Apoteoza cuvîntului

Acestea două, hiper-reflexivitatea și alienarea, sînt trăsăturile-cheie pe care schizofrenia le are în comun cu (post)modernismul artistic, literar și filozofic, spune Louis Sass în volumul Madness and Modernis

Text: Laura Carmen CUȚITARU 

Sursă: https://www.dilema.ro/la-fata-timpului/apoteoza-cuvintului?

Antonin Artaud, poet și dramaturg avangardist bolnav de schizofrenie, povestește că a văzut, într-un episod psihotic, cum propria-i față se detașează de cap și se îndepărtează, plutind, ca o mască sau ca o „membrană lubrifiantă”; în altul, însăși conștiința pățește același lucru, poetul descriind „radiculele care tremură la coada ochilor minții”. Într-o astfel de stare intens patologică de hiper-reflexivitate, de hiper-cerebralism, atenția suferindului se întoarce dinspre lume către sine, capabilă fiind să decupeze și să obiectifice cele mai personale și subiective aspecte ale experienței. Procesul de introspecție din afară include voluntara conștiență de sine plus anumite anomalii (mai) spontane legate de conștiință și de centrul atenției. Hiper-reflexivitatea este însoțită de alienare – adică de detașare, devitalizare, descompunere și distanțare, semne ale diminuării prezenței atît a sinelui, cît și a lumii externe. „Văd toate lucrurile ca printr-un telescop, mult mai mici și la foarte mare distanță, dar nu obiectiv mai mici, ci mai mult în mintea mea […] mai puțin conectate între ele și cu mine, ca să spun așa […] culorile sînt mai șterse, la fel și semnificația […] totul e foarte departe […] e mai mult o distanțare mentală”, descrie un pacient senzația de irealitate stranie cu care trăiește.

Acestea două, hiper-reflexivitatea și alienarea, sînt trăsăturile-cheie pe care schizofrenia le are în comun cu (post)modernismul artistic, literar și filozofic, spune Louis Sass în volumul Madness and Modernism (la care m-am referit și în articolul precedent din revista Dilema), iar cele 500 de pagini ale cărții, scrise mărunt și nespațiat, sînt o demonstrație erudită și strălucită a acestei teze. Autorul analizează cazuri medicale istorice și cazuri recente (din propria experiență de psiholog clinician), le izolează caracteristicile și identifică trăsături similare în manifestele și manifestările artistice (proză, poezie, dramaturgie, filozofie, pictură) din secolul XX european. El remarcă influența profundă asupra societății, deja începînd cu 1800, a unui număr crescînd de personalități culturale cu schizofrenie (Hölderlin, Nijinski, Artaud), aproape schizofrenice (Gérard de Nerval, Alfred Jarry, Raymond Roussel, August Strindberg) sau puternic schizoide (Baudelaire, Nietzsche, Van Gogh, De Chirico, Dalí, Wittgenstein, Pessoa, Kafka, Beckett), ale căror atitudini artistice nu pot fi considerate, desigur, simple reflexe ale bolii, dar nici nu pot fi separate de felul lor de a fi.

În articolul precedent m-am referit la relația dintre limbaj și schizofrenie, ilustrînd cele trei tendințe (desocializare, autonomizare și secătuire) ale discursului unui bolnav, așa cum au fost ele identificate de către psihologul și profesorul universitar american în urma interacțiunii cu pacienții săi. În acest articol aș vrea să arăt, atît cît îmi permite spațiul, cum Sass își extrapolează descoperirile pe o mică porțiune din tărîmul cultural. Anume, în atitudinea (post)modernistă față de limbă (Roland Barthes și Jacques Derrida), în care el detectează procesul de autonomizare, observat în dialogurile cu bolnavii. Pentru împrospătarea memoriei cititorului, precizez că autonomizarea este tendința limbii de a-și pierde rolul de instrument al expresiei și de a deveni, în schimb, centrul atenției, controlor independent al vorbirii și înțelegerii. Direcția în care o ia comunicarea unui schizofrenic poate fi dictată capricios de aspecte irelevante pentru sens: sonoritatea unui cuvînt sau doar a unei secvențe de sunete, ori aspectul său grafic pe pagină. Unii pacienți simt că vorbirea se separă de ei și pare o înregistrare a vocii altcuiva, pentru alții scrisul devine o entitate independentă, iar cuvintele răsar din neant în cîmpul vizual.

Curentele avangardiste din modernism favorizează întoarcerea către sine și explorarea proceselor vieții interioare („Scriitorul exprimă. El nu comunică. La naiba cu cititorul obișnuit”, spune un manifest). Logica și rațiunea sînt respinse și înlocuite cu iraționalul și absurdul, considerate mai autentice. Limba nu mai este liant social, ci o entitate de sine stătătoare care se „eliberează” de „tirania” tradiționalei sale funcții de comunicare și se impune ca obiect independent al atenției și unică sursă de sens. Raporturile clasice din ecuația autor-operă-cititor se transformă radical: autorul se distanțează de text pînă dispare („moare”, după cum proclamă Roland Barthes), lăsînd textul să vorbească pentru sine. Limba îl exprimă acum pe individ, literatura devine scriitură, autorul se preschimbă în scriptor – un instrument impersonal, un canal de comunicare: „Limba este cea care vorbește, nu autorul”, susține semioticianul francez. Pe de altă parte, avem pacientul cu schizofrenie, care simte că nu el este agentul comunicării: „Repet adesea aceleași cuvinte, dar nu înseamnă aceleași lucruri… Nu înțeleg absolut nimic din ceea ce spun… Și mă opresc doar pentru că s-a terminat propoziția”, descrie unul. Există o predispoziție pentru un soi de desprindere de propriul flux al vorbirii sau scrierii, perceput ca substanță străină, și nu ca mijloc de exprimare a sensului asupra căruia omul are deplină putere: „Mă dezorientează faptul că scriu, nu fac distincție între a scrie ca autor și simplul act de a forma litere”, relatează altul.

