close

Promovate

CreștinătatePromovate

Fericiți cei pentru care are cine să se roage: PS Timotei Prahoveanul la Pomenirea de 40 de zile a Arhim. Irineu Dogaru

by Redacție 24PH Arte on
pomenire-40-zile-arhim-irineu-dogaru-2.jpg

Fericiți cei pentru care are cine să se roage: PS Timotei Prahoveanul la Pomenirea de 40 de zile a Arhim. Irineu Dogaru

Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul a oficiat sâmbătă, la Mănăstirea Cernica, Pomenirea de 40 de zile pentru Arhimandritul Irineu Dogaru, Eclesiarhul Bisericii „Sfinții Serghie și Vah” de la Palatul Cotroceni.

Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor a amintit cât de fragilă este viața omului pe acest pământ („omul este ca iarba și zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori” – Psalmi 102, 15), dar și nădejdea învierii adusă de Mântuitorul Iisus Hristos.

„Constatăm, cu trecerea anilor, ori într-o suferință, ori într-o încercare, cât suntem de fragili și cât de repede trece viața noastră. Este asemenea un vis înșelător, care se risipește după prima furtună și după primul vânt”, a spus Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul.

Dar Domnul Iisus Hristos ne-a lăsat „cuvinte pline de nădejde, cum au fost cele pe care Mântuitorul le-a spus surorilor lui Lazăr, și anume: Eu sunt Învierea și Viața, cel ce crede Mine, chiar dacă va muri, va trăi”.

„Și cei care se așază în mormânt, asemenea grâului, se pregătesc pentru a răsări în ziua cea mare a Învierii”, a subliniat Preasfinția Sa.

Rugăciunile străbat cerul

În continuare, ierarhul a spus că „cele mai importante, în astfel de situații, nu sunt cuvintele de laudă, ci rugăciunile. Rugăciunile străbat Cerul și ajung înaintea lui Dumnezeu”.

PS Timotei Prahoveanul l-a pomenit sâmbătă, 25 mai 2024, pe Arhim. Irineu Dogaru, la 40 de zile de la trecerea la cele veșnice. Foto: Basilica.ro / Ierod. Nicolae Iftimiu

În aceste sens, Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul a amintit o pildă din Pateric, în care un stareț îl trimite pe ucenic să-i laude și apoi să-i ocărască pe cei adormiți în cimitir.

Când s-a întors, bătrânul l-a întrebat: „Ce ți-au spus morții din morminte când i-ai lăudat sau când i-ai vorbit de rău?” Și novicele i-a răspuns: „Nu mi-au spus nimic nici când i-am lăudat, nici când i-am vorbit de rău”. „Dacă vrei să te mântuiești și dacă vrei să fii un călugăr bun, să nu răspunzi nici când te vor batjocori, nici când te vor vorbi de bine”, i-a spus starețul novicelui.

„Cuvintele de laudă le risipesc asemenea nisipului de pe marginea mării și a oceanului. De aceea, la soroacele importante, la 40 de zile îndeosebi, Biserica a statornicit slujbe de pomenire și milostenii, care pot să-l ajute pe cel ce a trecut pragul acestei vieți”, a spus Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul.

„Fericiți sunt cei care s-au rugat mult, dar fericiți sunt și cei pentru care are cine să se roage: colegi, prieteni, cunoscuți, rudenii, îndeosebi slujitori ai Bisericii”, a încheiat părintele episcop vicar.

Arhim. Irineu Dogaru s-a mutat la cele veșnice în data de 20 aprilie 2024, la vârsta de 62 de ani, din care 39 petrecuți în viața monahală. Era de metanie de la Mănăstirea Lainici. În perioada 1990-1992 a urmat studii doctorale la Universitatea Sorbona din Paris.

A slujit apoi o perioadă ca econom și muzeograf al Mănăstirii Sinaia, apoi în Capitală – la Catedrala Patriarhală, la Capela Jandarmeriei și, după 2009, la biserica din incinta Palatului Cotroceni.

Foto credit: Basilica.ro / Ierod. Nicolae Iftimiu

mai mult
ActualitatePromovate

Cel mai longeviv Veteran de război din România a împlinit astăzi 111 ani

by Redacție 24PH Arte on
9571-ilie-ciocan
Cel mai longeviv Veteran de război din România a împlinit astăzi 111 ani
Cel mai longeviv Veteran de război din România a împlinit astăzi 111 ani

Cel mai longeviv Veteran de război din România a împlinit astăzi venerabila vârstă de 111 ani.

Veteranul ajuns impresionanta vârstă de 111 ani s-a născut la 28 mai 1913, în comuna Galicea, județul Vâlcea, locul unde trăieşte şi acum alături de noră şi de nepoţii după fiul cel mare, care-l au în grijă de mai bine de 20 de ani.

A făcut parte din Regimentul 6 Artilerie Piteşti, iar pe front a petrecut patru ani, în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

S-a întors acasă după ce s-a îmbolnăvit, de la Cotul Donului, însă nu a povestit niciodată familiei prea mult despre ceea ce a trăit pe câmpul de luptă.

„A rămas orfan de mamă la trei ani, de tată la 10 ani şi a fost crescut de un frate mai mare. La 19 ani s-a căsătorit, iar după, a plecat în armată. A făcut frontul. Din război nu i-a plăcut să povestească. A zis că mai bine să rămână acolo unde a fost, că nu i-a plăcut. A văzut prea multe şi ce a văzut l-a convins să nu mai vorbească. Rar, foarte rar vorbea despre front. Ceea ce ştiu eu cel mai bine este că a ajuns până la Cotul Donului, s-a îmbolnăvit şi a fost trimis în ţară. După aia a fost din nou mobilizat şi nu ştiu foarte multe, pentru că nu a povestit. Nu i-a plăcut să povestească”, a spus, potrivit Agerpres, Cătălin Ciocan, unul dintre nepoţii care se îngrijesc de veteran.

De câţiva ani, veteranul vâlcean nu mai vede şi nici nu mai aude, motiv pentru care nici nu prea mai vorbeşte. Comunică doar cu cei apropiaţi, pe care îi recunoaşte atingându-le mâinile sau faţă, şi doar atunci când are nevoie să ceară strictul necesar. Şi-au spus cuvântul în ultimii ani vârsta înaintată şi greutăţile pe care le-a avut în viaţă, zic nepoţii şi nora bărbatului.

„A fost cantonier, după aceea picher. A construit o mulţime de poduri şi podeţe. Sunt vreo şapte localităţi prin care a lucrat. Se trezea, în special iarna când era zăpadă, pe la trei dimineaţa şi trebuia să ajungă la 12 kilometri unde avea punctul de lucru. O lua prin pădure, mergea 12 kilometri pe jos. Venea la sfârşitul săptămânii, pleca la începutul săptămânii. Familia era acasă, el era mai mult pe drumuri. (…) Până la vreo 80 şi ceva de ani mergea pe bicicletă. Pe la 93 de ani şi-a rupt piciorul. A căzut iarna şi şi-a rupt piciorul în trei locuri (…). La 100 de ani citea biblia fără ochelari, la 103 ani a început să-i dispară vederea, iar la 105, 107 nu a mai văzut deloc”, a mai spus nepotul veteranului.

Rămas văduv în urmă cu circa 30 de ani, Ilie Ciocan mai are acum trei dintre cei şase copii ai săi, 15 strănepoţi şi “vreo şapte, opt stră-strănepoţi”, după cum ne spune Cătălin Ciocan, care a precizat şi că veteranul vâlcean, în afara câtorva fracturi din ultimii ani de viaţă, nu a avut niciodată probleme mari de sănătate.

„Nu a fumat şi a băut întotdeauna cu măsură. De fapt, tot ceea ce a făcut în viaţă a fost cu limită, cu măsură. Şi a fost omul care nu a pus la suflet”, a adăugat şi nora veteranului, Petria Ciocan, fostă învăţătoare în sat.

La ceas aniversar, Ministerul Apărării Naționale ia- transmis  multă sănătate în continuare și bucurii alături de cei dragi! Recunoștință veteranilor!

Foto: DCVP

mai mult
ActualitatePromovate

Ieri, imperiile, azi, superputerile. Eternă e doar Împărăția de Sus

by Redacție 24PH Arte on
ieri-imperiile-azi-superputerile-eterna-e-doar-imparatia-de-sus-296965

Ieri, imperiile, azi, superputerile. Eternă e doar Împărăția de Sus

Galerie foto (2)Interviu
Un articol de: Augustin Păunoiu

Lumea veche consemnează în istoria ei existența multor imperii: asirian, babilonean, macedonean, roman, persan. Tot ce a construit Octavian Augustus, au cucerit Cirus, Darius, Artaxerxe sau Alexandru Macedon s-a prăbușit în negura istoriei… Despre toate acestea vorbim la trecut. Pentru că peste ele s-a așternut praful ca pe mormintele faraonilor. De ce au căzut și cad imperiile? Există superputeri bune? Cum a putut să dispară Imperiul Bizantin, o structură cu fundament creștin? Interviul cu președintele Academiei Române, acad. Ioan Aurel Pop, ne va răspunde la toate aceste probleme legate de istoria lumii, mai veche și mai nouă.

Domnule academician, suntem în apropierea zilei de 29 mai, zi nefastă în istoria fostului Imperiu Bizantin. Încercând o expli­cație a căderii acestui imperiu, acad. Emilian Popescu invoca mai multe motive: 1071, lupta de la Manzikert, turcii intră în Asia Mică, rivalitatea dintre dinastiile bizantine, Paleologii și Comnenii, care pe rând au făcut alianțe cu turcii pentru a-și învinge adversarii, 1204, Cruciada a IV-a, occidentalii atacă Constantinopolul și îl jefuiesc, orgoliul papei care nu i-a încurajat pe bancherii vene­țieni, florentini sau genovezi să acorde sprijin militar pentru Bizanț. Comen­tați, vă rog, cum aceste cauze au dus la pră­bușirea imperiului lui ­Constantin cel Mare.

