Interviu cu Ștefan Canurschi, consătean cu poetul Vasile Voiculescu (II)
(continuare din ediția de ieri, 4 iulie 2024)

Cioplitorul adolescent

R.: Dvs. de la ce ediție ați participat la Tabăra de Sculptură de la Măgura?
Ș.C.: De la prima.
R.: Cine v-a dus de mână?
Ș.C.: Eram la liceu. Adolescent. Și în vacanță am aflat că în zonă urmează să se întâmple ceva, dar nu știam precis în ce loc. Pe vremea aceea nu erau așa multe mașini. Lumea călătorea cu trenul. În gară, i-am văzut pe artiști coborând din tren. Unde s-or fi ducând ăștia? – m-am întrebat. M-am luat după ei și am ajuns aici.
R.: V-a luat vreun artist sub aripa lui?
Ș.C.: Gheorghe Coman mi-a zis: ”Băi, dacă vrei să rămâi, poți să rămâi cu noi. Le mai ajuți pe fetele astea, pe Liana Axinte, pe Adina Țuculescu, la degroșat”. Și am rămas aici, la prima ediție. Apoi, am revenit, an după an.
R.: Ați fost cioplitor?
Ș.C.: În 1970, am lucrat împreună cu mai mulți cioplitori din Ciuta la degroșat, ridicatul și montatul lucrărilor pe socluri.
R.: Trebuie să fi trudit nițel…
Ș.C.: Cam. Mai ales că, în acele vremuri, cel puțin la noi, nu existau scule electrice pentru sculptat. Cioplitul se realiza cu dalta și ciocanul sau cu țiul. Exista și un cioplitor care se pricepea la fierărie. Acesta, cu niște instrumente primitive, dimineața repara și ascuțea dălțile și târnăcoapele.

Recunoștință

R.: Pentru că tot vorbirăm despre recunoștință, să știți că noi avem motive să vă fim recunoscători și din alt motiv. Dvs. ați participat și la prima ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală de la Ploiești, unde ați avut o realizare importantă. În ce a constat aceasta?
Ș.C.: Realizarea importantă a fost participarea la turnarea unui film…
R.: Ați fost și operator, nu?
Ș.C.: … despre activitatea sculptorilor participanți la prima ediție a Taberei de la Ploiești. Da, am fost operator.
R.: Eu consider că a fost o realizare importantă.
Ș.C.: Dacă spuneți dvs…
R.: O afirm, cu deplină convingere.
Ș.C.: Mă bucură faptul.

Muzeul părăsit  

R.: Și uite-așa, una peste alta, Măgura Buzăului adăpostește cea mai mare tabără de sculptură din țară, de fapt, un muzeu în aer liber unic în Europa! Motiv de încântare pentru locuitorii județului Buzău. Recunoașteți?
Ș.C.: Recunosc. După cum se poate vedea, nimic nu apare așa, din senin, pe un teren arid, nu “pică” din cer. Tocmai de aceea, sculptorul Gheorghe Coman, împreună cu redactorul de la ziarul ”Vocea Buzăului” de-atunci, au înființat un muzeu al pietrei, unde au strâns toate lucrările vechi de piatră care mai existau în zonă, lucrări cioplite de către meșterii locali: cruci, stâlpi și scări de casă, monumente funerare, ghizduri de fântână, trepte, obiecte gospodărești, toate vechi, de prin anii 1800.
R.: Rămășițele…
Ș.C.: Da, tot ce-au găsit. Le-au adunat în acest muzeu și le-au așezat într-o anumită ordine, formă, ca să le pună în evidență valoarea. În felul acesta, se demonstra că noul muzeu de sculptură contemporană de la Măgura are la bază sute de ani de sculptură țărănească tradițională. După Revoluție, “Muzeul pietrei vechi” a fost părăsit, vegetația a invadat totul, “turiștii” au devastat, localnicii au furat și totul s-a terminat. Au fost recuperate câteva cruci (cu scriere chirilică până la anul 1900), care au fost amplasate în vecinătatea Mănăstirii Ciolanul.  Păcat că s-a distrus, era foarte interesant.

Dumnezeu și Carpații

R.: Și nu se mai poate face nimic?
Ș.C.: Nu, din păcate.
R.: Ei, am întrebat și eu cu speranța unui – improbabil – răspuns afirmativ. Pentru că dacă a fost devastat, prăduit… Apropo: dvs. ce simțiți când vă plimbați printre sculpturile acestea?
Ș.C.: Te simți ca și la vulcanii noroioși. Când ajung acolo, parcă sunt alt om… Parcă sunt altfel… Zona este fantastică. Se spune că Dumnezeu când a pus Carpații pe globul pământesc, Carpații nu mai intrau, erau mai lungi decât globul. Și atunci a luat Carpații, i-a pus pe genunchi și i-a îndoit. I-a îndoit și i-a pus aici. Și dacă iei o nuia de alun, de orice esență, și o îndoi, apar tensiuni. Așa și cu Carpații: când i-a îndoit Dumnezeu ca să-ncapă aici, la curbură, au apărut tot felul de tensiuni: vulcanii noroioși, cea mai lungă mină de sare din lume etc. A apărut chihlimbarul, care înseamnă lumina. Lumina cine este? Dumnezeu. Uraniu, ape sulfuroase… Orice găsești aici.

”Peleșul” de la Cetățuia 

R.: Vă încărcați bateriile, cum se spune.
Ș.C.: O, daaa…! Pentru că și din punct de vedere energetic zona este fabuloasă. Acest lucru se datorează în principal pădurilor de foioase (stejar și fag) ce se găsesc în zonă. Frumusețea ținutului l-a atras chiar și pe regele Carol I, care a dorit să construiască Castelul Peleș aici, pe culmea dealului Cetățuia. Faptul că Valea Prahovei era mai dezvoltată, iar numărul boierilor mai mare, l-au determinat pe rege să  construiască castelul la Sinaia.
R.: Ați ratat. Trebuia să ”plantați” mai mulți boieri în zonă și să comercializați mai multă piatră. Dar suntem chit. Prahovenii v-au luat Peleșul, voi le-ați luat – câteva decenii mai târziu – tabăra de sculptură.
S.C.: (zâmbind) Mda, se poate spune și așa.

”Duhul pietrei” 

R.: Ați lucrat multă vreme ca operator TV?
Ș.C.: Din 2000 până recent.
Ș.C.: Ați filmat minunile de-aici?
Ș.C.: O, desigur! Începând din anul 2004. După 2005, am realizat, împreună cu regizorul Cătălin Apostol (prezent și astăzi aici), mai multe documentare în acest ținut miraculos al Buzăului. Printre reportajele realizate în zonă se află și “Duhul pietrei”. Filmul prezintă munca din carierele de piatră: cum se scoate piatra, cum este transportată cu carul cu boi… Sunt prezentați ultimii cioplitori de la Ciuta, avem interviuri cu ei, filmare la Tabăra de Sculptură de la Măgura, interviu cu sculptorul ploieștean Gheorghe Coman și soția sa, prezentare a “Muzeului pietrei” sau ce a mai rămas din el. Filmul a devenit istorie. Muzeul pietrei nu mai există, cioplitorii din Ciuta nu mai sunt, sculptorul Gheorghe Coman a trecut “în umbra crucii” împreună cu soția, și nici eu (care am apărut în acest film) nu mă simt prea bine!
R.: Spuneți că filmul a devenit istorie. Ce să înțelegem? Mai există filmul?
Ș.C.: Singurul care mai păstrează o copie a acestui reportaj difuzat în cadrul emisiunii “Dincolo de hartă”, realizat la TVR, sunt eu. Poate facem o vizionare in cadrul Cenaclului ”I.L. Caragiale” de la Ploiești.

