Biserica Ortodoxă ignoră amenințarea Bisericii Ruse: Continuă să-i cheme pe preoții din R. Moldova la „Biserica-mamă” și le oferă beneficii

Sursa: https://romania.europalibera.org/a/biserica-ortodoxa-ignora-amenintarea-bisericii-ruse-continua-sa-i-cheme-pe-preotii-din-r-moldova-la-patria-mama-si-le-ofera-beneficii/32916961.html

Foto: Avram Andrei (RFE/RL) (©)

În seara zilei de astăzi, 25 aprilie, A. D. 2024, Episcopul Silvester l-a salutat cordial pe omologul său, Episcopul Polycarp de Bunia, care a făcut o vizită de curtoazie la sediul nostru din orașul Jinja. Noul Episcop de Bunia, Kisangani și Congo de Est, care a fost prezentat în împrejurimile diecezane de către Episcopul Silvester și Vicarul General Pr Chrysostom Koolya, a fost mulțumit de privirea de ansamblu asupra tânărului nostru sfânt Scaun.

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului – 25 aprilie

Acesta s-a născut din părinți dreptcredincioși, la anul 1692, în părțile Rusiei. Iubind din tinerețe viața virtuoasă, a părăsit lumea și a petrecut destulă vreme în pustnicie, în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Mosenschi din preajma Kievului, cu dumnezeiască râvnă viețuind și cercetând adesea, pentru folos sufletesc, pe monahii rugători și pe alți pustnici încercați în lucrarea lăuntrică.
Făcându-se în locurile acelea prigoană asupra credinței ortodoxe și, mai ales, împotriva monahilor, a părăsit patria sa, împreună cu fericitul său ucenic, Mihail ieroschimonahul, venind în Țara Românească și așezându-se la Mănăstirea Dălhăuți, unde nu peste mult timp a fost ales întaistătător, povățuind cu înțelepciune și blândețe acel sfânt locaș vreme de aproape 20 de ani. Dorind apoi să se retragă la un loc mai liniștit, a plecat cu o parte dintre ucenicii săi, 12 la număr, la Mănăstirea Poiana Mărului, în Munții Buzăului, și a fost povațuitor vieții monahicești din această parte de țară, căci sub îndrumarea lui au venit monahii de la schiturile Trăișteni, Cârnu, Rătești, Ciolanu, Bontești, Pometul, Rogozu, Cotești, Gavanu și Valea Neagră, așezate în Munții Buzăului și ai Vrancei.
Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu neasemănare pe toți părinții care viețuiau în vremea aceea, îi covârșea întru înțelegerea dumnezeieștii Scripturi, și întru învățătura de Dumnezeu purtătorilor Părinți, și întru înțelepciunea duhovnicească, și întru desăvârșita cunoaștere a dogmelor Sfintei Biserici a Răsăritului și a Sfintelor ei Canoane și a dreptei lor tâlcuiri. Acest Cuvios Părinte a fost duhovnic și povățuitor al Sfântului Paisie de la Neamț, pe care l-a și tuns în rânduiala călugăriei în anul 1750, pe când se aflau în Sfântul Munte al Athosului.
Cuviosul Stareț Vasile a alcătuit și câteva scrieri foarte folositoare pentru cei ce doresc să citească și să înțeleagă corect operele Sfinților Părinți care vorbesc despre rugăciunea inimii și despre trezvie. El a adunat mărturii din viețile și învățăturile sfinților monahi, din pravilele călugărești și din tipicul bisericesc, dovedind că nu se cuvine a dezlega monahii niciodată la mâncarea de carne. A scris, de asemenea, un prea frumos cuvânt despre pocăință. Fiind cercetat de patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, aflați atunci la București, a fost binecuvântat de aceștia, iar învățătura lui a fost socotită întru totul ortodoxă și folositoare de suflet.
Spre sfârșitul vieții sale pământești, fiind cuprins de boală, a răbdat cu mulțumire și petrecea în continuă rugăciune a inimii. În această fericită stare, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și a trecut cu pace la Domnul, la 25 aprilie, în anul mântuirii 1767, fiind cinstit de toți ca un dascăl încercat al sfintelor nevoințe și ca un ales povățuitor duhovnicesc.

Rețete cu povești
(prima ediție: joi, 1 iunie 2023)

Șoimăreasa redivivus!

Cred că n-ați uitat-o – nici n-aveați cum – pe invitata noastră de la începutul lunii ăsteia, al cărei nume (Balaban) este ”disputat” de multe neamuri, dar care nu e pecenegă sau kirghiză, și care ne-a delectat cu o negresă. Ea revine în forță, cu o nouă ofertă culinară, Constatăm, însă, că seduși de farmecul și de vorba invitatei noastre, uitarăm să vă  dezvăluim și numele ei de fată (pentru că Șoimăreasa este ”o zgâtie de fată”, cum spune poetul): Gabriela. Rețeta de astăzi ne-a dezvăluit-o de fapt în preajma Zilei Naționale, în timpul preparării, când am și consemnat-o.  

Porcul din vis

În care ni se aduce la cunoștință că stânga, centrul și dreapta porcului sunt la fel de bune

Spre finalul anului trecut, după o restaurare a casei, care a durat doi ani, m-am mutat la țară. În prima noapte acolo, am avut un vis straniu. Era lună plină, iar eu făceam jumări din trei bucăți de slănină, fiecare cu dimensiunea de 33x33x3cm. În vis, aveam datele foarte exacte ale
dimensiunii, dar și ale locurilor de unde proveneau cele trei bucăți: una din partea stângă a porcului, una din centru, de pe burtă, și alta din partea dreaptă.
Visul mi s-a părut un semn și mi-am indus ideea că dacă nu voi face exact ce am visat, nu îmi va fi bine în noua mea casă. Nu fusesem atentă la stele, dar am intrat pe internet să văd când va fi lună plină. Pe 27 noiembrie, adică fix peste două nopți! Nu mai aveam timp. Era musai să găsesc un porc în sat, să mă asigur că voi avea trei bucăți de slănină, exact ca în vis! Vecinii mei – doi bătrâni trecuți de optzeci de ani! Îi cunoscusem și-i vizitasem în perioada în care a fost restaurată casa. Ei aveau porc! Mi-am făcut imediat planul. Voi merge la ei și-i voi ruga să taie porcul.

Dimensiunile slăninelor

În care se vede că nu întotdeauna graba strică treaba și cât de mare este puterea de convingere a Balabancăi

”Draga mamii, noi vrem să-l tăiem, dar pe 20 decembrie. Nu mai e mult până atunci. Ce e graba asta? Apoi, ne gândim să-l mai îngrășăm puțin.”
”Păi, porcul nu se îngrașă în ajun. Mie îmi pare destul de gras și acum. Vă dau de trei ori mai mult decât prețul cu care vreți să-l vindeți, doar să-l tăiați mâine.”
”Apăi, noi îți dădeam carne oricum și nu-ți ceream niciun ban. Nu vrem bani de la tine. Dar nici să tăiem porcul acum, că de când ne știm, tot pe 20 decembrie l-am tăiat.”
Până la urmă, i-am convins. A fost greu, dar am reușit. Nu au înțeles de ce atâta grabă și  de ce să aibă slăninele neapărat acele dimensiuni, dar nici eu nu le puteam destăinui totul, pentru că m-ar fi considerat cam ciudată. Și… poate că aveau dreptate.
Pe 27 noiembrie, am avut cele trei bucăți de slănină, fiecare cu dimensiunea 33x33x3cm, una din partea stângă, alta din mijloc, iar cealaltă din partea dreaptă a porcului.
Toată ziua căutasem rețete pe internet, să aflu cum se fac jumările. Nu doar că nu făcusem niciodată, dar nici nu mâncasem vreodată jumări. Nu m-aș fi văzut în veci mâncând grăsime de porc!

Luna curioasă

În care cititorul, încântat, află că luna și vinul fac casă bună

Am ales rețeta care mi s-a părut cea mai bună, am cumpărat și o mică presă cu care se storc jumările, astfel încât să iasă surplusul de grăsime din ele.
A venit seara cu lună plină și m-am apucat de lucru. Ca să-mi fac curaj, am deschis o sticlă de Fetească Neagră, am turnat în pahar și am luat o gură. Puteam începe. Luna plină mă privea curioasă.
Am luat pe rând cele trei bucăți de slănină, le-am tăiat transversal, în fâșii de trei centimetri grosime fiecare. Apoi, fiecare fâșie, în bucăți cu dimensiunea tot de trei centimetri. Au rezultat astfel cuburi cu laturile de trei centimetri. Erau multe, iar eu nu aveam nicio cratiță sau un ceaun atât de mare încât să încapă toate. Dar noaptea cu lună plină era lungă, iar vinul… exact pe gustul meu.

