Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania[1]) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.
Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului – 25 ianuarie
Poezia a fost pentru Sfântul Grigorie Teologul un alt mod de a transmite dogmele şi de a combate învăţăturile ereticilor, de a revela poporului puterea şi slava divină. Din acest punct de vedere, putem spune că Sfântul Grigorie Teologul este creatorul poeziei creştine, dar şi că a făcut din poezie una din cele mai pătrunzătoare forme de rugăciune.
”Rețete cu povești” (prima ediție: joi, 1 iunie 2023)
(urmare din ediția precedentă – joi, 18 ianuarie 2024)
Cum să îmbini utilul cu plăcutul
Radu Negoescu: ”Preparatul italian l-am învățat prin 76-77, de la aceeași prietenă italiancă. Se prepară ca friptura românească, pe care v-am <dezvăluit-o> înainte, cu unele deosebiri.
Așadar: după ce s-a fript cu untura 20 de minute, se adaugă:
Se lasă să fiarbă înăbușit la cuptor circa o oră și jumătate. Apoi, se adaugă 5-6 roșii tăiate în două, o lingură de oțet și una de zahăr. După aceea, se lasă să se fiarbă încă o oră și jumătate”.
Separat, se rumenește în puțin unt o lingură bună de pesmet fin. Sosul din cratiță se trece prin sită, îl amestecăm cu pesmetul și îl turnăm peste friptura tăiată felii, după ce i s-au scos ațele. Se mai lasă puțin la cuptor și apoi se servește.
Carne și vigoare
”Sunt în putere și foarte viguros. Niciodată nu mi-au creat indispoziții aceste feluri de mâncare. Niciodată. Cel mai mult am suferit acum, că am ținut post. Cum vă spuneam, eu sunt carnivor. Dacă n-am carne sau mezeluri, nu mă simt în apele mele.
Toate felurile pe care vi le-am prezentat îți trezesc o mare poftă de viață. Caut să îmbin utilul cu plăcutul”, ne-a mărturisit, la final, Radu Negoescu.
A consemnat Leonida Corneliu Chifu,
străbătut de o fericire cerească
S-au împlinit anul trecut 50 de ani de la premiera filmului „Ciprian Porumbescu”. Iar povestirile de mai jos debutează în vara anului 1972.
Împreună cu colegii mei de an de la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu” din București (azi Universitatea Națională de Muzică București), am realizat în 1972 ca practică studențească productivă coloana sonoră a filmului „Ciprian Porumbescu” şi am făcut totodată figuraţia atât de necesară unui film istoric. Regia filmului, Gh. Vitanidis. Imaginea: Ovidiu Gologan și Aurel Kostrakiewicz. Orchestraţia muzicii (absolut remarcabilă): Richard Oschanitzky. Dirijorul orchestrei: D.D Botez. Dirijoarea corului nostru de studenți ai Conservatorului: Silvia Giban-Secrieriu. Sunet: ing. Dan Ionescu. Regizor secund: Nicolae Corjos. În rolul lui Ciprian Porumbescu a fost ales un tânăr actor foarte talentat, student şi el pe-atunci, Vlad Radescu.
Au existat episoade de „film în film”, chiar mici revolte ale studenţilor, mai prost plătiţi decât figuranţii profesionişti ai studioului de film de la Buftea. Sincer să fiu, știind prin ce dificultăți reale am trecut la filmări, mă surprinde și azi coerența filmului. În final, a ieșit o delicată biografie romanțată, cu un puternic iz patriotic, filmul bucurându-se în epocă de un mare succes la public. Regizorul secund, Nicolae Corjos, făcea faţă cu greu revendicărilor noastre revoluţionare de pe platoul de filmare, care aveau aerul unor adevărate lupte sindicale. Eram însă doar tineri şi neştiutori, idealişti, de-a dreptul naivi, uneori. În capturile de mai jos, am punctat cu o mică bulină roşie imaginea mea.
Ca să fiu sincer, deşi contribuţia noastră a fost destul de neînsemnată în raport cu întregul filmului, cu distribuţia principală etc., nu pot să-mi ascund bucuria şi gratitudinea pentru faptul că m-am aflat – fie şi numai ca figurant – în preajma unor mari actori, precum Toma Caragiu, Amza Pellea, Emanoil Petruț, Clody Bertola, Ioana Bulcă, Cezara Dafinescu, Dina Cocea, Alexandru Repan, Iurie Darie, Ion Besoiu, Horatiu Malaele, Sebastian Papaiani ș.a.
Am adăugat cu bucurie și câteva imagini mai recente în care mă aflu împreună cu Vlad Rădescu și Horațiu Mălăele, făcute cu ocazia lansării romanului meu „Vulpea lui Akira”.
Îi salut cu drag și emoție pe toţi cei care se recunosc în imagini.
Ioan Mihai Cochinescu
Editor: Liviu Ioan Manole
1954, în anchetele Securității. ”Decât să trădez mai bine muream”
Nicolae Ciurică: M-au rupt cu bătăile, m-au pus la ”morișcă” și m-au chinuit ca vai de sufletul meu, însă nu mi-am schimbat declarațiile și nici nu mi-am turnat susținătorii. Securiștii mi-au pus în repetate rânduri în față o listă cu 60-70 de nume ale unor țărani bănățeni, bineînțeles că în frunte se afla Nistor Cernescu zis ”Finanțu”, și-au tot insistat să recunosc că mă ajutaseră de-a lungul celor patru ani de clandestinitate. Asta ar fi însemnat să-i bag pe toți în pușcărie.
Pe Finanțu l-am iubit ca pe ochii din cap, cum aș fi putut să-i fac așa ceva? La toți ceilalți țineam nespus, erau frații mei și credeam în aceeași cauză, numai mulțumită lor rămăsesem viu și liber atâta vreme. Cum m-aș mai fi suportat pe fața pământului dacă le-aș fi fost iudă? Decât să-i trădez, mai bine muream. Cum să uit ce sacrificii făcuseră oamenii ăștia, ani și ani de zile, și ce riscuri îngrozitoare își asumaseră?
(Foto: tânărul partizan Nicolae Ciurică)
Iată de ce voi pleca de la biserică (Reflecție)
Un tânăr vine la pastor și îi spune:
– Pastore nu mă mai duc la biserică!