Brâul și hora cu Adrian Păunescu și Nichita Stănescu 

R.: Neapărat. Vă garantez asta. Abia aștept! Ați fost și la alte  ediții ale taberei?
Ș.C.: Cât am putut. Nu la multe, dar cam la toate vernisajele.
R.: Ce amintiri aveți de la vernisaje?
Ș.C.: Ooo, numeroase! An după an, veneau la încheiere artiști foarte cunoscuți, oficialități și alte personalități. Îmi aduc aminte, spre pildă, că la încheierea unei ediții – cam pe la 1980 – au venit poeții Adrian Păunescu, însoțit de câțiva membri ai Cenaclului ”Flacăra”, și Nichita Stănescu. Dansam brâul și încingeam hore cu ei până-n zori. Se cânta, se recita… La o altă ediție, a venit Anda Călugăreanu, iar la ultima, în 1985, Sofia Vicoveanca. Din păcate, primii trei amintiți nu mai sunt printre noi. Au fost și alți artiști, dar nu-i pot aminti pe toți aici.
R.: Viață intensă…
Ș.C.: Foarte intensă. Dar și satisfacții spirituale, după cum ușor se poate bănui. Știe toată lumea ce fel de creatori și interlocutori erau Păunescu sau Nichita, ca să mă refer doar la ei. 

Întoarcerea la sursă  

R: V-ați trăit toată viața pe meleagurile astea?
Ș.C.: Aici am crescut. mai târziu, a trebuit să plec. Să plec la școli, la munci și unde viața te duce. Dar am căutat să nu mă îndepărtez prea mult de… sursă, ca să zic așa. Mai veneam acasă la sfârșit de săptămână. Dar pe unde-am fost, ca-n gară am stat, ca-n sala de așteptare, așteptând să vină ziua pensionării ca să mă întorc aici. De fapt, nici n-am mai avut răbdare să aștept până să ies la pensie. Pe la 50 și ceva de ani m-am întors. M-am pensionat anticipat, cu toate neajunsurile care decurg de aici. Nu mai am nevoie de pensie, cât oi mai trăi n-o să mor de foame. Lasă că mă descurc aici.
R.: Sper să vă descurcați până la adânci bătrâneți.
Ș.C.: Să vă audă Dumnezeu! 

Despre bucurie

R.: Ce sentimente vă încearcă în clipa asta?
Ș.C.: Tot marele poet Vasile Voiculescu spunea despre “bucurie” că este ”cel mai mare mister sufletesc. Nu o simți nicăieri și e in tine!”. ”Bucurie” pe care am simțit-o și eu în aceste zile de toamnă, când m-am întâlnit în ”poienile rotate ale Taberei de Sculptură de la Măgura” cu oameni dragi sufletului meu: sculptorii participanți la cea de a V-a ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentala Contemporană de la Ploiești: Maxim Dumitraș, Petre Mogoșanu, Constantin Țînteanu. Deopotrivă m-au bucurat întâlnirile cu Alice Neculea – comisarul taberei, cu dumneavoastră și alți colegi din presa prahoveană, prieteni, colaboratori de la TVR, regizorul Cătălin Apostol…

Dorința lui Ștefan Canurschi

 R.: Viitorul sună bine?
Ș.C.: Cred în viitor, chiar dacă vremurile sunt grele, cu pandemii, crize… De-ar fi să mă refer doar la Tabăra de Sculptură de la Ploiești: dacă există continuitate, perseverență și rigurozitate în selecția artiștilor participanți la această manifestare artistică, succesul este garantat, iar Tabăra de Sculptură Monumentala din Ploiești o să devină un reper important in cultura și arta prahoveană și națională. Dorința mea este să nu se întrerupă șirul edițiilor și să se ajungă la un număr egal de sculpturi cu Tabăra de la Măgura sau pe-aproape. M-aș bucura mult, pentru că s-a pus suflet și multă muncă pentru realizarea acestui deziderat. Aici lucrările intră în “dialog” una cu alta și au de câștigat în monumentalitate. Eu cred în reușita de peste veacuri a acestui simpozion de sculptură.

Noua Șeherezadă

R.: Da, sunt lucrări care se iubesc între ele…
Ș.C.: Cam asta este povestea! Așa, la o țuică, am la povești… de nu mă mai opresc!
R.: Poate cu alt prilej vom aborda și alte subiecte. Dar ideea cu țuica este fermecătoare. Spun asta după ce ne-ați servit o mostră înainte de plecare.
Ș.C.: Aia pe care v-am servit-o nu-i cea mai cea. O să desfac una de colecție, la mine acasă, când m-oi porni pe povestit… Nu mă mai opresc.
R.: Venim, venim!
Ș.C.: Vă aștept și în seri de iarnă cu viscol și zăpadă până la streașină, la o țuică fiartă, când poveștile despre artă devin fabuloase!
R.: Abia așteptăm să ne povestiți până adormim! Și apoi iar. Sunt convins că o surclasați și pe Șeherezada.
(Sfârșit)

                                        Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Încheiem cu finalul reportajului ”Poarta lui Dumnezeu” semnat de Cătălin Apostol în ”Formula AS”.

(Ștefan Canurschi): ”Aproape nimic nu mai e cum a fost, de parcă tot ce-a trăit el cândva n-a fost decât un vis frumos. ”Peste tot văd un alt decor, şi asta mă întristează, pentru că văd cum se duce o lume şi eu rămân tot mai singur în lumea asta a mea. Nici cât negru sub unghie nu-mi pare rău că am ales să mă întorc acasă, ba dimpotrivă, mă simt un om fericit. Dar două frici am avut de când mă ştiu. Una era să nu mor în altă parte decât acasă, aici, la Pârscov. Şi a doua, să nu ajung să n-am ce povesti nepoţilor mei.
Se pare că sunt rezolvate amândouă, o să mor aici, aşa cum mi-am dorit, şi am ce povesti lui Vlăduţ, nepoţelului meu, la fel cum îmi povestea şi mie bunicul. A apărut însă o altă teamă care mă încearcă: o să-l mai intereseze pe el poveştile mele? O să mai intereseze pe cineva toate poveştile astea?” A lăsat totul şi s-a întors acasă, împreună cu so­ţia lui. Femeia i-a înţeles întotdeauna poezia din suflet şi a fost alături de el. Trăiesc amândoi din pensii modeste, dar nu sunt deloc nefericiţi. Din pu­ţi­nul lor se gospodăresc foarte bine, ba chiar le ajunge şi pentru cei şase căţei şi cele cinci pisici care s-au pripăşit la ei în ogradă. În unele dimineţi, Ştefan îşi face gimnastica în curte, îmbrăţişează bă­trânul brad, mănâncă ceva, şi-apoi pleacă la drum. Undeva pe-aici, prin munţii ăştia mereu misterioşi.

CE ÎNSEAMNĂ PENTRU TINE SĂ FII ROMÂN:
Petre Țuțea:
”Românismul a însemnat pentru generația noastă să fim noi înșine. Cã a fi la stânga înseamnã a fi în pom.

Fiecare popor vrea să fie el însuși. Și am vrut și noi, ãștia de dreapta, să fim Români.

Sunt Român, și ca Romăn mă socot buricul pământului. Că dacă n’aș fi Român, n’aș fi nimic.

Nu mă pot imagina francez, german, englez. Adică nu pot extrapola substanța spiritului meu la alt neam. Sunt Român prin vocație. Tot ce gândesc devine Românesc.”

În memoria lui Ștefan (Fane) Canurschi, prieten devotat, care ne-a părăsit de curând

Tabăra de Sculptură de la Ploiești – Ediția a V-a (Ploiești 2022)
Tabăra de Sculptură de la Măgura – Buzău

 Locul în care nu poți să fii dezamăgit

       ”Îl cheamă Ştefan Canurschi, are 63 de ani, sprâncenele stu­foase şi o barbă lungă şi albă ca omătul. Oamenii locului îi spun dom’ Făniţă şi îl privesc cu res­pect, dar şi cu o oarecare mirare, ştiind că a renunţat la viaţa de la oraş doar pentru obiceiul de a hălădui toată ziua prin pădurile neumblate ale Buzăului. Vânjos ca un urs, cu privirea pătrunză­toare şi puţin cam aspră, cu felul lui neaoş de a spune ceea ce simte sau gândeşte, stârneşte une­ori nedumerire sau poate chiar teamă. Pentru cine are însă răbdare să-l cunoască, este pâinea lui Dumnezeu. Din păcate, trădările şi deza­mă­girile s-au cam ţinut lanţ în viaţa lui, iar asta l-a cam înstrăinat de lume. ”Totuşi, eu zic că Dum­nezeu nu degeaba mi-a dat şi asemenea momente în viaţă. Toate decepţiile astea s-au adunat în mine şi, până la urmă, şi ele m-au convins să mă întorc acasă. Aici n-are cine să mă mai dezamă­gească”. Așa scria în reportajul său, sub titlul ”Poarta lui Dumnezeu” – publicat în urmă cu opt ani în săptămânalul Formula AS -, regizorul și publicistul Cătălin Apostol.

