Ziua națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste

by Redacție 24PH Arte on 14/05/2024

Ziua națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste

“Data de 14 mai marchează “Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”, recunoștință adusă numeroșilor intelectuali români, mulți dintre ei preoți, aruncați în închisorile comuniste. Semnificația acestei zile își are rădăcinile în noaptea de 14 spre 15 mai 1948 când peste 10.000 de tineri din toată ţara au fost aruncaţi în închisori.

Părintele Nicolae Steinhardt, pastorul Richard Wurmbrand, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, părintele greco-catolic Tertulian Langa, politicianul Iuliu Maniu, poetul Radu Gyr și soția sa, scriitorul Mircea Vulcănescu, părintele Iustin Pârvu, părintele Arsenie Boca,părintele Arsenie Papacioc, Nechifor Crainic, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Dumitru Bordeianu, precum și zeci de mii de alți români au fost arestați și anchetați începând cu 14 mai 1948.

Printre cele mai cunoscute închisori comuniste în care şi-au executat condamnările sau în care şi-au pierdut viaţa numeroşi deţinuţi politici se numără cele de la Piteşti, Gherla, Aiud, Târgu Ocna, Sighet, Râmnicu Sărat, Arad, Jilava sau Văcăreşti.”

Jertfa voastră ne obligă!
#neamunit

Via Sfinții Închisorilor

mai mult

Actualitate Promovate

Sărbătoare şi sens

by Redacție 24PH Arte on 13/05/2024

Sărbătoare şi sens

De-a lungul prezenţei sale în lume, Christos îşi însoţeşte mereu actele cu indicarea înţelesului lor.

Sursa textului: https://www.dilema.ro/din-polul-plus/sarbatoare-si-sens?

text: Anca MANOLESCU Miercuri, 08 Mai 2024

Cum participi la sărbători, la o sărbătoare esenţială a căii de credinţă? Pe de o parte, prin „practicarea” sărbătorii, prin respecarea rînduielilor ei, prin faptul de a le împlini. Cînd a instituit eucharistia, Christos a spus „Faceţi aceasta spre pomenirea mea” (Luca 22, 19). „Faceţi”, aşadar. Însă El îşi însoţeşte actul şi porunca de a-l „face” în mod liturgic cu o învăţătură care dă sensul vertical al actului. E un sens atît de tare, de tăios, străbătător dincolo de lume, pătrunzător pînă în intimitatea lui Dumnezeu, încît ucenicii sînt uluiţi. Declară la un moment dat: „Nu ştim ce zice” (Ioan, 16, 18). Paştele e un eveniment care deschide sfera sensurilor divine; Logosul îl cheamă pe om să cerceteze aceste sensuri, să înainteze în cîmpul lor inepuizabil, să le înţeleagă împreună cu El. „Facerea” nu-şi află rostul fără hermeneutică. „Înţelegeţi ce v-am făcut Eu?”, spune Christos cînd spală picioarele ucenicilor (Ioan 13, 12).

De-a lungul prezenţei sale în lume, Christos îşi însoţeşte mereu actele cu indicarea înţelesului lor. E un înţeles atît de nou, de „altul” în raport cu înţelesurile plane, ţinteşte atît de vertiginos spre locul propriu al lui Christos, încît chiar cei apropiaţi au o receptivitate admirativă, dar insuficientă. Iisus lucrează neîncetat asupra minţii ascultătorilor pentru ca ea să intre în rezonanţă cu calitatea actelor sale – mai mult, cu identitatea Lui. Christos îşi este propriul hermeneut. În preajma sacrificiului, în marele cuvînt de la Cină, El îşi înteţeşte munca de hermeneut: îi presează pe ucenici să-şi schimbe mintea, să vadă încotro îndreaptă crucea-învierea Lui. Le anunţă venirea Duhului care îi va face în stare de propria lor hermeneutică pe urmele Logosului către Tatăl. Pe drumul Emausului, Cel înviat îşi continuă strădania: îi atrage pe cei doi ucenici să-l recunoască în calea Lui de „străin”, să-i perceapă prezenţa care trece din încă-vizibil în supra-vizibil. „Nu ardea inima noastră cînd ne tîlcuia Scripturile?”, spun cei doi cînd Christos „se face nevăzut de la ei” (Luca 24, 31-32).

Cu nenumăratele lor comentarii, Părinţii şi teologii creştini au urmat îndemnul la hermeneutică dat de Christos. Alături de acestea, există o „hermeneutică liturgică” a sărbătorii. Părintele André Scrima a pus-o în lumină atunci cînd, într-un curs la Universitatea Saint-Joseph din Beirut (publicat în André Scrima, Biserica liturgică, Humanitas, 2007), a studiat desfăşurarea sărbătorilor Bisericii de Răsărit în perioada de la Paşte la Cincizecime, de la Înviere la Pogorîrea Duhului. Voi aminti, pe scurt şi inevitabil schematic, cercetarea lui.

El amintea că, pe lîngă celelalte funcţii ale sale, liturghia oferă „o meditaţie teologică, o pătrundere teologică în cunoaşterea adevărului revelat”. Semnificaţia actelor liturgice, imnografia, înlănţuirea sărbătorilor, întregul oficiu liturgic bizantin constituie, spunea André Scrima, un mod aparte de cunoaştere. El se leagă de „o stare a intelectului unde mă recunosc pe mine însumi ca învestit, purtat, înconjurat de obiectul cunoaşterii mele – care, în acest caz, este Dumnezeu, revelaţia – şi unde recunosc că acest obiect produce în mine, induce în mine o formă de expresie care nu mai este exclusiv conceptuală. O pot numi simbolică, poetică fiindcă ea degajează sensul dincolo de ceea ce este spus…”. E un sens care te cheamă să-l descoperi şi să-l urmezi în traseul lui interior, fără capăt. Iată, rapid prezentate mai jos, două linii hermeneutice pe care a insistat Părintele Scrima.

De-a lungul perioadei amintite, pasajele evanghelice duminicale şi imnografia care meditează asupra lor scandează revărsarea din ce în ce mai amplă a Duhului. La Cină, Christos anunţă trimiterea Duhului. Pe cruce, El îşi „dă duhul”. Termenul folosit de evanghelistul Ioan – atrage atenţia André Scrima – este diferit de cel folosit de ceilalţi evanghelişti. Nu indică moartea persoanei, ci efuziunea Duhului care îl locuieşte pe Cel răstignit. În acel moment crucial are loc prima dăruire a Duhului. „Luaţi Duh Sfînt”, le spune Cel înviat ucenicilor, cînd vine prima oară în mijlocul lor, moment celebrat în Duminica Paştelui. La Cincizecime, Duhul se revarsă asupra comunităţii. În celelalte duminici ale perioadei, pasajele alese din Evanghelii cuprind modulaţii ale aceleiaşi teme. Părintele Scrima analizează suita pasajelor duminicale şi cîntările care le dezvoltă sensurile. Pune în lumină structura şi „nervul” care le leagă, diferitele simboluri şi modalităţi ale revărsării, analogiile între revărsarea asupra persoanei, asupra comunităţii, asupra cosmosului. Potrivit analizei lui, ciclul liturgic al Cincizecimii apare ca un vast „studiu” incantatoriu propus, în mod subtil, atenţiei, înţelegerii, participării noastre.