Pastorul a răspuns:
– Dar de ce?
Tânărul a răspuns:
– O vad pe sora care vorbeste de rau pe alta sora; fratele care nu citeste bine; grupul de lauda care traieste sfidand; oamenii care in timpul slujbei se uita la telefonul mobil, printre atatea alte rele pe care le vad fac in biserica.
Pastorul îi spune:
– Bine, dar mai întâi vreau să-mi faci o favoare: ia un pahar plin cu apă și fă trei ture în jurul bisericii fără să verși o picătură de apă pe podea. După aceea poți părăsi biserica.
Și tânărul s-a gândit: prea ușor!
Și a dat cele trei ture, așa cum i-a cerut pastorul. Când a terminat, a spus:
– Gata, pastore.
Iar pastorul a răspuns:
– Când te plimbai, ai văzut-o pe soră vorbind de rău despre cealaltă?
Tânărul:
– Nu.
Ai văzut oameni plângându-se unul altuia?
Tânărul:
– Nu.
Ai văzut pe cineva uitându-se la telefonul mobil?
Tânărul:
– Nu.
Ştii de ce? Te concentrezi pe pahar ca să nu arunci apa.
La fel este și în viața noastră. Când concentrarea noastră este Domnul nostru Iisus Hristos, nu vom avea timp să vedem greșelile oamenilor.
Cine părăsește biserica din cauza oamenilor,
Pentru că nu a intrat niciodată pentru Iisus.
Via Alin Robert
”Rețete cu povești” (prima ediție: joi, 1 iunie 2023)
Cum să te menții în formă
Radu Negoescu, fost antrenor de înot și de baschet la CSȘ Ploiești este pentru a doua oară invitatul rubricii noastre. După ce ne-a oferit senzația fericirii cerești pe bază de Tiramisu, dorește să ne ofere și două rețete de friptură înăbușită: una românească, cealaltă italienească. Vom începe cu a noastră, urmând ca în joia viitoare să ne-o prezinte și pe cea italienească.
Se pregătește carnea ca pentru friptură înăbușită. ”Pornim la treabă cu 1½ kg pulpă sau altă carne macră. Se sărează, se împănează cu slănină, se leagă cu sforicele până rezultă o formă bună. Se pune la fript într-o cratiță, cu puțină untură. Se întoarce pe o parte și pe alta. După 20 de minute, se toarnă două cești cu apă sau cu zeamă de carne. Se adaugă 2-3 cepe tăiate felii subțiri, apoi se dă la cuptor. Trebuie să fiarbă înăbușit 3 ore (între timp se întoarce de două ori).
De la mama
După aceea, scoatem capacul și ungem friptura cu zeamă din cratiță. Se mai ține astfel ½ oră la cuptor, până capătă o culoare frumoasă (sosul trebuie să fie scăzut, dar dacă este nevoie, se mai adaugă puțină apă, să nu se pârjolească).” Se scoate din cuptor și se pune pe farfurii, apoi se scoate ața și se taie felii. Sosul se trece prin strecurătoare, se toarnă deasupra, eventual amestecat cu puțină smântână. Se servește caldă, în sosieră. ”Rețeta asta o știu de copil, de la mama.”
Un prilej de satisfacție
”Bucătăria reprezintă pentru mine un prilej de satisfacție. Pentru că îți satisface gusturile, nu neapărat rafinate. Dar știu că, pentru a mă menține în formă, nu trebuie să mă scol sătul de la masă. Nu pot să spun că gătitul mă relaxează neapărat. Presupune însă – cum spuneam – multă inventivitate, creație.”
(urmare în ediția viitoare – joi, 25 ianuarie 2024 )
A consemnat Leonida Corneliu Chifu,
în cea mai bună formă
Lansare Neuroni și endorfine, antologie Cenaclul literar I. L. Caragiale, 2023 – 2024, organizatori Casa de Cultură „Ion Luca Caragiale” a Municipiului Ploiești și Teatrul Toma Caragiu
Cu doar 3 saptamani înainte de începutul razboiului de eliberare a Basarabiei si Nordului Bucovinei
,,Şediam cu lumina stinsă. Copiii au adormit, dar noi amîndoi şi mama şediam şi vorbiam prin întuneric. Cînd deodată a început cînele să latre. Ne uităm pe feriastră, de la poartă, a întrat o ciată niagră în ogradă. Cînd i-am văzut, parcă ni-a luat toată puteria şi am zis unu către altu: de acuma e gata cu noi. Peste cîteva secunde au înconjurat casa, cum le era obiceiu lor, şi alţii o bătut în uşe să le deschidem. Bărbatu a aprins întîi lampa şi pe urmă a deschis uşa. Cînd a deschis uşia, au întrat vro patru bărbaţi străini îmbrăcaţi în negru şi cu dînşii un om de sat. Cum au întrat în casă, s-au făcut că vrau să caute dacă nu avem armă. Au sculat copiii, au rădicat pernile, au scuturat aşternutu şi pe urmă ni-a pus pe toţi şi ni-a spus să stăm nemişcaţi. Ei s-au pus la masă, au scos nişte hîrtii, au mai scris nu ştiu ce într-însele, pe urmă ni-a cetit pe toţi. Mama, copiii, noi, dacă sîntem toţi care ne avia scris. După ce ni-a cetit, ni-a spus: de acuma îmbrăcaţi-vă, în 15 minute să fiţi gata şi plecaţi cu noi. Bagaj nu aveţi voie nimic de luat.