Arsuri plăcute

Repede în bucătăria Balabancăi ca să nu ratăm prepararea jumărilor! A împărțit deja întreaga cantitate în trei părți!

Am împărțit întreaga cantitate în trei părți. Am luat o cratiță din fontă, am pus în ea bucățile de slănină și un pahar mic cu apă, cam 50ml. Am pus cratița pe aragaz, la foc mic. După vreo 5–10 minute, am început să amestec în cratiță. După circa 20 de minute, slănina a început să se topească ușor. După alte 20 de minute, bucățile de slănină au început să se umfle, să devină translucide. Am amestecat din când în când în cratiță. Bucătăria începuse să capete un miros destul de greu, cu care nu eram obișnuită. În funcție de cât de uscate sau prăjite vreți să fie jumările, atât le țineți pe foc. Mie îmi plac arsurile: cartofii prăjiți arși, prăjiturile arse, pâinea arsă, crocantă, așa că… le-am ținut pe foc până s-au făcut destul de mici, adică vreo două ore. Le-am scos cu o spumieră și le-am pus într-o sită mare, deasupra unei alte cratițe mai mici, să se scurgă în ea grăsimea topită. După ce le-am scos pe toate, le-am pus în presa pentru stors jumările. Din presă, le-am transferat în borcanele pe care le pregătisem special pentru conservarea și depozitarea lor. Grăsimea din cratiță am strecurat-o și pus-o tot în borcane.
Atenție însă! În momentul în care ați decis să scoateți jumările din cratiță, stingeți focul și dați cratița la o parte. Altfel, untura se va arde și nu va mai avea culoarea albă, nu va mai fi fină. Va căpăta o culoare crem-maronie și un miros de afumat.

Secretul succesului sau noaptea de după vis

Trebuie să știi, cititorule, că splendida noastră invitată a luat o hotărâre capitală, care va influența viețile multora. Poate și pe a ta, până la sfârșitul ei. Dacă vrei să resimți satisfacția Balabancei, fă ca ea!

Am repetat toată operația de încă două ori, de fiecare dată la fel ca prima dată. La final, după șapte ore de lucru, am avut șapte borcane cu jumări aurii și șapte borcane cu untură albă, cremoasă și fină. Nu m-am putut abține să nu mă gândesc ce voi face cu ele. Vor fi ori cadouri, ori le voi mânca. Ori amândouă. Am adormit mulțumită că mi-au ieșit primele jumări, făcute-n prima noapte cu lună plină de după vis. Acesta să fi fost secretul succesului? Nu știu. Voi vedea în anii următori, căci mi-am promis că va fi tradiție în casa de la țară. Voi face jumări în fiecare an, în ultima noapte cu lună plină de dinaintea Crăciunului, folosind exact aceeași metodă. Dacă vreți să faceți jumări, nu e musai să respectați dimensiunile cubulețelor de slănină. Eu m-am simțit obligată să respect cu sfințenie rețeta din vis.

Dacă ne-ai urmat îndemnurile, Mărite Cititor, vei simți din plin 

Gustul jumărilor de Ziua Națională

În care aflăm unde se topesc jumările, despre o anume fericire și se confirmă încă o dată că toată chestia e să ai vecini buni

Pe 1 Decembrie, luată de valul Zilei Naționale, am gustat jumările. Erau excelente! Crocante la suprafață, dar, totuși, se topeau în gură. Nu aveam cu ce să le compar, să pot spune că erau cele mai bune pe care le mâncasem vreodată, pentru că nu le știusem gustul până atunci. Fericită că mi-au ieșit, am luat un borcan cu jumări și unul cu untură și le-am oferit vecinilor mei, care îmi dăduseră, la rândul lor, materia primă. Dar din dar se face Rai! Vecinii mei vârstnici țineau post, dar mi-au promis că vor avea la masa de Crăciun jumările din noaptea cu lună plină.

                                                                  A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                           așteptând cu nerăbdare și emoție Ziua Națională

Căi şi destine
Utopie şi meditaţie.

La o şcoală de corecţie am stat şi-am meditat,
Fiind îndrăgostit de o fată-criminală într-un costum vărgat.
Priveam la ea,-bine-i stătea îmbrăcată în zeghe,
Pentru omor la cîţiva ani cpndamnată fiind de lege.
Povestea ei,-într-o zi de cumpănă s-a întîmplat,
Şi-a omorît bunicul,violată de el cu ea cînd stăten-n pat;
Era beat criţă atunci nenorocitul,
Şi ea i-a dat o palmă cu cuţitul.
Sentinele în foişoare privesc prin sîrma ghimpată,
Cum fără jenă o fată face pipi direct în zăpadă;
Hplbîndu-se la ea,din priviri pipăindu-i fundul ei gol,
Constată că-i mai fin,mai rumen decît obrajii gardiencelor.
Băieţi cu priviri de sălbatici, de hominizi din peşteri-caverne parcă aduşi,
E o utopie să crezi, să încerci să-i educi.
Din orfelinate alungaţi,boschetari prin canale ajunşi,
Areataţi,la şcpala de corecţie apoi la puşcărie vor fi duşi;
Căutîndu-şi o victimă mai elevată,
Stînd la coadă la rînd au violat şi jefuit o tînără fată.
Un tainic farmec simt privind la fetele-golane,
Ca nişte flori-buruieni sălbatice,cu-n aer cazpn aceste creaturi penale !.
Păzite fiind de gardience cu priviri ferpce,
În şoapă le răspund ele la ordin cu înjurături atroce.
Frustrant,din florile acestea sălbatice aş rupe,
Să le miros şi gust otrava lor terapeutică şi dulce !.

Mihai Ivănescu.

Ședința din 22.04.2024 desfășurată de Ziua Pământului și cu o zi înainte de Ziua Internațională a Cărții și a Drepturilor de Autor a împletit firele de istorie milenară cu arta contemporană și cu dinamica trăirilor poetice.

        Cele mai recente poeme aparțin Luminiței Bratu – Niște furnici, Anei Nedelcu – De departe…, Ilarie Frone – Miza și Frica și Ramonei Müller – Pulsații urbane. Doina Ofelia Davidescu ne încântă cu o proză scurtă Nici măcar un fapt divers. Katy Enache completează tabloul literar de Prier cu un eseu despre rolul și tipologia poeziei în actualitate. La Lecția de poezie sunt evocați Adrian Păunescu (de către Luminița Bratu), Camil Petrescu, născut la 22 aprilie 1894 (de către Emilia Luchian) și Ion Pillat (de către Doina Ofelia Davidescu). În cele 11 minute de istorie Emilia Luchian ne prezintă cultul lui Marte din multiple perspective, atât în mitologia greacă, cea romană, cât și tracică. Zeu al Războiului, ocrotitor al agriculturii si personificare a renașterii periodice a naturii, Marte este cunoscut și ca un aventurier erotic, renumită fiind, printre altele, înamorarea sa de preafrumoasa Venus (Aphrodite). Cinemartor, rubrica dedicată filmului, este prezentată de Gabriel Comanroni. Pelicula Bardo,  falsa crónica de unas cuantas verdades – Bard, falsă cronică a câtorva adevăruri dezvăluie povestea captivantă, covârșitoare și emoționantă a lui Silverio, un renumit jurnalist și documentarist mexican care trăiește în Los Angeles. După ce primește un prestigios premiu internațional, Silverio este nevoit să se întoarcă în țara sa natală, fără să aibă nici cea mai vagă bănuială că acestă reîntoarcere va culmina cu o criză existențială. Amintirile și temerile trecutului îi invadează cotidianul și îl confruntă cu propriile drame personale.

Ramona Müller îl prezintă pe invitatul serii poetul și artistul plastic Marius Cătălin Negoiță, născut la Buzău, la 03 iunie 1973. De profesie este economist, fiind absolvent al ASE – București. A publicat primul text literar în revistaa Baaadul Literar  (revista fondata de Cezar Ivanescu) Bârlad 2014.

Volume publicate

Piruete în sensul acelor de seringă, Editura LETRAS, 2022, București – poezie
Platforma adolescentului Filip 2024-  proiect picto-poetic.