A doua linie hermeneutică priveşte structura ritmică, „muzicală” a perioadei Paşte – Cincizecime. Ea e organizată de unitate şi de ogdoadă. Cele opt duminici ale perioadei desfăşoară sensurile şi puterea marii Zile a Paştelui, „împărăteasă şi doamnă, sărbătoare a sărbătorilor”, potrivit imnografiei. Teologi, poeţi, oameni ai experienţei spirituale celebrează Paştele (şi îl recunosc în substanţa lui) drept „Ziua una şi a opta”. El este zi „una”, irepetabilă, care deschide comunicarea între veacul de acum şi veacul intimităţii cu Dumnezeu. E totodată „zi a opta” fiindcă depăşeşte ciclul săptămînii, temporalitatea proprie veacului prezent. Pune deja lumina zilei fără umbră asupra condiţiei noastre.

Privită în calitatea ei proprie, în sursa ei divină, efuziunea Duhului e un eveniment unic, fără timp: se petrece în „Ziua una şi a opta”. Lucrînd asupra condiţiei umane, ea se proiectează, păstrîndu-şi deplinătatea, pe relieful nostru accidentat: se anunţă, dă semn, caută receptacul uman, creşte, se revarsă imperios, se oferă în mod universal sufletelor în ziua Cincizecimii. André Scrima urmăreşte – în înlănţuirea Duminicilor, în imnografie, în meditaţia teologică – dialogul liturgic între unitate şi octavă. Fiecare duminică e „Zi a Domnului”, face prezent Paştele. Octava, ca Zi a veşniciei, se afirmă în Duminica următoare Paştilor, a opta zi, cînd Cel înviat vine iarăşi în mijlocul ucenicilor. Ea e iarăşi marcată de şirul celor opt Duminici ale perioadei. Octava învăluie astfel – în „Ziua una” – succesiunea septenară, a celor patruzeci şi nouă de zile, de şapte ori cîte şapte, a timpului nostru. Organizează un timp al vieţii spirituale peste care pune sigiliul unităţii: Ziua una, a opta, a cincizecea.

Analiza Părintelui Scrima are o convingătoare ascuţime. Materialul liturgic pe care se aplică reflecţia lui e de o bogăţie, de un rafinament, de o coerenţă care uimesc. Analizîndu-l, este el însuşi entuziasmat. „Aş zice că această structură liturgică ne pune în faţa unei imagini de frumuseţe. Are acea frumuseţe interioară care este radiaţia unui adevăr viu… Eu însumi a trebuit să lucrez, să descopăr aceste lucruri. Fiindcă nu sîntem destul de atenţi, e uimitor… Nu ştim încă să le trăim. Chiar din punct de vedere pur reflexiv, din punctul de vedere al cunoaşterii, structura aceasta e excepţională.”

mai mult

Promovate Tradiții

Rețeta de joi: Sopa Fria Vichyssoise (supa rece Vichyssoise) a Baronului de Simferopol

by Leonida Corneliu CHIFU on 09/05/2024

Hrană pentu toți

”Eu sunt un fel de José Arcadio Buendía în Satul Macondo… Deci satul Cocoşeşti e pentru mine, Alexandru Petrescu, un fel de Macondo din <Un veac de singurătate>, de Gabriel García Márquez, unde descrie istoria satului columbian fictiv Macondo. Acțiunea se derulează pe o perioadă de peste o sută de ani și prezintă ascensiunea și prăbușirea familiei Buendia. Sătenii din Macondo ca și cocoșeștenii sunt primii locatari și întemeietorii satului, unde zvâcnesc în nucleul tuturor evenimentelor”, afirmă cel pe care spaniolii l-au înnobilat cu titlul de Conde de Transilvanya, pentru ca apoi să mai primească un titlu nobiliar: Conde de Palantino şi Baron de Simferopol.

Satul lui Cuza

Diferența constă în faptul că Alexandru Petrescu nu a creat un ținut ”fantasmagoric și neverosimil”, cum îl caracteriza Alex Ștefănescu, ci l-a primit de-a gata, dar l-a trecut pe harta sa sentimentală. Acolo, la Cocoșești (căci acesta este ținutul unde trăiește și-și deapănă amintirile Alexandru Petrescu), comună născută în 1864, în urma reformei administrative a domnitorului Cuza, acum sat al comunei Păulești (”Păi Păuleştiul ăsta cu Cocoșeștiul s-au zbenguit pe aceste meleaguri cu peste 450 de ani în urmă”, reflectează cocoșeșteanul), a cărei suprafață se întinde peste unul din dealurile insulare ale judeţului Prahova, pleacă de la râul Teleajen, atinge cota de altitudine maximă, de 337,4 m, în dealul Degeraţi, şi pe cea minimă, de 188,5, în zona de câmpie, existentă în vestul şi sudul localităţii, își țese visele baronul conte.

Avatarurile contelui

Pentru a răspunde provocării noastre, ne amintește că, în urmă cu 10 ani, a fost la Masterchef, oferind, după cum afirmau organizatorii, ”o adevărată lecție de viață telespectatorilor”. Și s-a prezentat la preselecții cu o supă foarte interesantă, cu influențe iberice, pe care vrea să ne-o dea și nouă astăzi. Dar înainte de a ne prezenta supa, ține să-mi aducă aminte faptul că hrana românilor l-a preocupat întotdeauna, chiar când se afla în Spania. Își amintește cu nostalgie de vremile de odinioară, ale copilăriei și tinereții sale și de ”avatarurile contelui”, cum se intitulează primul capitol al singurei cărți pe care a scris-o până acum, ”Un ploieștean la curtea Regelui Juan”, unde excentricul cococoștean mi-a făcut onoarea să mă desemneze redactor. Spicuim din carte doar pasaje în care se referă la raporturile, sesizate cu decenii în urmă, ale românilor cu mâncarea.

De la polonezi la ”câini fierbinţi”

Noi mâncam chiftele sau pârjoale. Dar datorită nouă au venit în ţară hamburgherii. Noi mâncam polonezi şi crenvurşti, nu ”câini fierbinţi”. Noi beam bragă, Cico, suc, şi nu chimicalele cu care topeşti carnea cu nume englezeşti imposibil de pronunţat. Vă aduceţi aminte de halviţă, de linguriţa cu şerbet, scufundată într-un pahar cu apă, cu care ne întâmpinam musafirii? Dar de dulceaţa de trandafiri sau nuci verzi? Sau gustul cafeluţei la ibric de cupru în tava cu nisip? Vă mai aduceţi aminte de pastilele Cavit 9 sau de Calciu Sandoz cu care părinţii noştri ne îndopau ca să ne facem mari şi frumoşi? Dar de bombonelele Cipo-Cips? De jeleuri? Toate au fost şi poate nu vor mai fi aşa, pentru că noi am luptat să scăpăm de rădăcina comunistă impusă de tancurile sovietice şi, până la urmă, de ocupaţia românilor asupra românilor.

