericii catolice din Iaşi.

Iosif Sava a studiat muzica, viola şi pianul, la şcoală şi la liceu. În anii 1944-1945 a studiat la Conservatorul Municipal din Iaşi, în perioada  1945-1947, a frecventat cursurile Academiei de Muzică „George Enescu“ din Iaşi, iar în anii 1947-1949 a studiat la Institutul de Artă din Iaşi.

În perioada 1949 – 1951, a fost colaborator al ziarului „Opinia” din Iași.

În 1951 se mută la Bucureşti, şi începe activitatea de colaborare ca editor muzical la Radiodifuziunea Română, a lucrat şi la ziarul „Scânteia Tineretului” – la secţia de ştiinţă şi cultură -, unde a avut ocazia să întâlnească mari personalităţi ale timpului, şi în paralel, în perioada 1951 – 1955, a studiat la Facultatea de Filosofie de la Universitatea Bucureşti.

Din anul 1958 începe să scrie cronici muzicale, fapt care marchează începutul drumului său către inima publicului larg. Acela a fost şi anul morţii tatălui său, căruia îi făgăduise că nu va uita niciodată muzica…

Între anii 1962 – 1966, a studiat la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti, cu Constantin Constantinescu (teorie și solfegiu), Achim Stoia (armonie, contrapunct, forme muzicale) şi George Pascu (istoria muzicii, muzică de cameră).

În anul 1968 se transferă la Radiodifuziune, iar începând cu anul 1972, a realizat aici programul săptămânal „Invitaţiile Eutherpei“, dar, în paralel, a realizat şi emisiunile „Cronica muzicală“ şi „Viaţa muzicală în actualitate“.

Din anul 1972, a fost membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR).

În perioada 1974 – 1987, a fost clavecinist şi pianist al mai multor formaţii de muzică de cameră, precum Ars Rediviva, Quodlibet Musicum și Consortium Violae, şi a fost partener de muzică de cameră al multor soliști români de marcă. A realizat turnee artistice în Bulgaria, Germania, Italia, Țările de Jos, Spania, Elveția, Cuba și U.R.S.S.

În anul 1980 şi-a început activitatea la televiziune, pe programul 2 al TVR, unde a realizat săptămânal emisiunea „Serata muzicală TV“, un ciclu de emisiuni extrem de apreciat, un forum de discuție cu cei mai reprezentativi oameni de cultură români, gravitând în jurul muzicii, dar cu trimiteri la politica culturală și la problemele contemporaneității. Emisiunea a fost scoasă din grilă între anii 1985 – 1990 – , şi s-a încheiat în mai 1998.

În perioada 1990-1993, Iosif Sava a fost redactor-șef al Departamentului de Muzică din TVR, iar din 1993 până în 1998, a îndeplinit funcţia de redactor-șef al redacției culturale TVR. În mai 1998, Iosif Sava a fost îndepărtat din Televiziunea Română, prin pensionare intempestivă. „După 30 de ani de radio şi televiziune, în care nu am lipsit o săptămână, s-a renunţat la mine cu atâta uşurinţă. Aceasta este marea mândrie a vieţii mele: glasul meu nu a lipsit nici o săptămână de pe posturi, chiar atunci când, 4 luni am fost în spital – la ora 11 am fost operat şi seara trimiteam banda la Radio. Despărţirea a fost bruscă şi inechitabilă“ – mărturisea gazetarul într-un interviu.

În 1998, emisiunea sa a fost mutată pe postul Pro TV şi, ulterior, pe Acasă TV, sub titulatura “Salonul muzical Acasă – Lista lui Sava”, însă indiferent de titlulatură, seratele sale sunt considerate cele mai valoroase emisiuni culturale pe care l-a cunoscut televiziunea, în România, până astăzi.

A fost recompensat cu o serie întreagă de premii şi distincţii, între care Premiul Academiei Române, șase premii ale UCMR, patru premii ale Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România, Premiul Colegiului Criticilor Muzicali – în anul 1980, premiul Revistei Actualitatea muzicală, Premiul I – în 1981 – și Premiul pentru activitatea deosebită de critic muzical – în 1983 – la Festivalul Național „Cântarea României”, Premiul Centrului Internațional Ecumenic pentru Dialog Spiritual „Pamfil Șeicaru”, în 1996.