Imperiul lui Constantin cel Mare – cum l-ați denumit dumneavoastră – nu a fost altceva decât supraviețuirea statului roman/Imperiului Roman în Răsărit, dar pe temeiuri creștine. Cel mai longeviv stat din câte au fost pe lumea asta este statul roman, fondat, după cum zice ­Titus Livius, la anul 753 î. Hr. și căzut definitiv în 1453 d. Hr. Aceasta înseamnă în total o viață de circa două milenii și un sfert. Cu alte cuvinte, Imperiul Bizantin, numit mereu oficial „Imperiul Roman”, este doar faza finală a Imperiului Roman pro­priu-zis, întruchiparea sa creștină. Sigur, Imperiul Roman a fost reînviat și în Occident, după o întrerupere de secole, sub Carol cel Mare, dar asta este altă poveste. Continuitatea a asigurat-o împăratul Constantin, acela care a mutat capitala la „Noua Romă”, în anul 330 d. Hr. și care s-a creștinat la finele domniei sale. Cântecul de lebădă al Imperiului Roman de Răsărit s-a simțit de timpuriu, dar a fost mereu obturat de tradiție, de glorie, de mărire, de fast, de ascunderea necazurilor. Dar existența de circa un mileniu (330-1453) a Imperiului Roman de Răsărit se explică și prin organizarea sa creștină, prin transformarea sa în bastion al culturii și civilizației creștine pentru Europa și apoi (după 1054) pentru cam jumătate din Europa. După părerea mea, lovitura de grație i-a fost dată în 1204, prin Cruciada a IV-a, când creștinii i-au bătut pe creștini, când caii cavalerilor occidentali au pătruns în Sf. Sofia, cea mai mare și mai vestită biserică creștină din lume (ctitoria împăratului Iustinian), cea care a rămas aproximativ 1.000 de ani în fruntea bisericilor creș­tine. Marea Schismă s-a petrecut la 1054, dar conștien­tizarea sa de către public, de către mase, are loc numai după 1204. De-atunci se naște un fel de ură necreștinească față de „papistașii” cei semeți și barbari în Est și față de „schismaticii” cei încăpățânați și mândri în Vest. Ura aceasta ireductibilă s-a prelungit secole la rând și nu s-a putut atenua decât vag atunci când turcii otomani au ame­nințat toată Europa. O grupare din Bizanț, din ajunul asediului celui mare, prefera însă ocuparea păgână decât stăpânirea „papis­tașă”. La fel, prefăcătoria occidentalilor conducea mai degrabă spre înțelegeri secrete cu turcul decât către ajutorarea onestă a popoarelor creștine răsăritene, a celor din prima linie și a Constantinopolului. Aici rolul Țărilor Române a fost unul sub­stan­țial, simțindu-se și ele – ca și alte nea­muri creștine din zonă – „porți ale creștinătății”. Breșa cea mare rămâne, însă, pentru mine, anul 1204, după care papa a preferat, în locul pedepsirii agresorilor, să plănuiască o reunire a bisericilor sub egida sa și cu metodele sale, acțiune în urma căreia creștinii răsăriteni au ajuns adesea la cheremul stăpânilor „latini” și au fost dați oficial „spre jaf și pradă”. Deposedarea de bunuri a ortodocșilor s-a făcut sub oblăduirea Bisericii apusene, ceea ce a pricinuit leziuni sociale și etnice greu de vindecat până în Epoca Modernă și până astăzi. Pe de altă parte, după cum se știe, orice alcătuire omenească are un început și un sfârșit. Nici Imperiul Roman de Răsărit (numit de istorici Bizantin) nu avea cum să fie etern. Din fericire, a rămas lumea „Bizan­țului după Bizanț” – cum a spus frumos și a demon­strat judicios Nicolae Iorga -, care s-a prelungit până la noi cătinel, cu blândețe, aproape în anonimat, și care ne luminează viețile noastre de popor aflat deopotrivă în Occidentul latin și în Orientul bizantin. Suntem „o enclavă latină la porțile Orientului”. Am vrea și am putea să fim o punte de împăcare între cei doi „plămâni” ai continentului, dar prea puțini decidenți ne aud și mult mai puțini ne ascultă.

Părintele Constantin Galeriu spunea într-o predică a sa că neamurile sunt de la Dumnezeu, dar imperiile sunt de la potrivnicul Lui. Astăzi, marile state ale lumii nu mai au titulatura de imperii pentru că aceia care le conduc sunt doar președinți, ci ele se numesc superputeri. Există superputeri bune?

Da, părintele Galeriu a grăit drept. Popoarele vin de la Dumnezeu și numai Dumnezeu le rânduiește soarta. Sunt oameni care se gândesc astăzi să desfiin­țeze ei popoarele și națiunile, prin legi și decrete, uitând că nu omul a creat neamurile. Cu imperiile este, într-adevăr, altceva. Ele sunt puteri lumești potrivnice viețuirii armonioase a oamenilor. Eu nu cred în imperii sau supraputeri bune. Din păcate, însă, micile națiuni și state, periclitate mereu de câte o supraputere, caută sprijin la altă putere mare, fiindcă nu au de ales. Nouă ne-au făcut rău de-a lungul istoriei unele puteri mari care nu mai sunt (Ungaria, Polonia, Imperiul ­Otoman) sau altele, care mai sunt, dar metamorfozate (Rusia). Singura putere mare care ne-a răpit bunuri și pământuri și pe care nu ni le-a mai dat înapoi este Rusia. Las deoparte aici faptul că Rusia (țara celei de-a treia Rome, cum zice ideologia rușilor) ne-a adus pe tancuri comunismul ateu. Rusia/Rusiile a/au fost pentru români spiritul răului și continuă să fie. Poporul rus nu are nici o vină, dar conducătorii lui promovează în continuare o educație imperială, în spirit de superioritate. De la conducătorii ruși nu vom auzi față de români decât invective și jigniri. De aceea, ca țară, avem nevoie de un scut, iar acest scut nu ni-l poate da decât Occidentul. Acest Occident nu se află în cea mai bună formă (orice civilizație se naște, crește, se dezvoltă, decade și moare), dar altă soluție de apărare nu avem. Singuri nu putem face nimic. Au încercat sârbii când încă formau Iugoslavia (cu 23 milioane de oameni) și au ajuns azi la nici 7 milioane, asediați, fără ieșire la mare și aruncați aproape în brațele rușilor. Care nu dau nimic vreodată fără să-și ia înapoi cu dobândă și nici nu înapoiază ceea ce au jefuit. Așa că, deși principial nu există imperii sau mari puteri bune, avem nevoie de scutul unei/unor mari puteri.

În legenda marelui inchizitor pe străzile din Sevilla, Marele inchizitor (Diavolul) Îl întâlnește pe Hristos. Și Îi spune: Oamenii nu au știut niciodată să împartă echitabil pâinea între ei. Le-ai promis oamenilor libertatea, dar ei nu vor decât să se sature de pâine. Libertatea nu e ceva ușor de îndurat. Ei vor să aibă un stăpân, să aibă cui să fie robi. Tu nu ai vrut să faci din ei robi. Dar ei nu au priceput. Cine sunt nesătuii planetei? Țările sărace sau marile puteri?

Conform cărților sfinte și tradiției Bisericii, toți oamenii sunt păcătoși, iar între păcate se află și lăcomia, pofta de bunuri lumești, pâra, supunerea lingu­șitoare etc. Nesătui sunt toți oamenii până la un punct. Dar nu aș zice că popoarele bine conduse sunt nesătule mereu. Există o rânduială în lucruri (est modus in rebus) și un har dumnezeiesc care pogoară de multe ori și care îndreaptă relele. Nesătui sunt, de obicei, cei mari, cei care au și vor mereu să mai aibă și mai mult. Dar nici săracii nu stau deoparte, din mai multe motive. Atunci când sunt într-adevăr la marginea prăpastiei, săracii nu mai pot îndura și se revoltă. Vedeți acest sentiment prezentat artistic în poezia lui George Coșbuc, „Noi vrem pământ”. Când nesătui sunt flămânzii, cei flămânzi cu-adevărat, nu este cale de întors. Mai gravă este lăcomia marilor puteri, care clamează nedreptatea, foametea, necazul, dar care provoacă numai catastrofe. Asta nu înseamnă că nu există libertate. Dumnezeu ne-a dat libertatea ca pe un odor de preț, cu condiția să dăm cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Adică să înțelegem cumpăna dintre pământ și cer și să trăim în limitele sale, căci nimic nu este fără margini pe lumea asta, cu excepția lui Dumnezeu. Bunurile și libertatea sunt dumnezeiești, nu diavolești, dar anumiți oameni și anumite alcătuiri omenești le pervertesc, le strică.

De conducători avem nevoie, dar nu de stăpâni. Conducătorii sunt, însă, de mai multe feluri, deși se spune că puterea le este delegată șefilor de către popor, prin vot. Conducătorii pot să fie oameni de stat, care se gândesc la viitorul țării (al națiunii), sau oameni politici (politicieni), care se gândesc la viitoarele alegeri. De politicieni ne-am cam săturat. Țara are nevoie de oameni de stat, ca să poată viețui (nu doar supraviețui) și ca să fie o voce (nu doar o șoaptă) în concertul națiunilor. De aceea, avem datoria să veghem și să apărăm lumea cuviincioasă, curată, bazată de adevăr și dreptate, luminată de bunătate și de iubire.

mai mult
PersonalitățiPromovate

Smaranda Brăescu, o poveste din vremea fetelor cu aripi

by Redacție 24PH Arte on
60729912_829632807414618_6430305867408605184_n-e1635701135894

Smaranda Brăescu, o poveste din vremea fetelor cu aripi

Sursă: https://dosaresecrete.ro/smaranda-braescu-o-poveste-din-vremea-fetelor-cu-aripi/?