Într-o Zi ne-a dăruit o portocală

Noi, dacă beam o sticlă de Pepsi, eram fericiţi o lună întreagă. Şi când mergeam la o băută cumpăram berea cu lada, de frică să nu se termine. Noi eram fericiţi cu un pic de nimic şi ne bucuram cu nimicuri.
Pe Moş Crăciun al nostru comuniştii l-au ucis pentru că-l chema aşa şi l-au adus pe unul de-l chema Moş Gerilă şi ne dădea o portocală şi bomboane fondante ca piatra de tari, de Ziua Republicii, pe 30 Decembrie.

Tango cu vanilie

Noi v-am adus prin lupta noastră cu cei care erau părinţii sistemului comunist reclamele de pe posturile străine şi care ne înnebuneau. Noi abia aşteptam să vină şi la noi îngheţata Magnum, sau puştile alea de apă absolut extraterestre. Noi, între timp, ne consolam cu Tango cu vanilie şi ciocolată şi clasicele bidoane umplute cu apă de la robinet, care, turnate în cap, ne provocau pneumonii. Şi uite un motiv bun să nu mergem la şcoală.

Cei care încă mai sunt în viaţă

Este uimitor că încă mai suntem în viaţă, pentru că noi am mers cu bicicleta fără cască, genunchiere şi cotiere şi nu am avut scaune speciale în maşini. Noi nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau din greşeală pe jos, sau felia de pâine neagră şi margarina cu marmeladă. Noi nu am avut pastile cu capac special, ca să nu fie desfăcut de copii. Noi nu ne-am spălat pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi toate pisicile din cartier. Noi nu am băut doar apă îmbuteliată. Noi ne-am tăvălit şi bălăcit prin toate bălţile şi nu am ţinut cont de câte lipide şi glucide mâncam.

Ei, ce ziceți?! Vă lăsăm să reflectați la cuvintele contelui, interval în care acesta ne va prepara rețeta.

INGREDIENTE

smântână
3 cocoloașe cât pumnul de brânză moale dulce
câteva felii de jambon serrano
bagheta
2 căpșuni
câteva degete de parmezan
câteva picături de ulei de măsline extra virgin
2 g germeni de ceapă roșie
2 g germeni de ridiche
2 g germeni de schinduf
1 pliculeț cu câteva pistile lungi si roșii de șofran
2 g sare neagră
2 cartofi albi
10 frunze de ceapă tânără
1 praz
pătrunjel
2 creveți
apă

TIMP PREPARARE: < 1h 30min
DIFICULTATE: mediu
BUCĂTĂRIE: Franceză

Metoda de preparare

În oala de presiune se pun la fiert în apa care să acopere cele câteva fire de șofran cartoful și prazul feliat mărunt, pentru a reduce timpul de așteptare.
După fierbere, se zdrobesc cu blenderul. Peste această cremă se adaugă și brânza, crema și smântâna, amestecându-se constant pentru omogenizare. Într-o tigaie încinsă punem ulei de măsline, apoi se pun la părpălit creveții cruzi. În momentul în care acestea își schimbă culoarea spre roz, se scot și se decortichează de zalele lor, obținând doar carnea. Se taie cu un cuțit bine ascuțit în felii subțiri, stil carpaccio.
La cuptor sau chiar într-o tigaie în care punem o hârtie de pergament unsă în prealabil cu câteva picături de ulei, adăugăm parmigiano reggiano ras și împrăștiat ca să se formeze o crustă, pe care o vom folosi pentru a orna în final supa. În același mod vom proceda și cu feliuțele de jamon serrano, ce vor fi mai mult uscate, creându-se o crustă. Vom tăia în crutoane câteva felii din bagheta pe care o ungem cu ulei de măsline și parmezan, apoi le rumenim până devin aurii. Supa răcită se toarnă într-un bol sau o farfurie adâncă.
Pentru ornare, vom pune câteva fire de germeni de schinduf, germeni de ridiche, de ceapă roșie, o frunzuliță de pătrunjel, câteva broboane de sare neagră împrăștiate la vedere chiar pe suprafața supei reci. Feliem o bucățică de căpșună stil carpaccio. La fel, utilizăm două, trei fire de frunzulițe de ceapă verde.

Român în Spania, căpșunar în România sau parodia din farfurie

”Este o hrană pentru toți”, ne asigură Mastercheful. În final, ținem să consemnăm un fapt amuzant petrecut la gala Masterchef. Alexandru i-a surprins pe jurați decorând farfuria cu o căpșună. A fost întrebat, firește, ”de ce ai ales să folosească acest fruct ca element de decor la o supă.” ”Toată viaţa mea am fost etichetat. În Spania eram Românul, iar în România sunt Căpşunar… Aşa că am folosit o căpşună, ca să mă reprezinte.” A primit 3 de DA şi a trecut în etapa următoare, nu înainte să promită că nu va mai face parodii în farfurie.

În încheiere, am propune un nou titlu nobiliar pentru Alexandru, unul mai în spiritul locului și al tradițiilor nobiliare autohtone: titlul de ”Beizadea de Cocoșești”, care să înlocuiască banalizatul ”Fiul Satului”.

A consemnat, după o supă Vichyssoise, Leonida Corneliu Chifu,
fericit o lună-ntreagă