Această centralitate a limbii este dusă la extrem de Jacques Derrida care, observă Sass, ne atrage constant atenția asupra felului în care arată literele scrise pe o suprafață și, de asemenea, asupra calităților acustice ale cuvintelor, în care găsește nu numai fel de fel de omofonii (un fel de cabală fonetică, aș spune eu: „de exemplu, Hegel în franceză sună practic la fel ca l’aigle”, „vultur”), ci și vestigiile pe jumătate absente (sau pe jumătate prezente) ale sensurilor pe care un cuvînt le-ar fi avut în alte contexte. Derrida le numește urme. Volatile și capricioase, ele duc mereu la alte urme, într-un proces care seamănă foarte bine cu glossomania din schizofrenie (ilustrată în articolul meu precedent). Ceea ce contează e doar „jocul limbii”, adică asocierile care se ramifică la infinit, independent de intenția autorului. Nici nu e nevoie de cuvinte întregi – orice silabă, grup de litere sau literă se califică pentru joc: „Prin anumite forțe de asociere, cuvintele «prezente» într-un discurs sînt conectate la toate celelalte cuvinte din sistemul lexical, indiferent dacă acestea apar ca atare sau nu… Ele comunică cu totalitatea vocabularului prin jocul lor sintactic și, cel puțin, prin subunitățile care intră în alcătuirea a ceea ce noi numim cuvînt”. Găsim aici, spune Sass, o exemplificare clară a descrierii pe care Roland Barthes o dă literaturii moderne, în care autorul se dizolvă în fața apoteozei Cuvîntului care „strălucește cu o infinită libertate, gata să proiecteze infinite conexiuni posibile și nesigure”.

Pentru Derrida, actul vorbirii este experiența angoasantă, dar însuflețitoare a pierderii controlului: vorbitorul urmărește pasiv cum „toate sensurile posibile se înghesuie” ca să treacă prin „canalul fonator necesarmente îngust”, înghiontindu-se reciproc, dar, în același timp, „chemîndu-se unul pe celălalt, provocîndu-se, din senin și parcă involuntar, într-un soi de hiperacumulare de semnificații, o masă de ambiguitate pură în fața căreia creativitatea Dumnezeului celui clasic pălește întru totul”. Ideația bogată provocatoare de blocaje verbale este, pe de altă parte, o altă caracteristică a schizofreniei: Antonin Artaud descrie un fel de spasm glotic rigidizant, o contractare care îi „blochează gîndurile pe dinăuntru […] gîndul, expresia se oprește pentru că fluxul e prea violent, creierul vrea să spună prea multe lucruri la care se gîndește deodată, zece gînduri în loc de unul dau năvală spre ieșire, creierul vede tot gîndul deodată, cu toate detaliile lui, și mai vede toate unghiurile în care ar putea să se poziționeze”.

Pentru Derrida, nu vorbirea reflectă esența limbii, ci scrisul, care pe nedrept a fost considerat un simplu mijloc de codificare a vorbirii. Semnele scrise au o viață proprie, independentă de autor și de cititor, la distanță în timp și spațiu de ei, eliberate de nevoia de a semnifica ceva. O astfel de viziune, spune Sass, te încurajează să reacționezi la orice mesaj lingvistic (sau parte a acestuia) ca atunci cînd găsești o bucată de hîrtie pe stradă – ar putea să fie scrisă de oricine și adresată oricui sau nimănui, în legătură cu orice sau cu nimic. Cuvintele, așadar, sînt tratate ca niște obiecte străine, misterioase, la care observi mai întîi particularitățile prezenței fizice, apoi te gîndești la toate sensurile posibile pe care le-ar putea avea orice parte a mesajului. Atitudinea e una depersonalizată, ruptă de orice simț al contextului social comun, care se regăsește în schizofrenie: unii pacienți spun că, adesea, cuvintele au o textură proprie, care diferă de cea a lucrurilor pe care le denumesc; pentru alții, cuvintele sună a gol, părînd niște plicuri care nu conțin nimic și care nu trimit la obiecte sau entități din lume.