Smaranda Brăescu s-a născut pe 21 mai 1897 în comuna Buciumeni din Galați, într-o familie care avea 5 fete și 4 băieți. Copilăria și-a petrecut-o în localitatea natală, a urmat școala primară din Vizurești, apoi a plecat la Bârlad, unde s-a înscris la cursurile școlii secundare de fete. Aici, în ziua de 27 mai 1911, adolescenta ajunsă la vârsta de 15 ani a avut primul contact cu aviația.

Aviatorul Gheorghe Negrescu sosise în oraș într-un temerar raid aerian București-Bârlad. Evenimentul fusese anunțat pentru 26 mai, dar, din cauza unor probleme tehnice la motor, a sosit cu întârziere de o zi la destinație. Pilotul a făcut o demonstrație de zbor în cursul după-amiezii, zburând de lângă grădina publică peste oraș, iat tânăra, văzându-l,  s-a îndrăgostit de magia zborului.

Smaranda și-a continuat studiile de liceu la Bârlad, a devenit apoi învățătoare suplinitoare în Hănțești, după aceea a ajuns la Tecuci, unde se înființase o școală militară de pilotaj. În anul 1923, a zburat pentru prima oară alături de Dumitru Naidinescu, la recomandarea fratelui ei, pictorul Tache Brăescu, care fusese observator în aviația română în timpul Primului Război Mondial. La scurt timp s-a adresat conducerii școlii militare de la Tecuci cu solicitarea de a urma cursurile pentru a deveni pilot, dar reglementările militare și aeronautice ale vremii nu permiteau femeilor acest lucru.

Dezamăgită de refuz, a plecat în București, unde a lucrat o vreme la Astra Română, urmând în același timp cursurile Academiei de Arte Frumoase, secția ceramică și decorațiuni.

În această perioadă a devenit pasionată de parașutism, s-a documentat mult și a corespondat un timp cu inginerul german Otto Heinecke, un cunoscut fabricant de parașute al epocii. În 1927, având suma de 60.000 de lei adunată cu dificultate din numeroase împrumuturi, a plecat la Berlin, de unde și-a cumpărat o parașută Schroeder pentru care a plătit 40.000 lei. După o serie de antrenamente și cursuri realizate sub îndrumarea lui Otto Heinecke, pe 5 iulie 1928 a executat primul salt, de la o înălțime de 600 m, pe aerodromul Staaken, devenind astfel prima femeie parașutist născută în România.

A participat la mitingul aerian din 26 octombrie 1928 de la Băneasa, unde a executat primul salt în țară, apoi a început să se adreseze, cu insistență, autorităților române, pentru a fi sprijinită la realizarea unui record mondial. Voia să se lanseze de la 6.500 de metri dintr-un avion Potez, dar pentru această încercare i s-au cerut 25.000 de lei pentru benzină și ulei și mai multe zboruri de antrenament. Respinsă de autorități, a decis să strângă bani și să plece în America pentru a-și îndeplini visul.

În martie 1931, și-a cumpărat o nouă parașută din Germania, apoi, la București, a reluat asaltul asupra autorităților aeronautice, pentru că își dorea realizarea performanței în țară.

Primul record pe care Smaranda l-a doborat a fost cel mondial feminin stabilit în America. S-a întâmplat pe 2 octombrie 1931, când a sărit de la 6.000 de metri, stabilind un record absolut. Pentru aceasta realizare, a fost răsplătită cu ordinul Virtutea Aeronautică, clasa Crucea de Aur.

Pe 19 mai 1932, în America, la Sacramento, în vecinătatea Munților Sierra Nevada, domnișoara Brăescu a doborât recordul mondial, sărind de la 7.200 de metri înălțime. A activat apoi ca instructoare la Batalionul 1 de paraşutişti de la Băneasa, iar în timpul războiului a fost pilot în celebra „Escadrilă Albă” de avioane sanitare pe frontul de Răsărit şi apoi pe frontul de Vest din Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia.

La scurt timp după încheierea războiului, Smaranda a intrat în conflict cu autoritățile comuniste. Conform informațiilor publicate în ziarele din vara anului 1946, a fost acuzată de apartenență la un grup subversiv, respectiv Sumanele Negre. În plus, numele ei a fost batjocorit, fiind făcută “prostituată, fosta amantă a jefuitorului Alexianu”.

“Organele poliţiei de siguranţă ale Statului au descoperit existenţa unor organizaţii subversive teroriste purtând denumirile de „Graiul Sângelui”, „Grupul Diversionist Elena Basarabeanu”, „Haiducii lui Avram Iancu”, „Divizia Sumanelor Negre”, dirijate de un Comandament Central. La încheierea cercetărilor s-au oferit următoarele precizări: Primele organizaţiuni subversive teroriste au luat fiinţă la sfârşitul anului 1944, din rămăşiţele fostului batalion de voluntari „Iuliu Maniu“, activitatea lor fiind încurajată de Generalul Nicolae Rădescu, în calitatea sa de şef al Guvernului. Aceste organizaţiuni au preluat cantităţi de armament de la formaţiunili militare germane rămase în ţară după 23 August 1944.  Organizaţiunile subversive teroriste urmăreau ca, în perioada tratativelor internaţionale privitoare la tratatele de pace cu România, să provoace în țară dezordini, ciocniri sângeroase între români, precum şi grave conflicte între români şi naţionalităţile conlocuitoare, spre a dezlănţui astfel războiul civil.

Pe această cale, teroriştii urmăreau să creeze dificultăţi guvernului în opera de refacere şi reconstrucţie a țării, să împiedice rezolvarea problemei Ardealului şi înlocuirea statului democratic suveran al României cu un stat fascist, lipsit de suveranitate. În vederea dezlănţuirii războiului civil, teroriştii îşi bazau întreaga agitaţie pe idei tipic rasiste, şovine şi fasciste şi se organizau în grupuri conspirative înarmate, gata să pornească acţiuni de felul celor deslănţuite de ele la Aita Seacă, Aghireşi şi la 8 Noiembrie 1945.

Pregătirea războiului civil era strâns legată în planurile şi „ideologia“ lor cu nădejdea zadarnică a unui război între Marile Puteri. În eventualitatea acestui război, în care ar fi urmat să fie antrenată şi România, organizaţiile teroriste întocmeau planuri de mobilizare şi făceau pregătiri practice. Conform acestor planuri, rolul bandelor lor era să cadă în spatele Armatei Române, să-i taie comunicaţiile, să o hărţuiască, să organizeze acţiuni de diversiune şi sabotaj şi să furnizeze informaţiuni de ordin militar puterii sau puterilor care ar fi luptat împotriva României şi a aliaţilor ei.

Paralel cu organizarea de depozite clandestine de muniţii şi armament, mişcarea teroristă făcea eforturi în vederea organizării unei reţele de spionaj, strângea date şi întocmea planuri asupra dispozitivelor militare cu caracter secret ale Armatei Române, date şi planuri care erau comunicate unei puteri străine”.

Autoritățile comuniste au catalogat M. N. R. (Mişcarea Naţională de Rezistenţă) “o organizaţie subversivă teroristă care tindea să concentreze în jurul ei toate organizaţiile subversive din ţară, pentru a duce lupta contra regimului democrat prin organizarea de lupte de stradă împotriva autorităţilor şi cetăţenilor paşnici.

M.N. R., ca organ de coordonare al tuturor mişcărilor subversive, s-a constituit efectiv în cursul lunei septembrie 1945, în urma consfătuirilor ce au avut loc în casa lui Anghel Capră între generalul Aldea Aurel, general Eftimiu C., amiralul Măcelaru Horia şi locot. col. Plesnilă Eugen. Generalul Aldea Aurel a luat conducerea organizaţiei şi a făcut legătură cu şefii partidelor istorice. Organizaţia M. N. R. şi-a recrutat elementele de acţiune din tineretul celor două partide istorice şi grupuri de fascişti terorişti. Pentru coordonarea activităţii tineretului, generalul Aldea avea în subordine pe Vintilă V. Brătianu, Mihail Fărcăşanu, din partea Partidului Naţional Liberal-Brătianu, Horaţiu Comaniciu din partea Partidului Naţional Țărănesc-Maniu şi George Manu din partea legionarilor. În vederea acţiunii armate au făcut anumite depozite de arme. Prima acţiune realizată din această colaborare este manifestaţia şi dezordinea de la 8 Noiembrie 1945, care s-a soldat cu 14 morţi din rândurile cetăţenilor paşnici”.

Comuniștii au pregătit actele de acuzare și s-au prezentat în fața instanței. Procesul s-a încheiat în toamna anului 1946, moment în care Smaranda a fost condamnată inițial la muncă silnică pe viață, ulterior pedeapsa fiind comutată la doi ani de închisoare.

Aviatoarea s-a ascuns pentru un timp în via fratelui ei, apoi în casa unui preot greco-catolic. În acea perioadă și-a schimbat numele și a continuat să fugă pentru a nu fi dusă în fața tribunalului. Un an mai târziu, fiind grav bolnavă, a fost operată într-un spital (s-a înregistrat cu numele Maria Matei), iar la sfârșitul anului 1947 se afla pentru refacere la ferma Congregației Maicii Domnului din Cluj, ascunsă de această dată sub numele Maria Popescu. Prima femeie parașutist din România a murit în Clinica Universitară din Cluj pe 2 februarie 1948 și a fost înmormântată în cimitirul din oraș, pe crucea ei fiind înscris numele Maria Popescu.