Activitate plastică – expoziții personale

Ferestre către eșafod – București expozitie de debut scoala Davinci 2016,

Stare de pericol – Galeriile de artă Buzău august 2018,

Expoziție Fraterna – Galeriile de artă Buzău octombrie 2019

Exercițiu de respirație – Galeriile de artă Buzău aprilie 2020,

Fel si chip – Galeriile de artă Buzău septembrie 2023,

Platforma adolescentului Filip – Muzeul Octavian Moșescu Râmnicul Sărat, februarie 2024.

O mare influență în formarea sa ca misionar al cuvântului scris l-a avut Ancelin Roseti, iar în evoluția ca pictor, Francisc Chiuariu a avut un rol determinant. Feedbackul pe care îl primește din partea unor persoane autorizate în domeniul artei și al culturii îl încurajeză să creeze mai departe. Participarea la Cenaclul I.L.Caragiale este prima ieșire din spațiul literar buzoian. Prima poezie citită se numește Dependent de fluturi, aceasta fiind și prima poezie trimisă lui Ancelin, debutul la Baaadul literar. Urmează poemele din volumul Piruete în sensul acelor de seringă: Reverie, Mugurele copt în dragoste, Vinerii dă-i copii de post și Iertare de țară. Platforma lui Filip cuprinde un calup de poeme și imagini vizuale în tandem din timpul României mute, a României comuniste. Punând accentul pe portretul adolescentului optzecist, căruia comuniștii i-au marcat tinerețea, impunând un sistem deformat bazat pe frică și supunere față de autorități, într-un mediu cu orizonturile blocate, prinși în colivii de imbecilitate, dispreț și umilință, am încercat să redau câteva flash-uri de conținut. Filip este un individ curajos care sfidează sistemul și intră în luptă cu goliat, în pofida unui sfârșit anunțat și aparent fără ieșire. Din noua carte aflată în pregătire Cătălin Marius Negoiță ne citește Lumea asta îmi sună cunoscut. Surpriza pentru cenacliștii lui Nenea Iancu este poezia scrisă cu gândul la Nichita, dar dedicată lui Marin Sorescu Lecția despre metaforă sau dialog adulto-copilăresc. Pe Marin Sorescu l-a cunoscut în clasa a V-a când i-a vizitat clasa de elevi. Poezia a fost scrisă pentru Ploiești cu un spirit caragialenesc. Ciprian Apetrei evocă o amintire comună petrecută în urmă cu un an și jumătate tot la Filarmonica Paul Constantinescu. Atunci Marius Cătălin Negoiță a venit împreună cu nașul lui Ancelin Roseti la spectacolul comemorativ consacrat scriitorului, un mare șlefuitor de talente. Ciprian Apetrei nu a reușit să finalizeze un volum de poeme sub îndrumarea maestrului său, dar speră ca în timp, să se poată strânge de la cei cu care a lucrat Ancelin Roseti variante de lucru, pentru a putea fi publicate într-o colecție. Poetul buzoian afirmă: Eu am făcut un fel de Școala Altfel, pentru că am corespondat numai pe email cu  Ancelin care era un exigent. Puțini ar fi rezistat la tirada lui. Totul era bine și nu era nimic. Reia și acest exercițiu și această frază. Ciprian Apetrei menționează că la ultimul volum,  apărut postum, Ancelin Roseti a lucrat 17 ani. Invitatul nostru susține că materialul strîns pentru cartea Piruete în sensul acelor de seringă a fost lucrat și prelucrat timp de 8 ani și că în final s-a desprins de faza de ucenic urmându-și traiectoria personală. Răzvrătirea este cuvântul cheie al poemelor lui Marius Cătălin Negoiță, în accepțiunea Anei Nedelcu. Stilul său îmbină ludicul cu filosoficul, socialul cu vulcanismul trăirilor. Artistul își amintește cum în urmă cu 15 ani, prin intermediul lui Mihai Mușat, Ancelin Roseti a luat cunoștință de primele sale încercări literare afirmând: Cine a scris aceste poeme are nerv. Novice și timid la acea vreme, poetul a fost încurajat de această remarcă. Gabriela Petri susține că la prima vedere a avut impresia că lirica lui Negoiță este una specific de dragoste. Cu totul contrar poezia lui este una de tip manifest. Katy Enache apreciază că structura sa existențială a fost fracturată, lăsând în urmă o zonă benefică pentru actul creației, care generează un profil extrem de bogat, dar și paradoxal în același timp. El s-a regăsit în poeme și este dependent de fluturi și este capabil să producă fluturi pe care să îi simțim în stomac. Doina Ofelia Davidescu ne împărtășește ideea conform căreia lirica buzoianului atinge retina, creierul și sufletul. Gabriel Comanroni menționează că proiectul picto-poetic Filip, chiar dacă  intrigă este și atrăgător din punct de vedere al unicității. Exponatele prezentate în sală au contribuit la dezlănțuirea apetitului estetic. Cu o poezie tensionată, încărcată și autentică, samuraiul metaforelor Cătălin Marius Negoiță trece cu perseverență de fiecare etapă creatoare și își definește personalitatea literară proprie. La sfârșitul ședinței autorul dăruiește câteva exemplare din volumul Piruete în sensul acelor de seringă, ed. Letras.

Dependent de fluturi

E totuşi o diferență între mașina de scris

și un future galben ― practic e tocmai argumentul

faptului că săptămâna nu are două zile de vineri.

Oricum, eu cred doar îndansullor nuptial,

fireşte, cel al fluturilor, am uitat să vă spun.

Da, mă numesc Ferdinand și sunt dependent de fluturi,

chiar în acest moment înalţ ode, la vechea maşină de scris,

zilelor cu şi fără soţ.

Nu mănânc niciodată lup la cuptor și nu citesc în germană.

Am observant acestl ucru încă din copilărie, de pe vremea când făceam gâlci,

și am hotarat să mă las.

Am răma sdoar cu fluturii, de ei nu am reuşit încă să scap,

în fiecare zi sunt nevoit să-i nasc din stern,

să-i inventez, la urmaurmei…

Oamenii puternici au arcuri și trag nemiloşi în fluturii mei.

În fiecare zi omoară câte unul sau doi,

în special peacei care se îndepărtează preamult.

Câteodată reușesc să-i înduplec,

Alteori mă rănesc și pe mine.

De unde şi până unde această uzanţă?

Fluturii mei, chiar şi cei grandioşi, trăiesc doar o singură zi,

Însă eu îi redescopăr zilnic în stern,

aruncând în focarcurile,

fiindcă altfel simt că o să orbesc.

A consemnat Ramona Müller, secretar literar al Cenaclului I.L.Caragiale Ploiești, sub egida Asociației 24PHarte

Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Nu există patriotism fără patrimoniu

Numeroase expoziţii, de­mons­tra­ții, ceremonii militare au avut loc începând cu sfârșitul săptămânii trecute și se încheie astăzi, de Ziua Forţelor Terestre Române, care se sărbătorește în fiecare an în ziua de prăznuire a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, patronul spiritual al militarilor din Forţele Terestre.

 Gheorghe Iova (n. 29 ianuarie 1950, Găgeni, Săhăteni, Buzău, România – d. 29 iunie 2019, București, România) a fost un prozator, poet și eseist român.

A fost membru activ al cenaclului literar Junimea, condus de criticul și profesorul universitar Ovid S. Crohmălniceanu, făcând parte din grupul de prozatori și poeți Noii, alături de Mircea Nedelciu, Ioan Flora, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene, Constantin Stan, Ioan Lăcustă, Emil Paraschivoiu și Sorin Preda.

A debutat, în 1983, în antologia Desant 83, prefațată de Ovid S. Crohmălniceanu (1983; ediția a II-a, Editura Paralela 45, 2000). În 1992, a publicat volumul personal ”Texteiova”. A primit premiul Frontiera Poesis, „Cartea de poezie a anului”, pentru volumul ”1973. Sintaxa libertății de a spune”. În anul 1999, a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru eseu, pentru volumul ”Acțiunea textuală. Bunul simț vizionar”. În 2000, a fost distins cu premiul Asociației Scriitorilor Profesioniști din România pentru romanul ”De câți oameni e nevoie pentru sfârșitul lumii”, publicat în 1999.^[2]

Printre ultimele volume publicate se află ”Etalonul Mizil” (2016), la care a fost coautor împreună cu Cosmin Manolache, ”Ciungamații. Liber de faptul că mi se garantează litertatea. Dosar de «dușman al poporului»” (2017) și ”Citate/Cecitate” (2018).^[2]

A colaborat cu poezie, proză scurtă, fragmente de roman și articole teoretice sau de opinie la diferite reviste de cultură din țară.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Iova

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Pentru potolitul foamei 

Irina Codreanu, gestionar custode la Muzeul Memorial ”Nichita Stănescu” din Ploiești ne recomandă o rețetă pentru un fel ”ușor, care se consumă cu plăcere.” Înainte de a ne dezvălui rețeta, invitata noastră ne-a rugat ”să nu mă pozați și să nu postați vreo poză cu mine”. I-am respectat dorința. 