Eu am prins a tremura. Aşa tremuram de-mi clănţăneau dinţii în gură, parcă ar fi fost ger de 40 de grade. Am început să îmbrac copiii. Scăpam tot din mînă. Mă gîndiam, copiii îi îmbrac, dar ce am să fac cu mama, cum am să o iau, că ea nu poate să facă un pas. Am să o duc pe braţă, să o pun pe căruţă. Dar mai departe? Ea nu o să poată suporta greutăţile şi are să moară pe drum şi ce am să fac eu mai departe. Aiestea toate mi le-am înşirat repede în gînd. Aşa tremurînd am îmbrăcat copiii, m-am îmbrăcat şi cu, pe urmă am început să o îmbrac şi pe mama. Bărbaţii ceia să uitau toţi după mine ce fac. Cînd au văzut că am început să o îmbrac şi pe mama, atunci ei mă întriabă de ce o îmbrac eu şi nu să îmbracă ea singură. Eu li-am spus că ea e bolnavă şi nu poate să se îmbrace. Ei au început mai cu răul la mine, ce bolnavă, că ea la trup, la faţă nu arată slabă. Eu am început mai tare să plîng şi le spun, iacă, aşa-i bolnavă, nu poate singură să se stâpînească. A mai spus şi omul acela de sat, care era cu dînşii, că ea acuma are 20 de ani de cînd e bolnavă şi stă în pat. Ei acuma au stat, au vorbit ceva între ei, au scos din nou hîrtiile lor şi au întrebat numele şi prenumele mamei. Eu i-am spus, ei au luat hîrtia pe care era mama scrisă, a pus-o la o parte şi pe urmă îmi spune mie: lasă, nu o mai îmbrăca, ea rămane. Imbrăcaţi-vă voi şi plecăm. Atunci am slăbit cu totul şi nu am mai ştiut ce-i cu mine. Adinioară mă zbuciumam ce am să fac cu ea la drum, că i-a fi sărmana ei tare greu, dar acuma mi-i şi mai greu în suflet şi inimă cum să o las eu pe mama mea scumpă, bolnavă, fără nime lîngă dînsa. Ea nu să poate sărmana stăpîni singură, nu poate să facă un pas să-şi ia o lingură de apă singură. Dar duşmanii nu m-au lăsat mult să mă gîndesc. M-a prins unu de spate şi m-a repezit spre uşe să ies mai repede. Eu m-am întors peste el, am cuprins-o pe mama strîns şi am sărutat-o cu lacrimi. Şi iarăşi m-a luat unu şi m-a împins spre uşă şi m-a scos pînă în tindă. Am eşit afară, am pus piciorul pe ganuc şi m-am mai uitat o dată pe feriastră, căci ardia lampa în casă, să o mai văd pe scumpa mea mamă. Am zărit-o oliacă, cum plîngia sărmana, rămasă sîngurică, bolnavă, fără nime lîngă dînsa. Dar de data asta m-a zmucit şi mai aspru de pe ganuc şi mi-a arătat să plec pe drum. Cred că cine are suflet de creştin şi simţ de copil pentru mamă mă va înţelege. Căci mama noastră ne-a crescut pe noi, şiapte copii. Toţi au fost învăţaţi şi erau care şi la serviciul lui, dar mama si-a petrecut zilele cu Toţi au fost învăţaţi şi erau care şi la serviciul lui, dar mama si-a petrecut zilele cu mine. De bună siamă că aviau şi fraţii foarte multă grije de ea, veniau foarte adesia la ea şi-i aduciau ce-i trebuia. A fost o mamă foarte scumpă pentru noi. Dar în anu 1940, cînd au năvălit moscalii şi au ocupat Bucovina, ea a rămas sărmana numai cu mine. Plîngiam amîndouă, ne simţiam tare străine, căci fraţii care veniau atît de des, acuma nu mai putiau să vie, să-i vadă, să vorbiască cu ei, să i se mai schimbe gîndurile. Ne gîndiam atunci că am rămas tare
străine. Nu ştiam ce ne aştiaptâ înainte. Dar cînd a venit momentul cela şi m-a smuls şi pe mine de lîngă ea, dureria mea şi scîrba mea, ce au fost în clipele acelia, numai unul Dumnezeu le ştie şi el poate să mă criadă. Să las pe o mamă bolnavă în pat, care nu să putia stăpîni singură, fără nime lîngă dînsa şi să fii răpită, ca de nişte fiară crunte, fără suflet şi fără nici un pic de milă. Mă gîndiam chiar atunci că mult mai bine ar fi să-mi deie un plumb, să nu văd, să nu ştiu că a rămas scumpa mea mamă, amărîtă, necăjită, străină, între patru păreţi, fără nime lîngă dînsa. Mă gîndiam că poate să şi moară de atîta suferinţă şi cine o să aibă grijă de ca. Dar nu i-am mai putut folosi cu nimic. Am fost sălită să o las şi să plec.’’
(Anita Nandris-Cudla, 20 de ani in Siberia. Amintiri din viata)
Via Puiu Constantin Marin
Un şoc, cu totul particular, inedit, îl provoacă Eminescu în poezia „Mortua est“. Începută ca o meditaţie încă din octombrie 1866, e trimisă spre publicare din Viena la Convorbiri literare în februarie 1871. Geneza ei, cu fiecare strofă şi vers, e ca un foc continuu, cu „troznituri de incendiu“, cum tâlcuieşte G. Călinescu.
Dar finalul este de-a dreptul uluitor: „La ce?… Oare totul nu e nebunie? Au moartea ta, înger, de ce fu să fie? Au e sens în lume?… Tu chip zâmbitor Trăit-ai anume ca astfel să mori? De e sens într-asta, e’ntors şi ateu. Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.“
Poate unii vor fi fost ispitiţi să tragă de aici concluzia că Eminescu are momente de slăbire a credinţei şi accese de ateism. Nimic mai infam la adresa lui decât o asemenea părere deşartă. Dimpotrivă, nu cred să se fi exprimat în literatura universală o sentinţă genială asemenea acesteia.
„De e sens într-asta“ – în moarte – „e-ntors şi ateu“, deci moartea e atee!
Şi, „Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu“ – adică de o limpezime fulgerătoare: Dumnezeu nu este semnatarul morţii.
Uimitor, de unde ţâşnea în geniul lui o asemenea viziune; nu din filosofiile lumii, ci numai din Sfânta Scriptură: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă“ (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13-14).
„Moartea este plata păcatului“ (Rom. 6, 23). Iar Părintele ceresc a trimis pe Fiul Său în lume tocmai „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul“ (Evr. 2, 14). Moartea nu e de la Dumnezeu; moartea e atee, operă diabolică, distrusă de Hristos prin moartea și învierea Sa.