Anul 2022 i-a fost dedicat Smarandei Brăescu, datorită propunerii Asociației Române pentru Propaganda și Istoria Aeronauticii.

O completare binevenită din partea reprezentanților ARPIA: Smaranda Brăescu are un bust la Bârlad și un monument la Buciumeni, în comuna natală. ARPIA Cluj i-a ridicat un monument în Cimitirul central din Cluj-Napoca, a editat o carte biografică numită „Smaranda Brăescu: Lăsați-mă să zbor!”, o medalie și un număr aniversar al revistei „AERONAUTICA”. De asemenea, datorită strădaniei asociației, Smaranda Brăescu a obținut titlul de Cetățean de onoare al municipiilor Cluj-Napoca și Galați și Emblema de onoare a municipiului Iași. ARPIA a contribuit la realizarea filmului documentar realizat de Studioul Cinematografic al Armatei și a fost inițiatoarea Legii privind Anul Smaranda Brăescu. Mai multe informații puteți găsi pe site-ul arpia-filialacluj.ro

mai mult
PromovateTradiții

Rețeta de joi: Cina fără taine (I) – Flamingo fript, înconjurat de potârnichi și ornat cu un sos aromat

by Redacție 24PH Arte on
FOTO LUCHIAN

Rețete cu povești
(prima ediție: 1 iunie 2023)

Emilia Luchian a fost profesor de istorie la colegii naționale prestigioase din Prahova. A fost membră în diferite asociații și societăți cultural-științifice și colaboratoare cu diferite instituții și fundații. A participat la expuneri și congrese naționale și internaționale de tracologie, perenitatea românilor și simpozioane naționale pe teme de istorie a civilizației românești. Și-a început activitatea literară încă din anii de școală, cu eseuri publicate în revista liceului. Este membră a multor cenacluri literare și de creație. Are o vastă activitate publicistică și a publicat patru volume pe teme istorice. ”Omul a avut mereu nevoia de a se exprima și de a lăsa urme ale trecerii sale. Evoluția civilizației umane nu este un proces uniform și nu se desfășoară în forme paralele și simultane în toate zonele locuite de ființa umană. Datele cu privire la raporturile sociale de la începuturi nu pot fi sigure, ele sunt doar deduse din necesitățile dictate de activitățile economice și de dirijarea lor într-o structură rudimentară individual sau colectivă”, afirmă profesoara de istorie.

Martorul tăcut

Dar curiozitatea cercetătorului a condus-o, desigur, și spre Roma antică, domeniu bine stăpânit de distinsa noastră invitată. Am rugat-o să ne vorbească, desigur, și despre preferințele culinare ale clasei nobiliare romane dintr-un anumit moment istoric, la alegerea sa.
”Eu sunt un căutător al adevărului istoric, dar în istorie există DA, NU și POATE. S-a scris și se mai scrie, se descoperă câte ceva nou. Prefer antichitatea pentru că este rădăcina prezentului și puține lucruri s-au schimbat în mentalități, mai mult de formă decât de fond. Totul este fascinant și încerc să înțeleg personajele fără să mă substitui lor. Mă interesează gândirea, pasiunile, sentimentele, soluțiile. Apelând la imaginație devin un martor tăcut al evenimentelor.” 

Febrilitate

Emilia Luchian este și o încântătoare povestitoare. Iată cum își începe povestirea:

Roma. Secolul I d.Hr. O seară de vară târzie, când forul, ca și termele se goliseră de lume. Cei mai mulți cetățeni se pregăteau să dea curs invitației la un banchet organizat de vreo familie sus-pusă sau care voia să acceadă în lumea bună. În casele gazdelor era forfotă mare peste tot: se așezau lucrurile la locurile lor, sclavii roboteau conform ordinelor primite de la stăpâni, paturile din triclinium erau rearanjate astfel încât pe ele să stea câte trei invitați, iar pernele lunguiețe erau bătute ca să fie cât mai primitoare. Bucătăria era în plină efervescență și încordare. Se agitau pe lângă mese și cuptoare bucătari, ajutoare, servitori, sclavi, toți sub comanda bucătarului șef, care trebuia să fie un maestru al bucatelor, un inventiv, un adevărat șaman al rețetelor, al condimentelor și al decorării felurilor de mâncare.

Oameni și lectici

Pe străzi erau mici cortegii formate din sclavii ce duceau lectici în care călătoreau stăpânii lor spre casele unde urma să se desfășoare cinele fără taine, la lumina focurilor și ale lumânărilor de ceară.
În două lectici se aflau separat doi soți, Iulius și Lucreția. Erau invitați de Patrocle și Gaia, sosiți de câteva luni în cetatea eternă cu dorința de a pătrunde cât mai repede în adevărata nobilime a Romei. Iulius purta toga de ocazie, bordată cu roșu și prinsă cu o fibulă de argint. El voia să arate lumii o modestie caracteristică familiei din care provenea, despre care făcea caz, străduindu-se să dovedească celui care-l asculta că prin talent și muncă s-a putut ridica pe scara socială. Bunicul său fusese un libert îmbogățit, iar tatăl un negustor de sclavi ce dobândise avere și casă mare, cu o grădină interioară plină de copaci și o fântână. Lumea îl considera pe Iulius un parvenit cu veleități de intelectual, dar îl invita pentru retorica sa de neegalat și recitările din Vergiliu și Ovidiu.
Soția lui Iulius, Lucreția, era o urmașă demnă a unei vechi familii de origine etruscă, Collatini, care a dat Romei magistrați, chiar și un consul. Era frumoasă, elegantă fără ostentație, cultă și amuzantă. Îi citise în original pe filosofii greci, în special pe Platon și Aristotel, putând susține o discuție interesantă cu mentorul ei, Andronicus, precum și cu studenții acestuia, lucru deloc neglijabil în societatea romană. Ca femeie, adora aurul și mătasea, folosindu-le și în seara cu pricina. Deși deosebiți în unele privințe, cei doi soți se înțelegeau din priviri, el mai vorbăreț, iar ea mai tăcută, preferând să observe și să intervină când era cazul.

Nomenclator

Cortegiul celor două lectici era deschis de doi slujitori, unul purtând un baston lung, iar celălalt un felinar aprins. În urmă venea al treilea slujitor, de obicei omul de încredere al familiei, sclav sau libert ce cunoștea obiceiurile stăpânilor și ale vremurilor. Iulius și Lucreția nu se așteptau la o cină asociată conceptului de sobrietate, ci la una luxuriantă, fastuoasă, în concordanță cu năzuințele și averea gazdelor. Lecticile s-au oprit în fața unei case înalte și cei doi au pășit pe un taburet și apoi pe un covoraș, înaintând prin poarta deschisă spre atrium, unde și-au predat propriile ștergare, iar sclavii le-au scos încălțămintea și i-au spălat pe picioare cu apă parfumată. Soții sunt conduși de sclavul majordom spre triclinium, unde deja se aflau alți musafiri lungiți pe paturi în jurul mesei pe care erau așezate cupe și farfurii cu gustări. Mesenii, femei și bărbați, au fost prezentați cu numele și titlurile lor de către sclavul majordom (nomenclator), iar noii sosiți au fost spălați pe mâini de sclavi, pentru că ustensilele folosite pentru a mânca erau chiar mâinile.

Cenușăreasa mării și lanterna lui Aristotel

Un sclav erudit a fost adus pentru a recita, iar câțiva muzicanți îl acompaniau la liră. Așa a început cina: discuții, versuri, muzică și… aperitivele (gustus). Stridiile au primit aplauze, urmate de mamele de scroafă umplute cu arici de mare, la care s-a servit vin amestecat cu miere, numit muslum. Aricii de mare (Cenușăreasa mării), fel de mâncare ce părea comun, era gătit cu mare atenție din pricina țepilor. Bucătarii învățaseră să-i deschidă cu o foarfecă, iar cu o linguriță se adunau icrele pe timp de lună plină, care trebuia consumate foarte repede pentru că își schimbau gustul. Se adăuga ulei de măsline, piper, oțet și vin dulce. Lucreția și-a amintit că Aristotel iubea arhitectura internă a carcasei micului animal, în special gura mare cu dinți mici, numită lanterna lui Aristotel. Ea aflase că druizii nordici îi foloseau în ritualurile lor. De data aceasta, aricii de mare nu erau consumați ca salată sau garnitură la sosuri aromate, sufleuri sau în omletă, ci în combinație cu dulceaga carne de porc. Spre sfârșitul consumării aperitivelor, gazdele au intrat în acțiune, ordonând sclavilor pregătirea mesei pentru felul întâi.

Nobilul Patrocle și Gaia, provinciala

Stăpânii casei, Patrocle și Gaia, erau tipuri diferite de oameni, dar uniți prin hotărârea celor doi pater familias. Patrocle, dintr-un neam de nobili scăpătați de peste Apenini, avusese pedagogi greci și din acest motiv i se pusese și numele. Își cheltuise moștenirea cumpărând câteva statui de marmură din Grecia, pe care le adusese la Roma pentru a înfrumuseța curtea interioară a casei primite ca zestre de la soția sa, Gaia. Îi plăcea vinul, ce-i încălzea sufletul, și atunci vorbea mult, râdea, iar în ultima parte a cinei cânta și se balansa cam greoi printre dansatoare. Era plăcut în societate, dar Gaia, mereu cu ochii pe el, îl mustra din priviri sau țuguindu-și buzele subțiri. Gaia era o provincială ridicată dintr-o familie parvenită, tatăl ajungând cavaler (ordinul equites) prin afaceri cu pământ și sclavi, dar neobținând decât mici funcții locale. De el nu se prinseseră cursurile de retorică. La fel se întâmplase și cu cele patru fete ale cuplului, care nu luau în considerare indicațiile mamei. Trăind departe de un oraș mai mare, educația clasică a femeii romane (castitatea, torsul lânii și creșterea copiilor) nu a făcut casă bună cu fetele care alergau cât era ziua de mare pe coclauri.

