Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Pentru potolitul foamei 

Irina Codreanu, gestionar custode la Muzeul Memorial ”Nichita Stănescu” din Ploiești ne recomandă o rețetă pentru un fel ”ușor, care se consumă cu plăcere.” Înainte de a ne dezvălui rețeta, invitata noastră ne-a rugat ”să nu mă pozați și să nu postați vreo poză cu mine”. I-am respectat dorința. 

Ingrediente

• 4 ouă
• 50 ml ulei
• 250 g spanac crud
• sare
• 50 ml lapte

Blenduirea

Acestea, în primă instanță. ”Se blenduiește. Rezultă un amestec de culoare verde.” Se adugă în amestec 250 g făină. Se introduce la frigider 30 de minute.
Apoi se fac clătitele. Se răcesc. Se umplu cu cremă de brânză și Prosciutto. Se introduc iarăși la frigider, pentru cel puțin 30 de minute. După ce le scoateți, apoi se taie bucăți și se servesc.

Tehnica împăturirii

             Trebuie menționat, însă, că se împăturesc altfel decât suntem obișnuiți să împăturim clătitele. ”Se îndoaie ambele margini, pe două laturi, apoi pe celelalte. Se taie ca niște rulouri. Clătita iese verde”, ne lămurește Irina Codreanu.
Custodele consumă frecvent clătitele recomandate. ”Dar ultima dată le-am preparat în urmă cu o lună, pentru că n-am prea avut timp de gătit. E sănătoasă și-ți dă senzații de bine.”
Dar de unde are rețeta asta? ”Am luat de colo-colo și am improvizat. Am constatat că are succes. Le-am dat și celor din jur.” Colega ei, Nicoleta Ionescu, restaurator hârtie la Muzeu, confirmă: ”E delicioasă. A adus pentru toate colegele”.

Custodele  ne sigură că e o mâncare bună pe orice vreme și în orice anotimp. ”Dar să nu exagerați cu mâncatul. E recomandabilă mai mult pentru potolitul foamei, nu pentru îmbuibare”.

                                                             A consemnat Leonida Corneliu Chifu,
                                                                                                                            care și-a potolit foamea

Rețete cu povești
(Prima ediție: joi, 1 iunie 2023)

Invitata noastră de astăzi este Alice Neculea, director adjunct la Muzeul de Artă, comisarul Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești, membră a Asociației Culturale 24PHarte și a Cenaclului literar-artistic ”I.L. Caragiale” Ploiești.  

Ingrediente

• 8 mere
• 400 g pulpă de vițel
• 1 ceapă
• 3 căței usturoi
• 1 pahar de vin (sec)
• zeama de la ½ lămâie
• sare/piper
• boia de ardei
• rozmarin/pătrunjel
• cașcaval ras (pentru presărat deasupra)

Dacă se dorește, se pot adăuga și câteva (2-3) roșii tăiate cuburi, atunci când se călește carnea.

Mod de preparare

Ceapa se taie mărunt, usturoiul se pisează, apoi se călesc puțin în câteva linguri de ulei de măsline unt sau unt+ulei). Se adaugă carnea tocată și vinul și se fierb la foc mic până scade toată zeama. Se potrivește de sare și piper, se adaugă boia dulce, rozmarinul/pătrunjelul (verdeață după gust). Se adaugă la călit și roșiile, dacă doriți.
Merelor li se taie câte un căpăcel, apoi cu ajutorul unei lingurițe se îndepărtează semințele și o parte din miez (să rămână am 1 cm grosime peretele mărului). Se stropesc cu zeama de lămâie, apoi se umplu cu carnea ușor răcită. Se presară cașcaval deasupra și se pun căpăcelele.

Se așază într-o tavă, apoi se dau la cuptor, la foc mediu, pentru circa 20-25 de minute sau cât este cazul (fiecare își știe cuptorul). Poftă bună!

                                                                                                                A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Rețete cu povești
(prima ediție: 1 iunie 2023)

Invitata noastră de astăzi, proaspătă membră a Asociației 24PHarte, este mândră de numele pe care-l poartă. A trecut prin două căsătorii păstrându-și numele de fată, pentru a nu-și pierde identitatea, dar a făcut cunoștință cu originile și semnificația numelui ei de familie abia târziu, la Frankfurt, la un târg. 

”Nu sunt turcoaică”

Numele este revendicat și ”disputat” de cumani, ruși, turci, tătarii crimeeni, grecii bizantini, armenii cilicieni, kirghizi, kazahi, mongolii din statul Ilkhanid, pecenegi, arabi, persani și alții. Dar invitata noastră nu se revendică de la niciunii dintre cei amintiți.
”Era în primăvara lui 2006 și aveam întâlnire cu CEO-ul unei mari firme producătoare de sisteme de iluminat. Firma avea sediul central în Germania, dar de România răspundea fabrica din Turcia.  Când m-am prezentat – Balaban, am fost întrebată dacă sunt turcoaică. – Nu, nu sunt. – Ciudat, pentru că numele tău este turc. Balaban înseamnă mare sau cel mare.”

Marea corporatistă sau Vânătoarea cu șoimi

Peste opt ani, tot la Frankfurt, un coleg turc a întrebat-o și el dacă e turcoaică. ”I-am răspuns că știu că numele meu are și origini turcești, dar eu sunt româncă. Româncă din România. I-am mai spus că mai știu că înseamnă mare. El mi-a spus că Balaban este un vechi nume turcesc și înseamnă nu doar mare, ci și șoim sau vânător cu șoimi.”
”Șoimăreasa” noatră este absolventă de Relații Economice Internaționale (REI) la ASE București, de Masterat în Istoria Artei la Facultatea de Istorie a Universității din București și nu nu numai atât. ”Indiferent de semnificația numelui, sunt aceeași”, afirmă. ”Corporatistă, femeie de afaceri și om politic. În timpul liber urmez cursuri de pian, limba maghiară, de ceramică, fac lumânări din ceară de albine și parfumate, turnate în ceramică.”

Clientul Charles al III-lea

O activitate prodigioasă, remarcăm. Dar de ce face toate astea? Ce urmărește? Îmbogățirea? Poate desăvârșirea. Zâmbește. ”Fac lumânări parfumate de patru ani, de la începutul pandemiei. A fost atunci o formă de relaxare. Pentru că au avut succes la cei cărora le-am oferit, am început să le fac nu doar pentru plăcerea mea, ci și pentru a le vinde. Așa a apărut brand-ul CeramiCandle: lumânări parfumate, turnate manual în ceramică lucrată la roata olarului. Acum am câțiva clienți permanenți, în special la magazinul de la Viscri 32 al Regelui Charles al III-lea, ArtMaroc se numește, și magazinul Inspiratio din Curtea Johannes Honterus de la Brașov. Îmi doresc să-mi produc singură vasele ceramice pentru lumânări, așa că, din primăvara lui 2023, m-am înscris la Școala Populară de Arte din Brașov.”
Toată lumea știe că Charles al Regatului Unit iubește România, țară pe care a vizitat-o de multe ori de plăcere, nu neapărat în calitate oficială. După ce constatăm că printre clienții  permanenți se numără și unii proeminenți, nu ne putem abține să întrebăm dacă înalta față regală  figurează pe lista selectă. ”Cum să nu? – ne răspunde prompt. Ori de câte ori vine pe aici cumpără una, alta. Până acum, <<doar>> în calitate de prinț, nu și de rege. Dar abia i-a fost așezată coroana pe cap, iar înaltele îndatoriri regale i-au răpit aproape tot timpul. Dar va mai veni și va mai cumpăra. Păi dacă nu-i plăceau produsele mele, nu mi-ar fi oferit spațiu în magazinul lui”.
Solicităm un moment de respiro, ca să ne dumirim, apoi vrem să știm de ce a trebuit să meargă pentru cursuri la Brașov, când are domiciliul în București. ”În vara anului 2022 m-am mutat la Sfântu Gheorghe, adică la 25 de kilometri de Brașov. Fiind o zonă majoritar maghiară, mi-am dorit să învăț limba, deși cei mai mulți dintre maghiari vorbesc și limba română. Sunt acum la finalul primului modul și mă pregătesc pentru examen. Sunt fericită că pot face propoziții simple, pot răspunde la întrebări și înțeleg din ce în ce mai multe cuvinte.”