mai mult

Creștinătate Promovate Sfinții zilei

Sfântul Proroc Isaia – 9 mai

by Redacție 24PH Arte on 09/05/2024

Sfântul Proroc Isaia – 9 mai

Platon, în Dialogul Timaios, afirma că istoria este ciclică şi că timpul este o măsura dinamică a veşniciei. Istoria Vechiului Israel, precum şi cea de astăzi, a fost una dificilă, cu inconstanţa suişurilor şi a coborâşurilor. Dar pentru fiecare timp al nostru, istoria pogorâtă din cer, Dumnezeu ne trimite personalităţi profetice, capabile să îi schimbe sensul, spre mântuirea lui. Isaia, profetul-„evanghelist” al Vechiului Testament din secolul al VIII-lea î.Hs., este un astfel de om, nu doar instruit în înţelepciunea celor lumeşti, dar mai ales „lămurit” prin focul cărbunelui încins al Cuvântului revelat (6, 6-7). Profetul „mântuirii lui Dumnezeu”, Ieşaiahu, este modelul de care contemporaneitatea ar avea nevoie: model de politician-diplomat la curtea lui Ahaz, îndemnând umanitatea spre vremurile de pace mesianică (2, 2-4), model de om implicat în viaţa comunităţii, acuzându-i pe cei care „zic răului bine şi binelui rău” (5, 20), model de teolog al luminii dumnezeieşti, lansând îndemnul veşniciei: „Veniţi să umblăm în lumina Domnului!” (2, 5).
În Săptămâna Luminată de Învierea lui Hristos Domnul, Isaia îşi relevă specificitatea de profet al luminii Învierii: „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (26, 19). Dumnezeu este Cel care „întocmeşte lumina” (45, 7). El este pentru Israel „o lumină veşnică“ (60, 19-20). Legea lui Dumnezeu va fi „lumină popoarelor” (51, 4), care „va răsări ca zorile” şi „va grăbi tămăduirea” (58, . Lumina Slavei lui Dumnezeu nu poate fi pusă sub obroc. În vremurile mesianice, ea „va răsări în întuneric şi bezna va fi ca miezul zilei” (58, 10).
Isaia a fost cel care a afirmat cuvintele pe care Biserica le-a cântat în serile de Denie: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi” (9, 1). Şi tot el anunţa intrarea plină de lumină, dar şi de smerenie a lui Hristos în Ierusalim: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit!” (60, 1). Dar profetul lui Hristos Răstignit, al Robului lui Dumnezeu (42, 1-4; 49, 4-9; 50, 4-9; 52, 13; 53), este şi profetul Învierii Lui, al vieţii noastre în lumina binecuvântării divine. De aceea Biserica ne cheamă astăzi nu doar la o simplă lectură a cărţii Isaia, ci şi la împărtăşirea de lumina înţelepciunii dumnezeieşti, prin cuvintele revelate ale profetului: „Veniţi acum cei ce poftiţi de luaţi darul luminii celei profeţeşti să ne apropiem cu osârdie şi cu poftă necurmată de cartea lui Isaia, cea plină de dumnezeiască cunoştinţă, şi să ne umplem de dumnezeiască lumină” (Utrenie, Cântarea 9)

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult

Cenaclul I.L. Caragiale Promovate

Luni, 13 mai, ședința de lucru a Cenaclului I.L.Caragiale

by Redacție 24PH Arte on 09/05/2024

Luni, 13 mai, ședința de lucru a Cenaclului I.L.Caragiale – ora 17.00 la Filarmonica Paul Constantinescu

mai mult

Magna Europa Promovate

9 mai zi cu triplă semnificaţie: Independenţa României, sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa – Ziua Victoriei şi Ziua Europei

by Redacție 24PH Arte on 09/05/2024

9 mai zi cu triplă semnificaţie: Independenţa României, sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa – Ziua Victoriei şi Ziua Europei

9 mai 1877
După mai bine de 400 de ani de dominație otomană, România și-a declarat independența la 9 mai 1877, prin citirea Declarației de Independență în Parlamentul României de către ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu.

8/9 mai 1945
Ora încetării luptelor (celui de-al Doilea Război Mondial) a fost ora 23:01 ora Berlinului în seara zilei de 8 mai 1945, care la Moscova era ora 1:01 în dimineața zilei de 9 mai. De aceea, în Uniunea Sovietică se va fi sărbătorit victoria în al Doilea Război Mondial în ziua de 9 mai, în loc de 8 mai.

Scriitorul Mihail Sebastian scria în 1944: „Soldații ruși violează femei, opresc mașini în stradă, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă la volan și dispar. Magazine prădate. După-masa, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au răscolit casa de fier, de unde au luat ceasornice (…) azi-dimineață o tanchetă sovietică fugărind o mașină particulară pe care voia s-o confiște. Incidentele de stradă continuă. Trecători busculați ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus’’.

Constantin Tănase:
„Rău a fost cu «was ist das»
Da-i mai rău cu «davai ceas»
De la Nistru pân la Don
Davai ceas, davai palton
Davai casă si moșie
Harașo, tovărășie!’

Soldați români în al Doilea Război Mondial

9 mai 1950/1951
Pe continentul european, Ziua Europei este o sărbătoare anuală a păcii și unității în Europa. Sunt două date pentru sărbătorirea acestei zile: 5 mai pentru Consiliul Europei și 9 mai pentru Uniunea Europeană (UE).[1] Pentru UE, această zi este de asemenea cunoscută ca Ziua Schuman, comemorând declarația istorică a ministrului de externe francez, Robert Schuman.[2]

Ziua Consiliului Europei reflectă propria înființare în 1949, în timp ce Uniunea Europeană celebrează data propunerii înființării CECO în 1951. Ziua Europei este unul dintre simbolurile europene menite să promoveze unitatea în rândul europenilor. (Wikipedia)

Jean-Baptiste Nicolas Robert Schuman (n. 29 iunie 1886, Lëtzebuerg, Luxemburg – d. 4 septembrie 1963, Scy-Chazelles⁠(d), Lorraine⁠(d), Franța) a fost un politician, om de stat, avocat și diplomat francez. Este considerat drept unul din părinții fondatori ai Uniunii Europene. (Wikipedia)

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult

Creștinătate Promovate

Sfintele Paști și Săptămâna Luminată – revărsare de bucurie

by Redacție 24PH Arte on 08/05/2024

Sfintele Paști și Săptămâna Luminată – revărsare de bucurie

Arhimandritul Teofil Părăian

Sursa: https://doxologia.ro/sfintele-pasti-saptamana-luminata-revarsare-de-bucurie

candelă aprinsă

Sfintele Paști și Săptămâna Luminată

Sfintele Paști și Săptămâna Luminată ne creează o atmosferă asemănătoare cu cea din Rai. De aceea zicem că această săptămână este una de lumină, care ne aduce aminte de Rai și de bucuriile lui.

Sfintele Paști și Săptămâna Luminată se deosebesc mult de celelalte zile și săptămâni ale anului, pentru că sunt numai revărsări de bucurie dinspre Dumnezeu spre om și dinspre om spre Dumnezeu și dinspre om spre oameni. Sfintele Paști și Săptămâna Luminată sunt înțelese în Biserica noastră ca fiind Raiul anului bisericesc. Sfintele Paști și Săptămâna Luminată ne creează o atmosferă asemănătoare cu cea din Rai. De aceea zicem că această săptămână este una de lumină, care ne aduce aminte de Rai și de bucuriile lui. Așa cum în Rai există o bucurie negrăită și preamărită, așa și la Sfintele Paști și în Săptămâna Luminată există o bucurie mai presus de toate bucuriile.

Toate sărbătorile pe care le serbăm noi în decursul anului bisericesc sunt, în general, prilejuri de bucurie, dar Sfintele Paști sunt culmea bucuriei credinței noastre creștine, culmea credinței noastre dreptmăritoare. „Ziua învierii! Popoare, să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruință” este cea dintâi cântare, alcătuire pe care o auzim în canonul de la Sfintele Paști.