Bucătar de închiriat

Prezentarea felului întâi a stârnit ovațiile invitaților și plăcerea lui Patrocle, mândru de a avea un bucătar atât de bun, închiriat pe bani grei de la un senator. În mijlocul unui platou mare trona un flamingo fript, înconjurat de potârnichi și ornat cu un sos aromat. După ce au gustat din minunea de friptură, câteva soții curioase din rândul mesenilor au cerut cu insistență să-l cunoască pe bucătar și să obțină rețeta. S-a negociat cu glume și zâmbete, „artistul” a fost adus și a spus dintr-o suflare rețeta, pe care o știa de la marele maestru Apicius:

Am jumulit pasărea, am spălat-o și apoi am legat-o, după care am așezat-o într-o tavă adâncă și am acoperit-o cu apă sărată. Am adăugat mărar, câteva picături de oțet și am lăsat carnea să fiarbă la foc mic. Când s-a frăgezit, în apa de fiert am adăugat făină și am amestecat-o cu lingura până ce totul s-a transformat într-un sos. Am adăugat condimentele, iar la final am așezat carnea pe un platou, turnând deasupra sosul și adăugând curmale. Desigur, a păstrat un secret: compoziția sosului. Bucătarul s-a înclinat și a cerut voie să se retragă. Lumea a înțeles că secretele bucătăriei nu se divulgă, ci se transmit din tată în fiu.

O întrebăm pe distinsa invitată care dintre personajele povestirii sale îi place cel mai mult. ”Ca personaj, îmi place Lucreția”, afirmă. Dar dacă ar fi trăit în Roma antică, ce statut ar fi preferat să aibă? ”Este de preferat ca statutul meu în Roma antică să fi fost de persoană aparținând clasei nobiliare pentru a avea acces la cultură.”
(Sfârșitul primei părți și al primei rețete. Continuarea în ediția din 30 mai 2024)

                                                  A consemnat Leonida Corneliu Chifu, pornit în căutarea secretului lui Apicius

mai mult
ActualitatePromovate

Întâlnire cu părintele Josiah Trenham din California, SUA

by Redacție 24PH Arte on
WhatsApp Image 2024-05-21 at 09.04.33

Zilele trecute, sute de bucureșteni au avut marea binecuvâtare de-a participa la sărbătoarea duhovnicească prilejuită de întâlnirea cu un preot ortodox viu, educat, dar mai ales iubitor de Dumnezeu: părintele Josiah Trenham din California.

Soț, dascăl, apologet și tată a zece copii, acest vorbitor a fascinat vreme de aproape patru ore (de la 17:30 până la 21:30) o sală arhiplină. Invitatul nostru a fost aplaudat la scenă deschisă.

Ce au apreciat oamenii? Echilibrul între dragostea de oameni și misiunea rostirii adevărului. Tineri și vârstnici s-au hrănit din simplitatea lucidă și adâncimea profetică a unor cuvinte rostite de cineva care a citit nu doar Evanghelia, epistolele pauline, dialogurile lui Platon sau operele sf. Ioan Gură de Aur, ci și textele semnate de A. Huxley, Klaus Schwab sau Yuval Harari.

Am văzut în sală oameni civilizați, bărbați cuviincioși și femei credincioase, îngrijorați de noua direcție ideologică a Occidentului. Au pus întrebări mame care țineau la sân un copil sugar. Au cerut autografe zeci de studenți fascinați de carisma și personalitatea unui slujitor al altarului venit din Statele Unite pentru a ne invita să asumăm bătăliile spirituale ale veacului fără să lepădăm vreodată credința-n Iisus Hristos.

Mă știu cu Părintele Josiah Trenham din anii studenției petrecuți la Durham, acum aproape un sfert de veac. Ne-am întâlnit la seminariile de patristică ale lui Andrew Louth, dar și la mănăstirea din Essex fondată de arhimandritul Sofronie Saharov.

În interacțiunile noastre informale am putut aprecia mai ales atenția, naturalețea și cumpătarea unui om care a împăcat inteligența cu înțelepciune. Nimic flashy sau trendy. Ortodoxia poate fi deschisă, fără să-și piardă integritatea.

Pentru asemenea descoperiri, suntem deplini recunoscători.

Mulțumesc Estera Dalca și tuturor voluntarilor care s-au dăruit pentru reușita acestui eveniment.

Via Mihail Neamțu

mai mult
CreștinătatePromovateSfinții zilei

Predică la Sărbătoarea Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin şi mama sa, Elena – Pr. Vasile Gordon

by Redacție 24PH Arte on
sfintii_mari_imparati_si_intocmai_cu_apostolii_constantin_si_mama_sa_elena_2

Predică la Sărbătoarea Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin şi mama sa, Elena – Pr. Vasile Gordon

„Cel ce chipul Crucii strălucind pe cer mai mult decât soarele l-ai văzut şi biruinţa semnului Domnului bine ţi-a descoperit, cu care întrarmându-te pe toţi vrăjmaşii i-ai biruit, acum şi nouă celor ce plecăm genunchii înaintea icoanei tale, Sfinte Împărate Constantin, dă-ne, împreună cu buna ta maică, Elena împărăteasa, ajutor celor ce cântăm vouă: Bucuraţi-vă, părinţi ai creştinilor!”.

„Cel ce chipul Crucii strălucind pe cer mai mult decât soarele l-ai văzut şi biruinţa semnului Domnului bine ţi-a descoperit, cu care întrarmându-te pe toţi vrăjmaşii i-ai biruit, acum şi nouă celor ce plecăm genunchii înaintea icoanei tale, Sfinte Împărate Constantin, dă-ne, împreună cu buna ta maică, Elena împărăteasa, ajutor celor ce cântăm vouă: Bucuraţi-vă, părinţi ai creştinilor!”.

Iubiţi credincioşi,

Cuvintele pe care le-aţi auzit alcătuiesc primul condac din Acatistul Sfinţilor Împăraţi pe care noi îi cinstim astăzi, alături de întreaga creştinătate dreptmăritoare. Întrucât vă este cunoscută, în general, viaţa şi exemplara lor osteneală, ne-am gândit să evocăm doar câteva dintre cele mai semnificative fapte, mergând pe firul Acatistului, pe care, dacă nu l-aţi citit până acum, vă îndemnăm să-l citiţi, atât ca zăbavă de rugăciune, cât şi ca semn de cinstire şi preţuire pentru sfinţii pomeniţi.

Căci Acatistul, minunată împletire de cântări şi rostiri liturgice, rânduite în condace şi icoase, exprimă într-o formă poetică, plină de evlavioasă simţire, faptele pentru care Biserica le-a rânduit zi specială de pomenire, în fiecare an.

Alegem, aşadar, câteva fragmente, pe care le vom explica pe scurt, mai ales din punct de vedere istoric, utilizând cu precădere scrierea episcopului Eusebiu de Cezareea, vieţuitor şi el în secolul al IV-lea, „Viaţa lui Constantin cel Mare” (P.S.B., vol. 14, trad. R. Alexandrescu, Bucureşti, 1991, p. 63-188):

– Bucură-te, al creştinilor numit de noi tată…

Dumneavoastră ştiţi că până la anul 313, când împăratul Constantin a dat un edict de libertate, creştinii au fost crunt persecutaţi de împăraţii păgâni, fiind nevoiţi de multe ori să se ascundă sub pământ, în catacombe, pentru a se putea ruga. Uneori erau descoperiţi şi acolo, iar persecutorii, în neomenia lor, astupau gurile de intrare cu nisip, creştinii murind asfixiaţi. Alteori erau arşi de vii prin incendierea bisericuţelor în care participau la Sfânta Liturghie.

Vă amintiţi, de asemenea, că persecutorii foloseau cele mai diabolice chinuri pentru a-i înspăimânta: erau unşi cu smoală, puşi pe stâlpi, li se dădea foc, arzând ca nişte torţe, spre a lumina calea pe unde aveau să treacă ei, puternicii zilei; alteori creştinii erau îmbrăcaţi, în bătaie de joc, cu piei de oaie şi azvârliţi în arene unde se dădea drumul fiarelor spre a-i sfâşia. Şi multe alte asemenea îngrozitoare forme de persecuţie.

De aceea, pe bună dreptate, când au primit libertate, când li s-a dat voie să-şi construiască Biserici, cu ajutor chiar de la împăratul Constantin, creştinii au văzut în el un TATĂ, aşa cum frumos glăsuieşte Acatistul.

– Bucură-te că pe Maxenţiu, prin puterea cinstitei cruci l-ai biruit…

Cine nu cunoaşte lucrarea lui Dumnezeu prin care împăratul Constantin a biruit pe Maxenţiu, cel care la Roma trăia în desfrânări, ocupându-se cu vrăjitoria şi sărăcindu-şi supuşii până la înfometare?

Neputând suferi barbariile acestui nemernic, Constantin s-a rugat Domnului să-l ajute a-l birui. Mai departe îl lăsăm pe Eusebiu de Cezareea să vorbească: „Şi cum şedea împăratul înălţând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn – dacă l-am fi aflat din gura altcuiva – poate că nu ne-ar fi tocmai uşor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuşi împăratul ne-a dăstăinuit nouă, cu puterea jurământului, cine, mă întreb, s-ar mai îndoi?… Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi o dată cu ea, putuse desluşi cuvintele: „En tu to nika” („întru acesta vei învinge”)…

– Bucură-te, că singur Domnul Iisus în vis ţie s-a arătat…

Cuvinte pentru care acelaşi Eusebiu are următoarea explicaţie: „Această arătare (de pe cer) îl descumpănise, neputându-i el pricepe tâlcul. Or, tot cugetând la ea şi adâncindu-se el în gânduri, dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai înainte pe cer…”.