La îndemnul lui Baz

Dar încă n-ați aflat totul. ”De un an și ceva, câțiva prieteni vechi mă tot îndeamnă și încurajează să scriu. Cel care a insistat cel mai mult, care mi-a și propus un proiect comun (în așteptare în acest moment), a fost Raul Sebastian Baz, profu de mate și poetul, prietenul tău. Am reușit să public câteva povestiri în trei reviste, iar alături de Raul, mi-a fost publicată o scurtă povestire inspirată dintr-o întâmplare din copilărie, în Antologia Româno-Australiană, lansată în aprilie 2024. La invitația prietenului Leonida Corneliu Chifu, am început să scriu rețete culinare.”

Secretul supleței

Dar ce feluri de mâncare preferă Balabanca noastră? ”Până la vârsta de cinci ani și jumătate am crescut la bunica maternă, în Cartierul Giulești din București. Se spune că obiceiurile alimentare pe care le capeți în primii ani din viață, pe acelea le vei avea cât vei trăi. Cred că este așa, pentru că bunica gătea mult pe bază de cartofi, fasole și varză, iar aceste legume și leguminoase sunt și astăzi mâncărurile mele preferate. Bunica nu mânca ouă și lapte. Nu mănânc nici eu, niciodată. Însă, le-am găsit locul ideal în prăjituri, căci ador dulciurile, mai ales cele făcute în casă.”
Remarcăm că excesul de calorii este insesizabil în ”conturul” invitatei noastre. Are mai degrabă silueta lui Audrey Hepburn din ”Vacanță la Roma”: ”silfidică”, ”imaterială”. Care să fie secretul acestei supleți, în condițiile în care cheful de dulciuri n-o părăsește niciodată? ”Păi, răspunsul este simplu: deși mănânc dulciuri aproape zilnic, nu consum cantități mari. De asemenea, m-am autoeducat să nu mănânc dacă nu-mi este foame. Mi se mai întâmplă să îmi fie poftă de înghețată. Deci, poftă, nu foame, și să mănânc. Dar se întâmplă rar. În plus, merg mult pe jos. Profit de orice ocazie de a mă deplasa fără mașină, de a urca scările, chiar și în clădirile în care există lift. Încerc, și îmi și iese, să fac cincisprezece minute de sport zilnic, imediat după ce mă trezesc.”

Audrey Hepburn din oglindă

Apoi, mă privește câteva clipe mirată! Sunt surprins de această schimbare bruscă de atitudine. Dar  Șoimăreasa spulberă repede ”misterul”. ”Deși nu semănăm, nu știu să îți spun de ce, dar de multe ori m-am gândit la mine ca la Audrey Hepburn. Repet: nu știu de ce, dar m-am uitat de multe ori în oglindă și parcă o vedeam pe ea. Straniu, pentru că nu aș putea spune că am ceva din Audrey. Poate doar puțin din ochii mari, mai ales în tinerețe, când mă fardam, și parcă-parcă ochii mei aduceau puțin cu ai ei. Dar, oricum, faptul că ai menționat-o tocmai pe ea, la care m-am gândit de multe ori când mă uitam la mine, este extraordinar!!!”
Splendidă, radioasă, invitata noastră ne cucerește și cu zâmbetul, nu doar cu ofertele ei culinare.

Descoperirea

Trebuie să recunoaștem că ”Balaban” ne-a stârnit curiozitatea. Cu ce delicatesă ne tentează astăzi, întrebăm, arzând de nerăbdare. Tot cu ceva dulce?
Aflăm că, pe la paisprezece-cincisprezece ani, într-o vizită cu familia la una dintre mătușile tatălui ei, a descoperit negresa. ”Mi-a plăcut mult. Era diferită de ce ne făcea mama dulce: chec cu nucă, plăcinte cu mere, cu brânză sau cu dovleac, gogoși, clătite cu dulceață. I-am cerut mătușii rețeta și peste o săptămână am încercat să o fac pentru prima dată. A ieșit delicioasă. Am avut o perioadă în care o <<găteam>> la fiecare final de săptămână, apoi cam o dată pe lună, timp de vreo patru–cinci ani. După ce am terminat liceul, nu am mai avut timp de prăjituri. Anii au trecut, iar eu n-am mai preparat de atunci acea rețetă.”

După 30 de ani

După un răstimp de gândire, seducătoarea noastră interlocutoare a reluat firul povestirii. ”Acum vreo lună, i-am cumpărat fetei mele o bucată mare de ciocolată amăruie, întrucât intenționam să-i prepar o ciocolată caldă. Am mai cumpărat și niște boabe de cacao, pe care le-am măcinat sub ochii ei. Neobișnuită cu aceste gusturi naturale de ciocolată și cacao, nu i-au plăcut. Ce fac cu atâta ciocolată și cacao? Negresă!! Urma să îmi sărbătoresc ziua de naștere cu frații mei, și i-am întrebat dacă vor să fac negresă. <<Prăjitura din copilărie? Mai știi rețeta?>> ”Știu doar ingredientele, nu și cantitățile, dar mă descurc să pun din ochi. Cred că va ieși bună.” Uite că nici frații mei nu au uitat prăjitura, chiar dacă au trecut vreo treizeci de ani de când am gătit-o ultima dată!”

Ingrediente:

• zahăr
• cacao/ciocolată
• lapte
• 4 ouă
• 1 pachet cu unt
• făină
• praf de copt
• vanilie
• nuci
• sare

”În afară de ouă și unt, unde mi-am amintit cantitățile, am pus totul din ochi.”

Ultima cratiță de fontă

”Am inaugurat cu această ocazie specială ultima cratiță din fontă pe care am cumpărat-o. Am început cu zahărul. Aveam un pachet mic, de vreo 50 de grame de zahăr din flori de cocos. Pe când eram la liceu, nu mă interesa că zahărul era alb sau brun, din sfeclă sau trestie. De fapt, atunci era doar zahăr tos, și acela pe cartelă. Deci, era simplu de ales. Între timp, lucrurile au devenit mai complicate. Ca mulți alții, am început să fiu atentă la ce mănânc, iar acest pachet mic cu zahăr de cocos cred că este singurul pe care l-am cumpărat în ultimii cinci ani. Parcă în rețetă era nevoie de mai mult zahăr, dar mi-am spus că e mai bine pentru sănătate să fie mai puțin.

Amestecând

L-am amestecat cu patru linguri mari cu cacao și cu aproximativ 100 grame de ciocolată amăruie. Am turnat peste cam 300 ml lapte. Am pus cratița pe foc și am continuat să amestec. Peste vreun minut, am adăugat în cratiță un pachet cu unt. Am continuat să amestec, în timp ce untul s-a topit. La fel și zahărul. A ieșit un sos de ciocolată, din care am pus într-un castron cincisprezece linguri mari.
Am lăsat să se răcească restul de sos de ciocolată din cratiță, pentru că următorul pas este adăugarea gălbenușurilor peste această compoziție. Dacă este prea caldă, gălbenușurile nu se mențin cremoase, ci se fac omletă. Cât am așteptat să se răcească, am pregătit nucile. Am măcinat aproximativ o sută de grame de nuci. Apoi am spart cele patru ouă și am separat gălbenușurile de albușuri. Am adăugat pe rând gălbenușurile peste sosul de ciocolată răcit și am amestecat bine până când fiecare ou a fost încorporat în compoziție. Am pus din ochi făină, astfel încât amestecul rezultat să fie nici prea tare, pentru că nucile îl vor face mai solid, dar nici prea moale, pentru că albușurile îl vor face mai fluid. La final, trebuie să aibă consistența unei compoziții ce poate fi turnată într-o tavă. Am stins o linguriță cu bicarbonat de sodiu în puțină zeamă de lămâie și l-am turnat peste amestecul din cratiță. Am adăugat nucile măcinate și esență de vanilie și le-am amestecat cu restul cremei. Am bătut spumă albușurile, în care am pus puțină sare, și le-am adăugat la final, amestecând de sus în jos, pentru o bună creștere în cuptor.