Ingrediente

• 4 ouă
• 50 ml ulei
• 250 g spanac crud
• sare
• 50 ml lapte

Blenduirea

Acestea, în primă instanță. ”Se blenduiește. Rezultă un amestec de culoare verde.” Se adugă în amestec 250 g făină. Se introduce la frigider 30 de minute.
Apoi se fac clătitele. Se răcesc. Se umplu cu cremă de brânză și Prosciutto. Se introduc iarăși la frigider, pentru cel puțin 30 de minute. După ce le scoateți, apoi se taie bucăți și se servesc.

Tehnica împăturirii

             Trebuie menționat, însă, că se împăturesc altfel decât suntem obișnuiți să împăturim clătitele. ”Se îndoaie ambele margini, pe două laturi, apoi pe celelalte. Se taie ca niște rulouri. Clătita iese verde”, ne lămurește Irina Codreanu.
Custodele consumă frecvent clătitele recomandate. ”Dar ultima dată le-am preparat în urmă cu o lună, pentru că n-am prea avut timp de gătit. E sănătoasă și-ți dă senzații de bine.”
Dar de unde are rețeta asta? ”Am luat de colo-colo și am improvizat. Am constatat că are succes. Le-am dat și celor din jur.” Colega ei, Nicoleta Ionescu, restaurator hârtie la Muzeu, confirmă: ”E delicioasă. A adus pentru toate colegele”.

Custodele  ne sigură că e o mâncare bună pe orice vreme și în orice anotimp. ”Dar să nu exagerați cu mâncatul. E recomandabilă mai mult pentru potolitul foamei, nu pentru îmbuibare”.

                                                             A consemnat Leonida Corneliu Chifu,
                                                                                                                            care și-a potolit foamea

Rețete cu povești
(Prima ediție: joi, 1 iunie 2023)

Invitata noastră de astăzi este Alice Neculea, director adjunct la Muzeul de Artă, comisarul Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești, membră a Asociației Culturale 24PHarte și a Cenaclului literar-artistic ”I.L. Caragiale” Ploiești.  

Ingrediente

• 8 mere
• 400 g pulpă de vițel
• 1 ceapă
• 3 căței usturoi
• 1 pahar de vin (sec)
• zeama de la ½ lămâie
• sare/piper
• boia de ardei
• rozmarin/pătrunjel
• cașcaval ras (pentru presărat deasupra)

Dacă se dorește, se pot adăuga și câteva (2-3) roșii tăiate cuburi, atunci când se călește carnea.

Mod de preparare

Ceapa se taie mărunt, usturoiul se pisează, apoi se călesc puțin în câteva linguri de ulei de măsline unt sau unt+ulei). Se adaugă carnea tocată și vinul și se fierb la foc mic până scade toată zeama. Se potrivește de sare și piper, se adaugă boia dulce, rozmarinul/pătrunjelul (verdeață după gust). Se adaugă la călit și roșiile, dacă doriți.
Merelor li se taie câte un căpăcel, apoi cu ajutorul unei lingurițe se îndepărtează semințele și o parte din miez (să rămână am 1 cm grosime peretele mărului). Se stropesc cu zeama de lămâie, apoi se umplu cu carnea ușor răcită. Se presară cașcaval deasupra și se pun căpăcelele.

Se așază într-o tavă, apoi se dau la cuptor, la foc mediu, pentru circa 20-25 de minute sau cât este cazul (fiecare își știe cuptorul). Poftă bună!

                                                                                                                A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Rețete cu povești
(prima ediție: 1 iunie 2023)

Invitata noastră de astăzi, proaspătă membră a Asociației 24PHarte, este mândră de numele pe care-l poartă. A trecut prin două căsătorii păstrându-și numele de fată, pentru a nu-și pierde identitatea, dar a făcut cunoștință cu originile și semnificația numelui ei de familie abia târziu, la Frankfurt, la un târg. 

”Nu sunt turcoaică”

Numele este revendicat și ”disputat” de cumani, ruși, turci, tătarii crimeeni, grecii bizantini, armenii cilicieni, kirghizi, kazahi, mongolii din statul Ilkhanid, pecenegi, arabi, persani și alții. Dar invitata noastră nu se revendică de la niciunii dintre cei amintiți.
”Era în primăvara lui 2006 și aveam întâlnire cu CEO-ul unei mari firme producătoare de sisteme de iluminat. Firma avea sediul central în Germania, dar de România răspundea fabrica din Turcia.  Când m-am prezentat – Balaban, am fost întrebată dacă sunt turcoaică. – Nu, nu sunt. – Ciudat, pentru că numele tău este turc. Balaban înseamnă mare sau cel mare.”

Marea corporatistă sau Vânătoarea cu șoimi

Peste opt ani, tot la Frankfurt, un coleg turc a întrebat-o și el dacă e turcoaică. ”I-am răspuns că știu că numele meu are și origini turcești, dar eu sunt româncă. Româncă din România. I-am mai spus că mai știu că înseamnă mare. El mi-a spus că Balaban este un vechi nume turcesc și înseamnă nu doar mare, ci și șoim sau vânător cu șoimi.”
”Șoimăreasa” noatră este absolventă de Relații Economice Internaționale (REI) la ASE București, de Masterat în Istoria Artei la Facultatea de Istorie a Universității din București și nu nu numai atât. ”Indiferent de semnificația numelui, sunt aceeași”, afirmă. ”Corporatistă, femeie de afaceri și om politic. În timpul liber urmez cursuri de pian, limba maghiară, de ceramică, fac lumânări din ceară de albine și parfumate, turnate în ceramică.”

Clientul Charles al III-lea

O activitate prodigioasă, remarcăm. Dar de ce face toate astea? Ce urmărește? Îmbogățirea? Poate desăvârșirea. Zâmbește. ”Fac lumânări parfumate de patru ani, de la începutul pandemiei. A fost atunci o formă de relaxare. Pentru că au avut succes la cei cărora le-am oferit, am început să le fac nu doar pentru plăcerea mea, ci și pentru a le vinde. Așa a apărut brand-ul CeramiCandle: lumânări parfumate, turnate manual în ceramică lucrată la roata olarului. Acum am câțiva clienți permanenți, în special la magazinul de la Viscri 32 al Regelui Charles al III-lea, ArtMaroc se numește, și magazinul Inspiratio din Curtea Johannes Honterus de la Brașov. Îmi doresc să-mi produc singură vasele ceramice pentru lumânări, așa că, din primăvara lui 2023, m-am înscris la Școala Populară de Arte din Brașov.”
Toată lumea știe că Charles al Regatului Unit iubește România, țară pe care a vizitat-o de multe ori de plăcere, nu neapărat în calitate oficială. După ce constatăm că printre clienții  permanenți se numără și unii proeminenți, nu ne putem abține să întrebăm dacă înalta față regală  figurează pe lista selectă. ”Cum să nu? – ne răspunde prompt. Ori de câte ori vine pe aici cumpără una, alta. Până acum, <<doar>> în calitate de prinț, nu și de rege. Dar abia i-a fost așezată coroana pe cap, iar înaltele îndatoriri regale i-au răpit aproape tot timpul. Dar va mai veni și va mai cumpăra. Păi dacă nu-i plăceau produsele mele, nu mi-ar fi oferit spațiu în magazinul lui”.
Solicităm un moment de respiro, ca să ne dumirim, apoi vrem să știm de ce a trebuit să meargă pentru cursuri la Brașov, când are domiciliul în București. ”În vara anului 2022 m-am mutat la Sfântu Gheorghe, adică la 25 de kilometri de Brașov. Fiind o zonă majoritar maghiară, mi-am dorit să învăț limba, deși cei mai mulți dintre maghiari vorbesc și limba română. Sunt acum la finalul primului modul și mă pregătesc pentru examen. Sunt fericită că pot face propoziții simple, pot răspunde la întrebări și înțeleg din ce în ce mai multe cuvinte.”

