Frati și surori crestine,

Iată, ne aflăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ultima verigă a sărbătorilor sfinte și luminoase, pe care le-am prăznuit împreună. Încheiem acest buchet al sărbătorilor de iarnă cu amintirea Sfântului Ioan Botezătorul. În cinstea lui suntem aici, pe acest frig. Să vă binecuvânteze Sfântul Ioan râvna și dragostea pe care o aveți pentru Dumnezeu și pentru el. Ieri L-am văzut, cu ochii sufletești, pe Domnul, botezat în apele Iordanului, și Duhul Sfânt coborând peste El în chip de porumbel, și am auzit grăind pe Tatăl cel ceresc: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit“. Am văzut cu ochii minții toate cele trei Persoane, arătându-Se lumii, fapt unic în istoria omenirii. Și am fost martori, cu sufletul și cu inima, la acel freamăt de pe malul Iordanului, plin de lumea care era cutremurată de tot ce vedea și auzea.

Sărbătorim astăzi pe Sfântul Ioan Botezătorul, martorul cel ales de Dumnezeu, slujitorul acestei taine mari, de o covârșitoare însemnătate pentru mântuirea neamului omenesc. Ioan Botezătorul, despre care scria profetul Maleahi cu patru sute de ani înainte de Nașterea lui Iisus: „Iată, trimit pe ingerul Meu înaintea feței Tale, și el va pregăti calea Ta“. El este singurul pămantean despre care Iisus spune acel cuvânt de laudă: „Că dintre toți cei născuți din femeie, nu este nici unul mai mare decat Ioan“. Când Sfântul Ioan este întrebat: „Cine esti tu?“, el răspunde prin cuvântul prorocului: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului“, recunoscându-se pe el însuși a fi înaintemergător al lui Iisus. Pe acest înaintemergător al Domnului îl prăznuim noi astăzi.

Sfântul Ioan era un copil născut ca dar al rugăciunilor părinților lui. Bătrânii Zaharia și Elisabeta, ajunși la o vârstă înaintată, se rugaseră din tot sufletul să dobândească un copil de la Dumnezeu; și Dumnezeu parcă nu-i auzea, deși Zaharia era preot la Templul din Ierusalim. Ajunși la această vârstă înaintată, când nu mai aveau nici o nădejde să nască un copil, iată că arhanghelul Gavriil îi aduce lui Zaharia, în Templu, vestea că Elisabeta va naște un fiu. Bătrâna Elisabeta naște la vremea cuvenită, și pruncul Ioan începe să crească, ca orice prunc, sub oblăduirea părinților lui, într-un sat de munte, la 60 km de Ierusalim, o regiune plină de măslini și portocali.

Aici vine Maica Domnului, după Buna Vestire, și când se întâlnesc cele două mame, Ioan (care încă nu se născuse) saltă de bucurie în pântecele bătrânei Elisabeta. Era ca un salut pe care pruncul Ioan îl aducea Pruncului dumnezeiesc din pântecele Maicii Domnului. Acest moment de lucrare a Duhului Sfânt este plin de gingășie și sfințenie. Maica Domnului rămâne un timp la bătrâna Elisabeta și cum era tânăra și foarte sprintenă, împlinea toate trebuințele gospodăriei și căra apa de la un izvor de mai jos de casa lui Zaharia. Până astăzi acest izvor este numit „Izvorul Fecioarei“ sau „Izvorul Maicii Domnului“. Dar cei doi bătrâni mor foarte curând după nașterea pruncului și Ioan, rămas orfan, este îngrijit un timp de o rudenie, iar pe la vârsta de 10 ani pleacă în pustie, undeva la sud de Ierusalim, unde se întindea un povârniș cu pante repezi, un deșert cu văi prăpăstioase…

Acolo, într-o peșteră, a stat Sfântul Ioan, mai bine de 20 de ani, în cea mai aspră asceză pe care noi ne-o putem închipui. Îmbrăcat foarte sumar, într-o haină săracă de păr de cămilă, desculț, umbla printre aceste pietre ascuțite din pustiu, rugându-se tot timpul și având mintea numai la Dumnezeu. Mânca miere sălbatică și un fel de fructe acre care creșteau în pustie, precum și muguri de copaci. Băutura lui era apa de izvor, iar patul era pământul gol. Ca acoperamânt avea cerul și harul lui Dumnezeu. Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline de animale sălbatice, peșteri în care foiau șerpii veninosi și noaptea urlau șacalii (i-am auzit și eu, frați creștini, pe acești șacali care trăiesc în grupuri și țipă înspăimântător, mai ales noaptea…) și leii; care răcnesc umplându-te de spaimă… Sfântul Ioan trăia printre ei, sub arșița dogoritoare a zilei și în frigul tăios al nopții. El a sfințit astfel sălbăticia pustiului, prin rugăciunile lui de zi și de noapte, prin viața lui aspră. Fără îndoială, animalele nu l-au atacat pentru că simțeau Duhul lui Dumnezeu în el.

Totuși, această severă pustnicie este nespus de plăcută și de dulce atunci când este închinată lui Dumnezeu, ca o jertfă curată a vieții noastre, oferită lui Dumnezeu cu smerenie și cu dragoste, din dorul de a-L cunoaște și de a ne apropia și mai mult de El. Prin această viață pustnicească, Sfântul Ioan devine modelul și prototipul pustnicilor de mai târziu care au populat pustiurile, trăind adânc și din plin Evanghelia lui Hristos. Rugăciunea lor era neîncetată, pentru ei și pentru lumea întreagă. Își sfințeau viața lor și viața altora, vindecând tot felul de bolnavi aduși în jurul peșterilor și chiliilor lor, sfătuind și convingând, așa încât cei care veneau la ei își schimbau cu totul viața de până atunci.

Frați creștini, cine se abține de la vorbăria deșartă și de la patimile de tot felul, de la plăcerile trecătoare, nu din dispreț față de oameni și de viață, ci din focul unei prea mari iubiri față de Dumnezeu, un asemenea om, dacă nu fuge el după oameni, fug oamenii după el. Unde e flacăra mare în suflet, acolo se adună oamenii să-și încălzească sufletele lor reci. Așa a fost și Sfântul Ioan Botezătorul. În iconografie el este pictat ca un înger, are aripi la spate și este pictat așa din cauza marii lui sfințenii, de care s-a umplut încă din pântecele mamei lui. Trăind în pustie, viața lui era plină de Duhul Sfânt; de aceea, pentru el, asprimea ascezei nu era grea. Numai pentru noi pare grea, dar pentru el, care era plin de Duhul Sfânt, viața de asceză era o viață ca în cer. Fiind puternic în duh, asemenea Sfântului Ilie, Sfântul Ioan a biruit toate slăbiciunile și patimile omenești, cunoscând în schimb bucuriile unei vieți cu adevărat minunate, trăite din plin în Dumnezeu.

În perioada aceasta, el a [cercetat] și niste regiuni de lângă Ierihon, unde locuiau esenienii, un fel de călugări evrei care își aveau acolo un fel de cetate a lor, cu săli de studii, dar duhul lor era cu totul străin de Dumnezeu, aveau o doctrină foarte dușmănoasă, mai ales față de Templul din Ierusalim. S-a crezut mult timp că Sfântul Ioan ar fi fost la acești singuratici evrei, dar este o părere foarte greșită, pentru că ei erau foarte răi la suflet, invidioși, plini de viclenie și răutate, foarte departe de duhul plin de bunătate și de smerenie al Sfântului Ioan, adevărați lupi îmbrăcați în piele de oaie.