Absorbit de negresă sau lipsiți de grijile vieții

Am turnat compoziția în tava pregătită și am băgat-o în cuptorul încins, la foc mare. În zece minute era deja crescută. Am micșorat puțin temperatura cuptorului, iar peste alte zece minute am încercat cu o scobitoare dacă negresa este coaptă. Am mai lăsat-o zece minute, apoi am stins cuptorul. Am scos tava și am lăsat-o la răcit câteva minute. Am turnat sosul de ciocolată pe care l-am păstrat în castron. Fraților mei și mie ne place negresa însiropată, nu uscată. De aceea, e important ca sosul să fie turnat peste prăjitură, când aceasta este caldă, pentru a fi înghițit de prăjitură. Când se răcește, sosul de ciocolată rămas deasupra se transformă în glazură. Prăjitura se taie în bucăți mai mari sau mai mici, în funcție de preferințe. Negresa nu a mai fost la fel de dulce ca-n copilărie, pentru că am avut prea puțin zahăr în casă, dar ne-a plăcut tuturor și ne-a dus cu gândul înapoi, în anii lipsiți de grijile vieții.

Brownie

Acum, după ce am gătit, am mâncat și ne-am amintit de copilărie, s-a ivit întrebarea: negresa este în conformitate cu corectitudinea politică? O mai putem numi negresă sau trebuie să-i schimbăm numele în… prăjitură afro-americană? Sau folosim numele englezesc – brownie… Dar atunci intrăm în conflict cu cei care reclamă folosirea cuvintelor englezești, când există corespondent pentru ele în limba română.
Până ne vom lămuri, vă sfătuiesc să încercați această rețetă. Scriind-o, mi-am amintit un banc din vremurile în care negresă era un cuvânt obișnuit din dicționarul explicativ. Soțul o întreabă pe soție: <Iubito, pot să aduc o negresă în pat>? <Da, dar să nu faci firimituri!>”.

Notă. Interlocutoarea noastră ar mai fi conversat cu noi, dar și-a cerut scuze că trebuie să plece, pentru că, ”de la șase”, avea cursul de limba maghiară.

                                                        A consemnat Leonida Corneliu Chifu,
                                                                                                                       în pat cu negresa

Rețete cu povești
(prima ediție: 1 iunie 2023)

Dragostea și gastronomia

”Când soarta îți trage un pumn în nas, te apuci să faci niște șnițele. La al doilea polonic în cap, dacă nu dregi borșul, cauți busuiocul, doar-doar ți s-o schimba norocul.
Viața este destul de inegală. Bucata ta e mai mare decât a mea. Ce gând nesuferit, greu de digerat așa ceva!”

Sunt cuvintele poetei și profesoarei Ramona Müller, colega mea de la Asociația Culturală 24PHarte și Cenaclul ”I.L. Caragiale”, unde este secretar literar. Ei îi datorăm, în bună măsură, editarea celei de-a patra ediții a Antologiei Cenaclului (2023). Pentru a ne referi doar la poemele publicate de Ramona în Antologie (și care ”deschid” Antologia), dăm cuvântul  poetului și criticului Florin Dochia:
”Ramona Müller este poeta interogației, a neliniștii şi a nostalgiei. Ea construiește atentă la cuvânt, la precizia înțelesului când acesta se asociază cu alte cuvinte. (…) Poemele din această selecţie abundă în imagini cu impact fabulos, metaforele dau impresia că strigă la cel ce citește, dar pare că se insinuează şi teama că strigătul ar putea fi în pustiu. Altfel, versurile, din pricina vibraţiei interioare, au şi calitatea de a putea fi recitate ca monologuri pe scenă, ceea ce nu este chiar lipsit de importanţă.”

Un ”ex”, doi ”ecși” 

Ramona Müller (gânduri răzlețe):  ”Un bărbat dacă te vede că ești pregătită să îi oferi tot meniul începe să ascundă tacâmurile. După inspecția vizuală și olfactivă senzorii i se pun în mișcare. Păstrează pentru desert doar lenjeria. Am înghițit și mestecat destule prostii masculine. Aluatul unui bărbat, când se umflă, nu poate fi verificat prin testul scobitorii.”
”Când primul <ex> devine prieten cu soțul actual, viitor al doilea <ex>, bagi de seamă că până și clovnii frustrați pot închide cârciuma de la colț. Bucata ta este acum a mea, greu de  conceput așa ceva! Dezmăț culinar, nu alta! Nu știu dacă să mă simt flatată sau mai bine, lasă…”
”A trebuit să treacă destul de mult timp ca să pricep că nu trebuie să mă mulțumesc cu puțin.” ”Înainte mă declaram fericită cu ceva resturi sau posibile felii delicioase de viață. Nu prea am suflat în lumânări, deci m-am ars de câteva ori. Chiar dacă avem destule opțiuni, alegem prost de multe ori. E drept că feciorul mamii este și oglinda ei. Derapajele de conduită nu împiedică pe nimeni să își potolească foamea.” 

Tristeți și trădări

Ne arătăm interesați să aflăm de unde are Ramona rețeta pe care ne-o propune. ”De curând, fata mea care are acum 30 de ani, mi-a amintit de o rețetă pe care am preparat-o în secolul trecut. Bunica ei paternă, prima mea soacră, i-a dăruit caietul ei de rețete după care am gătit și eu. Cascade de amintiri cu gust dulce-amărui m-au năpădit. Tristeți și trădări într-o singură îmbucătură. Ia uite-o și pe Deșteapta asta! (propriu și figurat – eu și prăjitura). I se spune Prăjitura Deșteaptă deoarece în timpul coacerii, din compoziția lichidă se aleg trei straturi diferite, 2 blaturi cu cremă pufoasă între ele.” Adică, nu se întâmplă ca la alte prăjituri, unde pui un blat, crema, apoi iar blat. Deșteapta se stratifică singură, în două blaturi și o cremă, direct în cuptor.

Soacră, soacră poamă acră
Să îți zic (fac) ceva de dulce,
Și apoi te mai poți duce
Să împarți din farfurie
Râca ce mi-ai dat-o mie,
Prima nevastă
și soacra năpastă.

Câteva precizări
Este o rețetă veche, pe carte Ramona a îmbunătățit-o. ”Varianta pe care v-o propun este cea veche, primară. Dar am preluat și o rețetă asemănătoare, care seamănă cu un cremeș  (cunoscut mai îndeaproape sub numele de cremșnit), dar care încă nu este cremeș. Cremeșul seamănă așadar cu Prăjitura Deșteaptă, pe care v-o propun aici, fiind o prăjitură și mai deșteaptă,  care este în continuă evoluție, ca și femeia, tot mai deșteaptă odată cu înaintarea în vârstă.” Dar despre prepararea cremeșului à la Ramona, cu un alt prilej.

Ingrediente

• 8 ouă
• 2 linguri de apă
• 250 grame unt/ margarină
• 300 grame zahăr
• 1 l lapte
• 225 grame făină
• 4 pliculețe zahăr vanilat
• zahăr pudră (pentru ornat)

Preparare
Untul se topește într-o crăticioară și se lasă la răcit.
Se separă ouăle.
Gălbenușurile se mixează cu zahărul până când acestea își dublează volumul, apoi se adaugă untul topit și zahărul vanilat. Peste gălbenușuri și unt se adaugă apa și laptele. Laptele se adaugă puțin câte puțin, amestecându-se până când este complet omogenizat. Se adaugă făina treptat până când este înglobată în aluat.
Albușurile se bat până când se obține o spumă tare. Se adaugă compoziției anterioare. Amestecul obținut este unul destul de lichid, dar așa trebuie sa fie.
Se toarnă într-o tavă și se introduce la cuptorul preîncălzit la foc mic pentru cca 45 minute. După ce prăjitura s-a răcit complet, se pune în frigider pentru câteva ore, apoi se taie și se servește. Înainte de a o tăia, se presară cu zahăr pudră. 

Efecte endorfinice sau ”Pasiunea mea e viața”

Ramona a spus-o în repetate rânduri: ”Pasiunea mea este viața.” ”Ah, și muntele”, revine imediat. După o porție de Deșteaptă, îi place și mai mult viața și străbate munții cu mai multă însuflețire. ”Adaugă la asta și satisfacția de a fi preparat-o eu, cu plăcere și dorința de a o îmbunătăți permanent”, mă îndeamnă, și conchide: ”Adică, am aflat că e loc de mai bine”.