Pr. Constantin Galeriu
Rețete cu povești
(prima ediție: 1 iunie 2023)
”Bucătăria presupune experiment și inventivitate”
Radu Negoescu a fost profesor de înot și de baschet la CSȘ Ploiești. Spre deosebire de unii care se codesc să accepte invitația de a participa la rubrica noastră, mulți arătându-se neîndemânatici în mânuirea tigăii, profesorul n-a stat deloc pe gânduri.
Tehnica și tactica gastronomică
Mai mult, ne-a mărturisit că îi place mult să gătească. ”Fac pizza după o metodă inventată de mine, spaghete, cartofi prăjiți cu surprize, omlete <<la trosneală>>, de multe ori cu ciuperci. Și multe altele. Experimentez mult, ca și în jocul de baschet. Și bucătăria presupune experiment și inventivitate. Dar nu intenționez să scriu o carte despre tehnica (sau tactica) gastronomică. Sunt absolut dispus să vă încredințez dvs. spre publicare rețetele mele”. Profesorul propune pentru astăzi trei ”feluri”. Să începem cu:
Tiramisu (Trage-mă în sus!)
Se iau:
Se freacă zahărul cu gălbenușurile până la spumă (preferabil cu mixerul, ca să nu obosiți). Se adaugă ușor smântână peste spumă, iar la sfârșit alcoolul. Rezultă o cremă. ”Separat, fac cafea (sau ness), 4 ceșcuțe, pe care o strecor, apoi o torn călduță peste pișcoturi (cu lingura). Se așază un strat de pișcoturi, se înmoaie cu cafea (dar nu prea multă); peste acestea, un strat de cremă, încă un strat de pișcoturi, mai bine înmuiat, apoi ultimul strat de cremă. Se presară cacao deasupra, apoi se introduce la frigider 2-3 ore. După aceea, poftă bună!
Senzația fericirii cerești sau poftă de viață, poftă de sex
Radu Negoescu ne garantează că prăjitura este într-un înalt grad energizantă. ”Rețeta mi-a dat-o o prietenă din Italia, prin ’76-’77. Ai senzația fericirii cerești. Sunt un ahtiat după dulciuri și după carne. Ar fi, totuși, un inconvenient cu prăjitura aceasta: după ce o consumi, nu mai poți să conduci, deoarece intră și alcool în compoziție, dar crește pofta de viață și – dacă vreți – de sex. Sportivilor le-o recomand numai cu esență de rom în compoziție, fără alcool. Zici că te duci în sus, căci într-o traducere aproximativă, <Tiramisu> asta înseamnă: <Trage-mă în sus!>. Este atât de tentantă și gustoasă, încât creează dependență. Dar te înalță până la cer! Că tot amintii de carne, doresc să vă prezint două rețete de friptură”.
A consemnat și consumat
Leonida Corneliu Chifu, în al nouălea cer. Deocamdată
Ședința va avea loc miercuri , 10 ianuarie, ora 17:00 la restaurantul Ochiul Magic, strada Mărășești nr. 14, Ploiești.
Sursa: https://doxologia.ro
Iată, ne aflăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ultima verigă a sărbătorilor sfinte și luminoase, pe care le-am prăznuit împreună. Încheiem acest buchet al sărbătorilor de iarnă cu amintirea Sfântului Ioan Botezătorul. În cinstea lui suntem aici, pe acest frig. Să vă binecuvânteze Sfântul Ioan râvna și dragostea pe care o aveți pentru Dumnezeu și pentru el.
Frati și surori crestine,
Iată, ne aflăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ultima verigă a sărbătorilor sfinte și luminoase, pe care le-am prăznuit împreună. Încheiem acest buchet al sărbătorilor de iarnă cu amintirea Sfântului Ioan Botezătorul. În cinstea lui suntem aici, pe acest frig. Să vă binecuvânteze Sfântul Ioan râvna și dragostea pe care o aveți pentru Dumnezeu și pentru el. Ieri L-am văzut, cu ochii sufletești, pe Domnul, botezat în apele Iordanului, și Duhul Sfânt coborând peste El în chip de porumbel, și am auzit grăind pe Tatăl cel ceresc: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit“. Am văzut cu ochii minții toate cele trei Persoane, arătându-Se lumii, fapt unic în istoria omenirii. Și am fost martori, cu sufletul și cu inima, la acel freamăt de pe malul Iordanului, plin de lumea care era cutremurată de tot ce vedea și auzea.
Sărbătorim astăzi pe Sfântul Ioan Botezătorul, martorul cel ales de Dumnezeu, slujitorul acestei taine mari, de o covârșitoare însemnătate pentru mântuirea neamului omenesc. Ioan Botezătorul, despre care scria profetul Maleahi cu patru sute de ani înainte de Nașterea lui Iisus: „Iată, trimit pe ingerul Meu înaintea feței Tale, și el va pregăti calea Ta“. El este singurul pămantean despre care Iisus spune acel cuvânt de laudă: „Că dintre toți cei născuți din femeie, nu este nici unul mai mare decat Ioan“. Când Sfântul Ioan este întrebat: „Cine esti tu?“, el răspunde prin cuvântul prorocului: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului“, recunoscându-se pe el însuși a fi înaintemergător al lui Iisus. Pe acest înaintemergător al Domnului îl prăznuim noi astăzi.
Sfântul Ioan era un copil născut ca dar al rugăciunilor părinților lui. Bătrânii Zaharia și Elisabeta, ajunși la o vârstă înaintată, se rugaseră din tot sufletul să dobândească un copil de la Dumnezeu; și Dumnezeu parcă nu-i auzea, deși Zaharia era preot la Templul din Ierusalim. Ajunși la această vârstă înaintată, când nu mai aveau nici o nădejde să nască un copil, iată că arhanghelul Gavriil îi aduce lui Zaharia, în Templu, vestea că Elisabeta va naște un fiu. Bătrâna Elisabeta naște la vremea cuvenită, și pruncul Ioan începe să crească, ca orice prunc, sub oblăduirea părinților lui, într-un sat de munte, la 60 km de Ierusalim, o regiune plină de măslini și portocali.