La timpul cuvenit, Dumnezeu îl cheamă pe Ioan din pustie. Și el vine pe malul Iordanului și începe predica lui despre pocăință, pregătind calea lui Mesia. Era numai piele și os. Trăise în pustie mai mult cu Duhul lui Dumnezeu decât cu hrană pământeană, de aceea avea o forță extraordinară în cuvânt. Chipul lui era de o mare blândețe și de o mare smerenie, cu toata înfățișarea lui aspră. Avea un dar deosebit de a vorbi: venea în duhul lui Ilie și vocea lui puternică îi cutremura pe toți. Au început să vină la el puhoaie de oameni, zeci de mii de oameni din Ierusalim și din toată Iudeea care îi sorbeau cuvintele și își mărturiseau păcatele, iar el îi boteza în râul Iordan. Venea nu numai poporul de rând, ci și căpeteniile, ostași, vameși, conducători ai poporului evreu. Și toți se întrebau: „Oare nu e acesta Mesia?“ – că prea era răscolitor de suflete…

Puțini au fost oamenii, în istoria omenirii, spre care să fi alergat mulțimile cu atâta sete, asa cum alergau după Sfântul Ioan Botezătorul. Acest lucru era cu atât mai uimitor, cu cât Sfântul Ioan nu menaja sub nici un chip scăderile lor omenești. Nu era nicicum ca o trestie clătinată de vânturile împrejurărilor, ci mustra fără ocol viciile celor care veneau la el. Nu le ascundea osânda cea mai înfricoșată care-i aștepta și nu-i lăuda pe bogații cei împătimiți, ci îi îndemna să se îndrepte. Sfântul Ioan nu cerea numai pocăinta pentru trecut, ci o viață cu totul nouă, pentru viitor. O viață întemeiată pe dreptate, pe respectul omului, pe egala îndreptățire la viață a semenului. „Nu luați de la nimeni mai mult decât vă este îngăduit“, spunea el vameșilor, condamnând una din cele mai urâte patimi omenești: căștigul nemuncit. El atrăgea atenția asupra demnității ființei umane și cerea oamenilor pocăinta – adica nu numai să-si recunoască păcatele, ci și să se îndepărteze de ele pentru totdeauna. Învățătura sa voia să smulgă din viața oamenilor iubirea de sine, egoismul în formele lui cele mai subtile, așa încât oamenii să se respecte unii pe altii, să se ajute în lipsurile lor, să trăiască în pace și în bună înțelegere unul cu altul. Nu obârșia neamului îndreptățește pe cineva la mântuire, ci roadele cele vrednice de pocăință. În acest chip pregătea Sfântul Ioan pe oameni pentru venirea Mântuitorului Hristos.

Și iată că într-o zi, Iisus Însuși vine să ia botezul de la Ioan, ca să Se facă cunoscut în tot Israelul. Sfântul Ioan era deja foarte cunoscut, dar pe Iisus nu-L cunoșteau decât cei din Galileea. Și Sfântul Ioan care era așa de mare, așa de uriaș în fața mulțimii, se întoarce spre Iisus și îl arată cu degetul, spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii“, „iar eu nu sunt vrednic să dezleg nici măcar cureaua încălțămintei lui“.

Frați creștini, Sfântul Ioan este cinstit de Biserică ca prooroc al Celui Preaînalt, ca înaintemergător și Botezător; ca mare mucenic, pentru moartea lui martirică; ca înger în trup, pentru covârșitoarea lui sfințenie. Este zugrăvit în icoane cu aripi îngerești și este cinstit ca prieten al Mirelui, prieten al Mântuitorului Hristos. Dar ceea ce se desprinde îndeosebi din toată această vrednicie a sa și ceea ce împodobește în mod deosebit chipul său duhovnicesc, este smerenia lui adâncă. Deși avea în ființa lui atâta putere încât era socotit de unii drept Mesia cel așteptat, el se apără mereu cu strășnicie și îndrepta privirile tuturor spre Cel ce avea să vină, Căruia el nu se socotea vrednic nici măcar să-I dezlege cureaua încălțămintelor.

Și lumea se întoarce spre Iisus, pe care nu-L cunoscuse până atunci. Mai mult decât atât, Sfântul Ioan renunță chiar și la căldura dragostei ucenicilor săi, îndemnându-i să se facă ucenici ai lui Mesia și să-l lase pe el: „…căci Aceluia I se cade să Se înalțe, iar mie mi se cade să mă micșorez.. “

Șirul lung al prorocilor care, prin puterea Duhului Sfânt, au anunțat venirea lui Hristos, cu multe veacuri înainte, se încheie acum cu cel mai mare dintre proroci, care nu-L prezice pe Mesia de departe, cum au făcut ceilalți, ci îl arată îndeaproape cu degetul întins: „Iată Mielul lui Dumnezeu“; „Iată-L aici, în mijlocul nostru, pe Cel ce L-au văzut de departe prorocii“; „Eu am vazut Duhul Sfânt coborând în chip de porumbel peste El“; „Nu sunt eu Lumina, ci eu am venit să mărturisesc despre lumină“; „Acesta trebuie să crească, iar eu să mă micșorez“; „Eu nu sunt vrednic să dezleg nici cureaua încălțămintelor Lui“. Și lumea se întoarce spre Iisus. Iisus este botezat de către Ioan, apoi se retrage în pustie și postește patruzeci de zile și patruzeci de nopți în locul acela, astăzi, este o mănăstire numită Sarindar, acolo unde a postit Iisus – iar Ioan continuă să boteze mai departe. Și într-o zi trece pe acolo, prin mijlocul acelei mulțimi de la Iordan, împăratul cu Irodiada, soția fratelui sau. Ioan care aflase despre acest incest, îl mustră pe împărat în fața mulțimii, spunându-i: „Nu ți se cuvine ție, ca împărat, să trăiești într-o asemenea fărădelege“. La îndemnul Irodiadei, Ioan este arestat și ținut în temnița de sub palatul lui Irod. Într-o zi, la un ospăț din casa lui Irod, într-o atmosferă îmbibată de desfrâu și beție, Salomeea, fiica Irodiadei, dansează un dans păgân și pătimaș care a stârnit foarte multe patimi în Irod. Amețit de patimă și de băutură, Irod îi făgăduiește fetei că-i va da orice cere, până la jumătate din împărăție. Îndemnată de Irodiada, fata îi cere imediat capul lui Ioan, să i-l dea fără întârziere! Soldații coboară din palat în temniță, taie capul Sfântului, iar Irodiada primește din mâinile Salomeii, pe tipsie, acest cap – acum, sigur, fără glas. Și ea ia un ac și înțeapă limba lui Ioan, pentru a se răzbuna de mustrarea pe care i-o făcuse Sfântul Ioan – cea mai cumplită cruzime de care a fost capabilă o femeie… Capul Sfântului Ioan a rămas acolo la palat un timp, iar trupul a fost luat de ucenicii lui. Ucenicii devin de acum înainte ucenici ai Mântuitorului Hristos. Așa își încheie viața acest mare profet, sub sabia unui mare păcătos.