Volumul lui Louis Sass este valoros nu numai pentru psihologi și neuropsihiatri (care trebuie neapărat să îl citească, și lor le spun că, în capitolul final, este abordată și baza biologică a acestei psihopatologii), ci pentru oricine se ocupă (sau e doar interesat) de literatură, teatru, filozofie și artă. Cartea este infinit mai bogată decît pot sugera cele două articole dedicate ei, luate împreună, și ar fi o imensă nedreptate ca publicul cititor să înțeleagă, în urma lor, că nebunia și modernismul ar fi, în punctele lor esențiale, totuna. Sau că autorul denigrează în vreun fel curentul artistic menționat, ori susține că avem de-a face cu artă sau cultură schizofrenică. Nici că glorifică boala ca factor favorizant al creativității artistice sau acuză că viața în epoca modernă provoacă forme schizofrenice de psihoză. Pe de altă parte, nebunia și modernismul (care apar, totuși, asociate în titlu) nu trebuie privite ca fenomene total separate unul de celălalt pentru că, „la fel ca orice ființă umană, indivizii schizofrenici și schizoizi sînt modelați de contextele culturale în care trăiesc și pe care, în același timp, le pot influența prin contribuțiile lor”. Paralela nu propune vreo ipoteză etiologică, ci are ca scop descrierea și elucidarea structurii experienței și expresiei schizofrenice. Identificarea posibilelor relații cauzale dintre cele două (subiect de care autorul se apropie, cu prudența omului de știință, în epilog, unde examinează această boală în dimensiunea ei interculturală și istorică) este o întreprindere fascinantă, dar dificilă, una în privința căreia Sass se declară, în esență, agnostic.

Editor: Liviu Ioan MANOLE

Rețete cu povești
(prima ediție: joi, 1 iunie 2023)

Pe placul Contelui de Transilvanya

Invitatul de astăzi a trăit vreun sfert de secol în Spania. Și n-a trăit degeaba. A lucrat la televiziuni madrilene cu celebrul Valeriu Lazarov și a primit și un titlu de noblețe. Ajuns în Madrid, dintr-o eroare administrativă, este botezat de către spanioli, în cartea de identitate, Conte de Transilvania (Alexandru Emil Petrescu y Conde de Transilvanya). ”Da, sunt Conde de Transilvanya și Baron de Simferopol, titluri primite de-acolo, și – desigur – cetățean al Regatului Spaniei”, afirmă. Are buletin de identitate eliberat de statul spaniol și Ministerul de Interne, care ”îmi justifică şi autentifică numele.” Dar asta nu e totul. După o vreme, și-a completat seria titlurilor nobiliare cu încă unul: Conde de Palantino. Documentele şi braţul de arme au fost autentificate de Marele Principe al Casei Imperiale Ruse.

Un câmpinean la curtea regelui Juan

Imediat după decembrie ’89, a preluat, împreună cu alţi tineri, redacţia fostului ziar comunist ”Flamura Prahovei, înfiinţând un nou ziar, ”Prahova liberă”. Împreună cu arhitectul Liviu Popescu, a făcut posibilă apariţia primului săptămânal de cultură şi informaţie pro-monarhistă din România, ”Muntenia”. A plecat din România în ianuarie ’91, pentru că se săturase de ”mizeria din ţara sa”. Ajuns în Madrid, dintr-o eroare administrativă, este botezat de către spanioli, în cartea de identitate, Conte de Transilvania (Alexandru Emil Petrescu y Conde de Transilvanya).

Prin 2009, i-a apărut, la Editura Karta-Graphic, o carte cu titlul ”Un ploieștean la Curtea regelui Juan”, alcătuită pe baza textelor trimise din Spania și publicate în săptămânalul ”Actualitatea prahoveană”, unde lucram ca redactor șef.

Ghici cine a fost cel mai bun ziarist al anului 2000!

 În anul 2000, înfiinţează prima publicaţie pentru românii din Spania, ”Orient Expres”. Începe să colaboreze cu ziarele din România, devenind corespondent al mai multor publicaţii, printre care, din 1992, şi ”Evenimentul Zilei”, unde a semnat de la prima ediție.
A fost numit cel mai bun ziarist al anului 2000, fiind premiat de Regele Juan Carlos şi Clubul Internaţional de Presă.
Întors în țară de vreo zece ani, a candidat la Primăria Păulești, de carte ține și satul Cocoșești, unde s-a stabilit. Nu insistăm asupra biografiei încărcate și spectaculoase a excentricului nostru invitat. Ne-am limitat la a vă trezi interesul. Care, odată trezit, vă va îndemna să citiți cartea câmpineanului cocoșeștean, semnată Alexandru Petrescu.

Cu gândul la hrana cocoșeștenilor

Când a candidat la Primărie, el s-a gândit și la hrana și dieta cocoșeștenilor. Gând care nu l-a părăsit. Printre rețetele pe care le pregătise în campania electorală, se numără și ”friptură glazurată ca la noi, la Satul Cocoşeşti, facută în Pădurea Cocoșești, cu ingrediente de la Piața Cocoş Ploiești și cartofi Blue de la Alexandru Antonio Colceriu.” Așadar:

Timp de preparare: Mediu
Număr de porții: 6-8

Ingrediente:

• 2 kg carne de porc
• 200 g gem de caise
• 3 linguri cu pudră de muștar
• 6-7 cuișoare rozmarin
• unt
• sare, piper 

Mod de preparare

1. Încinge cuptorul. Cu ajutorul unui cuțit foarte ascuțit, crestează carnea (pe partea cu șorici/grăsime). Presară sare și piper proaspăt măcinat și înfige din loc în loc cuișoarele.
2. Pune-o într-o tavă, cu partea crestată în sus și dă-o la cuptor o oră.
3. Între timp, amestecă gemul de caise cu pudra de muștar. După o oră de stat în cuptor, unge friptura din belșug cu glazura de gem. Repetă procedura la fiecare 15 minute.
4. Când carnea a devenit fragedă, unge-o cu unt, presară deasupra rozmarin și acoperă cu o folie de aluminiu.
5. Feliaz-o după pricepere, după ce a stat acoperită vreo jumătate de oră.