Urmarea se cunoaşte: împăratul a poruncit să fie cusut semnul sfintei cruci pe steaguri şi pe hainele ostaşilor, biruindu-l pe Maxenţiu şi intrând triumfal în Roma unde, zice Eusebiu „a înălţat chiar în inima oraşului un monument triumfal…”.

Iar în mâna propriei statui a poruncit să se aşeze o lance lungă în chipul crucii, iar pe soclu să se sape următoarea inscripţie, cu litere latine: „Prin acest semn mântuitor – adevărata dovadă a bărbăţiei – am izbăvit eu oraşul vostru de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea; şi izbăvindu-vă, am redat atât senatului cât şi poporului roman însemnătatea şi strălucirea de odinioară”.

– Bucură-te, că soborul cel dintâi al celor 318 sfinţi părinţi cu porunca ta în Niceea s-au adunat…

Cuvinte care amintesc de Sinodul I ecumenic, din anul 325, la care a fost condamnat Arie ereticul, iar Iisus Hristos a fost mărturisit ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, alcătuindu-se prima parte a Crezului, aşa cum îl rostim şi noi, la fiecare Sfânta Liturghie.

– Bucură-te, că întocmai cu Apostolii, de la Dumnezeu eşti cinstit…

Mărturisire prin care Biserica recunoaşte înălţimea faptelor sfântului împărat, socotit – pe bună dreptate – în şirul apostolilor.

Acatistul conţine cântări şi laude şi pentru sfânta sa maică, evlavioasa Elena, cea care a avut o mare înrâurire asupra fiului ei, dar şi asupra multor păgâni care, căutând la exemplul ei minunat, au îmbrăţişat creştinismul, precum glăsuieşte un vers din Icosul al 3-lea: „Bucură-te că păgânii, căutând la tine, creştini s-au făcut…”.

Transcriem, mai departe, alte câteva versuri din Acatist, însoţindu-le cu mici explicaţii:

– Bucură-te că-n Ierusalim optsprezece Biserici ai zidit…

Vers care aminteşte de călătoria împărătesei la locurile sfinte, de faptul că a făcut săpături pe Golgota descoperind, în anul 327, Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Domnul, că pe acel loc a zidit o frumoasă Biserică, alături de alte 17 în Ţara sfântă.

– Bucură-te că întotdeauna pe săraci i-ai miluit…

Evlavia împărătesei era pururi însoţită de acte de milostenie, precum ne încredinţează istoricul Eusebiu: „Cel mai mult îşi arăta dărnicia înaintea săracilor celor goi şi neajutoraţi: faţă de către unii, cu daruri de bani; altora împărţindu-le cu prisosinţă veşminte ca să-şi acopere trupul. Pe câte unii i-a scăpat din închisoare; a slobozit de prigoană pe mulţi asupriţi; în sfârşit, câte unora le-a trimis vorbă să se întoarcă din surghiun…”.

Merita cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta extraordinară, înveşmântată simplu şi modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei, vădindu-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin tot soiul de fapte bine-plăcute Lui”.

Iubiţi credincioşi,

Aceste evocări din Acatist, completate cu mărturiile istorice pe care le-aţi auzit, sunt doar frânturi din multele fapte pe care sfinţii cinstiţi de noi astăzi le-au săvârşit, fapte înscrise cu litere mari în cartea de aur a creştinismului.

Ştiţi prea bine că Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt foarte iubiţi şi de neamul nostru românesc, una din dovezi fiind marea răspândire a numelui lor, nume cu preafrumoasă semnificaţie.

Astfel, Constantin are la bază adjectivul „constans” = constant, ferm, statornic, iar Elena din gr. eleni = torţă, făclie, strălucirea soarelui (Tatiana Petrache, Dicţionar enciclopedic al numelor de Botez, „Anastasia”, Bucureşti, 1998).

Vă îndemnăm încă o dată să vă faceţi timp, chiar astăzi, spre a citi în întregime Acatistul sfinţilor pomeniţi, spre a va îndulci de frumuseţea duhovnicească a cuvintelor ce-l alcătuiesc, o dată cu împrospătarea în memorie a faptelor strălucite descrise în versurile lui.

Acatistul se încheie cu o rugăciune pe care o socotim acum întru totul potrivită să încheie smeritul nostru panegiric: „Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, cei ce sunteţi mai cinstiţi decât toţi împăraţii, aleşii lui Dumnezeu, căzând înaintea voastră cu lacrimi vă rugăm: daţi-ne mângâiere şi nouă celor ce suntem în necazuri; voi sunteţi mijlocitori înaintea Sfintei Treimi şi puteţi să ne ajutaţi nouă. Auziţi-ne şi pe noi acum, alungaţi de la noi necazurile şi nevoile ce vin asupră-ne în această vremelnică viaţă şi vindecaţi neputinţele noastre, tămăduiţi bolile noastre, potoliţi răutatea noastră, izgoniţi pe vrăjmaşii noştri văzuţi şi nevăzuţi. Daţi-ne nouă ca în pace şi linişte să trăim; ajutaţi-ne cu sfintele voastre rugăciuni. Pentru mântuirea sufletelor noastre faceţi milă cu noi acum, când cu frică şi cu umilinţă grăim către voi aşa: Bucuraţi-vă, părinţi a creştinilor”. Amin.

mai mult
ActualitatePromovate

Denumirile geografice din R. Moldova vor fi scrise în limba română

by Redacție 24PH Arte on
16c03ad86175548b9f6a446dcb40f0d3

Denumirile geografice din R. Moldova vor fi scrise în limba română

Denumirile geografice de pe teritoriul țării, precum toponimele, elementele naturale, zonele istorice și culturale, vor fi scrise în limba română. În ariile locuite de minorități naționale și dacă există o cerere suficientă, denumirile geografice se vor indica în română și în limbile minoritare vorbite de către locuitori.

Denumirile geografice din R. Moldova vor fi scrise în limba românăImagine simbol

Acest lucru este stipulat în Legea cu privire la denumirile geografice, care a fost publicată astăzi în Monitorul Oficial, transmite Știri.md cu referire la Moldpres.md.

Noua lege are ca scop asigurarea standardizării, utilizării și protejării denumirilor geografice pentru dezvoltarea și promovarea patrimoniului natural, turistic, cultural și istoric al țării noastre.

Documentul reglementează modul de atribuire a denumirilor geografice și de redenumire a obiectelor geografice amplasate în limitele administrativ-teritoriale ale R. Moldova. Potrivit noii legi, va fi constituită Comisia națională pentru denumiri geografice, un organ colegial cu statut consultativ, creat pe lângă Agenția Geodezie, Cartografie și Cadastru.

Legea cu privire la denumirile geografice va intra în vigoare la expirarea a trei luni de la data publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a noii legi, Guvernul va aproba actele normative necesare executării prevederilor acesteia.

R. Moldova nu a avut, până în prezent, un cadru normativ care să reglementeze domeniul denumirilor geografice. De acest lucru se ocupa, începând cu anul 1990, Academia de Științe a Moldovei.

Sursă: https://stiri.md/article/social/denumirile-geografice-din-r-moldova-vor-fi-scrise-in-limba-romana/

mai mult
CreștinătatePromovate

Predică la Duminica a III-a după Paşti – a Mironosiţelor – Pr. Vasile Gordon

by Redacție 24PH Arte on
duminica_a_iii-a_dupa_pasti_-_a_mironositelor_1

Predică la Duminica a III-a după Paşti – a Mironosiţelor – Pr. Vasile Gordon

Aceste femei curajoase devin primele vestitoare ale celei mai mari minuni din istoria mântuirii: învierea.

Hristos a înviat!

Iubiţi credincioşi,

În duminica de astăzi aducem un pios omagiu femeilor mironosiţe, cele dintâi vestitoare ale Învierii Domnului. Ştim din Sfintele Evanghelii că trupul Domnului Iisus Hristos a fost înmormântat în grabă, în ziua de vineri (pe care noi o numim acum a patimilor), ritualul ungerii, specific iudeilor, nefăcându-se complet. Sâmbăta nu era îngăduit a se face nici o lucrare care presupunea efort fizic, legea iudaică fiind extrem de aspră în această privinţă: nu era voie să se facă mai mult de 2000 de paşi.

De aceea, abia a treia zi, duminica, întâia a săptămânii, femeile au mers la mormânt spre a împlini cele cuvenite pentru ungere. Ştim cu toţii care a fost urmarea: au găsit mormântul gol! Domnul înviase! Le-a vestit învierea şi îngerul, dar şi-au adus aminte şi de cuvintele Mântuitorului care spusese: „După trei zile Mă voi scula!” (Matei 16, 21).

Astfel, aceste femei curajoase devin primele vestitoare ale celei mai mari minuni din istoria mântuirii: învierea.

 

Iubiţi credincioşi,

Cine au fost, de fapt, aceste femei? Care este numele lor, ce ştim despre ele şi cum au ajuns să aibă zi osebită pentru pomenire? La aceste întrebări vom încerca să răspundem, cu ajutorul Domnului, în cele ce urmează.

Pentru fiecare dintre ele avem mărturii în Sfânta Scriptură: pentru unele directe, pentru altele indirecte. Astfel, când vorbesc despre Învierea Domnului şi despre intenţia femeilor de a unge Trupul Domnului, evangheliştii pomenesc patru nume: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa (numită şi „cealaltă Marie”), Salomeea şi Ioana.

Toate patru sunt amintite în legătură cu lucrarea de mirungere pe care intenţionau s-o facă. Despre celelalte femei avem mărturii indirecte: Suzana (Luca 8, 3), Marta şi Maria, surorile lui Lazăr din Betania (Ioan 11, 1).