Însă el… nu a murit, frați creștini: duhul lui și toată puterea lui este sus, în ceruri. El trăiește cu adevărat, în mare cinste, în împărăția lui Dumnezeu și se bucură de veșnică răsplată și slavă de la Mântuitorul Hristos. Împreuna cu Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezatorul este cel mai puternic mijlocitor în fața lui Dumnezeu: mama și nașul lui Iisus. Ei mijlocesc în rugăciune pentru noi. Maica Domnului spune: „Doamne, Te-am purtat în brate, ai supt la sânul meu, Te-am crescut; pentru bunătatea Ta, primește acum rugăciunea și ajută robilor Tăi, care se roagă Ție, prin Mine“. Sfântul Ioan întinde mâna și spune: „Doamne, adu-Ți aminte de această mână care Te-a botezat și adu-Ți aminte că Tu m-ai numit «prietenul Tău», cu toată nevrednicia mea. Ajută dar, celor ce se roaga Ție, prin mine“. Ei sunt acolo sus, într-un loc și într-o stare din care ne văd și, prin darul lui Dumnezeu, știu totul despre noi și pot să ne ajute. Acest „sus“ nu este un sus fizic, frați creștini, ci e foarte aproape de noi, pentru că Dumnezeu și toata lumea cerească nu sunt undeva departe, ci printre noi și în noi înșine. Chiar dacă noi avem această mărginire pământească de a o vedea… Dumnezeu nu e departe de noi…

Binecredincioși creștini, dacă noi toți suntem datori să urmăm fiecarui sfânt în acele virtuți în care ne este cu putință a-l urma, apoi pe Sfântul Ioan îl putem urma mai ales în virtuțile slujirii aproapelui și a lui Dumnezeu, în smerenie. Oricât de mult bine am face aproapelui nostru și orice jertfelnicie am depune în slujba lui Dumnezeu, să nu ne atribuim nouă aceste merite, pentru că numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem face o faptă cu adevărat bună. Micșorându-ne și smerindu-ne pe noi înșine, acoperind sub smerenie sinceră orice vrednicie personală, numai așa vom putea avea întreaga dragoste a lui Dumnezeu pentru noi.

Sfântul Ioan să rămână, dar, modelul nostru de smerenie: „El, Iisus, să creasca, să fie cât mai cunoscut de lume, iar eu să scad“. Și Iisus crește, până ajunge în Ierusalim și pe Golgota, iar Ioan, retrăgându-se, trece în împărăția luminilor.

Să urmăm exemplul smereniei lui, să-l avem la inimă și să ne rugăm cu toată credința acestui mare sfânt și prieten al Mirelui Hristos, care ne poate ajuta cu adevărat. Amin.

Capul lui, frați creștini, a urmat niste „drumuri“ mai speciale. El a fost recuperat din palatul Irodiadei și purtat, ca un odor de mare pret, prin Siria, Mesopotamia, Egipt, iar astăzi este într-o moschee din Damasc, ridicată pe ruinele unei catedrale închinate Sfântului Ioan Botezătorul. Acolo vin mulți bolnavi, mai ales orbi. Te impresioneaza privirea lor, fixată undeva în gol… Am întrebat pe cineva: „Ce așteaptă aceștia, de stau aici de atâta vreme?“ și mi s-a răspuns: „Foarte mulți dintre ei se vindecă“.

Trupul Sfântului Ioan a ramas îngropat în Sevastia până la anul 362, când Iulian Apostatul a vrut să-l ardă împreună cu alte sfinte moaște. Creștinii l-au scos din mormânt – era cu trupul întreg – și l-au dus în Alexandria, punand în locul lui alte oseminte care au fost arse de tiranul împărat. Despre trupul lui nu mai știm nimic. Înainte de asta, Sfântul Luca, trecand prin Sevastia, ia mâna dreaptă a Sfântului Ioan și o duce în Antiohia, păstrând-o cu foarte mare cinste. În timpul lui Iulian au ascuns-o într-un zid, ca s-o ferească de furia tiranului, apoi a ajuns la Athos. Astazi această mână este la Mănăstirea Sfântului Dionisie și cu ea se sfințesc apele.

Iar capul lui, așa cum am mai spus, este într-un sicriu, într-o moschee din Damasc. Odată, niște musulmani au lovit cu toporul în acest sicriu, spunând: „Ce caută ghiaurul acesta aici?“. Din sicriu au început să curgă valuri de sânge, țâșnea sângele din sicriu și din marmură. Și ei s-au speriat foarte tare și au chemat preoții ortodocși să vină să facă rugăciuni ca să oprească aceste valuri de sânge care au umplut moschea… De-atunci, deși sunt musulmani, ei au un mare respect față de Sfântul Ioan.

Frați creștini, să nu uitați încă un amănunt. Trupul omenesc este tot așa de valoros ca și sufletul. „Trupul este templu al Duhului Sfânt, iar voi nu sunteți ai vostri, ci ai lui Dumnezeu“ – spune Sfântul Pavel. Cu atât mai mult copilul care ia ființă în pântecele mamei, este al lui Dumnezeu. „și cine va strica templul acesta, îl strică Dumnezeu pe el“ -spune Sfântul Pavel. Și apoi, ce știi tu ce va fi cu pruncul acesta? Când s-a născut Sfântul Ioan Botezatorul, cei din jur se întrebau: „Ce va fi cu pruncul acesta?“ Era un pui de om, fără nici un alt semn deosebit.

Câți prunci nu se nasc fără multe semne de oameni mari, și ajung oameni mari cu adevărat. Câți prunci ar putea să se nască și nu se nasc, pentru că mamele îi ucid – și nu știu ce ucid, poate un mare preot, sau un arhiereu, sau poate un om de geniu. Îl ucid pentru ce? Pentru că e „incomod“. Preferă să-l omoare, copilul acesta [e] ucis și aruncat la gunoi sau la câini, ca un pumn de gunoi. Și cred că au terminat cu el… Nu, nu au terminat, pentru că sufletul lui țipă acolo, înaintea lui Dumnezeu. Tu omori trupușorul lui, dar sufletul se întoarce înapoi, pentru că omul și femeia au stricat vasul lui. Și țipă strașnic pruncul înaintea lui Dumnezeu, împotriva mamei ucigașe și a tatălui ucigaș! Pentru că amândoi sunt vinovați, și soțul este la fel de vinovat înaintea lui Dumnezeu și vor da socoteală amandoi pentru această crimă… V-am spus aceste lucruri în legătură cu nașterea Sfântului Ioan Botezatorul. Nu vă ucideți pruncii, lăsați-i să se nască, să-i creșteți așa, cu toata greutatea. Nu uitați că și dumneavoastră ați fost prunci, și cineva s-a ostenit cu fiecare din dumneavoastră, cu fiecare din noi.