Iosif Sava a fost un scriitor prolific, scriind peste 50 de cărţi şi peste 6000 de articole şi studii în presa din ţară şi străinătate. Câteva din volumele ce poartă semnătura remarcabilului om de cultură sunt „Ghid de operă: explicarea acţiunii scenice a 140 lucrări a 86 compozitori”, în colaborare cu Gabriela Constantinescu, Daniela Caraman Fotea, Grigore Constantinescu, București, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1971, „Istoria muzicii universale în date”, în colaborare cu Petru Rusu, București, Editura Muzicală, 1983, „Idealurile lui George Enescu. Șase decenii pe estrada Ateneului: amintiri în colocviu” – 2 volume, în colaborare cu Alexandru Rădulescu, București, Editura Muzicală, 1984/1985, „Eminescu și muzica”, în colaborare cu Zoe Dumitrescu Bușulenga, București, Editura Muzicală, 1989, sau „Mică enciclopedie muzicală”, în colaborare cu Luminița Vartolomei, Craiova, Aius, 1997.

A fost căsătorit cu doamna Marghit Sava, pe care o cunoscuse încă din anul 1956, la cantina de la „Casa Scânteii“şi cu care s-a căsătorit în ianuarie 1957.

La 12 iulie 1998, o ocluzie intestinală l-a obligat să se interneze de urgență în Clinica de Chirurgie din cadrul Spitalului Universitar București, a urmat o intervenție chirurgicală de urgenţă, care a reuşit, însă o infecţie nosocomială postoperatorie avea să îi aducă sfârşitul.

A trecut la cele veşnice la 18 august 1998, la Bucureşti, la doar 65 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Filantropia din capitală.

În semn de preţuire, numele lui Iosif Sava a fost atribuit, postum, unei piațete de lângă Universitatea Națională de Muzică București, aflată la intersecția străzilor Dr. Sion, Șipotul Fântânilor, Ion Brezoianu și Poiana Narciselor, unde a fost amplasat un bust al muzicologului.

Din septembrie 1998, Fundația ACCUMM organizează Stagiunea muzicală ”Iosif Sava”, găzduită de Muzeul Municipiului București.

La Radio, una din cabinele în care îşi monta emisiunile îi poartă numele.

În anul 2005, Școala de muzică și arte plastice nr.1 din București a primit numele de „Iosif Sava” în memoria marelui muzicolog român și se află în parteneriat cu fundația ce-i poartă numele şi care şi-a făcut un ţel din sprijinirea tinerilor muzicieni.

(Răzvan Moceanu – RADOR)

Ambasadorul Luca Niculescu a fost ales președinte al Grupului Ambasadorilor Francofoni din Franța (GAFF), care reunește peste 40 de șefi de misiune din state și guverne membre, asociate și observatoare la Organizația Internațională a Francofoniei (OIF), acreditați la Paris.

Creat în februarie 2014, GAFF are drept obiectiv promovarea limbii franceze, a valorilor și principiilor Francofoniei. De la înființare, Grupul a organizat conferințe, dezbateri, seminarii și vizite la nivelul autorităților locale, bucurându-se de o participare la nivel înalt din partea oficialilor francezi.

Mulțumind pentru încrederea pe care i-au acordat-o ambasadorii statelor francofone de la Paris, Luca Niculescu a subliniat atașamentul României față de spațiul cultural și de valori al Francofoniei, evocând acțiunea țării noastre în promovarea Francofoniei în Europa Centrală și de Est, în strânsă coordonare cu birourile regionale ale OIF și AUF de la București.

imona Halep a invins-o cu 6-2, 6-3 pe Lesia Tsurenko, din Ucraina, si s-a calificat in sferturile de la Doha. In faza urmatoare, ea se va duela cu Julia Goerges.