Servește friptura glazurată cu legume pe grătar sau fierte al dente. 

                                                          A consemnat Leonida Corneliu Chifu, tot mai ”fripturist”

Biserica Ortodoxă ignoră amenințarea Bisericii Ruse: Continuă să-i cheme pe preoții din R. Moldova la „Biserica-mamă” și le oferă beneficii

Sursa: https://romania.europalibera.org/a/biserica-ortodoxa-ignora-amenintarea-bisericii-ruse-continua-sa-i-cheme-pe-preotii-din-r-moldova-la-patria-mama-si-le-ofera-beneficii/32916961.html

Foto: Avram Andrei (RFE/RL) (©)

În seara zilei de astăzi, 25 aprilie, A. D. 2024, Episcopul Silvester l-a salutat cordial pe omologul său, Episcopul Polycarp de Bunia, care a făcut o vizită de curtoazie la sediul nostru din orașul Jinja. Noul Episcop de Bunia, Kisangani și Congo de Est, care a fost prezentat în împrejurimile diecezane de către Episcopul Silvester și Vicarul General Pr Chrysostom Koolya, a fost mulțumit de privirea de ansamblu asupra tânărului nostru sfânt Scaun.

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului – 25 aprilie

Acesta s-a născut din părinți dreptcredincioși, la anul 1692, în părțile Rusiei. Iubind din tinerețe viața virtuoasă, a părăsit lumea și a petrecut destulă vreme în pustnicie, în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Mosenschi din preajma Kievului, cu dumnezeiască râvnă viețuind și cercetând adesea, pentru folos sufletesc, pe monahii rugători și pe alți pustnici încercați în lucrarea lăuntrică.
Făcându-se în locurile acelea prigoană asupra credinței ortodoxe și, mai ales, împotriva monahilor, a părăsit patria sa, împreună cu fericitul său ucenic, Mihail ieroschimonahul, venind în Țara Românească și așezându-se la Mănăstirea Dălhăuți, unde nu peste mult timp a fost ales întaistătător, povățuind cu înțelepciune și blândețe acel sfânt locaș vreme de aproape 20 de ani. Dorind apoi să se retragă la un loc mai liniștit, a plecat cu o parte dintre ucenicii săi, 12 la număr, la Mănăstirea Poiana Mărului, în Munții Buzăului, și a fost povațuitor vieții monahicești din această parte de țară, căci sub îndrumarea lui au venit monahii de la schiturile Trăișteni, Cârnu, Rătești, Ciolanu, Bontești, Pometul, Rogozu, Cotești, Gavanu și Valea Neagră, așezate în Munții Buzăului și ai Vrancei.
Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu neasemănare pe toți părinții care viețuiau în vremea aceea, îi covârșea întru înțelegerea dumnezeieștii Scripturi, și întru învățătura de Dumnezeu purtătorilor Părinți, și întru înțelepciunea duhovnicească, și întru desăvârșita cunoaștere a dogmelor Sfintei Biserici a Răsăritului și a Sfintelor ei Canoane și a dreptei lor tâlcuiri. Acest Cuvios Părinte a fost duhovnic și povățuitor al Sfântului Paisie de la Neamț, pe care l-a și tuns în rânduiala călugăriei în anul 1750, pe când se aflau în Sfântul Munte al Athosului.
Cuviosul Stareț Vasile a alcătuit și câteva scrieri foarte folositoare pentru cei ce doresc să citească și să înțeleagă corect operele Sfinților Părinți care vorbesc despre rugăciunea inimii și despre trezvie. El a adunat mărturii din viețile și învățăturile sfinților monahi, din pravilele călugărești și din tipicul bisericesc, dovedind că nu se cuvine a dezlega monahii niciodată la mâncarea de carne. A scris, de asemenea, un prea frumos cuvânt despre pocăință. Fiind cercetat de patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, aflați atunci la București, a fost binecuvântat de aceștia, iar învățătura lui a fost socotită întru totul ortodoxă și folositoare de suflet.
Spre sfârșitul vieții sale pământești, fiind cuprins de boală, a răbdat cu mulțumire și petrecea în continuă rugăciune a inimii. În această fericită stare, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și a trecut cu pace la Domnul, la 25 aprilie, în anul mântuirii 1767, fiind cinstit de toți ca un dascăl încercat al sfintelor nevoințe și ca un ales povățuitor duhovnicesc.

Rețete cu povești
(prima ediție: joi, 1 iunie 2023)

Șoimăreasa redivivus!

Cred că n-ați uitat-o – nici n-aveați cum – pe invitata noastră de la începutul lunii ăsteia, al cărei nume (Balaban) este ”disputat” de multe neamuri, dar care nu e pecenegă sau kirghiză, și care ne-a delectat cu o negresă. Ea revine în forță, cu o nouă ofertă culinară, Constatăm, însă, că seduși de farmecul și de vorba invitatei noastre, uitarăm să vă  dezvăluim și numele ei de fată (pentru că Șoimăreasa este ”o zgâtie de fată”, cum spune poetul): Gabriela. Rețeta de astăzi ne-a dezvăluit-o de fapt în preajma Zilei Naționale, în timpul preparării, când am și consemnat-o.  