Sfântul Ioan a fost ucis cu un an înainte de patimile Domnului. Vă spuneam că trupul lui a rămas îngropat acolo, în închisoare, iar capul a rămas la palatul lui Irod, iar apoi a fost luat de acolo și păstrat cu foarte mare grijă de către ucenicii lui, ca un odor de mare preț, un odor sfânt, care-i scapă din foarte multe primejdii. Din cauza prigoanelor care au urmat, acest sfânt cap a fost păzit și ascuns. Din când în când numai, își face simțită prezența – asa cum izbucnesc uneori izvoare de sub pământ – și apare odată la Edessa, altădată în Egipt… Iar acum este în Damasc, într-o mare moschee, așa cum v-am spus, o moschee construită pe locul unei catedrale. Am văzut și eu această moschee luxoaăa, cu lampadare și covoare. Este acolo un mic paraclis acoperit cu email verde și cu pereți de sticlă. Acolo înăuntru este capul Sfântului Ioan Botezătorul. În jurul acestui paraclis stau foarte mulți orbi, în genunchi sau turcește, într-o tăcere care te uimește. Stau și nu văd nimic, dar ochii lor dinlăuntru sunt deschiși. Ei se roagă și foarte mulți se vindecă .

Ce spun ei, numai Dumnezeu știe, dar, în mod sigur, primesc foarte mult ajutor de la capul Sfântului Ioan. Se revarsă foarte multe minuni de acolo asupra acestor musulmani… Vin și foarte multe femei musulmane, cu copii în brațe, și se sprijină de bara care înconjoară mormantul, acelui sicriu. Îl înconjoară de trei ori, apoi pleacă la treburile lor… pleacă cu fața veselă… Pun și un fel de pomelnice într-un locșor anume de lângă acel sicriaș. Sunt acolo gramezi de rugăciuni către Sfântul Ioan Botezătorul, este un semn de mare venerație pentru acest sfânt.

Este în calendar o sărbătoare numită Soborul Sfântului Ioan Botezatorul. Aceasta înseamnă sărbătoarea pământească și cerească a Sfântului Ioan. El este ființa de legătură dintre profeți și apostoli. E marele pustnic și marele celib și totodată, primul martir din lumea creștina: el moare pentru sfințenia vieții de familie. S-a spus despre el că venea „în duhul și puterea lui Ilie“ – acel profet temut, care zguduia conștiințele, într-o vreme când lumea intrase într-o mare criză duhovnicească. Și tot așa va veni mai înainte de sfârșitul istoriei Ilie, care a fost ridicat cu trupul la cer.

Cel între ierarhi preaales, între dascăli preaînțelept și între toți sfinții preamult plăcut lui Dumnezeu, Sfântul părintele nostru Vasile cel Mare, a avut ca patrie Pontul, ce este în Capadocia, și s-a născut din părinți binecredincioși și de Dumnezeu cinstitori. Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a născut patru fii de parte bărbătească: pe Petru și pe Sfântul Vasile, pentru care ne stă înainte cuvântul, pe Grigorie și pe Navcratie, și o fiică, al cărei nume era Macrina.

Pentru aceștia, cu adevărat s-a împlinit cuvântul lui David, care zice: Neamul drepților se va binecuvânta. Și nu numai sfântul acesta a fost îmbunătățit și mare luminător al lumii, ci și ceilalți trei frați ai lui s-au făcut minunați și purtători de semne. Căci Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic și făcător de minuni. S-a sfințit și sora lor Macrina, după cum arată sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toți frații i-a covârșit Sfântul Vasile întru fapta bună și întru învățătură; căci la învățăturile cele dintâi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl și povățuitor, pe care de obște îl avea Pontul ca dascăl al învățăturilor și al faptelor bune, în acea vreme.

Deci, dânsul a adus în lume o astfel de plăsmuire bună și curată, pe care dumnezeiescul David o numește plăsmuire de ziuă, iar nu de noapte. De la acesta dar, a primit nu numai toată învățătura, ce se numește enciclică, adică înconjurătoare, dar și toată buna credință; și, în scurt să zic, prin învățăturile vârstei celei dintâi s-a făcut începător al desăvârșirii care avea să fie mai pe urmă.

După ce din destul a fost deprins de tatăl său în astfel de învățături, încât dorea ca de nimic din cele bune să nu se lipsească, și, pornit fiind prin iubirea de osteneală a albinei, care din tot felul de flori își adună cele trebuincioase, ca să nu rămână mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca să se deprindă și cu învățăturile ce se dădeau acolo. Zic despre Cezareea cea preavestită, care a fost leagăn de învățături și al Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu; unde primind toate învățăturile, se asemăna cu unii din dascăli, iar pe alții îi covârșea în tot felul de învățătură, încât în puțină vreme s-a făcut slăvit și vestit tuturor celor mai mari ai cetății și la tot poporul, fiind mai mare în învățătură decât în vârstă și având statornicia cea mai mare; apoi s-a arătat a fi retor între retori, chiar mai înainte de a se sui pe scaunele sofiștilor, filosof între filosofi, mai înainte de a învăța dogmele și rânduielile ce se află în filosofie; în sfârșit, lucrul cel mai mare a fost că toți îl aveau ca pe un preot al creștinilor, mai înainte de preoție; și atât de slăvit se făcuse el prin învățătură și prin fapta bună, încât era cinstit, cucernic și vrednic înaintea tuturor.

După ce a ajuns în acest fel, s-a dus la Bizanț, care era cetatea cea mai mare din tot Răsăritul, pentru că era împodobită cu cei mai desăvârșiți dintre retori și filosofi, de la care a adunat, prin ascuțimea minții sale, cele mai înalte dintre învățături și cu ele și-a împodobit sufletul său. De acolo, fiind nesățios de învățătură și de temelia cuvintelor bune, a fost trimis de Dumnezeu la Atena, unde a aflat pe Sfântul Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, sârguindu-se la învățături, precum și pe Iulian Apostatul, care mai pe urmă a fost împărat (361-363), vrăjmaș și chinuitor al creștinilor, pe Libaniu, sofistul, și pe mulți alții.

Deci, acolo, aflând Sfântul Vasile pe Sfântul Grigorie, apoi întrecându-se unul pe altul în faptă bună și în râvna cea dumnezeiască, atât de mult s-au iubit, încât nu puteau să se despartă nicidecum, și ședeau amândoi într-o casă, amândoi mâncau și amândoi aveau o voie.

Pe scurt, se afla un suflet în acele două trupuri și unul de la altul primea mare folos, nu numai întru fapta bună, ci și întru învățături. Căci ca doi lucrători de pământ, sârguitori și iscusiți, cu aceeași sârguință lucrând țarina filosofiei și semănând cu multă osteneală sămânța învățăturilor, au secerat rodul sârguinței lor, prin care au întrecut pe cei de o vârstă cu dânșii, și atât de mult se înfrânau, încât mâncau numai ca să trăiască, pâine și apă, mulțumind Domnului, că Prorocul Ilie și ca Ioan Înaintemergătorul, care se hrănea cu muguri de copaci; iar pe celelalte, care momesc pântecele și-i aduc dulceață, le defăimau, și cu totul se depărtau de ele.

Cu acest fel de înțelepciune, pe care au păzit-o până la sfârșitul vieții lor, atât de curați s-au ținut, încât au întrecut pe vestitul Xenocrat, căruia, deși dormea cu o femeie desfrânată, nu-i venea nicidecum în minte că era o femeie aproape de dânsul; apoi au fugit de lăcomie și de împuținare și numai măsura cea dreaptă o păzeau. Iar necâștigarea atât de mult au iubit-o, încât au covârșit pe Antistene, pe Pitagora și pe Cratis, încât pe cele cinstite și lăudate ale acelora le socoteau că pe niște jucării de copil; căci foarte mult au defăimat câștigarea de bani și de alte lucruri deșarte.