Aici vine Maica Domnului, după Buna Vestire, și când se întâlnesc cele două mame, Ioan (care încă nu se născuse) saltă de bucurie în pântecele bătrânei Elisabeta. Era ca un salut pe care pruncul Ioan îl aducea Pruncului dumnezeiesc din pântecele Maicii Domnului. Acest moment de lucrare a Duhului Sfânt este plin de gingășie și sfințenie. Maica Domnului rămâne un timp la bătrâna Elisabeta și cum era tânăra și foarte sprintenă, împlinea toate trebuințele gospodăriei și căra apa de la un izvor de mai jos de casa lui Zaharia. Până astăzi acest izvor este numit „Izvorul Fecioarei“ sau „Izvorul Maicii Domnului“. Dar cei doi bătrâni mor foarte curând după nașterea pruncului și Ioan, rămas orfan, este îngrijit un timp de o rudenie, iar pe la vârsta de 10 ani pleacă în pustie, undeva la sud de Ierusalim, unde se întindea un povârniș cu pante repezi, un deșert cu văi prăpăstioase…
Acolo, într-o peșteră, a stat Sfântul Ioan, mai bine de 20 de ani, în cea mai aspră asceză pe care noi ne-o putem închipui. Îmbrăcat foarte sumar, într-o haină săracă de păr de cămilă, desculț, umbla printre aceste pietre ascuțite din pustiu, rugându-se tot timpul și având mintea numai la Dumnezeu. Mânca miere sălbatică și un fel de fructe acre care creșteau în pustie, precum și muguri de copaci. Băutura lui era apa de izvor, iar patul era pământul gol. Ca acoperamânt avea cerul și harul lui Dumnezeu. Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline de animale sălbatice, peșteri în care foiau șerpii veninosi și noaptea urlau șacalii (i-am auzit și eu, frați creștini, pe acești șacali care trăiesc în grupuri și țipă înspăimântător, mai ales noaptea…) și leii; care răcnesc umplându-te de spaimă… Sfântul Ioan trăia printre ei, sub arșița dogoritoare a zilei și în frigul tăios al nopții. El a sfințit astfel sălbăticia pustiului, prin rugăciunile lui de zi și de noapte, prin viața lui aspră. Fără îndoială, animalele nu l-au atacat pentru că simțeau Duhul lui Dumnezeu în el.
Totuși, această severă pustnicie este nespus de plăcută și de dulce atunci când este închinată lui Dumnezeu, ca o jertfă curată a vieții noastre, oferită lui Dumnezeu cu smerenie și cu dragoste, din dorul de a-L cunoaște și de a ne apropia și mai mult de El. Prin această viață pustnicească, Sfântul Ioan devine modelul și prototipul pustnicilor de mai târziu care au populat pustiurile, trăind adânc și din plin Evanghelia lui Hristos. Rugăciunea lor era neîncetată, pentru ei și pentru lumea întreagă. Își sfințeau viața lor și viața altora, vindecând tot felul de bolnavi aduși în jurul peșterilor și chiliilor lor, sfătuind și convingând, așa încât cei care veneau la ei își schimbau cu totul viața de până atunci.
Frați creștini, cine se abține de la vorbăria deșartă și de la patimile de tot felul, de la plăcerile trecătoare, nu din dispreț față de oameni și de viață, ci din focul unei prea mari iubiri față de Dumnezeu, un asemenea om, dacă nu fuge el după oameni, fug oamenii după el. Unde e flacăra mare în suflet, acolo se adună oamenii să-și încălzească sufletele lor reci. Așa a fost și Sfântul Ioan Botezătorul. În iconografie el este pictat ca un înger, are aripi la spate și este pictat așa din cauza marii lui sfințenii, de care s-a umplut încă din pântecele mamei lui. Trăind în pustie, viața lui era plină de Duhul Sfânt; de aceea, pentru el, asprimea ascezei nu era grea. Numai pentru noi pare grea, dar pentru el, care era plin de Duhul Sfânt, viața de asceză era o viață ca în cer. Fiind puternic în duh, asemenea Sfântului Ilie, Sfântul Ioan a biruit toate slăbiciunile și patimile omenești, cunoscând în schimb bucuriile unei vieți cu adevărat minunate, trăite din plin în Dumnezeu.
În perioada aceasta, el a [cercetat] și niste regiuni de lângă Ierihon, unde locuiau esenienii, un fel de călugări evrei care își aveau acolo un fel de cetate a lor, cu săli de studii, dar duhul lor era cu totul străin de Dumnezeu, aveau o doctrină foarte dușmănoasă, mai ales față de Templul din Ierusalim. S-a crezut mult timp că Sfântul Ioan ar fi fost la acești singuratici evrei, dar este o părere foarte greșită, pentru că ei erau foarte răi la suflet, invidioși, plini de viclenie și răutate, foarte departe de duhul plin de bunătate și de smerenie al Sfântului Ioan, adevărați lupi îmbrăcați în piele de oaie.
La timpul cuvenit, Dumnezeu îl cheamă pe Ioan din pustie. Și el vine pe malul Iordanului și începe predica lui despre pocăință, pregătind calea lui Mesia. Era numai piele și os. Trăise în pustie mai mult cu Duhul lui Dumnezeu decât cu hrană pământeană, de aceea avea o forță extraordinară în cuvânt. Chipul lui era de o mare blândețe și de o mare smerenie, cu toata înfățișarea lui aspră. Avea un dar deosebit de a vorbi: venea în duhul lui Ilie și vocea lui puternică îi cutremura pe toți. Au început să vină la el puhoaie de oameni, zeci de mii de oameni din Ierusalim și din toată Iudeea care îi sorbeau cuvintele și își mărturiseau păcatele, iar el îi boteza în râul Iordan. Venea nu numai poporul de rând, ci și căpeteniile, ostași, vameși, conducători ai poporului evreu. Și toți se întrebau: „Oare nu e acesta Mesia?“ – că prea era răscolitor de suflete…
Puțini au fost oamenii, în istoria omenirii, spre care să fi alergat mulțimile cu atâta sete, asa cum alergau după Sfântul Ioan Botezătorul. Acest lucru era cu atât mai uimitor, cu cât Sfântul Ioan nu menaja sub nici un chip scăderile lor omenești. Nu era nicicum ca o trestie clătinată de vânturile împrejurărilor, ci mustra fără ocol viciile celor care veneau la el. Nu le ascundea osânda cea mai înfricoșată care-i aștepta și nu-i lăuda pe bogații cei împătimiți, ci îi îndemna să se îndrepte. Sfântul Ioan nu cerea numai pocăinta pentru trecut, ci o viață cu totul nouă, pentru viitor. O viață întemeiată pe dreptate, pe respectul omului, pe egala îndreptățire la viață a semenului. „Nu luați de la nimeni mai mult decât vă este îngăduit“, spunea el vameșilor, condamnând una din cele mai urâte patimi omenești: căștigul nemuncit. El atrăgea atenția asupra demnității ființei umane și cerea oamenilor pocăinta – adica nu numai să-si recunoască păcatele, ci și să se îndepărteze de ele pentru totdeauna. Învățătura sa voia să smulgă din viața oamenilor iubirea de sine, egoismul în formele lui cele mai subtile, așa încât oamenii să se respecte unii pe altii, să se ajute în lipsurile lor, să trăiască în pace și în bună înțelegere unul cu altul. Nu obârșia neamului îndreptățește pe cineva la mântuire, ci roadele cele vrednice de pocăință. În acest chip pregătea Sfântul Ioan pe oameni pentru venirea Mântuitorului Hristos.