La îndemnul lui Baz

Dar încă n-ați aflat totul. ”De un an și ceva, câțiva prieteni vechi mă tot îndeamnă și încurajează să scriu. Cel care a insistat cel mai mult, care mi-a și propus un proiect comun (în așteptare în acest moment), a fost Raul Sebastian Baz, profu de mate și poetul, prietenul tău. Am reușit să public câteva povestiri în trei reviste, iar alături de Raul, mi-a fost publicată o scurtă povestire inspirată dintr-o întâmplare din copilărie, în Antologia Româno-Australiană, lansată în aprilie 2024. La invitația prietenului Leonida Corneliu Chifu, am început să scriu rețete culinare.”

Secretul supleței

Dar ce feluri de mâncare preferă Balabanca noastră? ”Până la vârsta de cinci ani și jumătate am crescut la bunica maternă, în Cartierul Giulești din București. Se spune că obiceiurile alimentare pe care le capeți în primii ani din viață, pe acelea le vei avea cât vei trăi. Cred că este așa, pentru că bunica gătea mult pe bază de cartofi, fasole și varză, iar aceste legume și leguminoase sunt și astăzi mâncărurile mele preferate. Bunica nu mânca ouă și lapte. Nu mănânc nici eu, niciodată. Însă, le-am găsit locul ideal în prăjituri, căci ador dulciurile, mai ales cele făcute în casă.”
Remarcăm că excesul de calorii este insesizabil în ”conturul” invitatei noastre. Are mai degrabă silueta lui Audrey Hepburn din ”Vacanță la Roma”: ”silfidică”, ”imaterială”. Care să fie secretul acestei supleți, în condițiile în care cheful de dulciuri n-o părăsește niciodată? ”Păi, răspunsul este simplu: deși mănânc dulciuri aproape zilnic, nu consum cantități mari. De asemenea, m-am autoeducat să nu mănânc dacă nu-mi este foame. Mi se mai întâmplă să îmi fie poftă de înghețată. Deci, poftă, nu foame, și să mănânc. Dar se întâmplă rar. În plus, merg mult pe jos. Profit de orice ocazie de a mă deplasa fără mașină, de a urca scările, chiar și în clădirile în care există lift. Încerc, și îmi și iese, să fac cincisprezece minute de sport zilnic, imediat după ce mă trezesc.”

Audrey Hepburn din oglindă

Apoi, mă privește câteva clipe mirată! Sunt surprins de această schimbare bruscă de atitudine. Dar  Șoimăreasa spulberă repede ”misterul”. ”Deși nu semănăm, nu știu să îți spun de ce, dar de multe ori m-am gândit la mine ca la Audrey Hepburn. Repet: nu știu de ce, dar m-am uitat de multe ori în oglindă și parcă o vedeam pe ea. Straniu, pentru că nu aș putea spune că am ceva din Audrey. Poate doar puțin din ochii mari, mai ales în tinerețe, când mă fardam, și parcă-parcă ochii mei aduceau puțin cu ai ei. Dar, oricum, faptul că ai menționat-o tocmai pe ea, la care m-am gândit de multe ori când mă uitam la mine, este extraordinar!!!”
Splendidă, radioasă, invitata noastră ne cucerește și cu zâmbetul, nu doar cu ofertele ei culinare.

Descoperirea

Trebuie să recunoaștem că ”Balaban” ne-a stârnit curiozitatea. Cu ce delicatesă ne tentează astăzi, întrebăm, arzând de nerăbdare. Tot cu ceva dulce?
Aflăm că, pe la paisprezece-cincisprezece ani, într-o vizită cu familia la una dintre mătușile tatălui ei, a descoperit negresa. ”Mi-a plăcut mult. Era diferită de ce ne făcea mama dulce: chec cu nucă, plăcinte cu mere, cu brânză sau cu dovleac, gogoși, clătite cu dulceață. I-am cerut mătușii rețeta și peste o săptămână am încercat să o fac pentru prima dată. A ieșit delicioasă. Am avut o perioadă în care o <<găteam>> la fiecare final de săptămână, apoi cam o dată pe lună, timp de vreo patru–cinci ani. După ce am terminat liceul, nu am mai avut timp de prăjituri. Anii au trecut, iar eu n-am mai preparat de atunci acea rețetă.”

După 30 de ani

După un răstimp de gândire, seducătoarea noastră interlocutoare a reluat firul povestirii. ”Acum vreo lună, i-am cumpărat fetei mele o bucată mare de ciocolată amăruie, întrucât intenționam să-i prepar o ciocolată caldă. Am mai cumpărat și niște boabe de cacao, pe care le-am măcinat sub ochii ei. Neobișnuită cu aceste gusturi naturale de ciocolată și cacao, nu i-au plăcut. Ce fac cu atâta ciocolată și cacao? Negresă!! Urma să îmi sărbătoresc ziua de naștere cu frații mei, și i-am întrebat dacă vor să fac negresă. <<Prăjitura din copilărie? Mai știi rețeta?>> ”Știu doar ingredientele, nu și cantitățile, dar mă descurc să pun din ochi. Cred că va ieși bună.” Uite că nici frații mei nu au uitat prăjitura, chiar dacă au trecut vreo treizeci de ani de când am gătit-o ultima dată!”

Ingrediente:

• zahăr
• cacao/ciocolată
• lapte
• 4 ouă
• 1 pachet cu unt
• făină
• praf de copt
• vanilie
• nuci
• sare

”În afară de ouă și unt, unde mi-am amintit cantitățile, am pus totul din ochi.”

Ultima cratiță de fontă

”Am inaugurat cu această ocazie specială ultima cratiță din fontă pe care am cumpărat-o. Am început cu zahărul. Aveam un pachet mic, de vreo 50 de grame de zahăr din flori de cocos. Pe când eram la liceu, nu mă interesa că zahărul era alb sau brun, din sfeclă sau trestie. De fapt, atunci era doar zahăr tos, și acela pe cartelă. Deci, era simplu de ales. Între timp, lucrurile au devenit mai complicate. Ca mulți alții, am început să fiu atentă la ce mănânc, iar acest pachet mic cu zahăr de cocos cred că este singurul pe care l-am cumpărat în ultimii cinci ani. Parcă în rețetă era nevoie de mai mult zahăr, dar mi-am spus că e mai bine pentru sănătate să fie mai puțin.

Amestecând

L-am amestecat cu patru linguri mari cu cacao și cu aproximativ 100 grame de ciocolată amăruie. Am turnat peste cam 300 ml lapte. Am pus cratița pe foc și am continuat să amestec. Peste vreun minut, am adăugat în cratiță un pachet cu unt. Am continuat să amestec, în timp ce untul s-a topit. La fel și zahărul. A ieșit un sos de ciocolată, din care am pus într-un castron cincisprezece linguri mari.
Am lăsat să se răcească restul de sos de ciocolată din cratiță, pentru că următorul pas este adăugarea gălbenușurilor peste această compoziție. Dacă este prea caldă, gălbenușurile nu se mențin cremoase, ci se fac omletă. Cât am așteptat să se răcească, am pregătit nucile. Am măcinat aproximativ o sută de grame de nuci. Apoi am spart cele patru ouă și am separat gălbenușurile de albușuri. Am adăugat pe rând gălbenușurile peste sosul de ciocolată răcit și am amestecat bine până când fiecare ou a fost încorporat în compoziție. Am pus din ochi făină, astfel încât amestecul rezultat să fie nici prea tare, pentru că nucile îl vor face mai solid, dar nici prea moale, pentru că albușurile îl vor face mai fluid. La final, trebuie să aibă consistența unei compoziții ce poate fi turnată într-o tavă. Am stins o linguriță cu bicarbonat de sodiu în puțină zeamă de lămâie și l-am turnat peste amestecul din cratiță. Am adăugat nucile măcinate și esență de vanilie și le-am amestecat cu restul cremei. Am bătut spumă albușurile, în care am pus puțină sare, și le-am adăugat la final, amestecând de sus în jos, pentru o bună creștere în cuptor.