Cei care l-au cunoscut știu bine că Ștefan Canurschi era un artist. Cioplitor, sculptor,  fost ani buni cameraman la posturile locale de televiziune din Ploiești, colaborator TVR (a lucrat inclusiv cu regizorul Cătălin Apostol), a îmbrăcat în numeroase apariții publice hainele lui ”Moș Crăciun”, spre bucuria fără seamăn a copiilor din Ploiești și din împrejurimi. A fost, de fapt, cel mai bun Moș Crăciun” pe care l-a cunoscut Ploieștiul. De ceva vreme, lucra la o carte pentru copii.

”Cel mai mare lucru este când nu ai nimic şi dăruieşti. Fie şi căldură sufletească. Atât de bine te simţi. Bucuria copiilor este molipsitoare, e imposibil să nu te impresioneze. Mai ales când mai vine câte unul, se aşază pe genunchiul meu şi-mi spune că nu-şi doreşte daruri scumpe, ci sănătate sau un cadou simbolic.
Cum să nu-ţi crească inima? Moş Crăciun este deja o marcă, probabil cea mai puternică, pe care nici măcar un război sau o revoluţie n-ar reuşi s-o şteargă. Am observat că micuţii vin grăbiţi până la uşă, dar când ajung în prag şi dau cu ochii de costumul roşu rămân încremeniţi de emoţii”, mărturisea Ștefan Canurschi, cu ani în urmă, într-un interviu pentru „Adevărul”.

Familia a transmis următorul mesaj: ”Cu multă tristețe și multă iubire, ne luăm rămas bun de la Ștefan, Ștefăniță, Nea Fane, soț, tată și bunic, Moș Crăciun și prieten drag pentru mulți dintre voi.
După aproape un an în care s-a luptat să trăiască „cu inima cât un purice”, așa cum îi spunea, aseară a obosit și s-a dus să se culce acasă la el, la Pârscov.
Dumnezeu să-l ierte și să-l țină în brațe cu aceeași iubire cu care el a iubit viața x un infinit!”

     Interviul care urmează a fost realizat în toamna lui 2022 la Tabăra de Sculptură de la Măgura – Buzău și s-a dorit doar o deschidere spre un șir de convorbiri și de reportaje video pe care urma să le purtăm pe plaiurile natale ale carismaticului nostru interlocutor. Dar ”Fane” s-a grăbit…

”Hai să facem și noi un muzeu în aer liber aici, la Măgura!”
Interviu cu Ștefan Canurschi, consătean cu poetul Vasile Voiculescu (I) 

       Interlocutorul nostru este mândru că e de la Pârscov, consătean cu medicul, prozatorul și poetul Vasile Voiculescu. Cum mândru este că s-a scăldat în aceeași apă cu ilustrul scriitor: apa Buzăului. ”Apă istorică, menționată încă de la 376 într-un document grecesc și în care a fost martirizat Sfântul Sava, zis Gotul, singurul râu din țară în care a fost martirizat un sfânt.”, ne lămurește interlocutorul. Și adaugă: ”Atunci a fost atestat numele de Buzău”.
Pârscoveanul ne-a mai citat din poetul consătean: “Sunt născut la țară, ceea ce socotesc că este cel mai mare noroc din viața mea!” și socotește că același noroc l-a avut și el: să se nască la țară, să se bucure de viața rurală trăită în copilărie, ritmată de anotimpuri și <<însăilată cu datini, străvechi obiceiuri… pe cununa anului>>”.

Piatra de calcar și calitățile ei

Reporter: Domnule Canurschi, sunteți o istorie vie a Taberei de Sculptură de la Măgura Buzăului. Vă identificați cu istoria acestui parc. Cum a început totul?
Ștefan Canurschi: Ideea realizării acestui muzeu de sculptură în piatră aici, pe dealul Cetățuia de la Ciolanul, a aparținut sculptorului ploieștean Gheorghe Coman, susținut de sculptorul Gheorghe Apostol. Acesta a apelat la experiența sculptorului George Apostu care tocmai se întorsese din Iugoslavia, unde participase la un eveniment similar. Astfel, s-a pus piatra de început al acestui act de cultură și artă. Printre cei care au participat la această primă ediție se numără și Cristian Breazu, Napoleon Tiron, Mihai Buculei, Aurelian Bolea…                                  Un factor determinant care a dus la apariția acestei tabere de sculptură la Măgura-Buzău a fost piatra de calcar, renumită încă din vechi timpuri pentru calitățile ei, și tradiția de veacuri a cioplitului in piatră. Locuitorii acestor ținuturi își duceau traiul de pe o zi pe alta,  prin vânzarea obiectelor realizate in piatră (monumente funerare, cruci, stâlpi, trepte de casă, scări, ghizduri de fântână, teici pentru hrana animalelor și altele).                                              

Talianu și Brâncovenii

R.: Piatra aceasta atât de valoroasă trebuie să fi avut cioplitorii ei. Cine erau aceștia?
Ș.C.: Acesta este un alt argument. Totul a început și datorită faptului că în zonă erau cioplitori în piatră, care erau aduși de pe timpul lui Constantin Brâncoveanu. În momentul în care s-a început cu stilul brâncovenesc, cu arcadele sale trilobate din piatră, coloanele cu balustrade, cu foișor, capiteluri înflorate și alte elemente florale, vegetale, zoomorfe și antropomorfe, au adus din Italia meșteri pe care i-au cazat aici în zonă și îi puneau să lucreze coloane de case, tot ce aveau nevoie. Localnicii au furat meseria de la meșterii italieni. Unii dintre aceștia nici nu s-au mai întors în Italia, au rămas pe-aici. Îmi amintesc că unul se numea chiar Talianu, așa îi spuneau localnicii. Oamenii locului au deprins meșteșugul acesta și au trăit din meșteșugul acesta.

R.: Așadar, încă un motiv pentru a le fi recunoscători Brâncovenilor.
Ș.C.: Desigur. Familia Brâncovenilor a rămas în istorie și datorită construcțiilor de palate și biserici realizate în stilul care ulterior i-a purtat numele (vezi Palatul Mogoșoaia, Vechiul Palat Mitropolitan, Biserica Fundenii Doamnei din Dobrotești, Biserica Mănăstirii Stavropoleos, mănăstirile Antim, Cotroceni, Sinaia, Horezu și atâtea altele). Stilul brâncovenesc se caracterizează prin elemente de pietrărie prelucrate artistic. Printre ornamentele reprezentate în piatră se întâlnesc – cum spuneam – elemente zoomorfe și motive vegetale (vreji, flori cu petale mari, struguri etc). Meșterii și localnicii, în general, apreciau mult stilul arhitectural brâncovenesc. 

Adoptații Ciutei

R.: Presupun că au fost aduși meșteri din Italia pentru că stilul brâncovenesc a importat sau împrumutat trăsături predominant din arhitectura italiană, începând chiar din perioada Renașterii.
Ș.C.: Așa este. Pe lângă alte trăsături inspirate din tradiții locale, orientale, occidentale. Meșterii pietrari italieni care urmau să realizeze aceste construcții în stil brâncovenesc s-au stabilit – cei mai mulți dintre ei – în satul Ciuta, pe Valea Buzăului, care i-a… adoptat. Aceștia scoteau piatră din carierele din zonă, o prelucrau împreună cu localnicii și o foloseau la realizarea acestor edificii ale boierilor Brâncoveni. Cum spuneam, mulți dintre meșterii pietrari italieni nu s-au mai întors acasă. Ei au rămas în zonă, lucrând alături de cioplitorii și meșterii locali, învățând unii de la alții tehnica prelucrări pietrei.