Din relatările Ramonei am mai aflat și noi, printre altele:

• este o prăjitură pentru toată lumea
• se consumă pe orice vreme și în orice anotimp ( ”Eu o prepar în general la sărbători. La orice sărbătoare. E îmbulzeală când o prepar. O tai pătrate și toți – familie, prieteni – se reped s-o înfulece și-și iau și la pachet. Vine acuma Paștele și trebuie să mă pregătesc serios”)
• efectul e ușor afrodisiac și endorfinic
• senzațiile pe care le încearcă după savurarea Deșteptei sunt, în principal, de acceptare a vieții așa cum vine și de speranță, iar lumea îi pare mai dulce
• pentru că ”sunt bună gospodină. Pentru mine, gastronomia înseamnă bucurie. În timp ce gătesc, mă năpădesc amintiri plăcute și țes totodată proiecte de viitor”

Dar ceva lichid ar merge lângă Deșteaptă?, întreb timid. ”Cum să nu? O șampanie sau un vin alb spumant demisec merg de minune”. M-am liniștit. Acestea fiind spuse, iubesc și mai mult Deșteapta.

Cea mai bună soacră

”Și totuși, m-am deșteptat, acum am propria mea rețetă!”, constată invitata noastră, și încheie: ”Cele mai bune arme și arte rămân dragostea și gastronomia. Spiritul meu coolinar a ajuns dincolo de baierele curelei, vorba lui Dimi (v. nota): ”Sunt prea plin de echilibru”! Și apropos: sunt și cea mai bună soacră!”

Notă. Dimi este numele de alint al actualului soț al Ramonei Müller, ”generalul meu de suflet și de munte” (R.M.)

A consemnat Leonida Corneliu CHIFU, septuagenar fără nurori, invidios pe cea mai bună soacră
                                                                                             și prea plin de echilibru, după ce s-a delectat cu ”Deșteapta”

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Despre o friptură nealergată

Scriitoarea Maria Bem, colega noastră de la Asociația 24PHarte, revine, respectându-și promisiunea, cu o rețetă de preparare a fripturii… ”nealergate”. Dar și cu o poveste, că doar vorbim despre rețete cu povești. Și Maria are ce povesti. S-o ascultăm! 

Coroana regală sau ritualul dezblănirii

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. O lume cu bucurie și cu pace sufletească, ce  aștepta prânzul sau cina cu povești, unele vânătorești. Îmi aduc aminte cu drag de serile petrecute la bunicii mei din partea tatălui. Cred că aveam 5-6 ani când curiozitatea mă împingea să  iau parte la preparatele alese ale bunicii Marina. Bunica avea șapte copii: cinci băieți și două fete. Așa că, era masă mare și bogată când se adunau toți. Pe lângă ei, și noi, nepoții, tot șapte. Marina pregătea fel și fel de rețete, în special fripturi, mai ales vânătorești. Bunicul Stelian era un vânător neîntrecut, căruia îi plăcea să adune familia și prietenii  pentru a-și etala trofeele. Atunci am văzut prima oară o vulpe roșie cu coada-i stufoasă, o blană de urs, iepuri, căprioare și un cap de cerb cu coroană regală. Ei… e mult de povestit despre această bucurie a vânătorii, a minciunelelor vânătorești și ce urma după. Da, era un ritual al dezblănirii, spălării trofeelor și apoi porționarea cărnii pentru friptură. Câtă muncă!  Dar și multă dragoste în tot ceea ce se povestea și se pregătea. Câte amintiri frumoase! Am mâncat cu oarecare reținere pulpă de căprioară la tavă, iepure fezandat în vin câteva zile și apoi împănat cu șuncă de la porcul crescut în gospodărie (aceiași tehnică a fezandării se utiliza și pentru căprioară și laba de urs). Vulpea nu cred că se gătea. De ea m-am speriat și nu am uitat cum stătea aruncată în cada de baie.

De la Deal, de la Gâlmeea

Am avut bucuria de a participa la mese regești, aș spune, cu vin din via lor de la Deal -zona Gâlmeea, până la colectivizare. Bunica mea primise cadou de nuntă de la tatăl ei, preot  la Bucov, via de două hectare și o casă gen conac, situate sus, la deal. Cu munca de la Deal, depusă pentru obtinerea vinului, apoi vânzarea lui, și-a crescut copiii. Eram mică tare când urcam acolo cu tata.
Bunica folosea tot felul de mirodenii la pregătirea fripturilor: boia roșie, piper, busuioc, ienibahar, mărar uscat, usturoi mult sare după gust și altele. Serile se terminau cu muzică, veselie (provocată și întreținută și de un vin bun de tămâioasă albă) și acordurile de vioară ale bunicului. Pianul ii revenea bunicii. Iar de lăsata secului, înainte de Sfintele Paști, se bătea alvița.
Ei, dragii mei, cred că salivați după atâtea bunătăți despre care am făcut vorbire! Dar gata, să trecem la treabă, să nu vă mai chinui!

Domni vrăjiți

Friptura de pui (rulat), în crustă de migdale, pe care v-o prezint astăzi, e îmbietoare. Prima oară am savurat-o prin anii 2000, la un restaurant din Herăstrău. A fost o cină romantică, cu soțul meu, după ani de căsnicie. Îmi aduc aminte cu drag seara de pe malul lacului Herăstrău, unde lăutarii cântau până dimineața, iar florăresele vrăjeau domnii să cumpere flori pentru soții sau iubite. Trecuseră câțiva ani buni de la căsătoria noastră, prilej de a ne plimba prin Herăstrău și a cânta ”ce seară minunată/ mai spune-mi, iubito, o dată!”. Ce bine că am trăit această perioadă minunată!
Este o friptură ce merge ”unsă” cu un pahar de vin alb, sec sau demisec, după cum vă place. Această rețetă se spune că are 300 calorii/porție și se gătește cu drag, pentru ca rezultatul să fie cel dorit. 

Ingrediente:

• Un piept de pui dezosat și fără pieliță, porționat încât să avem carne pentru 4 rulouri (porții)
• 1 lingură ulei, pentru a unge rulourile
• 100 grame migdale măcinate sau fulgi de migdală din comerț
• 4 linguri muștar
• zeama de la o lămâie
• puțin cimbru, busuioc, un praf de usturoi
• sare și piper după gust
• Sos de portocale, pentru prepararea căruia sunt necesare:
• 2 portocale mari zemoase
• 1 lingură amidon alimentar
• 1 cană de apă
• 40-50 grame zahăr brun
• 1 linguriță oțet balsamic (dacă aveți, de rodii)
• 8 rondele de portocală pentru dressing farfurie (decor)

Mod de preparare

Pieptul de pui se porționează, pentru a avea cele 4 porții.
Rulourile de carne vor fi fixate cu o scobitoare mai lungă sau două mai mici, încât să formăm un rulou frumos, care va fi pus într-o tigaie încinsă, în care puteți să puneți și o lingură de ulei. Vom rumeni puțin toate părțile.
Scoatem rulourile pe un șervet de hârtie. Se răcoresc, timp în care cuptorul va fi preîncălzit.
După ce rulourile s-au răcorit, le vom trece prin muștarul (4 linguri) diluat cu puțină apă, zeamă de lămâie, cimbru, busuioc și praf de usturoi. Rezultă un amestec plăcut papilelor gustative, pe care îl lăsăm 20 minute, să fie preluate aromele. Apoi fiecare rulou este trecut prin fulgii de migdală (să fie bine acoperite rulourile). Într-o tavă de Jena nu prea mare, unsă în prealabil, se vor pune rulourile cu scobitorile.
După 30 minute încercăm frăgezimea rulourilor. Pe care le vom coace la 180-200 grade timp de 30 minute. Putem pune pe la jumătatea timpului de coacere un măr (sau două) tăiat in 4, sau legume, broccoli, ardei verde și roșu și chiar o roșie tăiată rondele subțiri.
Când este gata, se așază pe farfurie, iar de jur împrejur se va pune sosul de portocală și câteva feliuțe de portocală tăiate subțire.