Porcul din vis

În care ni se aduce la cunoștință că stânga, centrul și dreapta porcului sunt la fel de bune

Spre finalul anului trecut, după o restaurare a casei, care a durat doi ani, m-am mutat la țară. În prima noapte acolo, am avut un vis straniu. Era lună plină, iar eu făceam jumări din trei bucăți de slănină, fiecare cu dimensiunea de 33x33x3cm. În vis, aveam datele foarte exacte ale
dimensiunii, dar și ale locurilor de unde proveneau cele trei bucăți: una din partea stângă a porcului, una din centru, de pe burtă, și alta din partea dreaptă.
Visul mi s-a părut un semn și mi-am indus ideea că dacă nu voi face exact ce am visat, nu îmi va fi bine în noua mea casă. Nu fusesem atentă la stele, dar am intrat pe internet să văd când va fi lună plină. Pe 27 noiembrie, adică fix peste două nopți! Nu mai aveam timp. Era musai să găsesc un porc în sat, să mă asigur că voi avea trei bucăți de slănină, exact ca în vis! Vecinii mei – doi bătrâni trecuți de optzeci de ani! Îi cunoscusem și-i vizitasem în perioada în care a fost restaurată casa. Ei aveau porc! Mi-am făcut imediat planul. Voi merge la ei și-i voi ruga să taie porcul.

Dimensiunile slăninelor

În care se vede că nu întotdeauna graba strică treaba și cât de mare este puterea de convingere a Balabancăi

”Draga mamii, noi vrem să-l tăiem, dar pe 20 decembrie. Nu mai e mult până atunci. Ce e graba asta? Apoi, ne gândim să-l mai îngrășăm puțin.”
”Păi, porcul nu se îngrașă în ajun. Mie îmi pare destul de gras și acum. Vă dau de trei ori mai mult decât prețul cu care vreți să-l vindeți, doar să-l tăiați mâine.”
”Apăi, noi îți dădeam carne oricum și nu-ți ceream niciun ban. Nu vrem bani de la tine. Dar nici să tăiem porcul acum, că de când ne știm, tot pe 20 decembrie l-am tăiat.”
Până la urmă, i-am convins. A fost greu, dar am reușit. Nu au înțeles de ce atâta grabă și  de ce să aibă slăninele neapărat acele dimensiuni, dar nici eu nu le puteam destăinui totul, pentru că m-ar fi considerat cam ciudată. Și… poate că aveau dreptate.
Pe 27 noiembrie, am avut cele trei bucăți de slănină, fiecare cu dimensiunea 33x33x3cm, una din partea stângă, alta din mijloc, iar cealaltă din partea dreaptă a porcului.
Toată ziua căutasem rețete pe internet, să aflu cum se fac jumările. Nu doar că nu făcusem niciodată, dar nici nu mâncasem vreodată jumări. Nu m-aș fi văzut în veci mâncând grăsime de porc!

Luna curioasă

În care cititorul, încântat, află că luna și vinul fac casă bună

Am ales rețeta care mi s-a părut cea mai bună, am cumpărat și o mică presă cu care se storc jumările, astfel încât să iasă surplusul de grăsime din ele.
A venit seara cu lună plină și m-am apucat de lucru. Ca să-mi fac curaj, am deschis o sticlă de Fetească Neagră, am turnat în pahar și am luat o gură. Puteam începe. Luna plină mă privea curioasă.
Am luat pe rând cele trei bucăți de slănină, le-am tăiat transversal, în fâșii de trei centimetri grosime fiecare. Apoi, fiecare fâșie, în bucăți cu dimensiunea tot de trei centimetri. Au rezultat astfel cuburi cu laturile de trei centimetri. Erau multe, iar eu nu aveam nicio cratiță sau un ceaun atât de mare încât să încapă toate. Dar noaptea cu lună plină era lungă, iar vinul… exact pe gustul meu.

Arsuri plăcute

Repede în bucătăria Balabancăi ca să nu ratăm prepararea jumărilor! A împărțit deja întreaga cantitate în trei părți!

Am împărțit întreaga cantitate în trei părți. Am luat o cratiță din fontă, am pus în ea bucățile de slănină și un pahar mic cu apă, cam 50ml. Am pus cratița pe aragaz, la foc mic. După vreo 5–10 minute, am început să amestec în cratiță. După circa 20 de minute, slănina a început să se topească ușor. După alte 20 de minute, bucățile de slănină au început să se umfle, să devină translucide. Am amestecat din când în când în cratiță. Bucătăria începuse să capete un miros destul de greu, cu care nu eram obișnuită. În funcție de cât de uscate sau prăjite vreți să fie jumările, atât le țineți pe foc. Mie îmi plac arsurile: cartofii prăjiți arși, prăjiturile arse, pâinea arsă, crocantă, așa că… le-am ținut pe foc până s-au făcut destul de mici, adică vreo două ore. Le-am scos cu o spumieră și le-am pus într-o sită mare, deasupra unei alte cratițe mai mici, să se scurgă în ea grăsimea topită. După ce le-am scos pe toate, le-am pus în presa pentru stors jumările. Din presă, le-am transferat în borcanele pe care le pregătisem special pentru conservarea și depozitarea lor. Grăsimea din cratiță am strecurat-o și pus-o tot în borcane.
Atenție însă! În momentul în care ați decis să scoateți jumările din cratiță, stingeți focul și dați cratița la o parte. Altfel, untura se va arde și nu va mai avea culoarea albă, nu va mai fi fină. Va căpăta o culoare crem-maronie și un miros de afumat.