Absorbit de negresă sau lipsiți de grijile vieții

Am turnat compoziția în tava pregătită și am băgat-o în cuptorul încins, la foc mare. În zece minute era deja crescută. Am micșorat puțin temperatura cuptorului, iar peste alte zece minute am încercat cu o scobitoare dacă negresa este coaptă. Am mai lăsat-o zece minute, apoi am stins cuptorul. Am scos tava și am lăsat-o la răcit câteva minute. Am turnat sosul de ciocolată pe care l-am păstrat în castron. Fraților mei și mie ne place negresa însiropată, nu uscată. De aceea, e important ca sosul să fie turnat peste prăjitură, când aceasta este caldă, pentru a fi înghițit de prăjitură. Când se răcește, sosul de ciocolată rămas deasupra se transformă în glazură. Prăjitura se taie în bucăți mai mari sau mai mici, în funcție de preferințe. Negresa nu a mai fost la fel de dulce ca-n copilărie, pentru că am avut prea puțin zahăr în casă, dar ne-a plăcut tuturor și ne-a dus cu gândul înapoi, în anii lipsiți de grijile vieții.

Brownie

Acum, după ce am gătit, am mâncat și ne-am amintit de copilărie, s-a ivit întrebarea: negresa este în conformitate cu corectitudinea politică? O mai putem numi negresă sau trebuie să-i schimbăm numele în… prăjitură afro-americană? Sau folosim numele englezesc – brownie… Dar atunci intrăm în conflict cu cei care reclamă folosirea cuvintelor englezești, când există corespondent pentru ele în limba română.
Până ne vom lămuri, vă sfătuiesc să încercați această rețetă. Scriind-o, mi-am amintit un banc din vremurile în care negresă era un cuvânt obișnuit din dicționarul explicativ. Soțul o întreabă pe soție: <Iubito, pot să aduc o negresă în pat>? <Da, dar să nu faci firimituri!>”.

Notă. Interlocutoarea noastră ar mai fi conversat cu noi, dar și-a cerut scuze că trebuie să plece, pentru că, ”de la șase”, avea cursul de limba maghiară.

                                                        A consemnat Leonida Corneliu Chifu,
                                                                                                                       în pat cu negresa

Rețete cu povești
(prima ediție: 1 iunie 2023)

Dragostea și gastronomia

”Când soarta îți trage un pumn în nas, te apuci să faci niște șnițele. La al doilea polonic în cap, dacă nu dregi borșul, cauți busuiocul, doar-doar ți s-o schimba norocul.
Viața este destul de inegală. Bucata ta e mai mare decât a mea. Ce gând nesuferit, greu de digerat așa ceva!”

Sunt cuvintele poetei și profesoarei Ramona Müller, colega mea de la Asociația Culturală 24PHarte și Cenaclul ”I.L. Caragiale”, unde este secretar literar. Ei îi datorăm, în bună măsură, editarea celei de-a patra ediții a Antologiei Cenaclului (2023). Pentru a ne referi doar la poemele publicate de Ramona în Antologie (și care ”deschid” Antologia), dăm cuvântul  poetului și criticului Florin Dochia:
”Ramona Müller este poeta interogației, a neliniștii şi a nostalgiei. Ea construiește atentă la cuvânt, la precizia înțelesului când acesta se asociază cu alte cuvinte. (…) Poemele din această selecţie abundă în imagini cu impact fabulos, metaforele dau impresia că strigă la cel ce citește, dar pare că se insinuează şi teama că strigătul ar putea fi în pustiu. Altfel, versurile, din pricina vibraţiei interioare, au şi calitatea de a putea fi recitate ca monologuri pe scenă, ceea ce nu este chiar lipsit de importanţă.”

Un ”ex”, doi ”ecși” 

Ramona Müller (gânduri răzlețe):  ”Un bărbat dacă te vede că ești pregătită să îi oferi tot meniul începe să ascundă tacâmurile. După inspecția vizuală și olfactivă senzorii i se pun în mișcare. Păstrează pentru desert doar lenjeria. Am înghițit și mestecat destule prostii masculine. Aluatul unui bărbat, când se umflă, nu poate fi verificat prin testul scobitorii.”
”Când primul <ex> devine prieten cu soțul actual, viitor al doilea <ex>, bagi de seamă că până și clovnii frustrați pot închide cârciuma de la colț. Bucata ta este acum a mea, greu de  conceput așa ceva! Dezmăț culinar, nu alta! Nu știu dacă să mă simt flatată sau mai bine, lasă…”
”A trebuit să treacă destul de mult timp ca să pricep că nu trebuie să mă mulțumesc cu puțin.” ”Înainte mă declaram fericită cu ceva resturi sau posibile felii delicioase de viață. Nu prea am suflat în lumânări, deci m-am ars de câteva ori. Chiar dacă avem destule opțiuni, alegem prost de multe ori. E drept că feciorul mamii este și oglinda ei. Derapajele de conduită nu împiedică pe nimeni să își potolească foamea.” 

Tristeți și trădări

Ne arătăm interesați să aflăm de unde are Ramona rețeta pe care ne-o propune. ”De curând, fata mea care are acum 30 de ani, mi-a amintit de o rețetă pe care am preparat-o în secolul trecut. Bunica ei paternă, prima mea soacră, i-a dăruit caietul ei de rețete după care am gătit și eu. Cascade de amintiri cu gust dulce-amărui m-au năpădit. Tristeți și trădări într-o singură îmbucătură. Ia uite-o și pe Deșteapta asta! (propriu și figurat – eu și prăjitura). I se spune Prăjitura Deșteaptă deoarece în timpul coacerii, din compoziția lichidă se aleg trei straturi diferite, 2 blaturi cu cremă pufoasă între ele.” Adică, nu se întâmplă ca la alte prăjituri, unde pui un blat, crema, apoi iar blat. Deșteapta se stratifică singură, în două blaturi și o cremă, direct în cuptor.

Soacră, soacră poamă acră
Să îți zic (fac) ceva de dulce,
Și apoi te mai poți duce
Să împarți din farfurie
Râca ce mi-ai dat-o mie,
Prima nevastă
și soacra năpastă.

Câteva precizări
Este o rețetă veche, pe carte Ramona a îmbunătățit-o. ”Varianta pe care v-o propun este cea veche, primară. Dar am preluat și o rețetă asemănătoare, care seamănă cu un cremeș  (cunoscut mai îndeaproape sub numele de cremșnit), dar care încă nu este cremeș. Cremeșul seamănă așadar cu Prăjitura Deșteaptă, pe care v-o propun aici, fiind o prăjitură și mai deșteaptă,  care este în continuă evoluție, ca și femeia, tot mai deșteaptă odată cu înaintarea în vârstă.” Dar despre prepararea cremeșului à la Ramona, cu un alt prilej.

Ingrediente

• 8 ouă
• 2 linguri de apă
• 250 grame unt/ margarină
• 300 grame zahăr
• 1 l lapte
• 225 grame făină
• 4 pliculețe zahăr vanilat
• zahăr pudră (pentru ornat)

Preparare
Untul se topește într-o crăticioară și se lasă la răcit.
Se separă ouăle.
Gălbenușurile se mixează cu zahărul până când acestea își dublează volumul, apoi se adaugă untul topit și zahărul vanilat. Peste gălbenușuri și unt se adaugă apa și laptele. Laptele se adaugă puțin câte puțin, amestecându-se până când este complet omogenizat. Se adaugă făina treptat până când este înglobată în aluat.
Albușurile se bat până când se obține o spumă tare. Se adaugă compoziției anterioare. Amestecul obținut este unul destul de lichid, dar așa trebuie sa fie.
Se toarnă într-o tavă și se introduce la cuptorul preîncălzit la foc mic pentru cca 45 minute. După ce prăjitura s-a răcit complet, se pune în frigider pentru câteva ore, apoi se taie și se servește. Înainte de a o tăia, se presară cu zahăr pudră. 

Efecte endorfinice sau ”Pasiunea mea e viața”

Ramona a spus-o în repetate rânduri: ”Pasiunea mea este viața.” ”Ah, și muntele”, revine imediat. După o porție de Deșteaptă, îi place și mai mult viața și străbate munții cu mai multă însuflețire. ”Adaugă la asta și satisfacția de a fi preparat-o eu, cu plăcere și dorința de a o îmbunătăți permanent”, mă îndeamnă, și conchide: ”Adică, am aflat că e loc de mai bine”.