Şi acum socotim potrivit a spune câteva cuvinte despre fiecare dintre ele:

Maria Magdalena a fost femeia din care Mântuitorul scosese şapte demoni (Luca 8, 3), până la întâlnirea cu Iisus fiind stăpânită, aşadar, de duhuri necurate, ducând o viaţă uşoară. Originară din localitatea Magdala, nu departe de Capernaum, fusese căsătorită de mai multe ori, alunecând pe panta păcatului precum piatra se rostogoleşte pe pantele pământului. Dar piatra se opreşte, totuşi, undeva. Aşa a fost şi cu viaţa Mariei Magdalena.

Tâlcuitorii biblici spun că ea ar fi fost „femeia păcătoasă” care a spălat picioarele Mântuitorului cu lacrimi în casa lui Simon Fariseul din Capernaum (Luca 7, 36-48). Ei i-ar fi adresat Mântuitorul cuvintele: „Iertate îţi sunt păcatele tale. Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”. Din această clipă Maria a devenit, astfel, alături de alte femei cucernice, deosebit de ataşată de Cel Care o vindecase şi i-a redat demnitatea vieţii.

Îl va urma îndeaproape, iar evangheliştii au notat răsplata pe care Domnul i-a dat-o pentru râvna ei deosebită: a fost prima care s-a învrednicit să-L vadă după Înviere. Ştim, desigur, din tradiţie că Maicii Sale se arătase mai întâi. Fapt firesc, de aceea nici nu mai este menţionat de evanghelişti. Dar, iată, că după Maica Domnului, Maria Magdalena a fost cea dintâi dintre mironosiţe care L-a văzut înviat.

Devine apoi o propovăduitoare neobosită a învierii, vestind întâi apostolilor, apoi altora nemenţionaţi în Evanghelii, dar pomeniţi în tradiţii demne de crezare. Preotul scriitor Em. Copăceanu a adunat relatările despre această extraordinară femeie într-un interesant roman, cu titlul „Maria Magdalena”. Între altele, notează de exemplu că Maria, neîmpăcată cu decizia nedreaptă a lui Pilat în „procesul” Mântuitorului, l-a reclamat personal la Roma. Pilat a fost chemat aici, a fost judecat şi exilat la Lugdunum (Lyonul de azi), unde mai apoi s-a sinucis, frământat de remuşcări.

În sfârşit, mai ştim că această femeie curajoasă a propovăduit şi în alte ţinuturi, murind la Efes. Biserica nu i-a uitat pilduitoarea ei râvnă şi i-a fixat zi anuală de pomenire la 22 iulie.

Maria lui Cleopa, numită şi „cealaltă Marie” (Matei 28, 1), era verişoară cu Maica Domnului şi mamă a „fraţilor Domnului” (în fapt verişori): Iacov, Iuda, Iosi şi Simon.

Ioana era soţia lui Huza, un iconom al lui Irod (Luca 24, 10). Ataşamentul ei faţă de Mântuitorul ne arată următorul lucru: creştinismul a pătruns, încă de la început, chiar în casele regale.

Salomeea, pomenită de evanghelistul Marcu (16, 1), era soţia lui Zevedeu şi mamă a „fiilor lui”, Iacov şi Ioan. Ea este cea care I-a cerut Mântuitorului ca aceşti fii să stea unul de-a dreapta, altul de-a stânga Lui, în împărăţia Sa (Matei 20, 21), ca orice mamă grijulie care doreşte cel mai bun loc pentru copii.

Susana, pomenită de evanghelistul Luca (8, 3) alături de Ioana lui Huza, care slujeau „din avutul lor” pe Mântuitorul şi pe ucenicii Lui.

Marta şi Maria pot fi socotite, pe bună dreptate, în rândul femeilor mironosiţe, întrucât în casa lor din Betania, Mântuitorul poposea adeseori şi mai ales pentru faptul că Maria săvârşise aici ungerea cu mir a Domnului, prevestind astfel moartea şi îngroparea Lui (Ioan 12, 3).

 

Iubiţi credincioşi,

Am pomenit, aşadar, câteva nume şi câteva lucruri legate de femeile mironosiţe. Vor fi fost, desigur şi alte femei ataşate de Mântuitorul şi misiunea Sa, pe care nu le cunoaştem cu numele. Fiecare a avut, însă, partea ei de lucru în ogorul propovăduirii, constituind un model admirabil pentru femeile creştine din toate timpurile.

Unele au avut o lucrare mai contemplativă, cum este cazul Mariei, sora lui Lazăr. Altele, precum Marta, cealaltă soră, o lucrare practică. Amândouă lucrările se completează reciproc, fiind necesare pentru împlinirea misiunii creştine în lume…

Iată, în acest sens, o pildă din Pateric: A venit un frate la Avva Siluan din muntele Sinai şi văzând pe fraţi că lucrează cu mâinile a zis bătrânului: nu lucraţi mâncarea cea pieritoare, că Maria partea cea bună şi-a ales (cf. Ioan 10, 42). Zis-a bătrânul ucenicului său Zaharia: Zahario, dă fratelui nou venit o carte şi îl pune într-o chilie care nu are nimic! Deci când a sosit ceasul al nouălea, lua seama la uşă, de vor trimite să-l cheme ca să mănânce. Iar după ce nu l-a chemat nimeni, sculându-se a venit la bătrânul şi l-a întrebat: nu au mâncat fraţii azi, Avvo? Ba da, au mâncat, i-a răspuns bătrânul. Pe mine de ce nu m-aţi chemat? Zisu-i-a lui: fiindcă tu om duhovnicesc eşti. Tu partea cea bună ţi-ai ales! Atunci fratele, venindu-şi în fire, a zis: iartă-mă, Avvo! I-a zis lui bătrânul: Amin!

Precum vezi, negreşit are trebuinţă Maria de Marta, căci prin Marta se laudă Maria.

 

Iubiţi ascultători,

De încheiere, vom mărturisi că femeile mironosiţe, admirabile propovăduitoare, sunt pentru noi nu numai exemple demne de urmat. Ele sunt totodată şi sfinte, rugătoare înaintea tronului Preasfintei Treimi.

Pentru aceea ne adresăm lor acum să mijlocească înaintea Bunului Dumnezeu ca să ne învrednicească şi pe noi să-L mărturisim cu tărie pe Hristos Cel Înviat, precum ele pilduitor au făcut-o. Strigăm, aşadar, o dată cu femeile mironosiţe: HRISTOS A ÎNVIAT!

mai mult
PoeziePromovate

Balada unei scoici visătoare

by Redacție 24PH Arte on
plaja-scoici-5

Ce figuri de stil vi se par mai relevante și care este mesajul poeziei?

Balada unei scoici visătoare

Vină odată, dulce himeră,
Firule-de-nisip-princiar,
Şi-n trupul meu cu iluzii de sferă
Împlîntă lancea ta de cleştar.

În nămol, sub o tijă de nufăr,
Te-aştept zi şi noapte, te-aştept;
Se-nroşeşte apa cînd sufăr,
Perla lunii îmi sîngeră-n piept.

Confundă mlaştina cu oceanul.
Între liane, moluşte şi peşti,
Trece ziua, săptămîna şi anul
Şi-mi subţie credinţa-n poveşti.

Îndurerează biologia mea visătoare,
Sîngerosule, tandrule Cavaler,
Să-mi curgă carnea spre-ascunse tipare
De dor, de-armonii şi mister.

Pune în ordinea mea firească o altă
Ordine, decît în coralii comuni –
Să se cutremure mediocra apă din baltă
De puterea nemaivăzutei minuni!

Arcadie Suceveanu, ,,Cafeneaua Nevermore”, Chișinău, 2011

https://www.facebook.com/groups/gramaticalimbiiromane1/permalink/7899964613376320/?rdid=fwkCDCECDMxArxbj

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialePromovate

Recital din creația scriitoarei Evelyne Maria Croitoru

by Redacție 24PH Arte on
WhatsApp Image 2024-05-18 at 13.22.39

În luna florilor, pe 27 mai, ora 17, vă invităm să trăim cuvintele în GRĂDINA INIMILOR, un recital de muzică și poezie din creația scriitoarei EVELYNE MARIA CROITORU!


Invitați:
• Evelyne Maria Croitoru, poetă, eseistă, cronicar literar, realizatoare de emisiuni TV de cultură, membră a Uniunii Scriitorilor din România
• Anca Roxana Constantin, actriță și specialist în marketing la Teatrul Național București
• Ion Marinescu Tzurlă, muzician, membru al Uniunii Muzicologilor și Compozitorilor din România
• Nicu Șandru, profesor de flaut, chitară și pian, instrumentist

Eveniment organizat de Biblioteca ”Județeană N.Iorga” Prahova și de Cenaclul literar I.L.Caragiale Ploiești, sub egida Asociației Culturale 24PHarte

Nu există patriotism fără patrimoniu

mai mult
CreștinătatePromovate

Episcopia Daciei Felix transmite un comunicat în contextul restricționării accesului Patriarhului Serbiei în Kosovo

by Redacție 24PH Arte on
Catedrala-din-Varset.jpg

Episcopia Daciei Felix transmite un comunicat în contextul restricționării accesului Patriarhului Serbiei în Kosovo

Biroul de presă al Episcopiei Daciei Felix a transmis joi un comunicat referitor la anunțul, publicat marți pe site-ul oficial al Bisericii Ortodoxe Sârbe, despre restricționarea accesului în provincia Kosovo pentru Patriarhul Porfirie al Bisericii Ortodoxe Sârbe și mai mulți ierarhi sârbi.