Elogiu boilor 

R.: Unde vindeau produsele din piatră, realizate cu atâta trudă și meșteșug?
Ș.C.: Toamna, mergeau cu aceste produse la Călărași. Acolo era un mare târg. Umpleau căruțele cu boi cu aceste cruci și cu alte lucrări și le duceau la târgul de la Călărași. Acolo le vindeau la troc. Dădeau – să zicem – cruci și luau grâu, porumb… Se întorceau acasă în pragul sărbătorilor de iarnă. Apoi, petreceri, veselie…
 R.: Ați spus căruțe trase de boi? Nu de cai? Păi cât dura până ajungeau la destinație?
Ș.C.: Transportul produselor din piatră la diferite târguri din partea de sud a țării se făcea cu căruțe trase de boi. Drumul dura chiar și două săptămâni! În zonă, localnicii foloseau ca animal de muncă boul, pentru că acesta era puternic și făcea față la munca grea din pădure și la scosul pietrei din carieră.
R.:  Prin urmare, boii au avut și ei rolul lor și merită toată recunoștința noastră.
Ș.C.:  (zâmbind) Indiscutabil.  Eu aș aduce chiar un elogiu boilor care au trudit la acea vreme la Ciuta, Măgura și împrejurimi. Se spune – pe bună dreptate – despre cai că au jucat un rol important în istorie. Aici, la noi, și boul.                       

Pionierii 

R.:  Iar primăvara o luau de la capăt…
Ș.C.: După care venea primăvara, când începeau din nou să lucreze pentru a duce iarăși, în toamnă, lucrări la Călărași, la târg, ca să le vândă.
R.: Să revenim la pionierii Taberei de Sculptură de la Măgura. Detaliați puțin!
Ș.C.: Artiștii care veneau încoace la acea vreme colaborau cu cioplitorii de-aici, de la Ciuta. În felul acesta, au văzut potențialul zonei. George Apostu, printre cei mai mari sculptori ai noștri, după Brâncuși, ajungând odată la Măgura pentru a lua piatră de aici, după ce – cum spuneam la început – tocmai venise de la un simpozion din Iugoslavia, i-a plăcut zona, i-au plăcut meseriașii, a văzut că se poate face ceva. Și s-a raliat ideii susținute de Gheorghe Coman și Gheorghe Apostol, sculptori despre care am amintit la început: ”Hai să facem și noi un muzeu în aer liber aici, la Măgura! E piatră bună acolo, facem o tabără de creație!”. Și așa a început prima ediție. Chiar George Apostu a fost directorul taberei. Problema organizatorică a preluat-o Gheorghe Coman, un mare sculptor din Ploiești, care s-a implicat mult.

R.: Gheorghe Coman a făcut pasul hotărâtor, inițiind demersurile necesare. Dar dvs., buzoienii, ați fost norocoși.
Ș.C.: ???
R.: Ideea unei mari tabere naționale de sculptură monumentală îl vizitase pe Gheorghe Coman, sculptor ploieștean, de mai multă vreme. El ar fi dorit să se facă în Prahova. A fost susținut, într-adevăr, în demersul său de alt sculptor foarte important,   Gheorghe Anghel. Doar că… nu a găsit înțelegere din partea autorităților locale din județ de la acea vreme.
Ș.C.: Înțelegere pe care a găsit-o, în cele din urmă, la autoritățile buzoiene.
R.: Exact. Știu toate acestea de la doamna Alice Neculea, comisarul altei tabere de sculptură monumentală, de la… Ploiești, ajunsă – după cum bine știți – la ediția a V-a, aflată în plină desfășurare (faptul se petrecea la sfârșit de octombrie 2022 – n.r.)
Ș.C.: O cunosc bine pe doamna Neculea, care este și director adjunct al Muzeului de Artă din Ploiești, și sunt convins că știe ce spune. Iată că, până la urmă, și Ploieștiul figurează pe harta marilor tabere de sculptură! 

Poienile cu sculpturi 

R.: Cu o întârziere de aproape o jumătate de secol. Dar e bine și așa. În fond, până la urmă, vom avea două tabere prestigioase.
Ș.C.: Să fie într-un ceas bun și să aibă cel puțin tot atâtea ediții cât tabăra de la Măgura!
R.: Că bine ziceți! Câte ediții ale taberei s-au strâns la Măgura și când a avut loc prima ediție?
Ș.C.: Au organizat 16 ediții, cu 16 sculptori, în fiecare an. S-au strâns 256 de sculpturi. Lucrările rămâneau aici, ei plecau și veneau alții și alții. Și-așa au ajuns să umple poienile acestea cu lucrări.
Prima ediție a fost în 1970. Au fost cioplitori de bază și artiști deosebiți care au lucrat aici. Pe lângă cei nominalizați mai devreme, i-aș mai aminti pe Bata Marianov, Liana Axinte, Adina Țuculescu, fiica pictorului Ion Țuculescu, Gheorghe Patrichi, Lehel Domokos…
(Sfârșitul primei părți. Continuarea în ediția de mâine, 5 iulie 2024)

Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Saul. Genial în învățătură, viclean în diversiune. Plin de legile Torei. Sătul de proorociile evazive pe care le distorsiona metaforic. Umplut de mândria alegerii poporului ales. Rabin preaînvățat, expert în Pentateuh și în istoria iudaismului. Necruțător cu nefericiții creștini. Disprețuitor cu Galileeanul mort și care acum zănatecii spun cu prețul vieții că L-au văzut viu. Plin de ură pe Ucenicii blândului Iisus. Părtaș la uciderea lui Ștefan. Plănuind uciderea oilor proaste care slăveau un nazarinean.

Ceva se întâmplă. Pe drumul Damascului e fulgerat din Cer de Lumina infinită care doare infinit întru iubire. Aude glasul Celui răstignit: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Simte cum Îl dor pe Dumnezeu rănile creștinilor. Simte frângerea de pe Cruce a Euharistiei veacurilor. Simte biciul, și Crucea, și sulița, și fierea, și Sângele.

Și moare de durere. Se îndrăgostește plângând de Răstignit. Devine izvor de lacrimi pentru Cel ce a suferit pentru lume. Devine Cruce: M-am răstignit împreună cu Hristos, și de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine. Nu mai poate răbda răutatea lumii, și necurăția, și poleiala tâmpă, și zorzoanele morții, și năvala spre iad a sufletelor. Înnebunește de dor de Mirele care L-a mângâiat, orbindu-l de vederea mincinoasă a celor ce pier. Viața lui devine jertfă, și lumină, și durere, și dor. Nu mai poate cu lumea aceasta.

Se ia la trântă, un om de trei coți, cu toți dracii gigantici ai Europei înrădăcinați în mințile proaste, slăviți în temple, urmați de turmă. Sfărâmă cu cuvântul sabie toate obeliscurile morții. Zdrobește cu lacrimile imperiul satanei statornicit în violență, plăcere și politeism. Sparge idolii din suflete. Scrie epistole cu sângele lui, cărți mici despre care s-au scris milioane de pagini, și tot nu s-a spus mare lucru. Vede Raiul deși e pălmuit de îngerul satanei. Umple de har sute de mii, deși toate mădularele îl dor. Moare martir, decapitat la Roma, dar pune peste Europa Capul Hristos, Împăratul veacurilor.

Scrie cuvântul care străpunge în inimă iudaismul: Dumnezeu S-a arătat în Trup. Scormonește în minte sutele de proorocii, și vede în ele pe Mesia, străveziu, așteptând înfrigurat în veșnicie să vină în istorie și să moară pentru om. Simte în har plinătatea Dumnezeirii. Pe unde umblă, toți îl bat, îl chinuiesc, îl biciuiesc, și din sudoarea, din lacrimile și din sângele lui, fiarele cumplite se trezesc din moarte și devin ucenici ai lui Hristos. Exact ca el.