(Părintele Teofil Părăian, Sfintele Paști în cultul ortodox, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 19-20)

mai mult

Creștinătate Promovate Sfinții zilei

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan – 8 mai

by Redacție 24PH Arte on 08/05/2024

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan – 8 mai

Cinstita mutare a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, cel ce s-a rezemat pe pieptul Mântuitorului, a iubitorului de feciorie și ucenicului iubit al lui Hristos, se prăznuiește în 26 ale lunii septembrie, unde s-a scris pe larg viața lui cea sfântă. Iar în această zi se cinstește numai pomenirea prafului tămăduitor, care cu minune iese în fiecare an din mormântul lui, în ziua a opta a lunii mai și pe care creștinii cei de acolo îl numesc mană. Pentru că Sfântul Ioan, trăind mai mult de o sută de ani și ostenindu-se în bunăvestirea lui Hristos, a ieșit împreună cu șapte ucenici ai săi din cetatea Efesului și le-a poruncit să-i sape un mormânt în chipul Crucii și într-însul – precum scrie în viața lui – să fie îngropat de viu. Auzind frații cei din cetate de aceasta, au mers și au săpat mormântul lui, dar n-au aflat trupul apostolului și s-au întors, plângându-l mult. După aceea, mergeau adeseori la mormântul lui și acolo își săvârșeau rugăciunile către Dumnezeu, chemând în ajutor și spre mijlocire pe Sfântul Ioan.
Apoi a început în fiecare an, în această lună și zi, a ieși din mormântul lui un praf subțire făcător de minuni, pe care credincioșii luându-1, tămăduiau neputințele și patimile ce erau în popor. Pentru aceea s-a așezat într-această zi, precum și în luna lui septembrie, să-l lăudăm cu bisericești cântări de laude și să-l fericim pe acest plăcut al lui Dumnezeu, care mai mult decât alții a fost iubit lui Dumnezeu. Cu rugăciunile aceluia să câștigăm și noi tămăduire de bolile noastre cele sufletești și trupești și să ne învrednicim a fi plăcuți și iubiți lui Hristos Dumnezeul nostru.

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

mai mult

Artă Promovate

Rudolf Schweitzer – Cumpăna

by Redacție 24PH Arte on 08/05/2024

Rudolf Schweitzer-Cumpăna (n. 7 mai 1886, Pitești, România – d. 17 februarie 1975, București, România) a fost un pictor și grafician, român de origine germană.
În imagine: Rugăciune, 1925
ulei, carton, 89 x 69 cm
semnat și datat dr. jos cu roșu: R. SCHWEITZER-CUMPĂNA / 1925

mai mult

Actualitate Promovate

Apoteoza cuvîntului

by Redacție 24PH Arte on 07/05/2024

Apoteoza cuvîntului

Acestea două, hiper-reflexivitatea și alienarea, sînt trăsăturile-cheie pe care schizofrenia le are în comun cu (post)modernismul artistic, literar și filozofic, spune Louis Sass în volumul Madness and Modernis

Text: Laura Carmen CUȚITARU

Sursă: https://www.dilema.ro/la-fata-timpului/apoteoza-cuvintului?

Antonin Artaud, poet și dramaturg avangardist bolnav de schizofrenie, povestește că a văzut, într-un episod psihotic, cum propria-i față se detașează de cap și se îndepărtează, plutind, ca o mască sau ca o „membrană lubrifiantă”; în altul, însăși conștiința pățește același lucru, poetul descriind „radiculele care tremură la coada ochilor minții”. Într-o astfel de stare intens patologică de hiper-reflexivitate, de hiper-cerebralism, atenția suferindului se întoarce dinspre lume către sine, capabilă fiind să decupeze și să obiectifice cele mai personale și subiective aspecte ale experienței. Procesul de introspecție din afară include voluntara conștiență de sine plus anumite anomalii (mai) spontane legate de conștiință și de centrul atenției. Hiper-reflexivitatea este însoțită de alienare – adică de detașare, devitalizare, descompunere și distanțare, semne ale diminuării prezenței atît a sinelui, cît și a lumii externe. „Văd toate lucrurile ca printr-un telescop, mult mai mici și la foarte mare distanță, dar nu obiectiv mai mici, ci mai mult în mintea mea […] mai puțin conectate între ele și cu mine, ca să spun așa […] culorile sînt mai șterse, la fel și semnificația […] totul e foarte departe […] e mai mult o distanțare mentală”, descrie un pacient senzația de irealitate stranie cu care trăiește.

Acestea două, hiper-reflexivitatea și alienarea, sînt trăsăturile-cheie pe care schizofrenia le are în comun cu (post)modernismul artistic, literar și filozofic, spune Louis Sass în volumul Madness and Modernism (la care m-am referit și în articolul precedent din revista Dilema), iar cele 500 de pagini ale cărții, scrise mărunt și nespațiat, sînt o demonstrație erudită și strălucită a acestei teze. Autorul analizează cazuri medicale istorice și cazuri recente (din propria experiență de psiholog clinician), le izolează caracteristicile și identifică trăsături similare în manifestele și manifestările artistice (proză, poezie, dramaturgie, filozofie, pictură) din secolul XX european. El remarcă influența profundă asupra societății, deja începînd cu 1800, a unui număr crescînd de personalități culturale cu schizofrenie (Hölderlin, Nijinski, Artaud), aproape schizofrenice (Gérard de Nerval, Alfred Jarry, Raymond Roussel, August Strindberg) sau puternic schizoide (Baudelaire, Nietzsche, Van Gogh, De Chirico, Dalí, Wittgenstein, Pessoa, Kafka, Beckett), ale căror atitudini artistice nu pot fi considerate, desigur, simple reflexe ale bolii, dar nici nu pot fi separate de felul lor de a fi.

În articolul precedent m-am referit la relația dintre limbaj și schizofrenie, ilustrînd cele trei tendințe (desocializare, autonomizare și secătuire) ale discursului unui bolnav, așa cum au fost ele identificate de către psihologul și profesorul universitar american în urma interacțiunii cu pacienții săi. În acest articol aș vrea să arăt, atît cît îmi permite spațiul, cum Sass își extrapolează descoperirile pe o mică porțiune din tărîmul cultural. Anume, în atitudinea (post)modernistă față de limbă (Roland Barthes și Jacques Derrida), în care el detectează procesul de autonomizare, observat în dialogurile cu bolnavii. Pentru împrospătarea memoriei cititorului, precizez că autonomizarea este tendința limbii de a-și pierde rolul de instrument al expresiei și de a deveni, în schimb, centrul atenției, controlor independent al vorbirii și înțelegerii. Direcția în care o ia comunicarea unui schizofrenic poate fi dictată capricios de aspecte irelevante pentru sens: sonoritatea unui cuvînt sau doar a unei secvențe de sunete, ori aspectul său grafic pe pagină. Unii pacienți simt că vorbirea se separă de ei și pare o înregistrare a vocii altcuiva, pentru alții scrisul devine o entitate independentă, iar cuvintele răsar din neant în cîmpul vizual.