Trufia și înălțarea cu totul le-au urât, iar mândria au pierdut-o prin cuvioșie. Cât despre înțelepciunea pe care o aveau, nu este de trebuință să mai scriem, căci toată viața lor era o cugetare și dorire necontenită, ziua și noaptea, ca să câștige filosofia cea cerească și adevărată, mai mult decât pe cea pământească. Însă se sârguiau a o câștiga și pe aceasta, ca să ajute Bisericii noastre, să dezrădăcineze neghina din grâu, să curețe și să lămurească dogmele sfintei credințe, și să apere pe credincioși de năvălirile ereticilor.

Se sârguiau mai mult ca să întreacă pe filosofii cei vechi, și s-a și făcut astfel prin multă lor osteneală și prin dumnezeiescul ajutor, după cum se arată din scrierile lor. Întru meșteșugul gramaticii erau neîntrecuți, ca și în măsurile științei, poeziei, în mulțimea istoriilor și frumoasa grăire de cele politice. Iar bună rânduială a retoricii și frumusețea vorbirii au ales-o mai mult, și minciuna au lepădat-o. Filosofia cea adevărată din dogme atât de mult au deprins-o, încât i-au întrecut pe toți. Tot astfel și în celelalte științe s-au deprins, încât au întrecut pe toți din destul, în aritmetică, în geometrie, în muzică și în astronomie; încât s-au făcut dascăli și filosofi desăvârșiți.

O înfrânare ca aceasta și întreaga lor înțelepciune văzând-o dascălul Sfântului Vasile, anume Eubul, om preaînțelept și mai bun decât toți filosofii cei din Atena, se minuna; iar Vasile vrând să-l vâneze și să-l aducă la cunoștința de Dumnezeu, apoi un dar neprețuit ca acesta să-i dăruiască, pentru osteneala lui, l-a aflat odată înaintea cetății, vorbind cu ceilalți filosofi și întrebându-se despre filosofie, căci astfel de obicei aveau între ei, că ori să grăiască, ori să audă ceva nou. Întrebându-se Eubul cu filosofii, pentru un cuvânt, a venit Vasile și îndată a dezlegat acel sofism și l-a deslușit. Apoi ziceau ceilalți: „Cine este cel care a deslușit cuvântul filosofului?”. Răspuns-a Eubul, zicând: „Ori Dumnezeu, ori Vasile”.

Văzând Eubul pe Vasile, a lăsat pe prietenii și pe ucenicii săi, iar el a șezut cu Vasile, și au petrecut trei zile în vorbă, întrebându-se de filosofie. Drept aceea, a întrebat Eubul pe Vasile: „Care este firea filosofiei?”. Iar el a răspuns: „Firea filosofiei este pomenirea morții”. După această a grăit și despre lume, zicând: „Deși sunt dulci cuvintele cele lumești, amară este lumea pentru cel ce se ține de ea cu iubire și patimă; căci alta este slava cea trupească și alta a firii celei fără de trup. Nu este cu putință ca cineva să se îndulcească de amândouă, pentru că nimeni nu poate să slujească la doi stăpâni. Însă, pe cât ne arată puterea bunătății, să împărțim la cei flămânzi pâinea înțelegerii; și pe cei ce s-au lipsit, pentru răutatea lor, de acoperământul faptei bune, pe aceia să-i aducem sub acoperământul lucrurilor celor bune; căci pe care-l vedem gol, îl îmbrăcăm și nu defăimăm trupul nostru.

Părinţilor şi fraţilor,

Încă de la începutul lumii acesteia simţite şi văzu­te, Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu pe strămoşii noştri, Adam şi Eva, care căzuseră în păcat, i-a mângâiat cu nădejdea izbăvirii şi a mântuirii. A căzut mai întâi fe­me­ia în păcat şi s-a făcut pricină de moarte şi lui Adam şi la tot neamul omenesc.

Adam, aducându-şi aminte de cuvântul lui Dumnezeu, pe care l-a zis către el, că „…în ziua în care vei mânca din el (din pom), cu moarte vei muri” (Facerea 2, 17), era foar­te scârbit şi deznădăjduit, căci credea că îndată va muri şi el şi femeia lui. Dar auzind de la Dumnezeu cuvântul pe care l-a zis către şarpe, că sămânţa femeii sale va zdro­bi capul şarpelui (Facerea 3, 15), a înţeles că el nu va mu­ri îndată, ci are a trăi şi a naşte fii. Şi înţelegând că prin sămânţa femeii sale are a se izbăvi de tirania diavo­lul­ui, foarte s-a bucurat şi din covârşitoarea bucurie ce a luat din această tainică înţelegere, a numit pe soţia sa Eva, adică viaţă (Facerea 3, 20). Şi acest lucru l-a făcut stră­mo­şul nostru Adam pentru două pricini: întâi, că Eva avea să fie maica tuturor celor vii (Facerea 3, 20), iar al doi­lea, că dintru dânsa, prin Născătoarea de Dumnezeu, era să se nască Viaţa, Hristos, Care avea să facă vii pe toţi cei omorâţi cu păcatele (Cuviosul Nicodim Aghioritul, „Paza celor cinci simţuri”, cap. IX, Mănăstirea Neamţ, 1826 p. 386). Dar iată, părinţilor şi fraţilor, că cele ce atunci în chip umbros se închipuiau, astăzi cu totul se luminează şi la săvârşire ajung.

Astăzi bucuria cea veche a lui Adam se înnoieşte şi bucuria lui bucurie de obşte se face la tot neamul ome­nesc. Fiindcă astăzi sămânţa femeii a venit în lume, prin care capul şarpelui celui înţelegător s-a sfărâmat (Sfântul Ambrozie şi Fericitul Augustin, precum şi alţi Dumne­ze­ieşti Părinţi înţeleg că Hristos sămânţa femeii se numeş­te, ca unul ce nu s-a născut din sămânţă bărbătească; vezi şi la Cuviosul Nicodim Aghioritul, „Paza celor cinci sim­ţuri”, pp.385-386). Astăzi, prin Eva cea tainică, Hristos viaţa (Ioan 6,  35, 47) în lume a intrat. Astăzi Adam Cel Nou vine să mântuiască pe cel vechi şi Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al Omului (Ioan 13, 31), ca pe noi, oamenii, fii ai lui Dumnezeu să ne facă (Ioan 1, 12). Astăzi, Cel ce este Se zămisleşte, Cel nezidit Se zideşte şi Cel neîncăput Se face încăput. Astăzi, Dumnezeu vine la noi cu fire străină de a Sa, anume cu cea omenească (Sfântul Grigore Bogoslovul, „Cuvânt la Sfintele lumini – He­xa­imeron”, p. 155, Bucureşti, 1826).