Prepararea sosului de portocale

Prima etapă. Zeama de la 2 portocale se amestecă cu o lingură de amidon, puțin ulei, 1-2 lingurițe oțet balsamic. Separat, într-o farfurie.

Etapa a doua. Când ai terminat de preparat sosul de portocale, se pune zahărul într-un vas, se amestecă continuu până capătă o nuanță arămie, peste care se va adăuga treptat-treptat sosul de portocale pregătit înainte. Se lasă pe foc în cratița în care ai pus zahărul, 2-3 minute, ca să prindă consistență. E delicios. Dacă nu faci sosul, pui merele sau fructele cu zeama lăsată în tavă și lângă arunci câteva lingurițe de sos de soia. Deasupra aranjamentului poți pune 2-3 frunze de mentă.
Și să nu uităm un vin sec de Niculițel – Caii de la Letea.

Vă urez ”Bon appetit”!

Epilog

Tradiția cinei în familie alături de persoane dragi sufletului nostru s-a păstrat peste ani. Friptura din piept de pui rulat, în crustă de migdale, o preparam când aveam invitați, uneori și finii, care din când în când aduceau “plocon nașilor.” Desertul a fost un tort de ciocolată cu blat de bezea și portocale confiate. Un deliciu! Și acum salivez când îmi aduc aminte. Vinul servit atunci a fost o tămâioasă de Buzău, acompaniat de o muzică bună si câteva mișcări de dans.
Cam așa se petrecea la casa familiei Bem, încât prietenii ne vizitau mereu, cu deviza ”Hai să bem cu Bem, stă la casă și are vinuri alese”. Haide să te vedem ce vin ai sau ce vin ne dai. Bancurile și vorbele de duh veneau pe bandă, precum șprițul rece, că doar eram în orașul lui Caragiale…

                                            A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                        alergând după friptura Mariei Bem

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Cum să fentăm diabetul 

Spuneam undeva că printre cei care ne-au ademenit cu preferințele lor culinare se numără și membri ai Asociației Culturale 24PHarte și ai Cenaclului literar-artistic ”I.L. Caragiale”, care ființează sub egida Asociației. Unul dintre aceștia este Maria Bem, poetă și prozatoare, care are câteva volume publicate, unele premiate.

”Taine lăuntrice”

”Sunt Maria Bem, un om pasionat de literatură. Am scris din timpul liceului,  dar debutul meu în literatură a venit târziu, în 2018, cu volumul de poezii ”Buchetul de poezii”. Am dat curs stărilor lăuntrice și am creat volumul de scrieri creștine <Taine lăuntrice>, carte apreciată de cititori. Dragostea mea pentru flori și natură am reliefat-o în cartea <Legendele florilor și a lor poezie>, culegând legende ale florilor cu autori anonimi, eu personalizând fiecare legendă, floare, cu o poezie ce definește particularitatea florii. În ea sunt secrete de mulți cititori necunoscute – când și cum trebuie dăruită o floare și mai ales însemnătatea ei.  Romanul <Între cer și pământ, doar iubire>, scris în amintirea fratelui meu plecat de tânăr dintre noi, – actorul Marius Ionescu -, este cartea la care țin foarte mult. E și o datorie ce o aveam pentru familia mea greu încercată în timpul comunismului.”
Domnul Christian Crăciun, membru al Uniunii Scriitorilor din România, jurnalist, critic literar, spune în încheierea acestui roman: ”O carte care te pune pe gânduri. Adică îți dă de gândit și te luminează asupra unei fețe a istoriei despre care vorbim prea puțin, din păcate!” 

Poezie, farmec și iubire

Cât despre arta culinară, Mariei îi place să gătească pentru prietenii și prietenele ei, pentru a sta împreună la masă și a depăna povești pline de umor, amintiri despre cei care nu mai sunt printre noi .
”Bucătăria este poezie, farmec și iubire”.

Prietenii vechi și noi

”Este o prăjitură ușoară, bună ca o banană, chiar mai bună, ce o savurăm pe seară – cum a ieșit și cum s-a nimerit – cu prieteni de-odinioară. Consolidează prieteniile vechi și facilitează legarea unora noi”, ne întâmpină invitata noastră, care ne-a dezvăluit că știe rețeta de la o prietenă, care ”o are dintr-o revistă, parcă Sănătatea pentru toți.”
”Prietena a venit la mine, la o cafea. <Hai să-ți arăt o prăjitură de regim!>, mi-a spus. <Cum e? Cu ce e?>, am întrebat-o, nerăbdătoare. <Așteaptă! Este fără făină, fără gluten, fără amidon, stai liniștită! O să vezi!>, m-a <domolit> prietena”.
Nerăbdarea Mariei Bem era explicabilă. Ea nu se află la prima tinerețe, are diabet tip 2, dar nu se ”îndură” să renunțe la unele delicatese culinare, din care nu lipsesc prăjituile.
În tentativa de a fenta diabetul, Maria ne-a recomandat două rețete de prăjituri fără făină, ”pentru cei cu alergie la gluten și care stau departe de zahăr. Foarte puține prăjituri sunt fără zahăr și gluten. Asta e foarte rapidă, se prepară ușor.”

Baza rețetei sunt bananele. ”Una se face numai cu banane și cacao. Ai nevoie de un blender pentru a amesteca totul bine. Poți face treaba și cu furculița, lingura, dar mai bun e blenderul, amestecă uniform.”

Ingrediente:

• 3 banane coapte decojite (se pun intr-un castron și le blenduiești)
• 3 ouă (se pun întregi, se încorporează prin blenduire)
• 4 linguri cacao bună (la fel – incorporabilă)
• 1 praf de copt
• și, opțional, un pumn de stafide sau nucă tăiată

Preparare

Se tapetează o tavă (nu prea mare) cu hârtie de copt, se toarnă compoziția și se introduce în cuptorul preîncălzit la 180 grade, pentru 40 minute. ”Când e gata, aburindă, se pune o ciocolată amăruie 75% deasupra. Tai, rupi fiecare bucată, o pui de jur împrejur, să cuprindă prăjitura. O lași vreo trei minute, până se va înmuia. Cu o spatulă întinzi ușor, până se va face o glazură. Dacă ai în casă, <arunci> și fulgi de migdale. E aspectuoasă. Se servește rece. Să n-o tăiați imediat, pentru că <se lasă>”.

Mănânci și slăbești

Pentru a doua prăjitură, se urmează aceiași rețetă, la care se adaugă 150 g fulgi de ovăz în amestec, blenduriți și ei, înmuiați în prealabil în puțin lapte sau kefir. ”Eu am pus și neînmuiați. Am văzut că s-au umezit bine, De la bananele amestecate cu ou. Apoi pui fulgii de ovăz, cacao, praf de copt. A doua are o consistență mai mare. Sunt extraordinar de faine.”
Au niscaiva virtuți curative prăjiturile acestea?, întrebăm. ”Mănânci și slăbești”, ne răspunde scurt doamna Bem. ”Am remarcat-o. În privința altor virtuți, ”e prea devreme să mă pronunț. Cunosc rețeta abia de o lună. Dar vă voi informa imediat ce le voi remarca.”
Cam la ce interval de timp o prepară? ”O fac mereu, la două-trei zile, ca să nu le simt lipsa. V-am edificat la începutul dialogului nostru și asupra momentului zilei în care se recomandă să o savurați.”

Nițică ”udătură”

Dar ceva ”udătură” merge la prăjitura asta? Ne gândim că i-ar spori gradul de atractivitate. ”De curând am fost la un restaurant, la Bucov. Am băut un pahar de vin alb, demisec, recomandat de gazde, <Caii de la Letea>, care mi-a plăcut. Da, merge cu un pahar de vin, un coniac. Mie îmi place vinul de Bohotin, sec și demisec. Exclus vinurile dulci, că doar am stabilit din capul locului că ne propunem să fentăm diabetul, nu?” 