Sfinte Pavele, dă-ne o picătură din roua lacrimilor tale.

Via Ioan Istrati

28 iunie 1940 – ziua neagră din istoria neamului românesc, când Basarabia şi Bucovina de Nord au fost cedate fără luptă şi ocupate de trupele sovietice, în urma pactului Ribbentrop-Molotov.

Pentru miloane de români a început calvarul sovietizării şi al deznaţionalizării, curgând râuri de lacrimi şi sânge.

Bucureştenii, dar şi oamenii din alte localităţi, au îngenunchiat de durere în stradă în ’40, la aflarea ştirii îngrozitoare.

În anii din urmă, înainte de a se discuta măcar în mainstream despre dezinformările ruse legate de Basarabia și Bucovina, am criticat Ambasada Rusiei la Bucureşti pentru narativele false legate de „eliberarea” Basarabiei și a Bucovinei de sub „nazism” la 28 iunie 1940. „Eliberare” prin crime, deportări, jafuri şi violurilor a zeci de mii de români de către trupele sovietice. Am fost criticați, la rândul nostru, că „exagerăm”. Până când Rusia a atacat Ucraina, din nou, anul trecut.

Rusia ocupă în continuare în mod ilegal, în urma unor agresiuni armate, teritorii din Georgia. Armata a 14-a rusă nu a părăsit încă Transnistria.

Evident, niciun oficial român, nicio instituție publică nu deplânge crimele sovietice începute în 28 iunie 1940… N-ar fi „corect politic”, nu? Cum nu este nici „corect politic” să aperi drepturile românilor din Ucraina mai mult decât prin „discuții” fără rezultat de peste 30 de ani.

Basarabia întreagă e pământ românesc, orice ar spune alții şi oricât ar nega-o „ai noștri”! Și în loc să se intervină pentru românii din Bucovina în mod real și eficient, oficialii dorm în bocanci, în aplauzele politicienilor care vor să profite de subiect…

#Basarabia #Basarabiapamantromanesc
#BasarabiaeRomania #Bucovina
#ligastudentilor

Via Liga Studenților Iași

Andrei Rubliov (în limba rusă: Aндрей Рублёв) sau Sfântul Andrei Iconograful (n. anii 1360, Cnezatul Moscovei – d. 29 ianuarie 1430, Mănăstirea Andronikov⁠(d), Cnezatul Moscovei) a fost un călugăr și pictor de icoane rus, din secolul al XV-lea.
Recent, Biserica Ortodoxă Rusă l-a canonizat, iar sărbătoarea sa a fost fixată pe 29 ianuarie și pe 4 iulie.

 Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele – Drăgaica) – 24 iunie

Sărbătoarea, atestată încă din primele secole creştine, îşi are o sorginte scripturistică. Stabilirea zilei de naştere a Înaintemergătorului (Luca 1, 57; Ioan 1, 15) în ziua de 24 iunie nu a fost întâmplătoare. În calendar sunt sărbătorite liturgic doar trei zile de naştere a unei persoane: Naşterea Domnului, Naşterea Maicii Domnului şi Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Şi aceasta pentru că ele sunt momente hotărâtoare în istoria mântuirii, semne minunate ale lucrării lui Dumnezeu pe pământ.
Zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc după ce preotul Zaharia a încheiat zilele slujirii sale la templu. Tămâierea în Sfânta Sfintelor se făcea o dată pe an, în luna a şaptea, ziua a zecea (Leviticul 16, 29-34).
În calendarul iudaic, luna a şaptea, numită Tişri, cuprindea a doua parte a lunii septembrie şi prima parte a lunii octombrie. Luând în considerare zilele care au trecut până când Zaharia a ajuns acasă, casa fiind situată pe una dintre colinele din apropierea Ierusalimului, în vechiul oraş Carem (Iosua 15, 59), astăzi Ein Karem (Ayn Kārim), la 8 km vest de Cetatea Sfântă, Sfinţii Părinţi au rânduit ziua zămislirii sale la 23 septembrie, iar ziua naşterii, la 24 iunie. Sigur, în primul caz ei au avut în atenţie momentul Bunei Vestiri, iar în stabilirea zilei naşterii au luat în calcul ziua Naşterii Domnului, 25 decembrie.
Zilele de 24 iunie şi 25 decembrie sunt apropiate solstiţiului de vară, când ziua începe să se micşoreze, respectiv solstiţiului de iarnă, când ziua începe să crească. Astfel, se împlinește ceea ce însuşi Sfântul Ioan Botezătorul a anticipat: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” (Ioan 3, 30). Mântuitorul Iisus Hristos Îşi va începe misiunea în momentul când Sfântul Ioan și-o încheia pe a sa. Însă această „micşorare” îi va crea Sfântului Ioan Botezătorul o bucurie iruptă din taina credinţei, legată de trăirea realităţii şi a manifestării puterii lui Dumnezeu pe pământ prin Hristos – Mesia, Cel îndelung aşteptat.
Sfântul Evanghelist Luca este singurul care prezintă detaliat naşterea Sfântului Ioan, în capitolul 1 al Evangheliei sale. Din cele expuse de Sfântul Evanghelist Luca reţinem că „pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului […] Şi i s-a arătat îngerul Domnului stând de-a dreapta altarului tămâierii. Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea, şi de naşterea lui mulţi se vor bucura.” (1, 8-14).
Întrucât Zaharia – deşi se trăgea din ceata preoţească a lui Abia (Luca 1, 5) – nu a crezut cele auzite, a rămas mut până în ziua împlinirii celor vestite lui de înger (Luca 1, 20). Aşadar, împlinindu-se zilele slujirii sale la templu, Zaharia s-a dus la casa sa. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, din seminţia lui Aaron, deşi era stearpă şi înaintată în vârstă, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: „Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea” (1, 25).
Iar în a şasea lună, Elisabeta a primit vizita Maicii Domnului, care la rândul ei primise de la înger Vestea cea Bună şi încredinţarea că Elisabeta va avea un fiu (Luca 1, 36, 39-45). Și au rămas împreună timp de trei luni, adică până ce s-a împlinit vremea Elisabetei să nască. Astfel, în casa lui Zaharia s-a împărtăşit pentru prima dată încredinţarea că este aproape bucuria mântuirii oamenilor, atunci când Elisabeta a născut un fiu.
Şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul a mărit mila Sa faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea (1, 58). Şi adunându-se toate rudeniile în ziua a opta, – în vederea circumciziei pruncului şi pentru însemnarea acestuia cu un nume –, contrar vrerii celor din jur care doreau ca pruncul să se numească Zaharia, după numele tatălui său, el s-a numit Ioan, după vrerea mamei sale, povăţuită de Duhul Sfânt (1, 60). Să nu uităm însă că ea era soţie de proroc şi născătoare de proroc, fiind ea însăşi plină de darul prorocesc, deşi nimeni dintre rudeniile lor nu purta nume de proroc. Fiind întrebat şi Zaharia cum ar vrea să-i fie numit copilul, dar neputând glăsui, a cerut o tăbliţă pe care a scris: „Ioan este numele lui” (1, 63). Şi îndată i s-a dezlegat muţenia, confirmând cu gura ceea ce scrisese cu mâna şi binecuvântându-L pe Dumnezeu pentru darul nesperat.
Ioan este un nume providenţial, care înseamnă „Dumnezeu s-a milostivit”, desemnând pe un „om trimis de la Dumnezeu” (Ioan 1, 6); adică pe cel care, încă din pântecele maicii sale, prin săltări, s-a arătat cinstitor de Dumnezeu şi plin de har, confirmând spusa îngerului: „Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt.” (Luca 1, 15). Este un lucru revelat de altfel încă din momentul întâlnirii Elisabetei cu Maria, când – cum am spus – pruncul, auzind salutul Mariei, a săltat în pântecele ei, iar Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt.
Zaharia, amintindu-şi cuvintele îngerului din ziua primirii mesajului, a spus sub inspiraţia Duhului Sfânt: „Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului ca să găteşti căile Lui, să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor” (Luca 1, 76-77). Ultimul verset al capitolului 1 al Evangheliei după Luca este semnificativ: „Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul” (v. 80). Despre acest copil, numit de Dumnezeu „îngerul Meu” (Maleahi 3, 1), Mântuitorul Însuşi a zis că „nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11, 11). Ioan creştea şi se întărea cu „duhul şi cu puterea lui Ilie”, ca să îi poată întoarce pe mulţi dintre fiii lui Israel la Domnul Dumnezeu (Luca 1, 16-17).
Cât priveşte copilăria sa, Sfântul Evanghelist Luca spune lapidar: „Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel” (Luca 1, 80). Unele completări vin însă din partea Sfintei Tradiţii, căreia nu i-au fost străine nici scrierile apocrife. Vestea despre naşterea minunată a Sfântului Ioan, precum şi profeţiile făcute despre el au făcut înconjurul Israelului, ajungând până la urechile lui Irod Idumeul (cel Mare). Pe fondul disensiunilor create de vestea naşterii unui prunc împărat, Irod, simţindu-şi tronul ameninţat, a dispus să fie omorâţi toţi copiii sub doi ani din Betleem şi din împrejurimi, până spre Ierusalim. Tradiţia spune că Elisabeta a reuşit să fugă împreună cu pruncul, ascunzându-se într-o peşteră din pustie. Preţul neaflării copilului a fost uciderea preotului Zaharia, care a fost sugrumat între templu şi altar, sângele lui uscându-se pe pietrele pavajului, ca mărturie peste timp.
Tradiţia ne mai spune că la scurt timp a murit şi Elisabeta, iar copilul a rămas singur în pustie, loc prielnic pentru a găti calea Domnului (Matei 3, 3), în afara alcătuirilor acestei lumi, încredinţându-se lui Dumnezeu şi îngerilor săi. Întâlnirea cu Hristos necesita o pregătire prin asceză. Nu putea să-L vadă pe Hristos fără o astfel de pregătire. Or, pustia îţi oferă această posibilitate de a-ţi exersa puterile sufletului şi ale trupului, de a experimenta prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în cel mai neprielnic loc de pe pământ, care nu este altul decât locul lipsit de viaţă al pustiei.
Arheologul britanic Shimon Gibson susţinea – într-o prelegere ţinută în 15 august 2004 – că ar fi identificat la Kibbutz Tzuba, Israel, peştera în care s-ar fi retras Sfântul Ioan Botezătorul şi unde ar fi botezat pe mulţi. Peştera, situată la aproximativ 4 km de Ein-Karem, este destul de încăpătoare: 25 m lungime, 4 m lăţime şi 5 m înălţime, datând din perioada 800-500 î.Hr. Pe pereţii peşterii au fost identificate câteva picturi murale, reprezentând scene din viaţa Sfântului Ioan. Pentru a ajunge la nivelul apei se coborau 28 de trepte.
La baza scărilor se afla o piatră ovală, în care era săpată urma unui picior, folosită pentru ceremonialul spălării picioarelor. Printre descoperirile arheologice au mai fost identificate peste 250.000 fragmente ceramice provenite de la vasele folosite în cadrul ceremoniei botezului, unele dintre ele datând din jurul anului 150 î.Hr.. Sigur, au fost destule voci care s-au ridicat împotriva celor expuse de arheologul britanic, susţinând că nu există dovezi (inscripţii) care să ateste prezenţa Sfântului Ioan în acea peşteră.
În Coran, episodul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul prezintă foarte multe asemănări cu textul evanghelic, deşi este mai scurt: „O, Zaharia, Noi îţi vestim un fecior cu numele Ioan … Doamne, de unde să-mi fie un fecior? Femeia mea doar este stearpă, iar eu am ajuns slab de bătrâneţe… (Coran, Sura Mariei, XIX, 7-15).
Aşadar, Sfântul Ioan Botezătorul nu este cinstit doar de confesiunile creştine, ci şi de musulmani, unionişti şi chiar de unele grupări gnostice (mandeeni, nazorei etc.). Trebuie să mai menţionăm că fragmente din capul Sfântului Ioan se păstrează într-o moschee islamică, fiind cinstit cu multă evlavie.
Toţi se întrebau: „Ce va fi oare acest copil?” (Luca 1, 66). Răspunsul ni-l dă Scriptura: este ultimul profet al Vechiului Testament (Matei 11, 13); făclia care este aprinsă şi luminează (Ioan 5, 35) însăşi venirea lui Hristos, Mântuitorul lumii. Deşi nu s-a numărat printre profeţii făcători de minuni, ca Ilie şi Elisei, totuşi toate cele profeţite de el despre Iisus s-au împlinit, încât mulţi au crezut în Hristos datorită celor vestite de Ioan (Ioan 10, 41-42). Or, aceşti mulţi convertiţi la Hristos pot fi consideraţi printre marile minuni săvârşite de el, căci naşterea sa cea după fire anticipează naşterea cea după firea omenească a lui Hristos.