Și iată că într-o zi, Iisus Însuși vine să ia botezul de la Ioan, ca să Se facă cunoscut în tot Israelul. Sfântul Ioan era deja foarte cunoscut, dar pe Iisus nu-L cunoșteau decât cei din Galileea. Și Sfântul Ioan care era așa de mare, așa de uriaș în fața mulțimii, se întoarce spre Iisus și îl arată cu degetul, spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii“, „iar eu nu sunt vrednic să dezleg nici măcar cureaua încălțămintei lui“.
Frați creștini, Sfântul Ioan este cinstit de Biserică ca prooroc al Celui Preaînalt, ca înaintemergător și Botezător; ca mare mucenic, pentru moartea lui martirică; ca înger în trup, pentru covârșitoarea lui sfințenie. Este zugrăvit în icoane cu aripi îngerești și este cinstit ca prieten al Mirelui, prieten al Mântuitorului Hristos. Dar ceea ce se desprinde îndeosebi din toată această vrednicie a sa și ceea ce împodobește în mod deosebit chipul său duhovnicesc, este smerenia lui adâncă. Deși avea în ființa lui atâta putere încât era socotit de unii drept Mesia cel așteptat, el se apără mereu cu strășnicie și îndrepta privirile tuturor spre Cel ce avea să vină, Căruia el nu se socotea vrednic nici măcar să-I dezlege cureaua încălțămintelor.
Și lumea se întoarce spre Iisus, pe care nu-L cunoscuse până atunci. Mai mult decât atât, Sfântul Ioan renunță chiar și la căldura dragostei ucenicilor săi, îndemnându-i să se facă ucenici ai lui Mesia și să-l lase pe el: „…căci Aceluia I se cade să Se înalțe, iar mie mi se cade să mă micșorez.. “
Șirul lung al prorocilor care, prin puterea Duhului Sfânt, au anunțat venirea lui Hristos, cu multe veacuri înainte, se încheie acum cu cel mai mare dintre proroci, care nu-L prezice pe Mesia de departe, cum au făcut ceilalți, ci îl arată îndeaproape cu degetul întins: „Iată Mielul lui Dumnezeu“; „Iată-L aici, în mijlocul nostru, pe Cel ce L-au văzut de departe prorocii“; „Eu am vazut Duhul Sfânt coborând în chip de porumbel peste El“; „Nu sunt eu Lumina, ci eu am venit să mărturisesc despre lumină“; „Acesta trebuie să crească, iar eu să mă micșorez“; „Eu nu sunt vrednic să dezleg nici cureaua încălțămintelor Lui“. Și lumea se întoarce spre Iisus. Iisus este botezat de către Ioan, apoi se retrage în pustie și postește patruzeci de zile și patruzeci de nopți în locul acela, astăzi, este o mănăstire numită Sarindar, acolo unde a postit Iisus – iar Ioan continuă să boteze mai departe. Și într-o zi trece pe acolo, prin mijlocul acelei mulțimi de la Iordan, împăratul cu Irodiada, soția fratelui sau. Ioan care aflase despre acest incest, îl mustră pe împărat în fața mulțimii, spunându-i: „Nu ți se cuvine ție, ca împărat, să trăiești într-o asemenea fărădelege“. La îndemnul Irodiadei, Ioan este arestat și ținut în temnița de sub palatul lui Irod. Într-o zi, la un ospăț din casa lui Irod, într-o atmosferă îmbibată de desfrâu și beție, Salomeea, fiica Irodiadei, dansează un dans păgân și pătimaș care a stârnit foarte multe patimi în Irod. Amețit de patimă și de băutură, Irod îi făgăduiește fetei că-i va da orice cere, până la jumătate din împărăție. Îndemnată de Irodiada, fata îi cere imediat capul lui Ioan, să i-l dea fără întârziere! Soldații coboară din palat în temniță, taie capul Sfântului, iar Irodiada primește din mâinile Salomeii, pe tipsie, acest cap – acum, sigur, fără glas. Și ea ia un ac și înțeapă limba lui Ioan, pentru a se răzbuna de mustrarea pe care i-o făcuse Sfântul Ioan – cea mai cumplită cruzime de care a fost capabilă o femeie… Capul Sfântului Ioan a rămas acolo la palat un timp, iar trupul a fost luat de ucenicii lui. Ucenicii devin de acum înainte ucenici ai Mântuitorului Hristos. Așa își încheie viața acest mare profet, sub sabia unui mare păcătos.