Despre o friptură ”nealergată”

Curiozitatea ne impinge să ne informăm și asupra altor delicatețuri încercate de poeta noastră. ”Îmi place să mănânc, dar nu să mă îmbuib. Savurez un piept de rață cu sos de portocale. Apoi, supa de găluști. Nu dau niciodată greș când o prepar. O friptură bună la cuptor, ”nealergată”, ca gulașul, care se face tot pe îndelete, nealergat, nu-i de refuzat. Apoi – pfiii! – mâncare de măsline cu limbă. Mâncarea de mărar, atât cu carne de pui, cât și de porc, nerumenită. Am o tehnică la friptură!! O pun întâi pe plită, la foc repede, și abia după aceea la cuptor, să nu se rumenească prea mult, ci frumos, adică pe toate părțile, cu legume, fructe,  adăugate pe la jumătatea timpului de rumenire a fripturii. Ar mai fi friptura de pui în crusta de migdale, dar despre aceasta – dacă vă tentează – cu primul prilej.

                                                A consemnat Leonida Corneliu Chifu,
                                                                          la o prăjitură miraculoasă, stropită cu vin de Bohotin

Priviți fotografia.
Vedeți o mamă împreună cu fiica ei.
Numele femeii este Maria Plop și s-a nascut pe 14 septembrie 1927. Azi ar trebui să fie Ziua Națională Maria Plop.
Nu este așa, pentru că amintirea eroilor luptători anticomuniști se dorește astăzi a fi uitată.
Maria Plop, femeia aceasta uscățivă, îmbătrînită prea devreme, care ne privește grav și atât de intens dintr-o veche fotografie a fost singura femeie, membră a grupului de partizani anticomuniști din comuna Nucșoara, care a rezistat în munți de la înființarea lui, în 1949 până la 20 mai 1958, când s-a predat împreună cu fiica ei și a lui Toma Arnăuțoiu.
În cei 9 ani cât a fost membră a grupului, a îndeplinit misiuni similare cu ale bărbaților, s-a remarcat prin abnegație, curaj și spirit de sacrificiu, reușind să supraviețuiască celor mai grele situații și condiții de trai.
La 22 mai 1956, în ascunzătoarea de la Râpele cu brazi, a dat naștere fiicei ei și a lui Toma Arnăuțoiu.
La 20 mai 1958 Toma și Petre Arnăuțoiu au fost arestați, prin trădare.
Somată să se predea, Maria Plop a coborât din ascunzătoarea de la Râpele cu brazi țînându-și copilul în brațe.
A fost anchetată timp de un an de Securitate, chinuită, bătută și umilită. În urmă procesului a fost condamnată la muncă silnică pe viață.
Despărțită de copilul ei, fără să știe ce s-a întâmplat cu acesta, a decedat în închisoarea de la Miercurea Ciuc datorită condițiilor mizere de detenție.

Fotografia este făcută de Securitate, în ziua arestării sale. Avea 30 de ani.
Petrecuse ultimii 9 ani într-o peșteră, în creierul munților. Fără electricitate, fără apă curentă, fără nimic din ce noi astăzi luăm de-a gata. Vânată ca un animal sălbatic de forțele Securității.
Priviți-o! Priviți îmbrăcămintea femeii. Rochita fetiței. Peste doar două zile urma să împlinească 2 ani. Fara tort cu doua lumanari, intr-un beci al Securitatii, fara tata.
Priviți mâinile femeii pe umerii fetiței și încercați să înțelegeți acele momente.
Zbuciumul.
Lupta.
Sacrificiul.
Demnitatea…
Arătați această fotografie celor care spun că le e rușine că sunt români.
Învățați-i să stea în picioare.
Învățați-i demnitatea!
Nu suntem toți oi!
Nu toți plecăm capul, că să nu ne taie sabia!
Să ținem vie amintirea celor care ne-au învățat libertatea!
…
Nu mi-am putut opri lacrimile cand am scris acest text.
De ciuda si de neputinta.
Mi-as fi dorit ca atunci, in fata aparatului de fotografiat al securistului si in fata hienelor cu pistoale la brau, aceste doua suflete sa nu fie singure.
Mi-as fi dorit sa pot sa le apar. Cu orice pret.
Mi-as fi dorit ca presedintele Romaniei sa dezveleasca o alta statuie. Nu a unui guvernator.
Ci a Mariei si a fiicei sale, Ioana. Rochita fetitei e mult mai frumoasa decat catifeaua scumpa a guvernatorului de la Sibiu.
Priveste rochita.
Si nu uita…
(Text copiat)

Via Aurel Nișcoveanu

Etiopia

Etiopia este singura țară africană care are ca religie de stat creștinismul, fiind a doua cea mai mare comunitate ortodoxă după Rusia din lume.
Biserica etiopiana este principala instituție prin care se face alfabetizare, tara fiind una foarte săracă și fără resurse de a susține un sistem național de școli.
Cei 45 de milioane de creștini merg zilnic la biserica și jumătate din zilele unui an țin post.
Etiopia are propriul tip de calendar și propriul alfabet.

Aceasta țară este menționată atât în Biblie cât și în Coran.

Etiopia ,cunoscuta in trecut și sub numele de Abisinia ,este un vechi regat cu rădăcini în antichitate.
Etiopia este considerata a fi unul dintre leagănele civilizației mondiale, cu un patrimoniu și o cultură unica. Acest patrimoniu o deosebeste fata de celelalte țări africane.

Aceasta țară Etiopia este a doua din lume ,după Armenia ,care a declarat oficial creștinismul ca religie de stat(anul 333).

Prezenta creștinismului în Etiopia a contribuit ulterior la afluxul adepților care erau persecutați in Imperiul Bizantin la sfârșitul secolului al V-lea și la începutul secolului al VI-lea .Acești refugiați au adus cu ei preoți, cărți și articole bisericești, îmbogățind astfel temelia bisericii etiopiene.
Refugiații s-au răspândit în părți din nordul Etiopiei ,înființând scoli, biserici, mănăstiri, multe funcționând și astăzi.

Multi etiopieni consideră că au devenit creștini odată cu relatarea din biblie când Sfântul Apostol Filip a botezat famenul etiopian, relatata întâmplarea in cartea faptelor apostolilor.

De “crăciun” tradițiile lor sunt la fel de frumoase precum cele din Europa, oferind o viziune unica asupra acestei sărbători, într-o țară în care biserica creștină exista din secolul al IV-lea și a supraviețuit până în zilele noastre ,în ciuda evenimentelor prin care a trecut, fiind înconjurată de religii islamice și izolata de creștinii din întreaga lume. In aceste condiții creștinismul etiopian are anumite trăsături aparte, care determină existența unor obiceiuri diferite de a celebra anumite sărbători. Respectand vechiul calendar roman, sărbătoarea Nașterii Domnului are loc pe data de 7 ianuarie și se numește Ganna.
Deoarece în Etiopia exista multe influențe culturale și un număr de peste 80 de limbi.

Singura țară necolonizată din Africa .

Etiopia este țara africană cu cel mai vechi imperiu ,datând din vremea Regelui Solomon și a Reginei din Saba ,fiul lor, Menelik I ,inaugurând împărați etiopieni care avea să dureze până târziu ,în secolul XX(împăratul Hallie Sellasie a fost înlăturat prin lovitura militară în 1974).

Etiopia fiind cu sistem numeric propriu și alfabet datând cu mai mult de 2000 de ani, popor al cărui calendar propriu (cu 13 luni in an) se suprapune cu calendarul iulian ,popor a cărui limba proprie , Ge’ez, mai este folosită și astăzi, însă doar in limbajul liturgic.

O țară creștină într-o mare araba...

Etiopienii ,care au fost al doilea popor care a recunoscut creștinismul ca religie de stat după Armenia, au traversat ultimile 16 secole ca un bastion al Crucii ,izolați într-o mare de lume araba sau păgână. In acest moment în Etiopia sunt peste 45 de milioane de creștini ortodocși, a doua comunitate ca mărime după Rusia din lumea ortodoxă.

Creștinismul s-a trăit în cel mai autentic și intens mod cu putință ,la nivel de individ, de familie și de comunitate ,prin acceptarea vieții amare de zi cu zi ca nevoință intru mântuire ,ca și prin păstrarea nealterată ,în mod uimitor, a normelor morale și a ritualurilor primelor comunități creștine, aproape ca in Faptele Apostolilor.