„Sînt un om care crede că viaţa există pentru a ajunge la o carte.”
Ion Stratan

Cu mare bucurie și o deosebită plăcere anunț faptul că joi, 20 iunie 2024, ora 17.00, sub auspiciile Bibliotecii „Nicolae Iorga”, în sala «Marea Unire» a Palatului Culturii din Ploiești, va avea loc lansarea primului volum dintr-un triptic, ce va cuprinde integrala operei poetice a binecunoscutului scriitor ploieștean (prin adopție), Ion «Nino» Stratan (1955–2005).

Opul, apărut în condiții grafice deosebite (tipărit de grupul editorial argeșean ROCART, diriguit de poetul, eseistul, publicistul și editorul Călin Vlasie, prieten și congener al lui Nino), strînge, între elegantele-i coperți, în cele 400 de pagini ale sale, poemele apărute în primele opt volume ale lui Nino: «Ieșirea din apă» (Editura Cartea Românească. Seria debut, București, 1981), «Aer cu diamante» (Editura Litera, București, 1982), «Cinci cîntece pentru eroii civilizatori» (Editura Albatros, București, 1983), «Lumină de la foc» (Editura Cartea Românească, București, 1990), «Lux» (Editura Albatros, București, 1992), «Ruleta rusească» (Editura Cartea Românească, București, 1993), «Desfacerea» (Editura Eminescu, București, 1994) și «„Cântă, Zeiță, mânia…”» (Editura Cartea Românească, București, 1996).

Ediția este îngrijită (prefață, note, bio-bibliografie și referințe critice) de tînărul și valorosul istoric și critic literar ploieștean Dan Gulea, sprjinit fiind în demersul său de cîțiva specialiști din compartimentul bibliografic al sus-amintitei biblioteci ploieștene, locul în care Ion Stratan și-a desfășurat activitatea în ultima parte a vieții.

La evenimentul din 20 iunie, invitați de onoare vor fi, alături de Dan Gulea, Călin Vlasie, Florin Iaru și Ion Bogdan Lefter, trei valoroși scriitori și buni prieteni ai lui Nino, membri marcanți ai unei grupări remarcabile, rămase în istoria literaturii române sub titulatura «Generația ʼ80» iar o serie de oameni de cultură și prieteni apropiați ai poetului anunțîndu-și, deja, participarea.

Invitația de a ne fi oaspeți, vine de la sine!