Simona Halep a invins-o in doua seturi pe Lesia Tsurenko, din Ucraina, si s-a calificat in sferturile de finala ale turneului de la Doha. Cu aceasta ocazie, ea a revenit pe locul 2 WTA, dupa ce a profitat si de abandonul Karolinei Pliskova. Halep va juca mai departe impotriva Juliei Goerges.

Simona Halep: “Nu conteaza locul in clasament acum”

Simona Halep spune ca nu e interesata de locul din clasamentul WTA si ca vrea sa castige cat mai multe meciuri si trofee. Ea recunoaste, insa, ca si-ar dori sa redevina numarul 1 mondial.

“A fost un meci greu. Vin de la un meci indoor, nu e usor, dar am simtit bine mingea astazi. Am ramas concentrata si in setul doi, la 1-3, si am fost suficient de puternica pentru a reveni.

Nu conteaza locul pe care sunt, eu joc pentru fiecare meci. Voi lupta pentru a fi din nou prima in lume, dar ma intereseaza sa castig meci cu meci.

E grozav ca ne-am calificat in semifinalele Fed Cup, a fost un sentiment superb sa castig pentru tara mea”, a spus Simona Halep.

Luni, 11 februarie, 2019: o nouă şedință a cenaclului I. L. Caragiale, din Ploieşti.

Şeful cenaclului, Fintiş Ioan Vintilă, ne-a înmânat legitimațiile promise, după care ne-a citit câteva articole interesante din revistele România Literară şi Adevărul de weekend.

A urmat cronica filmului “Ostrov”, prezentată de Mihai Ioachimescu, film realizat în anul 2006, în regia lui Pavel Semionovici Lunghin, actorul Piotr Mamunov având rolul principal… o peliculă despre căința sinceră şi profundă a omului.

La rubrica “Cel mai recent poem”, au “intrat în scenă” mai mulți cititori, cu propriile creații.

Lectura propriuzisă de cenaclu a fost făcută de poeta Maria Bem, care ne-a citit “un buchet de poezii”, din volumul cu acelaşi nume, autoarea mărturisindu-ne că nu se consideră a avea veleități pronunțate de poet, lucru aprobat şi întărit şi de majoritatea vorbitorilor. Fintiş descoperă în poezia ei tonalitatea unor pasteluri, dar excesul de sinceritate duce adeseori la prozodie şi facilitate, deşi, pe alocuri se simte fiorul adevărat al poeziei, fior pe care l-au descoperit şi Felicia Alecu şi Luminița Bratu, amândouă regăsindu-se în gingăşia imaginilor din aceste versuri. Gabriela Petri a rămas uimită de faptul că o vârstă totuşi înaintată poate să nască atâta frumusețe. Criticul Marian Zmaranda nu s-a dezmințit şi a atacat frontal, sfătuind-o pe cititoare să folosească în lucrările ei şi “noroiul” şi “bubele”, să lucreze cu toate adevărurile acestei lumi. Temele sunt frumoase, generoase, dar tensiunea se atenuează cu prea multe “floricele”. Singura metaforă, singura idee care i-a rămas în minte este Timpul, cel ce reprezintă o prelungire a clipei, înaintea morții, poezia cu acest nume fiind remarcată de mai mulți ascultători.

Marian Zmaranda concluzionează că, pentru el, arta, scrierea trebuie să fie precum un alcool, să te doară capul de ele. Livia Dimulescu a mărturisit cu nonşalanță că nu s-a regăsit deloc în cele citite de autoare, nici măcar la vârsta de 14 ani, căci nimeni nu poate trăi o nesfârșită fericire. Florin Oprea Sălceanu crede că Maria Bem nu prea se ia în serios, notând o singură poezie valabilă: “Timpul”. Maria Udrea intervine şi ea, sfătuind-o pe scriitoare să fie mult mai atentă şi mai riguroasă, în ceea ce priveşte rima şi ritmul, dacă a ales să scrie în stilul clasic, iar Ramona Muller crede că poeta care a citit în această seară ar trebui să se concentreze mai mult pe metafore şi epitete mai grele, care să dea valoare poeziei.