Deci, dacă auzim în Dum­ne­ze­iasca Scriptură că Dumnezeu Se răzgândeşte şi da­că răzgândirea lui Dumnezeu – după tâlcuirea Dumne­ze­ies­cului Părinte Maxim Mărturisitorul – este schim­ba­rea mo­dului providenţei Sale (Sfântul Maxim Mărturisi­to­rul, „Fi­lo­calia”, vol. III), apoi iată că astăzi vedem cu toţii schim­bat oarecum planul proniei celei preabune a lui Dumnezeu privitor la mântuirea neamului omenesc. Dar va zice cineva: cum şi în ce fel s-a schimbat astăzi chipul pro­niei celei preabune a lui Dumnezeu privitor la mântu­i­rea noastră? Spre a înţelege acest lucru, voi da o pildă. Să ne aducem aminte cum şi în ce fel a binevoit Dumnezeu a se apropia de poporul lui Israel, ca să-i dea le­gea cea veche. Dumnezeiasca Scriptură ne arată desluşit că acolo cu mare slavă şi nesuferită spaimă a ve­nit Dumnezeu la poporul Său. Cu tunete, cu fulgere, cu su­net de trâmbiţe, cu nor des (Ieşirea 19, 16) şi cu ucidere de pietre, cu săgeţi şi cu moarte a ameninţat pe cei ce se vor apropia de Mun­tele Sinai, întru care pogorâse (Ieşirea 19,  12-13).

Iar acum, când vine să împlinească legea (Psalmii 18, 8) şi altă lege nouă să dea neamului omenesc – iată, cele vechi au trecut! Se apropie de noi pe o cale cu totul no­uă faţă de cea din Muntele Sinai. Atunci Şi-a ales un mun­te pentru apropierea de poporul Său, iar acum o Fe­cioa­ră Preasfântă şi Preacurată. Acolo, pe vârful mun­te­lui S-a pogorât (Ieşirea 19, 20); aici, în mitrasul cel Preacu­rat al fecioarei Se sălăşluieşte, în peştera cea curată Se naşte şi în ieslea dobitoacelor Se pune (Luca 2, 7), ca pe noi, oa­me­nii, cu harul Său să ne hrănească şi de dobi­to­ceas­ca via­ţă să ne izbăvească. Acolo Se coboară cu mare slavă şi spai­mă, aici vine cu lumină şi neasemănată blân­deţe şi prin cea obişnuită a noastră Se apropie de nea­mul ome­nesc, născându-Se ca noi şi pentru noi (vezi Sfân­tul Ioan Da­maschin, „Teologhion. Însemnări la cartea I”, cap. VIII, p. 459, Iaşi, 1806). Acolo, de glasul tunetelor şi al trâmbiţelor care ră­su­nau cu tărie şi de fumegarea muntelui, poporul lui Is­rael s-a cutremurat şi înspăimântat foarte (Ieşirea 19, 16). Iar aici, în liniştea nopţii Se naşte şi o stea, pe cer trecând, ves­teşte magilor că Împăratul Slavei S-a pogorât la noi.

Acolo tunete şi fulgere şi norii cei întunecaţi, pre­cum şi trâmbiţele, care răsunau cu glas tare, vestesc apro­pierea lui Dumnezeu de poporul Său. Dumnezeu zice lui Moise să oprească poporul, să nu se apropie spre a ve­dea slava Lui, ca să nu moară mulţime din ei (Ieşirea 19, 21). Iar aici, un înger, cu multă blândeţe se apropie de păstorii cei ce făceau străji de noapte împrejurul turmelor de oi şi le zice: „Nu vă temeţi, căci iată vestesc vouă bucurie mare, care va fi la tot poporul! Că astăzi în cetatea lui David vi s-a născut Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Luca 2, 9-10). Şi o dată cu vestirea îngerului celui blând, oastea lui din cer cu mare bucurie slăvea pe Dumnezeu, zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Acolo nimeni afară de Moise nu se putea apropia de Dumnezeu, ca să nu moară (Ieşirea 19, 21). Iar aici, o Fecioară nevinovată ţinea pe braţele sale pe Atotţiitorul Dumnezeu şi preafericitul Iosif în peştera cea săracă găseşte loc Celui pretutindeni neîncăput, care are Cerul scaun şi pământul reazem pi­cioa­relor Sale (Faptele Apostolilor 7, 49). Dobitoacele cele necuvân­tă­toa­re stau aproape de Făcătorul a toate şi nici nu se ard, nici nu se mistuie de Dumnezeul nostru, Care este foc mis­tuitor (Ieşirea 3, 2; Psalmii 96, 3).

Magii şi păstorii vin cu evlavie să se închine lui Dumnezeu Celui întrupat şi nu se ucid cu pietre, nici nu se ard cu fulgere. Cel ce a dat legea lui Moise în Muntele Si­nai, acum nu se mai ascunde în negură şi nori întu­ne­caţi, ci Se arată prunc preablând şi preanevinovat. Cel nevăzut atunci, acum Se vede, Cel ascuns atunci, acum Se arată. Cel neapropiat Se apropie şi aproapele nostru cu prisosinţă se face. Acolo, la Muntele Sinai, poporul lui Israel, vă­zând muntele spumegând şi cutremurându-se şi fumul din el suindu-se ca dintr-un cuptor (Ieşirea 19, 18), departe de munte stând, cu mirare şi spaimă privea şi de glasul trâm­biţelor, care din ce în ce mai tare sunau, precum şi de lumina focului şi de fulgerele care spintecau văzduhul, foar­te înfricoşându-se, s-a dat înapoi de lângă munte, tre­mu­rând cu mare spaimă. Şi nesuferind slava cu care Se pogorâse Dumnezeu în Muntele Sinai, rugă pe Moise să vorbească el cu dânşii şi nu Dumnezeu, ca să nu moară (Ieşirea 20, 19). Iar acum, Cel de neîndurat şi de necuprins nu mai vine înconjurat de foc, de negură şi de lumină mare, ci în scutece copilăreşti preasărace şi toţi, oricâţi ar voi, pot să-L privească şi să-i vorbească Lui fără de frică. Atunci din cer Dumnezeu vorbeşte casei lui Iacov şi fiilor lui Israil (Ieşirea 20, 22), iar acum, pe pământ pogorându-Se Dumnezeu, semnele pogorârii Sale le vesteşte nouă prin cele de sus, prin îngerii păstorilor şi prin steaua magilor, ca să înţelegem că, chiar şi jos pogorându-Se, cele de sus Îi slujesc ca lui Dumnezeu, Care pretutindeni este şi toate le stăpâneşte. Acestea cugetându-le noi, să ne por­nim din inimă a lăuda şi a slăvi bunătatea, milosti­vi­rea şi blândeţea cea nemăsurată cu care Preabunul şi Preamilostivul nostru Mântuitor S-a pogorât la noi şi a venit să Se facă asemenea cu robii Săi, ca pe toţi din robia cea amară să ne izbăvească.

Slavă milei şi milostivirii Lui, slavă bunătăţii Lui celei fără de margini şi îndurării Lui! Cu adevărat se cuvine a zice: „Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui şi priceperii Lui nu este număr” (Psalmii 146, 5). Şi iarăşi vom zice: „Dumnezeul nostru, în cer şi pe pământ, toate câte a vrut a făcut” (Psalmii 113, 11).