Curentele avangardiste din modernism favorizează întoarcerea către sine și explorarea proceselor vieții interioare („Scriitorul exprimă. El nu comunică. La naiba cu cititorul obișnuit”, spune un manifest). Logica și rațiunea sînt respinse și înlocuite cu iraționalul și absurdul, considerate mai autentice. Limba nu mai este liant social, ci o entitate de sine stătătoare care se „eliberează” de „tirania” tradiționalei sale funcții de comunicare și se impune ca obiect independent al atenției și unică sursă de sens. Raporturile clasice din ecuația autor-operă-cititor se transformă radical: autorul se distanțează de text pînă dispare („moare”, după cum proclamă Roland Barthes), lăsînd textul să vorbească pentru sine. Limba îl exprimă acum pe individ, literatura devine scriitură, autorul se preschimbă în scriptor – un instrument impersonal, un canal de comunicare: „Limba este cea care vorbește, nu autorul”, susține semioticianul francez. Pe de altă parte, avem pacientul cu schizofrenie, care simte că nu el este agentul comunicării: „Repet adesea aceleași cuvinte, dar nu înseamnă aceleași lucruri… Nu înțeleg absolut nimic din ceea ce spun… Și mă opresc doar pentru că s-a terminat propoziția”, descrie unul. Există o predispoziție pentru un soi de desprindere de propriul flux al vorbirii sau scrierii, perceput ca substanță străină, și nu ca mijloc de exprimare a sensului asupra căruia omul are deplină putere: „Mă dezorientează faptul că scriu, nu fac distincție între a scrie ca autor și simplul act de a forma litere”, relatează altul.

Această centralitate a limbii este dusă la extrem de Jacques Derrida care, observă Sass, ne atrage constant atenția asupra felului în care arată literele scrise pe o suprafață și, de asemenea, asupra calităților acustice ale cuvintelor, în care găsește nu numai fel de fel de omofonii (un fel de cabală fonetică, aș spune eu: „de exemplu, Hegel în franceză sună practic la fel ca l’aigle”, „vultur”), ci și vestigiile pe jumătate absente (sau pe jumătate prezente) ale sensurilor pe care un cuvînt le-ar fi avut în alte contexte. Derrida le numește urme. Volatile și capricioase, ele duc mereu la alte urme, într-un proces care seamănă foarte bine cu glossomania din schizofrenie (ilustrată în articolul meu precedent). Ceea ce contează e doar „jocul limbii”, adică asocierile care se ramifică la infinit, independent de intenția autorului. Nici nu e nevoie de cuvinte întregi – orice silabă, grup de litere sau literă se califică pentru joc: „Prin anumite forțe de asociere, cuvintele «prezente» într-un discurs sînt conectate la toate celelalte cuvinte din sistemul lexical, indiferent dacă acestea apar ca atare sau nu… Ele comunică cu totalitatea vocabularului prin jocul lor sintactic și, cel puțin, prin subunitățile care intră în alcătuirea a ceea ce noi numim cuvînt”. Găsim aici, spune Sass, o exemplificare clară a descrierii pe care Roland Barthes o dă literaturii moderne, în care autorul se dizolvă în fața apoteozei Cuvîntului care „strălucește cu o infinită libertate, gata să proiecteze infinite conexiuni posibile și nesigure”.

Pentru Derrida, actul vorbirii este experiența angoasantă, dar însuflețitoare a pierderii controlului: vorbitorul urmărește pasiv cum „toate sensurile posibile se înghesuie” ca să treacă prin „canalul fonator necesarmente îngust”, înghiontindu-se reciproc, dar, în același timp, „chemîndu-se unul pe celălalt, provocîndu-se, din senin și parcă involuntar, într-un soi de hiperacumulare de semnificații, o masă de ambiguitate pură în fața căreia creativitatea Dumnezeului celui clasic pălește întru totul”. Ideația bogată provocatoare de blocaje verbale este, pe de altă parte, o altă caracteristică a schizofreniei: Antonin Artaud descrie un fel de spasm glotic rigidizant, o contractare care îi „blochează gîndurile pe dinăuntru […] gîndul, expresia se oprește pentru că fluxul e prea violent, creierul vrea să spună prea multe lucruri la care se gîndește deodată, zece gînduri în loc de unul dau năvală spre ieșire, creierul vede tot gîndul deodată, cu toate detaliile lui, și mai vede toate unghiurile în care ar putea să se poziționeze”.

Pentru Derrida, nu vorbirea reflectă esența limbii, ci scrisul, care pe nedrept a fost considerat un simplu mijloc de codificare a vorbirii. Semnele scrise au o viață proprie, independentă de autor și de cititor, la distanță în timp și spațiu de ei, eliberate de nevoia de a semnifica ceva. O astfel de viziune, spune Sass, te încurajează să reacționezi la orice mesaj lingvistic (sau parte a acestuia) ca atunci cînd găsești o bucată de hîrtie pe stradă – ar putea să fie scrisă de oricine și adresată oricui sau nimănui, în legătură cu orice sau cu nimic. Cuvintele, așadar, sînt tratate ca niște obiecte străine, misterioase, la care observi mai întîi particularitățile prezenței fizice, apoi te gîndești la toate sensurile posibile pe care le-ar putea avea orice parte a mesajului. Atitudinea e una depersonalizată, ruptă de orice simț al contextului social comun, care se regăsește în schizofrenie: unii pacienți spun că, adesea, cuvintele au o textură proprie, care diferă de cea a lucrurilor pe care le denumesc; pentru alții, cuvintele sună a gol, părînd niște plicuri care nu conțin nimic și care nu trimit la obiecte sau entități din lume.

Volumul lui Louis Sass este valoros nu numai pentru psihologi și neuropsihiatri (care trebuie neapărat să îl citească, și lor le spun că, în capitolul final, este abordată și baza biologică a acestei psihopatologii), ci pentru oricine se ocupă (sau e doar interesat) de literatură, teatru, filozofie și artă. Cartea este infinit mai bogată decît pot sugera cele două articole dedicate ei, luate împreună, și ar fi o imensă nedreptate ca publicul cititor să înțeleagă, în urma lor, că nebunia și modernismul ar fi, în punctele lor esențiale, totuna. Sau că autorul denigrează în vreun fel curentul artistic menționat, ori susține că avem de-a face cu artă sau cultură schizofrenică. Nici că glorifică boala ca factor favorizant al creativității artistice sau acuză că viața în epoca modernă provoacă forme schizofrenice de psihoză. Pe de altă parte, nebunia și modernismul (care apar, totuși, asociate în titlu) nu trebuie privite ca fenomene total separate unul de celălalt pentru că, „la fel ca orice ființă umană, indivizii schizofrenici și schizoizi sînt modelați de contextele culturale în care trăiesc și pe care, în același timp, le pot influența prin contribuțiile lor”. Paralela nu propune vreo ipoteză etiologică, ci are ca scop descrierea și elucidarea structurii experienței și expresiei schizofrenice. Identificarea posibilelor relații cauzale dintre cele două (subiect de care autorul se apropie, cu prudența omului de știință, în epilog, unde examinează această boală în dimensiunea ei interculturală și istorică) este o întreprindere fascinantă, dar dificilă, una în privința căreia Sass se declară, în esență, agnostic.