Însă el… nu a murit, frați creștini: duhul lui și toată puterea lui este sus, în ceruri. El trăiește cu adevărat, în mare cinste, în împărăția lui Dumnezeu și se bucură de veșnică răsplată și slavă de la Mântuitorul Hristos. Împreuna cu Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezatorul este cel mai puternic mijlocitor în fața lui Dumnezeu: mama și nașul lui Iisus. Ei mijlocesc în rugăciune pentru noi. Maica Domnului spune: „Doamne, Te-am purtat în brate, ai supt la sânul meu, Te-am crescut; pentru bunătatea Ta, primește acum rugăciunea și ajută robilor Tăi, care se roagă Ție, prin Mine“. Sfântul Ioan întinde mâna și spune: „Doamne, adu-Ți aminte de această mână care Te-a botezat și adu-Ți aminte că Tu m-ai numit «prietenul Tău», cu toată nevrednicia mea. Ajută dar, celor ce se roaga Ție, prin mine“. Ei sunt acolo sus, într-un loc și într-o stare din care ne văd și, prin darul lui Dumnezeu, știu totul despre noi și pot să ne ajute. Acest „sus“ nu este un sus fizic, frați creștini, ci e foarte aproape de noi, pentru că Dumnezeu și toata lumea cerească nu sunt undeva departe, ci printre noi și în noi înșine. Chiar dacă noi avem această mărginire pământească de a o vedea… Dumnezeu nu e departe de noi…
Binecredincioși creștini, dacă noi toți suntem datori să urmăm fiecarui sfânt în acele virtuți în care ne este cu putință a-l urma, apoi pe Sfântul Ioan îl putem urma mai ales în virtuțile slujirii aproapelui și a lui Dumnezeu, în smerenie. Oricât de mult bine am face aproapelui nostru și orice jertfelnicie am depune în slujba lui Dumnezeu, să nu ne atribuim nouă aceste merite, pentru că numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem face o faptă cu adevărat bună. Micșorându-ne și smerindu-ne pe noi înșine, acoperind sub smerenie sinceră orice vrednicie personală, numai așa vom putea avea întreaga dragoste a lui Dumnezeu pentru noi.
Sfântul Ioan să rămână, dar, modelul nostru de smerenie: „El, Iisus, să creasca, să fie cât mai cunoscut de lume, iar eu să scad“. Și Iisus crește, până ajunge în Ierusalim și pe Golgota, iar Ioan, retrăgându-se, trece în împărăția luminilor.
Să urmăm exemplul smereniei lui, să-l avem la inimă și să ne rugăm cu toată credința acestui mare sfânt și prieten al Mirelui Hristos, care ne poate ajuta cu adevărat. Amin.
Capul lui, frați creștini, a urmat niste „drumuri“ mai speciale. El a fost recuperat din palatul Irodiadei și purtat, ca un odor de mare pret, prin Siria, Mesopotamia, Egipt, iar astăzi este într-o moschee din Damasc, ridicată pe ruinele unei catedrale închinate Sfântului Ioan Botezătorul. Acolo vin mulți bolnavi, mai ales orbi. Te impresioneaza privirea lor, fixată undeva în gol… Am întrebat pe cineva: „Ce așteaptă aceștia, de stau aici de atâta vreme?“ și mi s-a răspuns: „Foarte mulți dintre ei se vindecă“.
Trupul Sfântului Ioan a ramas îngropat în Sevastia până la anul 362, când Iulian Apostatul a vrut să-l ardă împreună cu alte sfinte moaște. Creștinii l-au scos din mormânt – era cu trupul întreg – și l-au dus în Alexandria, punand în locul lui alte oseminte care au fost arse de tiranul împărat. Despre trupul lui nu mai știm nimic. Înainte de asta, Sfântul Luca, trecand prin Sevastia, ia mâna dreaptă a Sfântului Ioan și o duce în Antiohia, păstrând-o cu foarte mare cinste. În timpul lui Iulian au ascuns-o într-un zid, ca s-o ferească de furia tiranului, apoi a ajuns la Athos. Astazi această mână este la Mănăstirea Sfântului Dionisie și cu ea se sfințesc apele.
Iar capul lui, așa cum am mai spus, este într-un sicriu, într-o moschee din Damasc. Odată, niște musulmani au lovit cu toporul în acest sicriu, spunând: „Ce caută ghiaurul acesta aici?“. Din sicriu au început să curgă valuri de sânge, țâșnea sângele din sicriu și din marmură. Și ei s-au speriat foarte tare și au chemat preoții ortodocși să vină să facă rugăciuni ca să oprească aceste valuri de sânge care au umplut moschea… De-atunci, deși sunt musulmani, ei au un mare respect față de Sfântul Ioan.
Frați creștini, să nu uitați încă un amănunt. Trupul omenesc este tot așa de valoros ca și sufletul. „Trupul este templu al Duhului Sfânt, iar voi nu sunteți ai vostri, ci ai lui Dumnezeu“ – spune Sfântul Pavel. Cu atât mai mult copilul care ia ființă în pântecele mamei, este al lui Dumnezeu. „și cine va strica templul acesta, îl strică Dumnezeu pe el“ -spune Sfântul Pavel. Și apoi, ce știi tu ce va fi cu pruncul acesta? Când s-a născut Sfântul Ioan Botezatorul, cei din jur se întrebau: „Ce va fi cu pruncul acesta?“ Era un pui de om, fără nici un alt semn deosebit.
Câți prunci nu se nasc fără multe semne de oameni mari, și ajung oameni mari cu adevărat. Câți prunci ar putea să se nască și nu se nasc, pentru că mamele îi ucid – și nu știu ce ucid, poate un mare preot, sau un arhiereu, sau poate un om de geniu. Îl ucid pentru ce? Pentru că e „incomod“. Preferă să-l omoare, copilul acesta [e] ucis și aruncat la gunoi sau la câini, ca un pumn de gunoi. Și cred că au terminat cu el… Nu, nu au terminat, pentru că sufletul lui țipă acolo, înaintea lui Dumnezeu. Tu omori trupușorul lui, dar sufletul se întoarce înapoi, pentru că omul și femeia au stricat vasul lui. Și țipă strașnic pruncul înaintea lui Dumnezeu, împotriva mamei ucigașe și a tatălui ucigaș! Pentru că amândoi sunt vinovați, și soțul este la fel de vinovat înaintea lui Dumnezeu și vor da socoteală amandoi pentru această crimă… V-am spus aceste lucruri în legătură cu nașterea Sfântului Ioan Botezatorul. Nu vă ucideți pruncii, lăsați-i să se nască, să-i creșteți așa, cu toata greutatea. Nu uitați că și dumneavoastră ați fost prunci, și cineva s-a ostenit cu fiecare din dumneavoastră, cu fiecare din noi.