Secretul succesului sau noaptea de după vis

Trebuie să știi, cititorule, că splendida noastră invitată a luat o hotărâre capitală, care va influența viețile multora. Poate și pe a ta, până la sfârșitul ei. Dacă vrei să resimți satisfacția Balabancei, fă ca ea!

Am repetat toată operația de încă două ori, de fiecare dată la fel ca prima dată. La final, după șapte ore de lucru, am avut șapte borcane cu jumări aurii și șapte borcane cu untură albă, cremoasă și fină. Nu m-am putut abține să nu mă gândesc ce voi face cu ele. Vor fi ori cadouri, ori le voi mânca. Ori amândouă. Am adormit mulțumită că mi-au ieșit primele jumări, făcute-n prima noapte cu lună plină de după vis. Acesta să fi fost secretul succesului? Nu știu. Voi vedea în anii următori, căci mi-am promis că va fi tradiție în casa de la țară. Voi face jumări în fiecare an, în ultima noapte cu lună plină de dinaintea Crăciunului, folosind exact aceeași metodă. Dacă vreți să faceți jumări, nu e musai să respectați dimensiunile cubulețelor de slănină. Eu m-am simțit obligată să respect cu sfințenie rețeta din vis.

Dacă ne-ai urmat îndemnurile, Mărite Cititor, vei simți din plin 

Gustul jumărilor de Ziua Națională

În care aflăm unde se topesc jumările, despre o anume fericire și se confirmă încă o dată că toată chestia e să ai vecini buni

Pe 1 Decembrie, luată de valul Zilei Naționale, am gustat jumările. Erau excelente! Crocante la suprafață, dar, totuși, se topeau în gură. Nu aveam cu ce să le compar, să pot spune că erau cele mai bune pe care le mâncasem vreodată, pentru că nu le știusem gustul până atunci. Fericită că mi-au ieșit, am luat un borcan cu jumări și unul cu untură și le-am oferit vecinilor mei, care îmi dăduseră, la rândul lor, materia primă. Dar din dar se face Rai! Vecinii mei vârstnici țineau post, dar mi-au promis că vor avea la masa de Crăciun jumările din noaptea cu lună plină.

                                                                  A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                           așteptând cu nerăbdare și emoție Ziua Națională

Căi şi destine
Utopie şi meditaţie.

La o şcoală de corecţie am stat şi-am meditat,
Fiind îndrăgostit de o fată-criminală într-un costum vărgat.
Priveam la ea,-bine-i stătea îmbrăcată în zeghe,
Pentru omor la cîţiva ani cpndamnată fiind de lege.
Povestea ei,-într-o zi de cumpănă s-a întîmplat,
Şi-a omorît bunicul,violată de el cu ea cînd stăten-n pat;
Era beat criţă atunci nenorocitul,
Şi ea i-a dat o palmă cu cuţitul.
Sentinele în foişoare privesc prin sîrma ghimpată,
Cum fără jenă o fată face pipi direct în zăpadă;
Hplbîndu-se la ea,din priviri pipăindu-i fundul ei gol,
Constată că-i mai fin,mai rumen decît obrajii gardiencelor.
Băieţi cu priviri de sălbatici, de hominizi din peşteri-caverne parcă aduşi,
E o utopie să crezi, să încerci să-i educi.
Din orfelinate alungaţi,boschetari prin canale ajunşi,
Areataţi,la şcpala de corecţie apoi la puşcărie vor fi duşi;
Căutîndu-şi o victimă mai elevată,
Stînd la coadă la rînd au violat şi jefuit o tînără fată.
Un tainic farmec simt privind la fetele-golane,
Ca nişte flori-buruieni sălbatice,cu-n aer cazpn aceste creaturi penale !.
Păzite fiind de gardience cu priviri ferpce,
În şoapă le răspund ele la ordin cu înjurături atroce.
Frustrant,din florile acestea sălbatice aş rupe,
Să le miros şi gust otrava lor terapeutică şi dulce !.

Mihai Ivănescu.

Ședința din 22.04.2024 desfășurată de Ziua Pământului și cu o zi înainte de Ziua Internațională a Cărții și a Drepturilor de Autor a împletit firele de istorie milenară cu arta contemporană și cu dinamica trăirilor poetice.