Editor: Liviu Ioan MANOLE

mai mult

Actualitate Promovate

Departamentul pentru Românii de Pretutindeni organizează o serie de evenimente dedicate „Zilei Românilor de Pretutindeni”

by Redacție 24PH Arte on 06/05/2024

Perioada de înscriere pentru participarea la evenimentele dedicate Zilei Românilor de Pretutindeni se prelungește până la data de 10 mai 2024

Cei interesați se pot înscrie prin intermediul aplicație:https://dprp.zrp.inspect.com.ro/

După crearea contului, completarea și validarea formularului, invitația nominală va fi transmisă solicitanților.

Informații complete privind modalitatea de înscriere și de participare sunt disponibile în anunțul de aici: https://dprp.gov.ro/…/gheorghe-carciu-secretar-de-stat…/.

Vă așteptăm la sărbătoarea românilor de pretutindeni!

#ZiuaRomânilorDePretutindeni #ZRP #DRP

___

Departamentul pentru Românii de Pretutindeni organizează, în parteneriat instituțional, o serie de evenimente dedicate „Zilei Românilor de Pretutindeni” în perioada 24–26 mai 2024, la București. În aceste zile, îi așteptăm acasă pe toți cei care își asumă cu mândrie identitatea românească și pot fi alături de noi, într-o incursiune în cultura și tradițiile care ne unesc.

„Ziua Românilor de Pretutindeni” este sărbătorită, începând cu anul 2015, în ultima duminică a lunii mai, potrivit Legii 101/ 2015 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, ca o formă de recunoaștere a importanței pe care statul român o acordă comunităților de români care trăiesc în afara granițelor țării.

mai mult

Promovate Tradiții

Rețeta de joi: Friptură glazurată ca la Cocoșești

by Leonida Corneliu CHIFU on 02/05/2024

Rețete cu povești
(prima ediție: joi, 1 iunie 2023)

Pe placul Contelui de Transilvanya

Invitatul de astăzi a trăit vreun sfert de secol în Spania. Și n-a trăit degeaba. A lucrat la televiziuni madrilene cu celebrul Valeriu Lazarov și a primit și un titlu de noblețe. Ajuns în Madrid, dintr-o eroare administrativă, este botezat de către spanioli, în cartea de identitate, Conte de Transilvania (Alexandru Emil Petrescu y Conde de Transilvanya). ”Da, sunt Conde de Transilvanya și Baron de Simferopol, titluri primite de-acolo, și – desigur – cetățean al Regatului Spaniei”, afirmă. Are buletin de identitate eliberat de statul spaniol și Ministerul de Interne, care ”îmi justifică şi autentifică numele.” Dar asta nu e totul. După o vreme, și-a completat seria titlurilor nobiliare cu încă unul: Conde de Palantino. Documentele şi braţul de arme au fost autentificate de Marele Principe al Casei Imperiale Ruse.

Un câmpinean la curtea regelui Juan

Imediat după decembrie ’89, a preluat, împreună cu alţi tineri, redacţia fostului ziar comunist ”Flamura Prahovei, înfiinţând un nou ziar, ”Prahova liberă”. Împreună cu arhitectul Liviu Popescu, a făcut posibilă apariţia primului săptămânal de cultură şi informaţie pro-monarhistă din România, ”Muntenia”. A plecat din România în ianuarie ’91, pentru că se săturase de ”mizeria din ţara sa”. Ajuns în Madrid, dintr-o eroare administrativă, este botezat de către spanioli, în cartea de identitate, Conte de Transilvania (Alexandru Emil Petrescu y Conde de Transilvanya).

Prin 2009, i-a apărut, la Editura Karta-Graphic, o carte cu titlul ”Un ploieștean la Curtea regelui Juan”, alcătuită pe baza textelor trimise din Spania și publicate în săptămânalul ”Actualitatea prahoveană”, unde lucram ca redactor șef.

Ghici cine a fost cel mai bun ziarist al anului 2000!

În anul 2000, înfiinţează prima publicaţie pentru românii din Spania, ”Orient Expres”. Începe să colaboreze cu ziarele din România, devenind corespondent al mai multor publicaţii, printre care, din 1992, şi ”Evenimentul Zilei”, unde a semnat de la prima ediție.
A fost numit cel mai bun ziarist al anului 2000, fiind premiat de Regele Juan Carlos şi Clubul Internaţional de Presă.
Întors în țară de vreo zece ani, a candidat la Primăria Păulești, de carte ține și satul Cocoșești, unde s-a stabilit. Nu insistăm asupra biografiei încărcate și spectaculoase a excentricului nostru invitat. Ne-am limitat la a vă trezi interesul. Care, odată trezit, vă va îndemna să citiți cartea câmpineanului cocoșeștean, semnată Alexandru Petrescu.

Cu gândul la hrana cocoșeștenilor

Când a candidat la Primărie, el s-a gândit și la hrana și dieta cocoșeștenilor. Gând care nu l-a părăsit. Printre rețetele pe care le pregătise în campania electorală, se numără și ”friptură glazurată ca la noi, la Satul Cocoşeşti, facută în Pădurea Cocoșești, cu ingrediente de la Piața Cocoş Ploiești și cartofi Blue de la Alexandru Antonio Colceriu.” Așadar:

Timp de preparare: Mediu
Număr de porții: 6-8

Ingrediente:

2 kg carne de porc
200 g gem de caise
3 linguri cu pudră de muștar
6-7 cuișoare rozmarin
unt
sare, piper

Mod de preparare

Încinge cuptorul. Cu ajutorul unui cuțit foarte ascuțit, crestează carnea (pe partea cu șorici/grăsime). Presară sare și piper proaspăt măcinat și înfige din loc în loc cuișoarele.
Pune-o într-o tavă, cu partea crestată în sus și dă-o la cuptor o oră.
Între timp, amestecă gemul de caise cu pudra de muștar. După o oră de stat în cuptor, unge friptura din belșug cu glazura de gem. Repetă procedura la fiecare 15 minute.
Când carnea a devenit fragedă, unge-o cu unt, presară deasupra rozmarin și acoperă cu o folie de aluminiu.
Feliaz-o după pricepere, după ce a stat acoperită vreo jumătate de oră.

Servește friptura glazurată cu legume pe grătar sau fierte al dente.

A consemnat Leonida Corneliu Chifu, tot mai ”fripturist”

mai mult

Creștinătate Promovate

Semnificația Zilei de Miercuri Din Săptămâna Patimilor

by Redacție 24PH Arte on 01/05/2024

În Sfânta și Marea Miercuri se face pomenirea de femeia păcătoasă, care a spălat cu lacrimi și a uns cu mir picioarele Mântuitorului, simbol al pocăinței adevărate și al îndreptării omului păcătos.

Temele centrale, pocăința și iertarea păcatelor femeii păcătoase ce a spălat picioarele lui Hristos cu lacrimi, le-a șters cu părul capului și le-a uns cu mir, se află în antiteză cu fapta rușinoasă a vinderii lui Hristos de către Iuda Iscarioteanul.

Când Iisus S-a suit în Ierusalim şi era în casa lui Simon leprosul, o femeie păcătoasă s-a apropiat de El şi a turnat pe capul Lui acel mir de mare preţ.