„Ne exprimăm mâhnirea cu privire la cele întâmplate, dar și tristețea față de faptul că Biserica Ortodoxă Sârbă și credincioșii acesteia au devenit victime colaterale ale neînțelegerilor ivite pe plan politic”, transmite Episcopia Daciei Felix.

„În aceste momente de incertitudine și tensiune, cu nădejdea că «Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc» (Romani 8, 28), ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, «pacea noastră» (Efeseni 2, 14), să dăruiască înțelepciune și înțelegere factorilor de decizie politici, dar și sprijin, speranță și mângâiere tuturor clericilor și credincioșilor ortodocși sârbi afectați de aceste neînțelegeri”, se mai afirmă în comunicatul Episcopiei Dacia Felix.

Patriarhul Porfirie și mai mulți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe au fost împiedicați de autoritățile kosovare să treacă granița în Provincia Kosovo, pentru a participa la sinodul anual, organizat în mod tradițional la Mănăstirea Peć, fostă reședință patriarhală.

În comunicatul Patriarhiei Serbiei referitor la această situație se face apel către factorii internaționali care pot gestiona situația din Kosovo să ia atitudine și „să facă tot ce le stă în putință pentru a pune capăt încălcării flagrante a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ale poporului sârb”.

Episcopia Daciei Felix este eparhie a Bisericii Ortodoxe Române dedicată românilor din comunitățile istorice din Serbia – Voivodina (Banatul Sârbesc) și Timoc.

Sursă foto: Banatulazi.ro

mai mult
ActualitatePromovate

212 ani de la prima anexate a Basarabiei

by Redacție 24PH Arte on
WhatsApp Image 2024-05-17 at 09.53.31

16 mai 2024 – 212 ani de la prima anexare a Basarabiei, survenită ca o urmare a semnării Tratatului de Pace de la București, la hanul lui Manuc Bei, dintre Imperiul Rus și cel Otoman, după șase ani de război.

În ziua de 16 mai 1812, Prutul a devenit pentru prima dată graniță între români. Prin acest act Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus partea de est a Țării Moldovei, denumită integral Basarabia în mod abuziv, doar partea sudică a teritoriului purtând acest nume. Imperiul Otoman a încălcat dreptul internațional căci nu putea să cedeze teritoriul unui stat vasal, care avea un grad mare de autonomie, dar n-a contat pentru Rusia țaristă, care a pretins Basarabia.

De atunci au început suferințele pentru populația Basarabiei, care a fost supusă unui proces intensiv de rusificare culturală.
Administrația, biserica și școala treptat au ajuns să fie exclusiv în limba rusă până în 1918. Teritoriul Basarabiei a fost colonizat în această perioadă de elemente etnice alogene dintre cele mai diverse, însă o pondere mai mare au ajuns să o aibă rușii, ucrainenii și evreii, dar au fost colonizați și germani, francezi, elvețieni, găgăuzi sau bulgari în partea de sud, doar pentru a diminua în statistici procentajul românilor, ceea ce aproape le-a reușit. În pofida acestor politici de deznaționalizare, românii, din mediul rural în special, au rezistat și au păstrat limba și tradițiile românești.

❕Am comemorat tragicul eveniment în ????Iași, unde am ținut un minut de reculegere la Troița Basarabiei din Copou și am depus flori în semn de doliu și la????Cluj, unde am împărțit pliante pentru a reaminti trecătorilor despre această zi neagră din istoria noastră și am depus flori la Monumentul Eroilor. Avem speranța că am reușit să stârnim în sufletul celor care ne-au primit mesajul și au ascultat explicațiile noastre un fior al unității râvnite de oricine simte românește.

16 mai este o zi de tristă amintire pentru națiunea română și o zi de doliu național!

 

#ligastudentilor

Via Liga Studenților – LS Iași

mai mult
Cenaclul I.L. CaragialePromovate

Seara de aseară la Cenaclul Literar I.L. Caragiale – Ploiești

by Redacție 24PH Arte on
WhatsApp Image 2024-05-14 at 21.58.22

 Seara de aseară la Cenaclul Literar I.L. Caragiale – Ploiești 13.05.2024

Ședința s-a desfășurat la Filarmonica Paul Constantinescu – Ploiesti, gazda noastră primitoare. Programul a cuprins rubricile obișnuite. Pentru că a fost ZIUA DORULUI, la rubrica „Cel mai recent poem” ne-au delectat cu versuri inspirate: Sorana Brucãr („Dorul”, „Aripa recunoașterii”), Luminita Bratu („Zile ploioase”), Emilia Luchian („Taseografie” inspirată de titlul filmului lui Gabriel Comanroni) și Doina Ofelia Davidescu („Cumva”). „Lecția de poezie” a fost deschisă de Luminița Bratu, care ne-a prezentat un frumos și sensibil poem, „Lacrima templului” din volumul „Și valurile râd”, semnat de Ioan Vintilă Fintiș. Daniela Ionita ne-a provocat lecturând în traducere proprie, versurile cântecului „Gol”, prezentat în cadrul Concursului Eurovision de anul acesta de către reprezentantul Letoniei. Mesajul versurilor este asociat de către colega noastră cu viziunea postmodernistă a viitorului valorilor: un fir foarte subțire, deasupra unui hău adânc. Pornind de la acestea și considerând ca fiind de interes pentru audiență, Daniela Ioniță ne-a făct cunoscută pasiunea sa veche și puternică față de acest concurs, subliniind ca fiind destul de important impactul cultural, politic și social al acestuia asupra lumii de azi. Astfel că Cicero, care aștepta cu nerăbdare cele „11 minute de Istorie” pentru a ne desconspira sistemul alegerilor propriu epocii sale, a cedat cu eleganță Danielei Ioniță, timpul alocat istoriei.

Partea a doua a ședinței a fost rezervată integral colegului Gabriel Comanroni, care ne surprinde plăcut și provocator la rubrica sa, „ CineMartor”, cu propunerea filmului serial, în opt episoade, „Ripley”. Creat, scris și regizat de Steven Zaillian, după romanul polițist al Patriciei Highsmith. Interpretarea magistrală a lui Andrew Scott, intrat perfect în pielea personajului principal, Tom Ripley, depășește interpretările colegilor de breaslă din ecranizările anterioare. Tânărului sărac dar deosebit de ambițios i se oferă prin ceea ce putem numi „o ocazie unică a vieții” posibilitatea de a parveni într-un mod rapid și elegant către viața de huzur visată. Este angajat de un mare magnat să-i găsească și să aducă pe căi bune fiul risipitor, împotmolit într-un trai luxos, lipsit de griji, în fermecătoarea și însorita Italie. Job-ul i se potrivește mănușă lui Tom. Filmul realizat în alb și negru, dă note de mister, subliniază perfect drama, momentele cheie dar și caracterele personajelor. Elementul „noir” este sugerat accentuat în imagini fără echivoc. Astfel, dacă plouă, imaginea lui Tom reflectată de băltoacele de pe trotuar este sugestivă. Decorurile, imaginile și fiecare cadru al lui Robert Elswit amintesc de Caravaggio. Realismul, estetica și atmosfera noir a lui Alfred Hitchcock se regăsește în detaliile mici și evoluția personajelor. În încheiere, Gabriel Comanroni conchide că deși Replay este o adaptare americană, surprinde prin reamintirea farmecului cinematografiei italiene a anilor 60, creând un spectacol estetic inedit. Trailerul prezentat nu a făcut decât să confirme expunerea și să incite la vizionare.

„ZAȚ LA MICUL DEJUN”, un film de 17 minute, inspirat de piesa de teatru „Before Breakfast” a lui Eugene O’Neill, a continuat partea dedicată filmului. Realizat de Gabriel Verman/Comanroni, în colaborare cu Simona Onuțu, în rol principal. De la primele cadre, suntem invitați la viața netrucată a unui cuplu contemporan, cu probleme creatoare de abis. Personajul feminin surprinde prin conversația cu un interlocutor aparent absent. Decorul minimalist al unei garsoniere fără prea mare confort, de la ultimul etaj al unui bloc, este completat de imaginea dezolantă a teraselor și acoperișurilor de o monotonie tristă din jur. Imaginea răsturnată a pașilor desculți sugerează fără echivoc o viață dată peste cap. Repetarea cadrelor sugerează rutina nefericită, aducătoare de exasperări a luptei în doi, alimentată de spulberarea rând pe rând a speranțelor. Căderea luminii în filmul realizat în alb și negru, nu este întâmplătoare, scoate în evidență dramatismul. Finalul tragic, determinat de cavalcada reproșurilor, este un final al disperării, al ratării, inevitabil.

Filmul ne-a scos din zona de confort, ne-a emoționat, ne-a plăcut. După câteva secunde de tăcere, auditoriul prezent s-a animat într-o discuție interesantă. Daniela Ioniță a făcut referire la existențialismul lui Samuel Becket, subliniind că imaginea completează drama și acțiunea. A remarcat de asemenea că partenerul este prezent prin absență, iar tăcerea spune întotdeauna ceva. Doina Ofelia Davidescu a observat și apreciat concizia, concentrarea ideilor în cele 17 minute într-un „Multum in parvo”, autentic.

La poza de grup de la sfârșitul ședinței comentariile încă nu se terminaseră.

Au participat: Alice Neculea, Maria Bem , Luminița Bratu, Emilia Luchian, Daniela Ioniță, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Constantin, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu, Dan Manoliu, Chifu Leonida Corneliu, Gabriel Comanroni.
Foto/film: Gabriel Comanroni & Dan Simionescu

Sub egida 24pharte.ro
Președinte Ioan Vintilă Fintiș
Amfitrion Leonidas Chifu
Lector/realizator de film, Gabriel Comanroni.

Nu există patriotism fără patrimoniu

mai mult
1 … 34 35 36 37 38 … 264
Page 36 of 264