        Cele mai recente poeme aparțin Luminiței Bratu – Niște furnici, Anei Nedelcu – De departe…, Ilarie Frone – Miza și Frica și Ramonei Müller – Pulsații urbane. Doina Ofelia Davidescu ne încântă cu o proză scurtă Nici măcar un fapt divers. Katy Enache completează tabloul literar de Prier cu un eseu despre rolul și tipologia poeziei în actualitate. La Lecția de poezie sunt evocați Adrian Păunescu (de către Luminița Bratu), Camil Petrescu, născut la 22 aprilie 1894 (de către Emilia Luchian) și Ion Pillat (de către Doina Ofelia Davidescu). În cele 11 minute de istorie Emilia Luchian ne prezintă cultul lui Marte din multiple perspective, atât în mitologia greacă, cea romană, cât și tracică. Zeu al Războiului, ocrotitor al agriculturii si personificare a renașterii periodice a naturii, Marte este cunoscut și ca un aventurier erotic, renumită fiind, printre altele, înamorarea sa de preafrumoasa Venus (Aphrodite). Cinemartor, rubrica dedicată filmului, este prezentată de Gabriel Comanroni. Pelicula Bardo,  falsa crónica de unas cuantas verdades – Bard, falsă cronică a câtorva adevăruri dezvăluie povestea captivantă, covârșitoare și emoționantă a lui Silverio, un renumit jurnalist și documentarist mexican care trăiește în Los Angeles. După ce primește un prestigios premiu internațional, Silverio este nevoit să se întoarcă în țara sa natală, fără să aibă nici cea mai vagă bănuială că acestă reîntoarcere va culmina cu o criză existențială. Amintirile și temerile trecutului îi invadează cotidianul și îl confruntă cu propriile drame personale.

Ramona Müller îl prezintă pe invitatul serii poetul și artistul plastic Marius Cătălin Negoiță, născut la Buzău, la 03 iunie 1973. De profesie este economist, fiind absolvent al ASE – București. A publicat primul text literar în revistaa Baaadul Literar  (revista fondata de Cezar Ivanescu) Bârlad 2014.

Volume publicate

Piruete în sensul acelor de seringă, Editura LETRAS, 2022, București – poezie
Platforma adolescentului Filip 2024-  proiect picto-poetic.

Activitate plastică – expoziții personale

Ferestre către eșafod – București expozitie de debut scoala Davinci 2016,

Stare de pericol – Galeriile de artă Buzău august 2018,

Expoziție Fraterna – Galeriile de artă Buzău octombrie 2019

Exercițiu de respirație – Galeriile de artă Buzău aprilie 2020,

Fel si chip – Galeriile de artă Buzău septembrie 2023,

Platforma adolescentului Filip – Muzeul Octavian Moșescu Râmnicul Sărat, februarie 2024.

O mare influență în formarea sa ca misionar al cuvântului scris l-a avut Ancelin Roseti, iar în evoluția ca pictor, Francisc Chiuariu a avut un rol determinant. Feedbackul pe care îl primește din partea unor persoane autorizate în domeniul artei și al culturii îl încurajeză să creeze mai departe. Participarea la Cenaclul I.L.Caragiale este prima ieșire din spațiul literar buzoian. Prima poezie citită se numește Dependent de fluturi, aceasta fiind și prima poezie trimisă lui Ancelin, debutul la Baaadul literar. Urmează poemele din volumul Piruete în sensul acelor de seringă: Reverie, Mugurele copt în dragoste, Vinerii dă-i copii de post și Iertare de țară. Platforma lui Filip cuprinde un calup de poeme și imagini vizuale în tandem din timpul României mute, a României comuniste. Punând accentul pe portretul adolescentului optzecist, căruia comuniștii i-au marcat tinerețea, impunând un sistem deformat bazat pe frică și supunere față de autorități, într-un mediu cu orizonturile blocate, prinși în colivii de imbecilitate, dispreț și umilință, am încercat să redau câteva flash-uri de conținut. Filip este un individ curajos care sfidează sistemul și intră în luptă cu goliat, în pofida unui sfârșit anunțat și aparent fără ieșire. Din noua carte aflată în pregătire Cătălin Marius Negoiță ne citește Lumea asta îmi sună cunoscut. Surpriza pentru cenacliștii lui Nenea Iancu este poezia scrisă cu gândul la Nichita, dar dedicată lui Marin Sorescu Lecția despre metaforă sau dialog adulto-copilăresc. Pe Marin Sorescu l-a cunoscut în clasa a V-a când i-a vizitat clasa de elevi. Poezia a fost scrisă pentru Ploiești cu un spirit caragialenesc. Ciprian Apetrei evocă o amintire comună petrecută în urmă cu un an și jumătate tot la Filarmonica Paul Constantinescu. Atunci Marius Cătălin Negoiță a venit împreună cu nașul lui Ancelin Roseti la spectacolul comemorativ consacrat scriitorului, un mare șlefuitor de talente. Ciprian Apetrei nu a reușit să finalizeze un volum de poeme sub îndrumarea maestrului său, dar speră ca în timp, să se poată strânge de la cei cu care a lucrat Ancelin Roseti variante de lucru, pentru a putea fi publicate într-o colecție. Poetul buzoian afirmă: Eu am făcut un fel de Școala Altfel, pentru că am corespondat numai pe email cu  Ancelin care era un exigent. Puțini ar fi rezistat la tirada lui. Totul era bine și nu era nimic. Reia și acest exercițiu și această frază. Ciprian Apetrei menționează că la ultimul volum,  apărut postum, Ancelin Roseti a lucrat 17 ani. Invitatul nostru susține că materialul strîns pentru cartea Piruete în sensul acelor de seringă a fost lucrat și prelucrat timp de 8 ani și că în final s-a desprins de faza de ucenic urmându-și traiectoria personală. Răzvrătirea este cuvântul cheie al poemelor lui Marius Cătălin Negoiță, în accepțiunea Anei Nedelcu. Stilul său îmbină ludicul cu filosoficul, socialul cu vulcanismul trăirilor. Artistul își amintește cum în urmă cu 15 ani, prin intermediul lui Mihai Mușat, Ancelin Roseti a luat cunoștință de primele sale încercări literare afirmând: Cine a scris aceste poeme are nerv. Novice și timid la acea vreme, poetul a fost încurajat de această remarcă. Gabriela Petri susține că la prima vedere a avut impresia că lirica lui Negoiță este una specific de dragoste. Cu totul contrar poezia lui este una de tip manifest. Katy Enache apreciază că structura sa existențială a fost fracturată, lăsând în urmă o zonă benefică pentru actul creației, care generează un profil extrem de bogat, dar și paradoxal în același timp. El s-a regăsit în poeme și este dependent de fluturi și este capabil să producă fluturi pe care să îi simțim în stomac. Doina Ofelia Davidescu ne împărtășește ideea conform căreia lirica buzoianului atinge retina, creierul și sufletul. Gabriel Comanroni menționează că proiectul picto-poetic Filip, chiar dacă  intrigă este și atrăgător din punct de vedere al unicității. Exponatele prezentate în sală au contribuit la dezlănțuirea apetitului estetic. Cu o poezie tensionată, încărcată și autentică, samuraiul metaforelor Cătălin Marius Negoiță trece cu perseverență de fiecare etapă creatoare și își definește personalitatea literară proprie. La sfârșitul ședinței autorul dăruiește câteva exemplare din volumul Piruete în sensul acelor de seringă, ed. Letras.