Pomenirea ei s-a pus în această zi, pentru ca, după cuvântul Mântuitorului, să se predice pretutindenea şi tuturor fapta ei cea plină de multă învăţătură.

Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toţi, prietenia Lui cu toţi oamenii şi mai cu seamă când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat, au determinat-o la acest lucru.

Femeia păcătoasă este un exemplu de pocăință, ea a spălat picioarele Mântuitorului, iar Acesta, în Marea și Sfânta Joi, le spală pe ale apostolilor.

Sursa: https://www.facebook.com/ascorbucuresti

mai mult

Creștinătate Promovate

Semnificația Zilei de Marți Din Săptămâna Patimilor

by Redacție 24PH Arte on 30/04/2024

În a doua zi a Săptămânii Mari, Sfânta și Marea Marți, ne este amintită pilda celor zece fecioare ca să ne îndemne să veghem necontenit și să fim gata să ieșim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune.

Aceasta face parte din grupul Deniilor Mirelui sau Triduumul Mirelui, care durează până Miercuri.

Pe când Domnul nostru Iisus Hristos Se suia la Ierusalim și Se ducea la Patimă, a spus ucenicilor Săi mai multe pilde, între care și pilda fecioarelor. Pe cinci dintre ele le numește înțelepte, căci împreună cu fecioria au avut și multul și îmbelșugatul untdelemn al milosteniei. Iar celelalte cinci sunt numite nebune, pentru că deși aveau credință, nu s-au îngrijit de lucrarea faptelor bune.

Cealaltă pildă, a talanților, arată că omul este dator să fie virtuos. Mântuitorul ne-a poruncit adeseori „Fiți sfinți!”, „Fiți desăvârșiți!”, pentru că omul are deja darul sfințeniei de la Sfântul Botez. A primit talantul, anume calitățile sale, de la Dumnezeu, el trebuie doar să le înmulțească.

Hristos, cel care Se pregăteşte să meargă spre judecată, pălmuire, scuipare, răstignire şi moarte de bunăvoie pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu, este văzut drept „adevăratul Mire”.

Domnul ne cheamă pe toți cei ce formăm Biserica Sa să ne alăturăm Lui în Împărăția Cerească, însă odată cu această invitație vine și o atenționare: „Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici”.

Sursa: https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=819819443512661&id=100064538386211&rdid=DGCeJpx9nENGWCms

mai mult

Creștinătate Promovate

Semnificația Zilei de Luni Din Săptămâna Patimilor

by Redacție 24PH Arte on 29/04/2024

În Sfânta și Marea Luni se face pomenirea fericitului Iosif cel preafrumos, împreună cu smochinul care s-a uscat.

În cadrul Deniei, se citește pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Matei capitolul XXI, versetele 18-44, care este o continuare a Evangheliei ce s-a citit la Utrenia din Duminica Floriilor (Matei XXI, 1-11; 15-17).

Sfânta și Marea Luni semnifică, de asemenea, și începutul Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Iosif cel preafrumos era fiul cel mai mic al Patriarhului Iacov și era invidiat de către frații săi. Iosif este luat ca o preînchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, întrucât și Mântuitorul a fost invidiat de iudeii care erau din același neam.

În aceeași zi mai facem și pomenire de smochinul cel neroditor, care s-a uscat prin blestemul Domnului nostru Iisus Hristos.

mai mult

Creștinătate Promovate

Ce sunt Floriile și care este legătura lor cu Intrarea Domnului în Ierusalim?

by Redacție 24PH Arte on 28/04/2024

32_israel_-_manastirea_sf_teodosie_pestera_celor_trei_crai-26

Ce sunt Floriile și care este legătura lor cu Intrarea Domnului în Ierusalim?

Sursa: https://doxologia.ro/ce-sunt-floriile-care-este-legatura-lor-cu-intrarea-domnului-ierusalim

Primul praznic Împărătesc cu dată schimbătoare din cursul anului bisericesc este Intrarea Mântuitorului în Ierusalim sau Floriile, sărbătorit cu o săptămână înainte de Sfintele Paşti. Această zi amintește de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de Pătimirile Sale.

De cele mai multe ori, termenul Florii este legat de mitologia romană, crezându-se că ar proveni de la Flora, zeița florilor, dar și a rodirii cerealelor, pomilor fructiferi și a plantelor din grădini. În cinstea ei erau organizate serbările de primăvară numite Floralia, care se desfășurau în luna aprilie. Pentru că popoarele păgâne au fost convertite la noua religie, se presupune că Biserica ar fi dat un alt conținut acestei sărbători, un conținut legat de Intrarea Mântuitorului în Ierusalim și de înnoire a lumii prin Jertfa și Învierea Lui din morți.

Însă există specialiști printre care se numără și părintele Ioan-Florin Florescu, co-autor al volumului al IX-lea din ediţia critică a Bibliei de la 1688, care susțin că, din punct de vedere etimologic, numele de Florii nu are de-a face cu sărbătoarea păgână (redescoperită abia în jurul secolulul al XIV-lea), ci este simplul plural al substantivului floare, afirmație susținută și de vechile noastre cărți de cult, precum Cazania lui Varlaam din anul 1643 sau Liturghierul de la București, din 1680. Acestea au tradus din limba slavonă veche pericopa evanghelică numită „Nedĕlia țvĕtnaia”, care se citea de praznicul Intrării Mântuitorului în Ierusalim, prin „Duminica Florilor”.

Ne întrebăm, apoi, ce legătură are această sărbătoare cu florile, având în vedere că Sfânta Scriptură nu ne vorbește decât despre haine și ramuri în pericopa referitoare la Intrarea Domnului în Ierusalim (Matei 21, 8). Explicația are legătură cu un obicei desfășurat în Constantinopol și atestat documentar prin secolul al X-lea, în cadrul căruia participau aproape toți demnitarii orașului. Astfel, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), în lucrarea sa De cerimoniis, consemnează faptul că, la acest praznic, împăratul le oferea demnitarilor lumânări, cruci din argint și încă un dar: „Membrii senatului intră unul după altul în Biserica «Sfântul Dimitrie» (n. r. din Constantinopol) şi fiecare dintre ei primeşte, din mâinile împăratului, câte o ramură de palmier, de marghilan sau de alte flori frumos mirositoare, după sezon”.

Evident, rânduiala acestei ceremonii nu a rămas doar între zidurile capitalei Bizanțului, ci s-a transmis mai întâi în Apus, apoi în Răsărit, fapt confirmat și de Stihira glasului al VI-lea din cadrul Vecerniei Floriilor:

„Astăzi, harul Sfântului Duh pe noi ne-a adunat și toți, luând Crucea Ta, zicem: Bine ești cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului; Osana, Celui dintru înălțime”.

În cea de-a doua jumătate a secolulul al XIX-lea, substantivul la plural – „Florii” – a fost din ce în ce mai des utilizat, la început în textele literare, iar mai apoi în cărțile de cult, intrând în vocabularul uzual al vorbitorilor și în numeroase locuțiuni și expresii.

mai mult