Din relatările Ramonei am mai aflat și noi, printre altele:

• este o prăjitură pentru toată lumea
• se consumă pe orice vreme și în orice anotimp ( ”Eu o prepar în general la sărbători. La orice sărbătoare. E îmbulzeală când o prepar. O tai pătrate și toți – familie, prieteni – se reped s-o înfulece și-și iau și la pachet. Vine acuma Paștele și trebuie să mă pregătesc serios”)
• efectul e ușor afrodisiac și endorfinic
• senzațiile pe care le încearcă după savurarea Deșteptei sunt, în principal, de acceptare a vieții așa cum vine și de speranță, iar lumea îi pare mai dulce
• pentru că ”sunt bună gospodină. Pentru mine, gastronomia înseamnă bucurie. În timp ce gătesc, mă năpădesc amintiri plăcute și țes totodată proiecte de viitor”

Dar ceva lichid ar merge lângă Deșteaptă?, întreb timid. ”Cum să nu? O șampanie sau un vin alb spumant demisec merg de minune”. M-am liniștit. Acestea fiind spuse, iubesc și mai mult Deșteapta.

Cea mai bună soacră

”Și totuși, m-am deșteptat, acum am propria mea rețetă!”, constată invitata noastră, și încheie: ”Cele mai bune arme și arte rămân dragostea și gastronomia. Spiritul meu coolinar a ajuns dincolo de baierele curelei, vorba lui Dimi (v. nota): ”Sunt prea plin de echilibru”! Și apropos: sunt și cea mai bună soacră!”

Notă. Dimi este numele de alint al actualului soț al Ramonei Müller, ”generalul meu de suflet și de munte” (R.M.)

A consemnat Leonida Corneliu CHIFU, septuagenar fără nurori, invidios pe cea mai bună soacră
                                                                                             și prea plin de echilibru, după ce s-a delectat cu ”Deșteapta”

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Despre o friptură nealergată

Scriitoarea Maria Bem, colega noastră de la Asociația 24PHarte, revine, respectându-și promisiunea, cu o rețetă de preparare a fripturii… ”nealergate”. Dar și cu o poveste, că doar vorbim despre rețete cu povești. Și Maria are ce povesti. S-o ascultăm! 

Coroana regală sau ritualul dezblănirii

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. O lume cu bucurie și cu pace sufletească, ce  aștepta prânzul sau cina cu povești, unele vânătorești. Îmi aduc aminte cu drag de serile petrecute la bunicii mei din partea tatălui. Cred că aveam 5-6 ani când curiozitatea mă împingea să  iau parte la preparatele alese ale bunicii Marina. Bunica avea șapte copii: cinci băieți și două fete. Așa că, era masă mare și bogată când se adunau toți. Pe lângă ei, și noi, nepoții, tot șapte. Marina pregătea fel și fel de rețete, în special fripturi, mai ales vânătorești. Bunicul Stelian era un vânător neîntrecut, căruia îi plăcea să adune familia și prietenii  pentru a-și etala trofeele. Atunci am văzut prima oară o vulpe roșie cu coada-i stufoasă, o blană de urs, iepuri, căprioare și un cap de cerb cu coroană regală. Ei… e mult de povestit despre această bucurie a vânătorii, a minciunelelor vânătorești și ce urma după. Da, era un ritual al dezblănirii, spălării trofeelor și apoi porționarea cărnii pentru friptură. Câtă muncă!  Dar și multă dragoste în tot ceea ce se povestea și se pregătea. Câte amintiri frumoase! Am mâncat cu oarecare reținere pulpă de căprioară la tavă, iepure fezandat în vin câteva zile și apoi împănat cu șuncă de la porcul crescut în gospodărie (aceiași tehnică a fezandării se utiliza și pentru căprioară și laba de urs). Vulpea nu cred că se gătea. De ea m-am speriat și nu am uitat cum stătea aruncată în cada de baie.

De la Deal, de la Gâlmeea

Am avut bucuria de a participa la mese regești, aș spune, cu vin din via lor de la Deal -zona Gâlmeea, până la colectivizare. Bunica mea primise cadou de nuntă de la tatăl ei, preot  la Bucov, via de două hectare și o casă gen conac, situate sus, la deal. Cu munca de la Deal, depusă pentru obtinerea vinului, apoi vânzarea lui, și-a crescut copiii. Eram mică tare când urcam acolo cu tata.
Bunica folosea tot felul de mirodenii la pregătirea fripturilor: boia roșie, piper, busuioc, ienibahar, mărar uscat, usturoi mult sare după gust și altele. Serile se terminau cu muzică, veselie (provocată și întreținută și de un vin bun de tămâioasă albă) și acordurile de vioară ale bunicului. Pianul ii revenea bunicii. Iar de lăsata secului, înainte de Sfintele Paști, se bătea alvița.
Ei, dragii mei, cred că salivați după atâtea bunătăți despre care am făcut vorbire! Dar gata, să trecem la treabă, să nu vă mai chinui!

Domni vrăjiți

Friptura de pui (rulat), în crustă de migdale, pe care v-o prezint astăzi, e îmbietoare. Prima oară am savurat-o prin anii 2000, la un restaurant din Herăstrău. A fost o cină romantică, cu soțul meu, după ani de căsnicie. Îmi aduc aminte cu drag seara de pe malul lacului Herăstrău, unde lăutarii cântau până dimineața, iar florăresele vrăjeau domnii să cumpere flori pentru soții sau iubite. Trecuseră câțiva ani buni de la căsătoria noastră, prilej de a ne plimba prin Herăstrău și a cânta ”ce seară minunată/ mai spune-mi, iubito, o dată!”. Ce bine că am trăit această perioadă minunată!
Este o friptură ce merge ”unsă” cu un pahar de vin alb, sec sau demisec, după cum vă place. Această rețetă se spune că are 300 calorii/porție și se gătește cu drag, pentru ca rezultatul să fie cel dorit. 

Ingrediente:

• Un piept de pui dezosat și fără pieliță, porționat încât să avem carne pentru 4 rulouri (porții)
• 1 lingură ulei, pentru a unge rulourile
• 100 grame migdale măcinate sau fulgi de migdală din comerț
• 4 linguri muștar
• zeama de la o lămâie
• puțin cimbru, busuioc, un praf de usturoi
• sare și piper după gust
• Sos de portocale, pentru prepararea căruia sunt necesare:
• 2 portocale mari zemoase
• 1 lingură amidon alimentar
• 1 cană de apă
• 40-50 grame zahăr brun
• 1 linguriță oțet balsamic (dacă aveți, de rodii)
• 8 rondele de portocală pentru dressing farfurie (decor)

Mod de preparare

Pieptul de pui se porționează, pentru a avea cele 4 porții.
Rulourile de carne vor fi fixate cu o scobitoare mai lungă sau două mai mici, încât să formăm un rulou frumos, care va fi pus într-o tigaie încinsă, în care puteți să puneți și o lingură de ulei. Vom rumeni puțin toate părțile.
Scoatem rulourile pe un șervet de hârtie. Se răcoresc, timp în care cuptorul va fi preîncălzit.
După ce rulourile s-au răcorit, le vom trece prin muștarul (4 linguri) diluat cu puțină apă, zeamă de lămâie, cimbru, busuioc și praf de usturoi. Rezultă un amestec plăcut papilelor gustative, pe care îl lăsăm 20 minute, să fie preluate aromele. Apoi fiecare rulou este trecut prin fulgii de migdală (să fie bine acoperite rulourile). Într-o tavă de Jena nu prea mare, unsă în prealabil, se vor pune rulourile cu scobitorile.
După 30 minute încercăm frăgezimea rulourilor. Pe care le vom coace la 180-200 grade timp de 30 minute. Putem pune pe la jumătatea timpului de coacere un măr (sau două) tăiat in 4, sau legume, broccoli, ardei verde și roșu și chiar o roșie tăiată rondele subțiri.
Când este gata, se așază pe farfurie, iar de jur împrejur se va pune sosul de portocală și câteva feliuțe de portocală tăiate subțire.

Prepararea sosului de portocale

Prima etapă. Zeama de la 2 portocale se amestecă cu o lingură de amidon, puțin ulei, 1-2 lingurițe oțet balsamic. Separat, într-o farfurie.

Etapa a doua. Când ai terminat de preparat sosul de portocale, se pune zahărul într-un vas, se amestecă continuu până capătă o nuanță arămie, peste care se va adăuga treptat-treptat sosul de portocale pregătit înainte. Se lasă pe foc în cratița în care ai pus zahărul, 2-3 minute, ca să prindă consistență. E delicios. Dacă nu faci sosul, pui merele sau fructele cu zeama lăsată în tavă și lângă arunci câteva lingurițe de sos de soia. Deasupra aranjamentului poți pune 2-3 frunze de mentă.
Și să nu uităm un vin sec de Niculițel – Caii de la Letea.