Etiopienii se descalță la intrarea în locașurile de cult, urmând îndemnul lui Dumnezeu către Moise :”Scoate-ți încălțămintea din picioarele tale ,căci locul pe care calci este pământ sfânt!”
Au 250 de zile de post pe an pentru călugări și preoți, sau 180 de zile, obligatorii pentru toți.

Tara care adăpostește Chivotul Legii

Biserica Ortodoxa Tewahedo Etiopiana susține că este păstrătoarea Chivotului cu Tablele Legii dăruite de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai!
La Axum, în prima capitala a imperiului creștin etiopian, într-o zonă extrem de greu accesibilă ,se afla Catedrala “Sf. Maria din Sion”, alaturi cu o mica clădire cubica despre care se spune că adăpostește Chivotul Legii.
Nimeni înafara călugărului paznic(nici măcar împărații )neavând voie să privească la acest obiect sfânt!

Educația se face cu ajutorul Bisericii.

Bisericile și mănăstirile etiopiene au fost secole de-a rândul singurele centre de învățământ ,evident religios.
În prezent ,în Addis Abeba și în alte centre urbane ,s-a trecut și la învățământul de stat, dar învățământul bisericesc rămâne de baza in majoritatea comunităților rurale.
Copii merg să învețe la biserica de pe la 4,5 ani și până la 8 ani, când pot intra la școala de stat.

Etiopia este o tara cu creștini ce au arătat de-a lungul secolelor că prin smerenie, răbdare, sacrificiu, jertfa, bunătate și dragoste pentru Dumnezeu se poate ajunge la Iisus Hristos, pentru că doar prin Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu se poate ajunge la Tatăl Ceresc!
Sfârșit și lui Dumnezeu slava, Amin.

 ÎL MERITĂ ROMÂNIA DE AZI PE MIRCEA VULCĂNESCU?

“Cine mai e și Vulcănescu ăsta?!” “Dar, ce, mie îmi plătește Mircea Vulcănescu facturile?”
Sunt replicile a două dintre cadrele didactice de la fostul Liceu Mircea Vulcănescu din București, sătule de prea greaua moștenire a prea marelui geniu românesc al cărui nume îl purta unitatea lor de învățământ. O moștenire greu de dus într-o vreme în care Institutul Wiesel, Primăria Sectorului 4 și Inspectoratul Școlar al Municipiului București făceau presiuni pentru debarasarea de acest lest istoric, condamnat și exterminat de comuniști acum 65 de ani, și declarat interzis în spațiul public de urmașii acestora deveniți progresiști de factură occidentală. O moștenire stânjenitoare atunci când conștiința nu se poate ridica mai sus de nivelul pântecelui.
Astăzi, liceul în cauză poartă un nume anost, iar bustul de la intrare, realizat în anii 1990 cu contribuția unei profesoare generoase, se află exilat în sediul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, unde a fost salvat de o eventuală distrugere. Aici va sta, pentru a fi cinstit de orice creștin, până în ziua în care va fi repus, la loc de cinste, în liceul care va reprimi numele marelui savant.
Este imaginea definitorie pentru situația în care se află memoria Rezistenței anticomuniste în România anului 2024. O țară în care promovarea adevărului istoric și simbolurilor demnității românești în Istorie a rămas doar apanajul unor inițiative civice care nu fac compromisul cu teroarea corectitudinii politice.
Să vedem însă cum îl vedeau pe Mircea Vulcănescu doi dintre contemporanii săi: savantul Mircea Eliade și fostul deținut politic Ion Ianolide.
„Când au venit incercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase. În câteva zile, a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească cu aceeaşi senină fermitate credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amanuntul, aici sau altădată, viaţa pe care a trait-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii, ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie impotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii. Pentru că ştim cum a murit! lar ultimul lui mesaj în temniţă, adresat fiecaruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunaţi!»…”
(Mircea Eliade, Chicago, nov. 1961)
„Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: “Eu voi muri. Salvaţi-vă voi.” Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească, iar ei au continuat să îl pedepsească, până ce l-au ucis.
A fost un om cu caracter de diamant.”
(Ioan Ianolide, “Întoarcerea la Hristos”)
Nota: Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904, la Bucuresti.
A fost un geniu al culturii româneşti, una din cele mai strălucite inteligenţe ale generaţiei interbelice, economist, sociolog, filozof, scriitor, publicist, teolog și profesor de etică. Arestat și condamnat ca urmare a politicii regimului comunist de ocupație, de eliminare a elitelor politice autohtone, după 1946, a fost supus unui regim de exterminare, murind la
28 octombrie 1952, în temnița Aiudului. Mormântul său nu este cunoscut.
Autor: Florin Dobrescu, Fundatia “Ion Gavrila Ogoranu”

trist mă repet
‘n fiece an
nimic nu-nvăț
viață pe băț
false iubiri
neamintiri
risipire-nainte
mers îndărăt
apus violet
alb ghiocel
iarnă pe el

soare-ngropat
suflet tăciune
gând înnorat
arsă pășune
deșertăciune
eu cu mine
nu mă-nțeleg
cum să aleg
pe-altcineva
te-aștept pe tine
mult și bine

Amorena Minculescu

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Vă prezentăm astăzi cea de-a treia rețetă a Magdalenei Georgescu. Invitata noastră are această rețetă dintr-o carte ”care mie mi-a fost tare dragă și de ajutor când găteam. În prefață, m-am bucurat să găsesc menționat felul cum am văzut că bunica prepara coliva din grâu. Aveam o copăiță, și cu o greutate din piatră pisa grâul bine, apoi îl vântura. Așa făceau toți vecinii. Nu exista <arpacaș>”. 

Calupuri de gheață sau magazinul de pe strada Câmpinii

Să menționez și de bucuria cu care așteptam vara, era sezonul înghețatelor. Aveam o mașină de înghețată la care tata cumpăra de la subsol, de la hale, câte un calup de gheață, care se așeza între marginile de lemn și vasul de metal (în care se punea compoziția) și învârteam cam 2-3 ore, pe rând, cu fratele meu. Ieșea o delicatesă cum numai la bătrânul cu magazin pe strada Câmpinii găseai.

Ingrediente

• 200 ml apă
• 150 g făină
• 4 ouă
• 100 g unt

Se fierbe apa cu untură și puțină sare. Când fierbe în clocot, se adaugă făina,  amestecând foarte repede, până se îngroașă. Se lasă să se răcească până rămâne călduță. Se adaugă ouăle, câte unul, și se amestecă bine. Se pun în tava unsă, cu lingurița, grămăjoare ovale. Se mai fac și niște figurine în forma cifrei 2. Se coc la foc iute și apoi moderat, să crească frumos. Se face o cremă de vanilie. După ce s-au răcit, se taie în două cu grijă, să nu se rupă partea de sus. Se curăță, se adaugă crema de vanilie. Căpăcelul de sus se taie în două părți care se înfig în cremă, ca niște aripi. La mijloc, se înfige în cremă și figurina în forma cifrei 2, care va fi capul lebedei. Se pudrează cu zahăr vanilat.

                                          A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                                         locuitor lângă vechea stradă Câmpinii

 SEMNIFICAŢIA CREȘTINĂ A MĂRȚIȘORULUI

Mărțișorul care se dăruiește la 1 martie are la origine un substrat religios, dar care a degenerat cu timpul într-o simplă galanterie. După suirea pe tron a lui Constantin cel Mare și după ce a avut loc triumful Bisericii creștine, Biserica și-a manifestat de îndată rolul educator, care a sugerat împărțirea bisericii în interior în: pridvor, pronaos, naos, altar.

Pridvorul (care era înainte neacoperit) se numea înainte “locul de tânguire”, căci acolo așteptau oamenii care cereau să fie încreștinați. Actul premergător încreștinării era pocăința urmată de spovedanie. Posteau vreme îndelungată, se tânguiau cu glas tare asupra păcatelor lor, stăteau zile și săptămâni întregi în acest pridvor, chiar de era ploaie, zăpadă, vânt, până când preotul, care le cunoștea viața, le permitea intrarea în pronaos, intrare ce se face cu mare emoție, în hohote de plâns și bucurie, temându-se totodată că nu sunt încă vrednici de a se apropia de Sfânta Masă.