Seara de literatură s-a încheiat cu inimitabilul Nicu Drăgulin recitându-ne, omagiindu-l şi pe I. L. Caragiale, cel care s-a născut pe 13 februarie, 1852.

La 11 februarie 1866, primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan I Cuza, era silit să abdice. În ultimii ani de domnie, împotriva sa se coalizaseră liberalii și conservatorii, precum și o parte a armatei. Alexandru Ioan I Cuza a plecat în exil la două zile după abdicare și a murit la Heidelberg, în Germania.

Alexandru Ioan I Cuza a influențat profund istoria românilor. El s-a născut în anul 1820, la Bârlad, într-o familie boierească din Moldova. A urmat cariera militară și a devenit colonel în armata moldovenească. Alexandru Ioan Cuza s-a alăturat Revoluției de la 1848. Participarea sa la mișcarea revoluționară i-a adus arestarea și apoi primul exil, decis de principele Mihai Sturdza.

A reușit să revină în țară în timpul domniei principelui Grigore Alexandru Ghica, care l-a numit ministru de Război. Apoi, Alexandru Ioan Cuza a devenit pârcălab de Galați. Colonelul Alexandru Ioan Cuza a devenit unul dintre fruntașii Partidei Naționale și a promovat activ Unirea Moldovei cu Valahia. Atunci când adversarii Unirii au falsificat alegerile pentru deputații care urmau să decidă soarta Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a demisionat, iar gestul său a avut un larg ecou internațional. Alegerile au fost repetate, iar unioniștii au obținut majoritatea.

Marile Puteri au luat act de dorința de unire a românilor, însă au aprobat doar o unire parțială: cele două principate urmau să aibă doi domni diferiți, două parlamente și două guverne. Ar fi avut în comun o Comisie Centrală, care urma să armonizeze legislația, o Înaltă Curte de Justiție și Casație și o armată comună.

Însă, în 1859, Alexandru Ioan Cuza a devenit candidatul unioniștilor atât în Moldova, cât și în Valahia. A fost ales în 5 și 24 ianuarie 1859 și a impus o uniune personală a celor două principate, transformată într-o unire efectivă în 1862.

În 1859, Alexandru Ioan Cuza a jurat că va domni doar șapte ani, apoi va abdica, pentru a face loc unui principe străin, care să consolideze Unirea și să obțină independența. În cei șapte ani de domnie, Alexandru Ioan Cuza a creat o structură unitară a statului român, a occidentalizat societatea românească și a realizat numeroase reforme, printre care cea a învățământului, cea a armatei, cea fiscală și cea agrară. A seculizarizat averile mănăstirești și a creat numeroase instituții, precum universitățile din Iași și din București.

Însă reforma agrară i-a întors pe conservatori împotriva sa. În 1864, principele Unirii a dat o lovitură de stat prin care a impus un regim autoritar, iar din această cauză și i-a îndepărtat și pe liberali. În 1865, a renunțat la cel mai valoros colaborator al său, Mihail Kogălniceanu. La începutul anului 1866, adversarii domnitorului au reușit să atragă armata de partea lor. Ei au pătruns în palatul domnesc și l-au arestat pe domnitor în camera amantei sale, Maria Obrenovic. Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să abdice și să plece în exil la Paris, Viena și Heidelberg. După plecarea în exil, suporterii săi au obținut alegerea sa ca parlamentar. Însă Alexandru Ioan Cuza a preferat să rămâne departe de țară, pentru a nu tulbura domnia noului principe, Carol I. A murit la Heidelberg în 1873.

Sursa: http://www.rfi.ro/tag/pagina-de-istorie

(Bianca Pădurean)

Odinioară, sfinţii erau imbold spre o lucrare mai intensă, spre împlinirea cu mai mult sârg a poruncilor Domnului, reprezentând şi garanţia că plata este uriaşă şi „gătită” tuturor. Astăzi este îngrijorător cum, inclusiv prin multă romanţare şi idealizare, sfinţii sunt folosiţi mai degrabă drept argument că vieţuirea creştină este inaccesibilă sau, mai precis, accesibilă doar unor aleşi.