*
„Ion Stratan este un poet inteligent, înzestrat cu o mare capacitate de a economisi cuvintele. Laconismul lui sintactic este expresia unei gîndiri poetice foarte riguroase. Dacă dificultățile acestei poezii creează pe alocuri impresia de abstracție aridă sau ne forțează înțelegerea, nu e mai puțin adevărat că ele sunt, adesea, izvorul unor frumuseți secrete și enigmatice.”
Nicolae MANOLESCU
*
„Nino, excepționalul poet Ion Stratan, n-a fost, probabil, cel mai norocos om din lume, dar într-o privință, cu siguranță a avut noroc. A avut noroc de prieteni în timpul vieții, a avut noroc și prin faptul că mulți dintre ei i-au rămas la fel de fideli și în postumitate. Poate și pentru că el însuși a avut o puternică vocație a prieteniei. Hölderlin are versul acela, pe care eu îl socotesc retoric, «la ce bun poeții în vremuri secetoase?». Or, poeții, tocmai în vremuri secetoase sînt de folos, în cele de rod bun, de belșug, ne descurcăm și fără ei. Parafrazînd, la ce bun prietenii în vremuri secetoase, in durftiger Zeit? Așa e și cu prietenii, tot în asemenea vremuri sînt de folos și cu cît sînt mai secetoase, cu atît sînt mai necesari. Nino a avut parte de vremuri secetoase și în vechiul regim și în cel nou. Dar, cum spuneam, a avut noroc de prieteni. Ultima parte a vieții a trăit-o la Ploiești, înconjurat de prieteni de nădejde și care îi păstează cu toată dragostea memoria.”
Liviu ANTONESEI
*
„Sub barba patriarhă şi-adâncile-i plete a căror aură lăsa să i se ghicească doar faţa, Stratan ne şoptea lucruri asupra cărora merită, merităm să ne aplecăm.”
Călin-Andrei MIHĂILESCU

(sursa foto: arhiva personală Ion Stratan)

Cenaclul literar “I.L.Caragiale” Ploiești în parteneriat cu Centrul cultural “Sf. Antim Ivireanul” Ploiești vă invită LUNI, 24 IUNIE să celebram împreună cum se cuvine ZIUA IEi, cu o dublă lansare de carte.

Invitate: o poetă, subsemnata – Ana Nedelcu și o prozatoare – Roxelana Radu.
Amfitrion: Ramona Müller.
Acompaniament muzical: Andreea Bianca Hanu.

Ora: 16:00
Locul: Centrul cultural “Sf. Antim Ivireanul” Ploiești – Bdv. Independenței, lângă Muzeul de Artă.

sub egida Asociației Culturale 24PHarte 24pharte.ro
Președinte: Ioan Vintilă Fintiş.
Secretari literari: Ramona Müller și Ana Nedelcu.
Nu există patriotism fără patrimoniu.

A decedat acel digei de la Disco 23 august numit Dan Andronescu .Pentru mulți dintre noi…voi ploieștenii a fost un simbol al revoletei sale atipice contra …Hai că știm a cui! Noi.cei ce l-am cunoscut pe Dănuț…Andronescu.. anunțăm pe acestă cale că nu a mai putut să continuue să ne fie prieten A trecut la cele vesnice Am aflat cu tristeţe fără margini de pierderea fiinţei dragi. De azi înainte nu-o vom mai căuta la telefon sau acasă. De azi înainte te vom găsidoar în inimile noastre, singurul loc de unde nu va mai pleca niciodată.S-a stins o viaţă de om, ai pierdut o fiinţă dragă, iar pierderea este imposibil de realizat. In aceste clipe grele suntem alături de tine

Pe vremea lui Dan Andronescu apăreau sau ne tăiau părți din sufletele noastre.Moş Gerilă și nu Moș Crăciun televiziunea alb-negru, dopurile din cocean, unt în frunză de brusture, creionul chimic, gutuile puse la copt pe dulap, aşternuturi brodate de mână, căni de tablă,gagici din țările socialiste frățești plimbate prin Mamaia cu Boris alt digi dă Ploiești, plăpumărese, spălătorese, birjari, policlinici cu plată, Babele unde era Horia ăla grasu Cabanov, tenisul la Sala Sporturilor cu prietenul meu fugit in Franța , creasta din Piatra Craiului,Schi pe la Sinaia unde mi-am rupt piciorul sugative, „Marina-Marina”, şoşoni, foto-minut, caramele, piaţa cu găinile în cuşti de lemn, Orăşelul Copiilor de la Hale și pozarul cu trepied, moda dinţilor de aur, căciuli ruseşti cu urechi, fâş, cicoare, somiere, Mauriciu și cu sor”sa, şifoniere cu oglinzi groase de cristal, Oborul cu prostii de vânzare pe foi de ziar Scânteia parfum de trandafiri bulgăresc, păpuşi din cârpă, parcul de la Hipodrom, sifoanele din sticlă, maşina de tocat carne, covata de frământat aluatul, cazanul de fiert rufe, maşina de cusut cu pedală din fier forjat, pe care scria „Singer”, geamuri cu flori de gheaţă, omul de zăpadă cu cărbuni în loc de nasturi, teracota fierbinte, în faţa prăvăliilor se stropeşte trotuarul cu apă, „Cireşarii”, bibelouri, cobiliţele de care atârnau cofele cu mere murate sau iaurt, savarine, cişmeaua de pe stradă, borş la borcan, trăsuri, murăturile din beci, soba cu foc din lemne, prăjiturile de un leu cinzeci, lumina misterioasă a lămpii cu gaz, fotografiile de familie alb-negru (mătuşi cu pălării, unchi ţepeni, bunici severi) , papagalul cu norocul în cioc, Dâmbul urât mirositor, Bobby Solo, defilarea de 23 August, micii la grătar și ciorba de burtă de la Vatra Plăieșilor gara de la sud unde mergeam pe pod să treacă peste noi fumul de la cărbunii locomotivelor cu zgomot şi miros de despărţire… pufoaice, bibelouri, figurine, căţei şi căluţi în vitrina din sufragerie, milieuri, „Nivea” în cutii plate albastre, closet în fundul curţii, copii înfăşaţi strâns, Anda Călugăreanu,iubiri aranjate pentru Dan Andronescu și Ionel din partea lui Corina Chiriac, ţigănci grase care ghicesc în palmă, ghioc şi cărţi, babe care leagă şi dezleagă farmece, Ştrandul de pe strada Curcubeului, scrobeala de rufe, albăstreala de rufe, bocanci cu blacheuri, cazacă, decolteu encoeur , Frank Cafea la pe colț la Aroma lângă Sandu Vlaiculescu, balene la gulerele cămăşii, tunsoarea garçon, tuns nemţeşte, coafura paj, coafura Alida Vali, ciorapi tricotaţi Dan Andronescu a fost un beatl”s și ne punea muzică interzisă la pic-ul lui sau la magul lui .Dan făcuse din becuri de la Fieni prima orgă de lumni din Prahova .Dan a avut prima mașină decapotabilă roșie cu care plimba liceencele.Când a apărut Tina …Gata Ea era cea mai frumoasă fată din Ploiești…și gata!

spunea el….Eu, dupa ce am trecut de bacalaureat cu 7 la romana, 7 la matematica, 6 la fizica, fara sa fac eforturi deosebite, ma trezesc ca se aduna media de la bac cu cea de la examenul de intrare in facultate ( aceasta regula s-a dat dupa ce s-a consumat bacul plus ca cei care au luat zece la bac intrau fara examen la ce facultate doreau, regula facuta special pentru copiii cadrelor inalte PCR ). Atunci, in loc sa ma duc dupa frate la Electronica, am dat la TCM ( Tehnologia Constructiilor de Masini ). Am intrat luand chiar zece la proba matematica, oral ( am avut noroc ca biletele erau tiparite pe o hartie foarte subtire si se vedeau subiectele asa ca am tras un bilet care avea probleme pe care le rezolvasem recent cu un alt profesor celebru la acea vreme, Canciu. Asta era un profesor foarte pretentios si se spunea ca un elev pe care l-a asuprit si nu putea sa treaca clasa a luat un pistol si a incercat sa-l impuste dar glontul s-a oprit in capacele ceasului de buzunar pe care il purta in vesta costumului !! ). Anul I l-am inceput stand la caminele din Regie unde am avut colegi de camera pe doi fosti colegi de liceu, Adrian Dascalescu ( asta ne speria ca lupta contra acneei cu niste masti care ne cam infiorau in loc sa foloseasca metoda clasica cu mersul la …femei ), Radu Karaghiaur, baiatul unui profesor de matematica si un morenar, Vivi Calarasu cu care am intrat in conflict si a trebuit sa parasesc caminul in favoarea unei camere oferite de batranu’ in Calea Victoriei, zona Piata Amzei, in buricul centrului capitalei. Acolo am stat pe toata durata studiilor. La cursuri ajungeam din ce in ce mai rar, mai mult la sediile din Polizu (unde am dat si examenul de intrare la facultate ), Moxa, Calea Victoriei si bulevardul 1 Mai. Batranul lua cartela de dimineata, pranz si seara iar eu o vindeam si mancam doar la pranz si, cateodata, seara la cantina din Buzesti unde mancau si fetele de la liceul de Coregrafie. Ciorba o luam supliment si felul doi si desert mancam de la elevele balerine care nu serveau prea mult tinand la silueta.