Dar oare, fraţii mei, care a fost pricina acestei pogorâri negrăite a lui Dumnezeu la neamul omenesc? Cine a silit pe Cel nesilit să Se pogoare şi să vină la noi şi să Se facă asemenea nouă şi de noi atât de aproape? De vom întreba Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură, ea ne va răspunde nouă că dragostea Lui cea nemărginită a fost pricina pogorârii Sale la neamul omenesc. Acest adevăr ni-l arată Dumnezeiescul Teolog şi Evanghelist Ioan, zicând: „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Dar şi marele Apostol Pavel adevereşte acest lucru când zice: „Dumnezeu Şi-a întărit dragostea Sa către noi prin aceea că Hristos a murit pentru noi când încă eram păcătoşi” (Romani 5, 8). De această nemăsurată dragoste a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc vorbind cândva şi Sfântul Fotie, a arătat că: „Cu prisosinţă suntem datori noi, oamenii, de a iubi pe Dumnezeu, Care ne-a iubit pe noi. Şi ar fi de trebuinţă a pătimi ceva şi a nu ne depărta de El. Pentru ce? Pentru aceea că mai întâi El ne-a iubit pe noi. Şi anume pe cine? Pe noi, cei care eram vrăjmaşii Lui şi ne războiam cu El”. Apoi, minunându-se de această dragoste negrăită a lui Dumnezeu către noi, zice: „Văzut-ai covârşire, văzut-ai câtă este datoria? Dar adaugă şi pe cea mai mare: nu numai că n-a fost iubit, ci a fost şi ne­cin­stit de noi şi pălmuit şi răstignit şi între cei morţi S-a socotit. Şi prin toate acestea a arătat dragostea Sa cea către noi”. Şi apoi zice: „O, dragoste care ai înspăi­mân­tat pe îngeri şi pe oameni la cer i-ai înălţat şi tirania dracilor ai surpat! Cine nu va iubi pe Acest Iubitor; iar mai vârtos cine, lucrând, ceva vrednic de darul cel atât de mare va săvârşi, sau măcar cât de puţină datorie va plăti? Că măcar de nenumărate ori de ar muri, nimic mare nu a făcut. Că pentru Făcătorul de bine, pentru Iubitorul o face, dar nu pentru vrăjmaşi şi războinici, precum Acela a pătimit” (vezi Icumenie, în tâlcuirea Epistolei către Romani).

La fel şi Fericitul Augustin, arătând că dragostea a fost pricină de pogorâre a lui Dumnezeu la neamul omenesc, zice: „Dumnezeu din dragoste vine la noi şi Se face om. Dumnezeu Cel nevăzut, din dragoste S-a făcut asemenea robilor Săi şi din dragoste S-a rănit pentru fărădelegile noastre. Dumnezeu din dragoste a trimis pe Fiul Său ca să răscumpere pe robi, a trimis şi pe Duhul Sfânt, ca să facă fii după dar, pe robi; pe Fiul Său L-a dat ca preţ al răs­cumpărării noastre, iar pe Sfântul Duh pentru în­tâ­ie­ta­tea dragostei faţă de noi… Şi pe Sineşi se face om spre moş­tenirea înfierii noastre. Dumnezeu pentru om S-a făcut om, ca să fie El şi Ziditor şi Izbăvitor. Şi ca să se nască oamenii de la Dumnezeu, născutu-s-a întâi Dumnezeu din oa­meni (vezi Eihir, cap. 21).

Deci, fraţii mei, să înţelegem şi cu statornicie să cre­dem că nimeni n-a putut să-L silească pe Dumnezeu şi să-L îndemne a Se pogorî până la smerenia noastră, fă­ră numai dragostea Lui şi bunătatea Lui cea fără de mar­gini. Din această negrăită naştere Prunc se naşte în iesle, se înfaşă în scutece, se culcă, apoi creşte sub ascultarea omului, primeşte botez de la om, ia asupra Sa toate pa­ti­mi­le cele fireşti şi neprihănite ale noastre (Sfân­tul Ioan Damaschin, „Dogmatica”, pp.147 şi 217): flămânzeşte, se osteneşte, suferă durere, întristare şi cele asemenea. Apoi Se numeşte pe Sine Fiu al Omului, slujeşte uce­ni­ci­lor Săi, spălându-le picioarele, slujeşte tuturor prin face­rea de bine, suferă batjocură de la oameni. Iar în vremea Sfintelor şi Preacuratelor Sale Patimi, atâta împreună pogorâre a primit şi atâta S-a deşertat de slava Sa pentru dragostea cea către oameni, încât, după cum zice marele Grigorie Teologul: „S-a părut că aproape S-a făcut afară de Sineşi şi afară de vrednicia Dumnezeirii Sale” („Cuvânt la Naşterea Domnului”).

Dar oare, fraţii mei, această pogorâre nease­mă­na­tă a lui Dumnezeu Cuvântul I-a pricinuit Lui vreo mic­şo­rare sau scădere de slavă? Nicidecum. Ci, mai vârtos adă­ugire de slavă şi înălţare mai mare. Acest adevăr îl arată nouă Dumnezeiescul Apostol Pavel, zicând: „Cu chipul aflându-Se ca om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte – şi moarte de cruce”.

Dar care a fost slava care a urmat acestei pogorâri a lui Hristos? Acelaşi mare Apostol ne spune în conti­nu­a­re: „Pentru care, Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nu­me, care este peste tot numele: ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pă­mânteşti şi al celor de dedesubt. Şi toată limba să măr­tu­risească că Iisus Hristos este Domn, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 8-11). Deci întru totul adevărat este că ascultării şi smereniei celei preamari a Domnului înălţare şi slavă încă mai mare i-a urmat. Că lui Dumnezeu şi pogorârea din înălţime preavestită slavă I se face, după cum şi dumnezeiescul Grigore al Tesalonicului, în cu­vân­tul cel de la Naşterea lui Hristos, adevereşte, zicând: „De vre­me ce Dumnezeu este din fire mai presus şi mai înalt de­cât toate şi nu are a se sui la înălţime mai sus şi la sla­vă mai mare, de nicăieri de aiurea nu putea a Se slăvi şi a Se înălţa, fără numai din cele de jos, adică din îm­pre­u­na Sa pogorâre şi din împreună smerirea cu zidirile Sale. Că slava Celui Înalt este pogorârea la cele smerite, ca să le arate lor, care din darul înălţimii şi al slavei s-au stricat, cale preabună de înălţare şi de slavă adevărată prin smerenie”.

Dar şi aceasta e bine a o cunoaşte, părinţilor şi fraţilor, că pogorârea şi iconomia întrupării lui Dumnezeu Cuvântul nu s-a făcut numai o pricină de preamare şi negrăită slavă, ci prin această iconomie în trup a Domnului, mai mult ca prin toate lucrurile lui Dumnezeu, s-a cunoscut covârşitoarea şi nemăsurata putere a lui Dumnezeu, bunătatea Sa, înţelepciunea Sa şi dreptatea Sa. Căci după mărturia Dumnezeieştilor Părinţi, aceste patru însuşiri au lucrat la taina aceasta a iconomiei în trup. Bunătatea Sa cea desă­vârşită s-a arătat, întrucât nu a trecut cu vederea zidirea Sa, cea zdrobită de diavolul, ci milostivindu-se, de a doua oară o a zidit. Apoi, înţelepciunea cea desăvârşită, întru­cât a aflat chipul zidirii de a doua oară şi al vindecării. Iar dreptatea, pentru că nu cu tirania a făcut mântuirea omului, celui ce de voie se stăpânea de păcat şi de dia­vo­lul. Şi puterea, că nu a slăbit deloc prin acest fel de a do­ua oară zidire şi mântuire a oamenilor (vezi „Paza celor cinci simţiri”, ed. I, Mănăstirea Neamţ, 1826, p. 384).