Sfinţii reprezintă poate argumentul cel mai „tare” al existenţei lui Dumnezeu. Fără ei, ce-ar putea fi creştinismul dacă nu un simplu cod moral, o filosofie stearpă, un moft? „Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!” (I Corinteni 15, 32) – le spunea Sfântul Apostol Pavel celor ce puneau la îndoială Viaţa de Apoi, Împărăţia cea veşnică. Tot aşa putem şi noi spune: „Dacă sfinţenia nu ne este accesibilă, atunci să trăim fiecare după cum ne taie capul, căci nimic nu ne foloseşte”.

Odinioară, sfinţii erau imbold spre o lucrare mai intensă, spre împlinirea cu mai mult sârg a poruncilor Domnului, reprezentând şi garanţia că plata este uriaşă şi „gătită” tuturor. Astăzi este îngrijorător cum, inclusiv prin multă romanţare şi idealizare, sfinţii sunt folosiţi mai degrabă drept argument că vieţuirea creştină este inaccesibilă sau, mai precis, accesibilă doar unor aleşi. Exclusiv pentru aceştia. Când într-un sfânt vedem un soi de superman, spiderman, batman, x-men etc., tendinţa este ca, preschimbând sinaxarul în cinema, să ne afundăm comozi în fotoliul resemnării, participând la viaţa Bisericii precum spectatorul la acţiunea derulată pe ecran. Cu emoţie, cu ceva agitaţie, uneori, dar fără o implicare reală, fără o trăire nemijlocită.

Principala noastră scuză pentru a ridica sfinţenia în sferele intangibilităţii este aceea că noi nu mai avem condiţiile/ însuşirile/ experienţa celor ce acum sunt cinstiţi în calendarele bisericeşti. Să vedem dacă este chiar aşa. Nu voi da exemplul unor sfinţi care au avut o viaţă păcătoasă sau au fost chiar prigonitori ai creştinilor înainte de a se converti. Am să aleg, ca reper, pe cineva cu o viaţa exemplară, plasat în cea mai rodnică epocă, cea de început, care l-a făcut pe Tertulian să exclame: „sângele martirilor, sămânţa creştinilor”. Este vorba despre Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie. Un sfânt prea puţin cunoscut, din păcate. Eu însumi l-am cunoscut mai îndeaproape prin intermediul a doi prieteni dragi, Părintele Radu Brânză şi Părintele Mihail Ovidiu Ciobotaru. Ei slujesc la două biserici din Iaşi ce au ca ocrotitor pe acest mare ierarh al Bisericii care a trăit în secolul al II-lea după Hristos. Faptul că am participat adesea la momente prilejuite de prăznuirea hramului m-a impulsionat să caut a-l cunoaşte mai îndeaproape pe Sfântul Haralambie. Aşa mi-am mai câştigat un mijlocitor şi un prieten. Am făcut această scurtă divagaţie pentru a sublinia cât de important este să participăm la prăznuirea unor sfinţi de către diferite alte comunităţi parohiale sau mănăstireşti. Este prilej de împreună rugăciune, de întărire a comuniunii nu doar cu alţi fraţi în Domnul, ci şi cu alţi „casnici ai Săi” – sfinţi ocrotitori de biserici – pe care avem prilejul de a-i cunoaşte „mai pe viu”, nu doar din texte şi acatiste.

Poate fi un model accesibil creştinului de azi Sfântul Sfinţit Mucenic Halarambie? Veţi spune că nu prea are cum. Căci acesta a fost episcop, mare făcător de minuni, de o înţelepciune dumnezeiască, a vieţuit feciorelnic întreaga sa viaţă şi avea, la momentul muceniciei, experienţa a 113 ani. În plus, a trăit în epoca în care creştinismul însemna o opţiune „de viaţă şi de moarte”. Aşadar, sunt cel puţin şase aspecte descurajante, aparent, pentru creştinul de azi. Să le luăm pe rând.