Seara eram prin cluburi la repetitii cu chitarele sau la spectacole, serate de dans…asa ca la prima sesiune din patru examene am luat doua. Aveam profesori buni, Donciu la Geometrie analitica, Flondor la Analiza matematica, Radoi la Mecanica ( asta era ginerele lui Gheorghiu Dej asa ca nu prea venea pe la cursuri si il trimitea pe asistent, unul Deciu.. )
La sesiunea din vara am mai luat cateva examene dar tot am ramas cu patru in toamna ( in 1967 a fost ultimul an cand puteai sa ai cate absente voiai si cate restante adunai in toamna. Singura regula era, in anul I, sa iei toate examenele pentru ca nu puteai ramane repetent pentru ca ocupai locul unui nou candidat )
Asa ca din cele patru materii din toamna Studiul Metalelor, Chimie, Materialism Dialectic si Analiza Matematica partea a II-a, ultimul era ”cuiul” . Primele trei le-am luat usor dar la ultimul m-am prezentat direct la reexaminare, …ultima sansa !!! Eram in sediul din Stefan Furtuna in banca intai cu o singura foaie A4 pe masa ( asa era regula la Flondor ). Profesorul patrula printre noi si ne privea, atent, peste ochelarii cazuti pe varful nasului. Probleme stiam dar teoria, fiind o materie cam abstracta, nu m-a atras niciodata spre deosebire de alte materii ca geometria analitica si descriptiva, mecanica fluidelor, desen…Revenind la examen am scos pagina cu teoria pe care o aveam de expus, am impaturit ambele pagini in doua ( format A5 ) si puse cap la cap dadeau impresia unei singure coli A4 si asa am obtinut nota 5 mult visata si am trecut in anul II, un an care mi-a ”placut” atat de mult incat l-am ”aprofundat” de doua ori. Dar despre asta si despre vara lui 1968, cea mai frumoasa vara din viata mea, in episodul viitor.
Mai postez cateva fotografii: doua de la ultima intalnire cu fostii colegi de 30 de ani din 1996…Melodia sa …pe care o iubea My Generation – The Who
People try to put us d-down
(Talkin’ ‘bout my generation)
Just because we get around
(Talkin’ ‘bout my generation)
Things they do look awful c-c-cold
(Talkin’ ‘bout my generation)
I hope I die before I get old
(Talkin’ ‘bout my generation)
My generation
This is my generation, baby (Talkin’ ‘bout my generation) ………
Pasiunea pentru muzica a inceput de cand colindam cinematografele care proiectau si filme muzicale ca ” Vagabondul ” cu Raj Kapoor, ” Sapte mirese pentru sapte frati ” dar, in special ” Tinerii – The Young Ones ” cu Cliff Richard in rolul principal, acompaniat de formatia de chitare The Shadows. Ultimul m-a facut sa renunt la pian si sa abordez chitara cautand sa incropim o formatie inca din liceu cum a povestit si Marius Bazu (asa am aflat de chitaristul nostru solo, Iosifescu de care nu stiam ca s-a prapadit din pacate !!) Ambitia noastra a fost sa tinem un concert ceea ce s-a materializat, dupa bacalaureat, intr-o serata in fata unei clase de la parterul liceului.Mai erau si ceaiurile dansante unde ” batranul ” trebuia sa duca munca de lamurire cu parintii colegelor care erau invitate si muzica o asiguram, la inceput cu un pickup si placi de patefon din ebonita foarte casante (culmea am ajuns sa le colectionez de ceva ani si imi aduc aminte ca, la un ceai, cred ca Doina Vasilescu, daca nu ma insel, s-a asezat pe un fotoliu unde era un pachet de placi si…peste jumatate s-au spart !!!) Mai tarziu am intrat in posesia unui magnetofon care a participat si la banchetul dat la finalul Liceului in sala de sport de la etaj (se observa in poza cu parintii mei la masa cu dirigintele Dascalescu (Bujie) si Nicolescu- fizica (Biloi).Aveam si un inaintas, elev al liceului, pe fratele meu care era cu doi ani mai mare ( la clasa invatatoarei Delibas ) asa ca am fost primit la clasa invatatoarei Florica Georgescu. In paralel, pana in clasa a saptea, am urmat si clasa de pian de la Scoala de Muzica dar grupurile de muzicieni care le-am intalnit pe parcursul facultatii la Bucuresti (Phoenix, Sideral Modal Quartet, Sfinx, FFN, Romanticii, Rosu si Negru, Mondial.. ) m-au determinat sa cant la chitara in diverse formatii pe la seratele studentesti de la Casa Studentilor, caminul 303,…asta pana sa devin DJ, prezentator de muzica.
Dupa ciclul primar am fost ” preluati ” de diversi profesori la diverse materii mai mult sau mai putin competenti, unii mai duri, chiar aplicau corectii disciplinare fara nici o remuscare, altii cu metode care te faceau sa indragesti atat materia respectiva cat si profesorul care o preda !
Aici am exemple pe Coralia Dumitrescu de Stiinte Naturale ( Botanica, Zoologie.. ) sau pe fostul nostru diriginte de la CR, proful de mate Hristache Dascalescu ( Bujie, porecla de la faptul ca atunci cand se enerva i se inrosea ”scufita” ). Era un dascal care preda intr-un stil pedagogic rezonabil si ca diriginte avea intotdeauna grija sa ne ia apararea in situatii in care altii recurgeau la pozitii beligerante fara sa tina cont ca, pana la urma, eram niste copii, unii pusi pe sotii !!! Nu se compara cu Vasiliu ( Turbatu’, care te lua de perciuni si te facea ” stramosul calului ” si care, cu toate ca avea rezultate bune cu elevii, a ajuns la puscarie pentru ca s-a dovedit ca falsificase diploma de profesor ) sau cu renumitul Grigore !!
Un alt MARE DASCAL pe care am avut onoarea sa il urmaresc la cursuri a fost inegalabilul Simache ( dupa colt apare un NAS, hop si nea Simache dupa un sfert de ceas !! ). Era un tip celibatar convins, cam neglijent cu tinuta vestimentara, dar cand povestea lectia nu se auzea nici musca in clasa, toti elevii fiind fascinati si transpusi in mijlocul evenimentelor descrise !!Eram in clasa a XI-a, in ultimele zile de cursuri, si pentru destindere, avand in vedere ca se apropia bacul, am adus magnetofonul cu care mergeam pe la ceaiuri sa ascultam ceva muzica ” decadenta ” ( Beatles, Rollingstones, James Brown, Hollies, Animals, Jerry Lee Lewis, Ray Charles… ) In toiul dezmatului intra Niculescu, fizica ( Biloi cum avea porecla ) si ne confisca magnetofonul dupa care ma trimite sa ma tund zero drept pedeapsa !! Din cauza muzicii mai fusesem pedepsit cu vot de blam cu avertisment la UTC pentru ca renumitul prof de sport Nae Danieleanu, ( liceul A. Toma actual Mihai Viteazu ) mergand pe strada, ne-a vazut dansand Twist Again – Chubby Checker, la balconul unui bloc de langa Cinemascop, si ne-a turnat la ”imparatie” !!
O TEMPORA !!!

În fotografii, Dan Andronescu și mașinile lui zburătoare
Alexandru Petrescu Emil y Conde de Transilvanya