Dependent de fluturi

E totuşi o diferență între mașina de scris

și un future galben ― practic e tocmai argumentul

faptului că săptămâna nu are două zile de vineri.

Oricum, eu cred doar îndansullor nuptial,

fireşte, cel al fluturilor, am uitat să vă spun.

Da, mă numesc Ferdinand și sunt dependent de fluturi,

chiar în acest moment înalţ ode, la vechea maşină de scris,

zilelor cu şi fără soţ.

Nu mănânc niciodată lup la cuptor și nu citesc în germană.

Am observant acestl ucru încă din copilărie, de pe vremea când făceam gâlci,

și am hotarat să mă las.

Am răma sdoar cu fluturii, de ei nu am reuşit încă să scap,

în fiecare zi sunt nevoit să-i nasc din stern,

să-i inventez, la urmaurmei…

Oamenii puternici au arcuri și trag nemiloşi în fluturii mei.

În fiecare zi omoară câte unul sau doi,

în special peacei care se îndepărtează preamult.

Câteodată reușesc să-i înduplec,

Alteori mă rănesc și pe mine.

De unde şi până unde această uzanţă?

Fluturii mei, chiar şi cei grandioşi, trăiesc doar o singură zi,

Însă eu îi redescopăr zilnic în stern,

aruncând în focarcurile,

fiindcă altfel simt că o să orbesc.

A consemnat Ramona Müller, secretar literar al Cenaclului I.L.Caragiale Ploiești, sub egida Asociației 24PHarte

Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Nu există patriotism fără patrimoniu

Numeroase expoziţii, de­mons­tra­ții, ceremonii militare au avut loc începând cu sfârșitul săptămânii trecute și se încheie astăzi, de Ziua Forţelor Terestre Române, care se sărbătorește în fiecare an în ziua de prăznuire a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, patronul spiritual al militarilor din Forţele Terestre.

 Gheorghe Iova (n. 29 ianuarie 1950, Găgeni, Săhăteni, Buzău, România – d. 29 iunie 2019, București, România) a fost un prozator, poet și eseist român.

A fost membru activ al cenaclului literar Junimea, condus de criticul și profesorul universitar Ovid S. Crohmălniceanu, făcând parte din grupul de prozatori și poeți Noii, alături de Mircea Nedelciu, Ioan Flora, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene, Constantin Stan, Ioan Lăcustă, Emil Paraschivoiu și Sorin Preda.

A debutat, în 1983, în antologia Desant 83, prefațată de Ovid S. Crohmălniceanu (1983; ediția a II-a, Editura Paralela 45, 2000). În 1992, a publicat volumul personal ”Texteiova”. A primit premiul Frontiera Poesis, „Cartea de poezie a anului”, pentru volumul ”1973. Sintaxa libertății de a spune”. În anul 1999, a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru eseu, pentru volumul ”Acțiunea textuală. Bunul simț vizionar”. În 2000, a fost distins cu premiul Asociației Scriitorilor Profesioniști din România pentru romanul ”De câți oameni e nevoie pentru sfârșitul lumii”, publicat în 1999.^[2]

Printre ultimele volume publicate se află ”Etalonul Mizil” (2016), la care a fost coautor împreună cu Cosmin Manolache, ”Ciungamații. Liber de faptul că mi se garantează litertatea. Dosar de «dușman al poporului»” (2017) și ”Citate/Cecitate” (2018).^[2]

A colaborat cu poezie, proză scurtă, fragmente de roman și articole teoretice sau de opinie la diferite reviste de cultură din țară.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Iova