Sfântul Haralambie a avut slujire arhierească, un har pe care puţini îl primesc chiar şi astăzi. Preotul şi ierarhul au, într-adevăr, un har al slujirii sacramentale inaccesibil credinciosului obişnuit. Asta nu ridică însă clerul la rangul unei categorii favorizate, adică un soi de „nomenclatură”. Harul acesta nu înseamnă că cel hirotonit primeşte puteri speciale, precum supereroii de cinema. Prin el „doar” lucrează Dumnezeu „mai deplin” spre mântuirea oamenilor. Faptul că faci parte din cler înseamnă însă că, odată cu harul, şi ispitele cresc pe măsură. „Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere” (Luca 12, 48). Încât nu e nici o discriminare şi nici o persoană (mai) favorizată în Biserică. Toţi au aceeaşi şansă de a primi harul sfinţeniei, în funcţie de lucrarea specifică încredinţată fiecăruia, pe măsura sa.

A fi taumaturg iarăşi nu constituie un „plus” faţă de credincioşii obişnuiţi. Nu-i face infailibili pe cei precum Sfântul Haralambie. S-au văzut cazuri în care oameni prin care făcea Dumnezeu minuni au căzut în păcate grele. A se vedea cazul Sfântului Cuvios Iacob Sihastrul (prăznuit pe 28 ianuarie) care, după ani de sihăstrie, deşi feciorelnic toată viaţa, a căzut în păcate cumplite, violând şi ucigând apoi o tânără din care tocmai izgonise, cu câteva ore înainte, demonii ce o posedau. Şi în cazul acestuia, ca în cazul oricăruia dintre noi, diferenţa o face pocăinţa, starea de smerenie. În plus, cum zice Sfântul Isac Sirul: cel ce ce-şi simte (vede) păcatele este mai mare decât cel ce înviază morţii. Să luăm aminte, deci: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea”(Matei 7, 21-23).

Acces la înţelepciunea dumnezeiască avem şi noi, cei de azi. Poate chiar mai mult decât Sfântul Haralambie, căci în cele 18 secole scurse de atunci s-au adunat tone de scrieri creştine. Mintea noastră se poate adăpa din izvorul curat al scrierilor sfinte mult mai uşor în epoca resurselor creştine de pe internet. Vom afla, astfel, răspunsuri chiar şi la întrebările pe care nu ni le-am pus încă.

Nici a trăi în feciorie nu este o garanţie că te vei mântui. Să ne aducem aminte de cele cinci fecioare neînţelepte care au rămas în afara Împărăţiei (v. Matei 25, 1-13). O desfrânată precum Maria Egipteanca a ajuns pe culmile sfinţeniei, depăşind cu mult pe feciorelnicul călugăr Zosima, cel ce a întâlnit-o în pustiul Iordanului.

Sfântul Haralambie avea, într-adevăr, experienţa a 113 ani de viaţă şi trăia în epoca în care „preoţii erau de aur, chiar dacă potirele erau de lemn” (nu viceversa, cum se zice că ar cam fi astăzi). Dar şi noi avem o vârstă venerabilă. Avem fiecare nu mai puţin de 2000 de ani. Căci fiecare dintre noi nu porneşte de la zero când se naşte ci, din punct de vedere spiritual, beneficiază de câştigul adus în lume de cele două milenii de creştinism. Chiar dacă astăzi începe a renaşte păgânismul şi lumea cade, pe alocuri, în fapte demne mai degrabă de Sodoma şi de Gomora, totuşi umanitatea are, per ansamblu, o conştiinţă spirituală mai înaltă decât pe vremea Sfântului Haralambie.

În final, să ne mai aducem aminte şi că, în zilele din urmă – şi noi cam în această etapă începem a fi – faptele creştinilor vor fi cu mult sub cele din creştinismul primar, dar cei ce se vor mântui azi şi în viitor vor fi mai slăviţi decât aceia. Lucrarea satanei este atât de intensă şi de vicleană în lume, încât cei ce se vor ţine măcar de starea de normalitate, de firescul lucrurilor, vor fi oarecum asemenea sfinţilor de odinioară. Încât, ce scuze mai avem de ne lamentăm şi ne resemnăm atât de uşor tocmai noi, creştinii?

Sursa: https://doxologia.ro/sfantul-sfintit-mucenic-haralambie