Deci, cu mare cuviinţă se cade nouă a ne minuna şi a ne bucura de bunătatea lui Dumnezeu, de înţelep­ciu­nea Sa, de dreptatea şi de puterea Sa, prin care a binevoit a lucra pentru mântuirea noastră (vezi pe larg op. cit., pp. 378-379). Cu adevărat minunate şi adevărate foarte sunt toate cele ale lui Dumnezeu în taina aceasta a înomenirii Fiului Său, când vedem că fecioara a născut pe Emanoil (Isaia 7, 14). Aceasta ne arată că naşterea este mai presus de naşteri, căci Fecioara, care a zămislit prin auz (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 147), astăzi naş­te după legile firii – şi în acelaşi timp mai presus de fi­rea naşterii – pe Mântuitorul lumii, Hristos (ibidem). Naşte fă­ră de dureri şi fără stricăciune, fiindcă nici dulceaţa şi nici stricăciunea de la bărbat nu a cunoscut (ibid., p. 273).

As­tăzi vedem minuni noi urmând celor vechi. Firea dă îm­prumut firii. A născut Adam la început femeie fără de femeie (Facerea 2, 21-22) şi a rămas întru feciorie. Iar acum, Preasfânta Fecioară naşte bărbat fără bărbat, ră­mâ­nând pururea Fecioară (ibid., p. 275). Mai presus de în­ţe­le­gere şi de cuvânt, Dumnezeu Însuşi a lucrat în taina în­tru­pării Sale. Că la El nici un lucru nu este cu neputinţă (Luca 1, 37). Deci, pe cele mai presus de minte şi preaslăvite se cade nouă cu tăcere să le cinstim şi cu spaimă şi cu minunare a minţii să le prăznuim (Sfântul Nicodim Aghi­o­ritul, op. cit., pp. 394 şi 404). Învăţaţii şi filosofii şi cei bogaţi să filosofeze precum magii şi spre minunile cele din Vitleem as­tăzi cu gândul să călătorească, iar păstorii cu bucurie să cân­te. Săracii şi străinii să se veselească, pentru că Hristos ca un străin şi în străin chip în ieslea cea săracă se naşte.

Duhovnicesc este praznicul acesta şi duhovniceşte se preacinsteşte şi cu cinste sfântă şi duhovnicească se cade nouă să prăznuim. Dumnezeu ne învaţă cum se ca­de a petrece sărbătorile Sale, zicând: „Tot lucrul trupesc nu vei face într-însele” (Deuteronomul cap. 5; Leviticul 23, 3).

Voiţi să ştiţi şi să înţelegeţi care sunt lucrurile trupului şi faptele lui? Întrebaţi pe marele apostol Pavel şi el vă va spune: „Iar faptele trupului sunt cunoscute ca unele ce sunt: preacurvia, curvia, necurăţia, aprinderea, în­chi­na­rea la idoli, fermecătoria, vrajbele, certurile, zavis­tii­le, mâ­niile, gâlcevile, dezbinările, eresurile, pizmuirile, uci­de­rile, beţiile, chefurile şi altele asemenea” (Galateni 5, 19-21). Vrei să ştii şi care sunt asemenea cu cele de mai sus? As­cultă: dănţuirile cele nebuneşti, ghicirile, plimbările cele nepermise, pierderea vremii prin cârciumi şi restaurante, pe la clăci, pe la nunţi, ascultarea şi vederea tuturor acelora care vestesc ţie cele ce dărâmă mo­ra­la şi sfinţenia vieţii tale. Aşadar, acestea şi cele ase­me­nea sunt răutăţile pe care le vesteşte Dumnezeu şi le pe­depseşte cu munca veş­nică, de le vom lucra în sărbătorile Lui. Căci de vom săr­bători făcând aceste fărădelegi, Îl vom auzi pe Dumnezeu zicând: „Sărbătorile voastre le urăşte sufletul Meu”. Şi în alt loc, zice: Urât-am, lepădat-am sărbătorile voastre şi nu voi mirosi jertfele voastre” (Isaia 1,14, dar şi 58, 3-7). Vezi că nu le zice acestora sărbători ale Sale, ci „ale voastre”. Adică ale voastre sunt, că voi păgâneşte, nu creş­tineşte le păziţi. Nu sunt sărbătorile Mele, nici praz­ni­cele Mele ca sărbătorile voastre cele pângărite şi ca ne­le­giuirile voastre. Sărbătorile Mele sunt sfinte şi duhov­ni­ceşti; deci cu sfinţenie, duhovniceşte trebuie prăznuite.

Dar vei zice: cum se prăznuiesc duhovniceşte? De vrei să înţelegi aceste lucruri, ascultă: cel ce în zi de săr­bă­toare şi de praznic mare lasă lucrul din mâinile sale şi mer­ge la biserică, se împacă cu toţi cei ce au fost supă­raţi, din familie sau din vecini şi în biserică ascultă Dum­ne­zeiasca slujbă cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu, unul ca acela duhovniceşte prăznuieşte. Cel ce în posturi şi în zile de sărbătoare petrece în curăţie cu soţia sa, duhovniceş­te prăznuieşte. Cel ce învaţă pe altul să nu lu­cre­ze ce­le rele şi să ierte pe cel ce a greşit, acela duhov­ni­ceş­te prăz­nuieşte. Cel ce citeşte Dumnezeieştile Scrip­turi şi mi­lu­ieşte pe săraci în zi de sărbătoare, acela du­hov­ni­ceş­te prăz­nuieşte. Cel ce învaţă pe cel neştiutor calea cea bu­nă a lui Dumnezeu şi mângâie pe cei în­tris­taţi, pe cei ce au că­zut în oarecare primejdii şi scârbe şi-i ajută cu tot ce se poate, unul ca acela duhovniceşte prăz­nu­ieşte. Cel ce în zi de sărbătoare se duce să cerceteze pe cei bol­navi şi pe cei bătrâni şi neputincioşi, ajutându-le în ne­vo­ia lor, ace­la duhovniceşte prăznuieşte. Cei ce în­va­ţă în zi de săr­bă­toa­re pe copiii lor sau pe alţii să fie cu­minţi, să în­veţe ru­gă­ciuni către Preabunul Dumnezeu, să nu fure şi să nu facă nici un alt fel de rău, toţi aceia duhov­ni­ceşte prăz­nu­iesc şi cu bucurie de Dumnezeu petrec sfin­tele săr­bă­tori ale lui Domnului.

Iată, fraţii mei, prin aceste puţine cuvinte v-am fă­cut cunoscut de ce trebuie să ne ferim în praznicele şi săr­­bătorile noastre şi cum trebuie să prăznuim du­hov­ni­ceş­te, ca nişte adevăraţi creştini şi fii ai Bisericii lui Hristos. Iar dacă cineva şi după ce a auzit aceste învăţă­turi, îm­po­tri­vă va lucra, unul ca acela nu va avea cuvânt de răspuns în ziua morţii sale şi la înfricoşata judecată a lui Hristos.

Cu acestea închei şi zic: mila Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ajutorul rugăciu­ni­lor Preasfintei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor să fie cu noi şi să ne ajute a lucra la mântuirea sufletelor noas­tre. Amin!