Ușa bisericii dintre pridvor și pronaos era făcută din două aripi, ca să simbolizeze Vechiul și Noul Testament. Numai prin cunoașterea lui Dumnezeu, proorocii Vechiului Testament și cunoașterea fiului lui Dumnezeu prin evangheliștii Noului Testament, puteau să fie pătrunși de sensul adânc al încreștinării lor. Pronaosul era “locul de ascultare”. Mai departe nu aveau voie să pătrundă. De acolo ascultau slujba și priveau săvârșirea slujbei, dar când începea Liturghia ieșeau afară: “Câți sunteți chemați ieșiți…”, adică cei chemați pentru creștinare acum să nu rămână, să iasă, căci nu sunt încă botezați. Când ajungeau la spovedanie, ca să fie recunoscuți față de cei ce încă nu se spovedeau, li se punea la încheietura mâinii ca o brățară, un șnur roșu, simbolul sângelui pe care Mântuitorul l-a vărsat pentru noi.

După un alt termen de vreme, erau admiși să intre în naos, numit atunci “stare laolaltă cu credincioșii”. Acum puteau aprinde lumânări, puteau săruta icoanele și, când au făcut dovadă de noua stare sufletească în care s-au îmbrăcat, erau împărtățiți. Ca semn că s-au împărtășit, li se lega tot la încheietura mâinii un șnur alb, simbolul sfințeniei.

Aceste două șnururi împletite, alb și roșu, erau purtate de cei spovediți și împărtășiți în toată luna martie, căci toate aceste acte creștinești se împlineau în această lună care cădea întotdeauna în Postul Mare, atunci fiind perioada spovedaniilor înainte de Paști. De aceste două șnururi împletite, credincioșii își atârnau o cruciuliță sau alte simboluri ale virtuților creștinești, ca inima (iubirea aproapelui), sau ancora (nădejdea), pe lângă cruce (simbolul mântuirii).

Cu timpul, simbolurile creștine și-au pierdut înțelesul și a rămas numai ideea, adică obiceiul, de a purta în luna martie o mică bijuterie numită mărțișor, adică: “bijuterie fără pretenție de valoare, căci este doar a lunii martie”. Tema micilor obiecte nu mai este crucea, ancora, inima, ci floare, figură, corabie, coșar, coșuleț, iepure, pasăre, plic, etc. Șnururile însă au rămas aceleași: roșul și alb. Nu s-au pomenit alte culori pentru că nu li se cunoaște punctul de plecare”

Olga Greceanu, “Mărturie în cuvânt și chip. Vocabular al credinței și vieții spirituale”

Credința în Dumnezeu a înălțat gândul omului spre cer. Ateismul i-a coborât cugetul înspre pofte, viscere și țărână. Creştinismul a unificat națiuni și popoare. Globalismul le dezbină prin ideologiile urii de „gen”, rasă ori clasă.

Stăpâni, sclavi și cetățeni liberi ai Mediteranei și-au luminat mintea, și-au încălzit inima și s-au lăsat șlefuiți după întâlnirea cu faimosul Logos întrupat în persoana lui Iisus din Nazaret. Biserica primară a fost spațiul manifestării darurilor celor care au contemplat înălțimea și adâncimea „minții lui Hristos” (Filipeni 2, 5).

Secole la rândul, simbolismul Crucii i-a adus laolaltă pe credincioșii din Sicilia, Creta ori Lampedusa împreună cu pelerinii din Egipt, Iona, Athos sau Gibraltar.

Creștinismul a încurajat arta picturii, muzica monodică sau corală, științele exacte, geometria, volumetria ori estetica liturgică. Bizanțul, mai întâi, și apoi lumea apuseană a dezvoltat arhitectura monumentală și toate meșteșugurile conexe, de la tâmplărie și sticlărie până la sculptură. Europa Christiana a fost matricea primelor simfonii, dar și locul unde s-a născut piața liberă. De la Grigorie de Nazianz, Augustin din Hippona, Simeon Noul Teolog sau Dante Alighieri până la R. M. Rilke sau Vasile Voiculescu, aici s-au scris autobiografii mistice, poezii, rugăciuni, incantații, romane sau capodopere literare fără egal.

Noi, poate mai mult decât alții, am căutat decența și excelența. Aflat sub asaltul violent al ideologiilor atee și globaliste, Occidentul încă mai este depozitar al instituțiilor clasice și al unei sensibilități morale atinsă de valorile Evangheliei.

Civilizația creștină este cel mai de preț dar făcut umanității.

Cu multe secole înainte de-a fi devenit membri ai UE, românii erau europeni pentru că erau creștini (și deveniseră creștini pentru că erau europeni).

PS: Imagini de la „Gala Conservatorilor” din Alba Iulia. Mulțumesc din inimă vorbitorilor și participanților! Ne vedem la Cluj în 17 martie. Detalii în comentarii.

Text și foto via Mihail Neamțu

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Nu tu oboseală, nu tu stres, nu tu lipsă de timp!

Magdalena Georgescu a avut o copilărie ”obișnuită generației ’50-’60, o familie cu venituri medii, ca majoritatea celor din acele vremuri, oameni muncitori, mulți plecați de la sărăcia satelor, dornici de o viață mai bună, oameni la care nu am auzit niciodată de OBOSEALĂ, STRES, LIPSĂ DE TIMP, oameni care au adus fiecare câte ceva din tradițiile locului de baștină.

Străduța copilăriei

”Am copilărit pe o străduță, aproape de centru, cu oameni de omenie, buni vecini, care obișnuiau să se ajute”, ne mai povestește ”Magda”. Aveam portițe între noi, și când cineva avea ceva deosebit – prăjituri, o mâncare deosebită, fructe aduse de acasă – nu pregeta să împartă. Tata a lucrat în agricultură, bunicii proveneau dintr-o comună necooperativizată. Aveau livezi întinse de pomi fructiferi și creșteau cai și vaci. Cred că așa a rămas tata cu dorința de a crește și noi animale – păsări, porc, iepuri, porumbei -, de a avea curtea plină de pomi, din care aveam să pregătim gemuri și dulcețuri – micul nostru dejun -, vie din care pregătea vinul ce ne ajungea până la Paști. Ba… aveam și o afumătoare pentru pregătit șunca, mușchiul… Mama pregătea untura și osânza, pe care le păstra în ulcele de pământ, pentru prăjituri. Era faimoasă printre vecini pentru pateurile ei cu brânză sau carne!”, își încheie destăinuirea Magdalena Georgescu. Ex-ofițerul Stării Civile ne  propune pentru astăzi tot o rețetă veche: ”prăjitură în dungi”.

Blaturi

• 4 ouă
• 12 linguri ulei
• 12 linguri zahăr tos
• 1 ceașcă lapte
• 1 linguriță amoniac
• făină cât cuprinde
• coajă de lămâie
• puțină sare

Se amestecă totul bine, se pun făina și amoniacul, se face un aluat nu prea tare și se împarte în 8 bucăți. Din fiecare bucată se face câte o foaie care se coace pe fundul tăvii. Când sunt coapte, se umplu cu crema și se lasă la rece până a doua zi, când se taie și se pudrează cu zahăr.

Crema

• 2 pachete unt (sau unul unt și unul margarină)
• 4 linguri de făină
• 1 cană de lapte
• 1 ½ pahar zahăr farin
• 1 pachet cacao (sau 1 lămâie)

Se freacă pe foc 4 linguri de făină dizolvate în lapte, până se face o ciulama groasă, după care se dă la rece. Când se răcește, se amestecă bine cu crema de unt și se umplu blaturile.

Pentru crema cu cacao
         Se adaugă în crema de făină un pachet de cacao și 5-6 linguri zahăr tos, înainte de a o lăsa la rece. Când este rece, se amestecă bine cu crema de unt și se umplu blaturile.

Pentru crema de lămâie
       Crema de făină se amestecă cu cea de unt și se adaugă zeama și coaja de la o lămâie pentru a se obține o cremă puțin acrișoară, cu care se umplu blaturile.

                                                  A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                                             cu dor de locurile de baștină