Sfântul Ioan a fost ucis cu un an înainte de patimile Domnului. Vă spuneam că trupul lui a rămas îngropat acolo, în închisoare, iar capul a rămas la palatul lui Irod, iar apoi a fost luat de acolo și păstrat cu foarte mare grijă de către ucenicii lui, ca un odor de mare preț, un odor sfânt, care-i scapă din foarte multe primejdii. Din cauza prigoanelor care au urmat, acest sfânt cap a fost păzit și ascuns. Din când în când numai, își face simțită prezența – asa cum izbucnesc uneori izvoare de sub pământ – și apare odată la Edessa, altădată în Egipt… Iar acum este în Damasc, într-o mare moschee, așa cum v-am spus, o moschee construită pe locul unei catedrale. Am văzut și eu această moschee luxoaăa, cu lampadare și covoare. Este acolo un mic paraclis acoperit cu email verde și cu pereți de sticlă. Acolo înăuntru este capul Sfântului Ioan Botezătorul. În jurul acestui paraclis stau foarte mulți orbi, în genunchi sau turcește, într-o tăcere care te uimește. Stau și nu văd nimic, dar ochii lor dinlăuntru sunt deschiși. Ei se roagă și foarte mulți se vindecă .
Ce spun ei, numai Dumnezeu știe, dar, în mod sigur, primesc foarte mult ajutor de la capul Sfântului Ioan. Se revarsă foarte multe minuni de acolo asupra acestor musulmani… Vin și foarte multe femei musulmane, cu copii în brațe, și se sprijină de bara care înconjoară mormantul, acelui sicriu. Îl înconjoară de trei ori, apoi pleacă la treburile lor… pleacă cu fața veselă… Pun și un fel de pomelnice într-un locșor anume de lângă acel sicriaș. Sunt acolo gramezi de rugăciuni către Sfântul Ioan Botezătorul, este un semn de mare venerație pentru acest sfânt.
Este în calendar o sărbătoare numită Soborul Sfântului Ioan Botezatorul. Aceasta înseamnă sărbătoarea pământească și cerească a Sfântului Ioan. El este ființa de legătură dintre profeți și apostoli. E marele pustnic și marele celib și totodată, primul martir din lumea creștina: el moare pentru sfințenia vieții de familie. S-a spus despre el că venea „în duhul și puterea lui Ilie“ – acel profet temut, care zguduia conștiințele, într-o vreme când lumea intrase într-o mare criză duhovnicească. Și tot așa va veni mai înainte de sfârșitul istoriei Ilie, care a fost ridicat cu trupul la cer.
Am lacrimi în formă de inimă
Sunt mamă
Cu pietre
În drum
Pe drum
De gât
Deschid uși ce par
Inalte
Și grele
Brațelor mele
Mici
Mă tem de balaurii
De dincolo și
Din mine
Pas după pas înțeleg că
E-a minții plăsmuire
Cutia in care
Am fost și
Cutia în care
Intru
Cutii după cutii
Scări după scări
Universuri după universuri
Creez
Un drum
De lumină…
Sunt mamă
Și am lacrimi
În formă
De inimă.
Am – Cornelia Prisacariu, Ploiești, du 10 decembrie 2023, orele 15,09
Editor: Liviu Ioan Manole
Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)
Chef de viață
Cristina Chiriță este colega de secție, la CSȘ Ploiești, a profesorului de baschet Radu Negoescu, și acesta invitat al rubricii noastre. Cei doi mai au ceva în comun: pasiunea pentru arta culinară. Există totuși o diferență: Cristina experimentează mai mult decât Radu.
Milă de ciuperci
”De Sărbători, am vrut să fac friptură la cuptor cu ciuperci în sos. Mai aveam niște carne, din care doream să fac chiftele. Dar mi-a venit chef să improvizez. Mi-era prea milă de ciuperci – că erau prea mari și frumoase – să le fac chiftele. Pentru friptură, am utilizat numai cotoarele (picioarele) ciupercilor.
Trebuie să vă asigurați, așadar, de ciuperci mari, ca să aveți ce umple. Să vă spun acum ce idee mi-a trecut prin minte. Am luat carne de pui, pe care am trecut-o prin mașina de tocat, cu ceapă și cu morcov. Nu trebuie să lipsească ingredientele. Piper, sare, knorr delikat cu gust de găină etc și verdeață (pătrunjel și mărar). Amestecul obținut se pune la călit, în ulei și bulion. Eu prefer – în loc de bulion – roșii proaspete, fără pieliță”.
O dublă satisfacție
În prealabil, se încălzește cuptorul. Se umplu ciupercile cu carnea un pic călită și se pun într-o tavă unsă cu ulei. Toată zeama rămasă de la carne se toarnă în tavă. Se introduc ciupercile la cuptor circa 25 de minute, după care se scot. Conținutul fiecărei ciuperci va fi îmbibat cu vin. Apoi, se reintroduc ciupercile în cuptor. Se lasă până se rumenesc, apoi se scot. Se pot servi cu o garnitură sau o salată alături. ”Eu prefer un piure. Ca lichid, vă recomand tot vin roșu, din acela turnat peste ciuperci. Dar un pahar, nu o sondă! Unii îl beau dinainte, dar nu se… recomandă. Ciupercile coapte sunt o nebunie! Îmi produc o dublă satisfacție. Pe de o parte, pentru că sunt opera mea, iar pe de altă parte, gustul lor înnebunitor îmi spune cât de inspirată am fost.”
Bucătăria veseliei sau genial și delicios
Cristina Chiriță este de părere că spațiul bucătăriei reprezintă și o zonă a experimentului. ”Lucrez foarte mult cu mama la bucătărie. Suntem <<bolnave>> de bucătărie. De mică mi-a plăcut să mă joc în acest spațiu. Mamei îi place să <<bibilească>>, în special la aperitive. Pentru mine este un hobby. Mă relaxează, în principal de Sărbători. Că de <<mâncărurile>> astea uzuale m-am cam săturat. Sărbătorile sunt mai pompoase, mai festive. Vreau să fie veselie în jurul meu. Câte o mâncărică de-asta inedită trezește cheful de viață. Ai și satisfacția că din două minți a ieșit ceva genial și delicios. Consumați ciupercile astea și veți vedea că veți avea mult chef de viață!
A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
care va avea mai mult chef de viață