Vă urez ”Bon appetit”!

Epilog

Tradiția cinei în familie alături de persoane dragi sufletului nostru s-a păstrat peste ani. Friptura din piept de pui rulat, în crustă de migdale, o preparam când aveam invitați, uneori și finii, care din când în când aduceau “plocon nașilor.” Desertul a fost un tort de ciocolată cu blat de bezea și portocale confiate. Un deliciu! Și acum salivez când îmi aduc aminte. Vinul servit atunci a fost o tămâioasă de Buzău, acompaniat de o muzică bună si câteva mișcări de dans.
Cam așa se petrecea la casa familiei Bem, încât prietenii ne vizitau mereu, cu deviza ”Hai să bem cu Bem, stă la casă și are vinuri alese”. Haide să te vedem ce vin ai sau ce vin ne dai. Bancurile și vorbele de duh veneau pe bandă, precum șprițul rece, că doar eram în orașul lui Caragiale…

                                            A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                        alergând după friptura Mariei Bem

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Cum să fentăm diabetul 

Spuneam undeva că printre cei care ne-au ademenit cu preferințele lor culinare se numără și membri ai Asociației Culturale 24PHarte și ai Cenaclului literar-artistic ”I.L. Caragiale”, care ființează sub egida Asociației. Unul dintre aceștia este Maria Bem, poetă și prozatoare, care are câteva volume publicate, unele premiate.

”Taine lăuntrice”

”Sunt Maria Bem, un om pasionat de literatură. Am scris din timpul liceului,  dar debutul meu în literatură a venit târziu, în 2018, cu volumul de poezii ”Buchetul de poezii”. Am dat curs stărilor lăuntrice și am creat volumul de scrieri creștine <Taine lăuntrice>, carte apreciată de cititori. Dragostea mea pentru flori și natură am reliefat-o în cartea <Legendele florilor și a lor poezie>, culegând legende ale florilor cu autori anonimi, eu personalizând fiecare legendă, floare, cu o poezie ce definește particularitatea florii. În ea sunt secrete de mulți cititori necunoscute – când și cum trebuie dăruită o floare și mai ales însemnătatea ei.  Romanul <Între cer și pământ, doar iubire>, scris în amintirea fratelui meu plecat de tânăr dintre noi, – actorul Marius Ionescu -, este cartea la care țin foarte mult. E și o datorie ce o aveam pentru familia mea greu încercată în timpul comunismului.”
Domnul Christian Crăciun, membru al Uniunii Scriitorilor din România, jurnalist, critic literar, spune în încheierea acestui roman: ”O carte care te pune pe gânduri. Adică îți dă de gândit și te luminează asupra unei fețe a istoriei despre care vorbim prea puțin, din păcate!” 

Poezie, farmec și iubire

Cât despre arta culinară, Mariei îi place să gătească pentru prietenii și prietenele ei, pentru a sta împreună la masă și a depăna povești pline de umor, amintiri despre cei care nu mai sunt printre noi .
”Bucătăria este poezie, farmec și iubire”.

Prietenii vechi și noi

”Este o prăjitură ușoară, bună ca o banană, chiar mai bună, ce o savurăm pe seară – cum a ieșit și cum s-a nimerit – cu prieteni de-odinioară. Consolidează prieteniile vechi și facilitează legarea unora noi”, ne întâmpină invitata noastră, care ne-a dezvăluit că știe rețeta de la o prietenă, care ”o are dintr-o revistă, parcă Sănătatea pentru toți.”
”Prietena a venit la mine, la o cafea. <Hai să-ți arăt o prăjitură de regim!>, mi-a spus. <Cum e? Cu ce e?>, am întrebat-o, nerăbdătoare. <Așteaptă! Este fără făină, fără gluten, fără amidon, stai liniștită! O să vezi!>, m-a <domolit> prietena”.
Nerăbdarea Mariei Bem era explicabilă. Ea nu se află la prima tinerețe, are diabet tip 2, dar nu se ”îndură” să renunțe la unele delicatese culinare, din care nu lipsesc prăjituile.
În tentativa de a fenta diabetul, Maria ne-a recomandat două rețete de prăjituri fără făină, ”pentru cei cu alergie la gluten și care stau departe de zahăr. Foarte puține prăjituri sunt fără zahăr și gluten. Asta e foarte rapidă, se prepară ușor.”

Baza rețetei sunt bananele. ”Una se face numai cu banane și cacao. Ai nevoie de un blender pentru a amesteca totul bine. Poți face treaba și cu furculița, lingura, dar mai bun e blenderul, amestecă uniform.”

Ingrediente:

• 3 banane coapte decojite (se pun intr-un castron și le blenduiești)
• 3 ouă (se pun întregi, se încorporează prin blenduire)
• 4 linguri cacao bună (la fel – incorporabilă)
• 1 praf de copt
• și, opțional, un pumn de stafide sau nucă tăiată

Preparare

Se tapetează o tavă (nu prea mare) cu hârtie de copt, se toarnă compoziția și se introduce în cuptorul preîncălzit la 180 grade, pentru 40 minute. ”Când e gata, aburindă, se pune o ciocolată amăruie 75% deasupra. Tai, rupi fiecare bucată, o pui de jur împrejur, să cuprindă prăjitura. O lași vreo trei minute, până se va înmuia. Cu o spatulă întinzi ușor, până se va face o glazură. Dacă ai în casă, <arunci> și fulgi de migdale. E aspectuoasă. Se servește rece. Să n-o tăiați imediat, pentru că <se lasă>”.

Mănânci și slăbești

Pentru a doua prăjitură, se urmează aceiași rețetă, la care se adaugă 150 g fulgi de ovăz în amestec, blenduriți și ei, înmuiați în prealabil în puțin lapte sau kefir. ”Eu am pus și neînmuiați. Am văzut că s-au umezit bine, De la bananele amestecate cu ou. Apoi pui fulgii de ovăz, cacao, praf de copt. A doua are o consistență mai mare. Sunt extraordinar de faine.”
Au niscaiva virtuți curative prăjiturile acestea?, întrebăm. ”Mănânci și slăbești”, ne răspunde scurt doamna Bem. ”Am remarcat-o. În privința altor virtuți, ”e prea devreme să mă pronunț. Cunosc rețeta abia de o lună. Dar vă voi informa imediat ce le voi remarca.”
Cam la ce interval de timp o prepară? ”O fac mereu, la două-trei zile, ca să nu le simt lipsa. V-am edificat la începutul dialogului nostru și asupra momentului zilei în care se recomandă să o savurați.”

Nițică ”udătură”

Dar ceva ”udătură” merge la prăjitura asta? Ne gândim că i-ar spori gradul de atractivitate. ”De curând am fost la un restaurant, la Bucov. Am băut un pahar de vin alb, demisec, recomandat de gazde, <Caii de la Letea>, care mi-a plăcut. Da, merge cu un pahar de vin, un coniac. Mie îmi place vinul de Bohotin, sec și demisec. Exclus vinurile dulci, că doar am stabilit din capul locului că ne propunem să fentăm diabetul, nu?” 

Despre o friptură ”nealergată”

Curiozitatea ne impinge să ne informăm și asupra altor delicatețuri încercate de poeta noastră. ”Îmi place să mănânc, dar nu să mă îmbuib. Savurez un piept de rață cu sos de portocale. Apoi, supa de găluști. Nu dau niciodată greș când o prepar. O friptură bună la cuptor, ”nealergată”, ca gulașul, care se face tot pe îndelete, nealergat, nu-i de refuzat. Apoi – pfiii! – mâncare de măsline cu limbă. Mâncarea de mărar, atât cu carne de pui, cât și de porc, nerumenită. Am o tehnică la friptură!! O pun întâi pe plită, la foc repede, și abia după aceea la cuptor, să nu se rumenească prea mult, ci frumos, adică pe toate părțile, cu legume, fructe,  adăugate pe la jumătatea timpului de rumenire a fripturii. Ar mai fi friptura de pui în crusta de migdale, dar despre aceasta – dacă vă tentează – cu primul prilej.

                                                A consemnat Leonida Corneliu Chifu,
                                                                          la o prăjitură miraculoasă, stropită cu vin de Bohotin