Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Pentru a ajunge departe

Prof. Nelu Stan este o figură binecunoscută în lumea cultural-artistică a județului. Actor, cântăreț (cu o voce de invidiat pentru un octogenar), publicist, invitatul nostru de astăzi a fost, pe vremuri, director la Palatul Culturii (Casa de Cultură a Municipiului Ploiești). Înainte de a se pensiona, a fost o vreme custode al Muzeului Memorial ”Nichita Stănescu”. Este invitat adeseori la acțiunile culturale din județ și la televiziunile locale.

Sushi și shagu-shagu

Profesorul ne propune un fel care ”merge consumat atât separat, cât și după alte mâncăruri. Iar invitatul nostru știe să aprecieze o mâncare bună. A fost în SUA, unde a gustat și bucătăria americană. Când vine vorba de bucătărie, nici Japonia nu este departe pentru Nelu Stan. El poate să facă oricând diferența între un sushi și un shagu-shagu, spre exemplu. Conștient de faptul că nouă ne lipsesc unele produse de care Japonia dispune, profesorul a preferat această rețetă simplă.
Pentru a mânca ce ne recomandă Nelu Stan, trebuie să ne asigurăm de o cutie de sprot (e un soi de pește, mă lămurește o colegă) afumat în ulei, ½ kg morcov, o linguriță vegeta cu gust de găină, un ardei gras (roșu, mare) și puțin oțet.
Se rade morcovul pe răzătoarea cea mai fină. Se taie ardeiul fideluță. Se amestecă totul cu uleiul din conservă și cu oțet (după gust). Apoi, se adaugă vegeta, în loc de sare (”Vegeta e mult mai recomandabilă pentru colesterol”, ne informează ofertantul). Se pune salata pe platou, iar peștele se așază deasupra, sub formă de roză. 

Pentru burlaci, la o cină romantică înainte de examene

Rețeta o știe de multă vreme, de la soția sa, Steluța. ”Dar Steluța nu mi-a divulgat sursa. Eu cred că e mama ei, care a fost o foarte bună gospodină și foarte talentată în arta culinară. Am participat la foarte multe mese de-ale lor, foarte bogate, și felul ăsta nu lipsea. E ieftin și nu trebuie să-l lași să <<zacă>> după preparare. Este la îndemâna oricui. Bună – totodată – pentru burlaci și pentru cei care n-au talent culinar. Aș încheia o masă cu felul ăsta adăugând câteva  <<feliuțe de camembert>>”.
La anii săi, Nelu Stan se prezintă foarte bine. ”Eu am un principiu: nu trebuie să te ridici sătul de la masă. Mai lasă. Dacă te îmbuibi, urmarea e că simți o oboseală și nu gândești bine.
Se poate consuma și în zi de post (când ai dezlegare la pește). Este recomandabil și vegetarienilor, dar și la mesele la care abundă carnea, pentru că îți ia greața. Mai mult, ajută la digestie. După cantitatea pe care am prevăzut-o eu astăzi, merge la o masă în doi sau în trei. E bună și ca o cină romantică și înainte de examene. Alungă emoțiile”.

Verificate în sute de ani

”Arta culinară? O apreciez ca pe orice artă, dar nu acesta este talentul meu. Am fost mai repede un degustător de vinuri bune și de feluri deosebite, dar nu am avut timp să gătesc, nicidecum să adâncesc această artă. Aș recomanda ca băuturi la felul meu o pălincuță sau o țuică  de 30-32 de grade. Avantajul acestui fel de mâncare este că se poate consuma oricând după prânz. Dacă simți puțină greață după celelalte delicatese, morcovul cu oțet ți-o spulberă”.

În încheiere, profesorul, grijuliu în ceea ce privește sănătatea prahovenilor, a ținut să le facă o recomandare. ”Dimineața, pe stomacul gol, luați o linguriță de miere amestecată cu puțin propolis și două măsline, pe care le veți înghiți cu sâmburi cu tot. Este rețetă pentru o sută de ani. De viață. O știu de la nenea Iancu, naist, cunoscut artist al Filarmonicii ploieștene. Ajută la regularizarea scaunelor. E o minune. Acestea sunt rețete testate în sute de ani. Le-am cules de la oameni care le-au folosit și au ajuns departe”.

                                                         A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                                    care și-a regularizat scaunul și și-a alungat emoțiile

Părintele Constantin Necula: Duminica aceasta ne atrage atenția că începem Postul Nașterii Domnului Hristos. Suntem, asemeni Magilor de odinioară, gata să urmăm Crucea-Stea și să străbatem Ținutul Postului și Aflării Pruncului Iisus Hristos. Un drum inițiatic, cum ar spune mulți astăzi, un drum al ascezei și al cunoașterii mistice, după cum ne spun de veacuri Părinții Bisericii. Pentru că de-acum mergem să împlinim Așteptarea care aduce Întâlnirea cu Iisus Hristos, Mesia-Hamașia Cel Așteptat.

Putem bănui că agonicul din drumul Ierihonului suntem fiecare dintre noi înainte de Întruparea Mântuitorului. Cât ar fi de religios un om Legii, al Vechiului Legământ, gesturile lui nu erau ale milei. Ele păreau simple împliniri de ritual, simple bifări de în pătrățelele unei obligații. Era o milă din obligație. Ceea ce ne cere Hristos este mila din iubire, mila creatoare, mila boierească. Domnul nu ne cere doar să împlinim un ordin dumnezeiesc, ci să avem un comportament dumnezeiesc – de îmi este îngăduit gândul – un mod de a fi în Hristos fără pretenții de vedete la margine de drum, pentru că trăim cu aproapele ridicarea lui și a noastră din șanțurile nemerniciei.

Interesant este că, îndată ce-i cere învățătorului să meargă prin viață și să împlinească mila aceasta iconizată de samarinean, Domnul se îndreaptă spre Betania de lângă Ierusalim, unde două surori, Marta și Maria, Îl întâmpină în casa lor de oaspeți. Una slujind la mese, alta ascultând cuvântul. Este echilibrul mereu prezent în viața creștinului între asceză și mistică, între postirea prin slujire și slujirea prin rugăciune. Surorile acestea, alături de fratele lor, Lazăr, vor marca lumea prin frățietatea lor ce umple pământul de un adevăr. Învierea omului este posibilă prin Întruparea lui Dumnezeu-Omul. De aceea este pusă aici Evanghelia. Să ne arate de ce e nevoie de Întruparea Domnului. Fără de El, pierim!

Sursa: tribuna.ro

Via doxologia.ro

    Sfinții Mihail și Gavril cântă și la Filarmonica ”Paul Constantinescu” Ploiești, iar doi dintre membrii cenaclului nostru sunt sfințiți pe afișul programului literar, Mihai Ioachimescu și Gabriel Comanroni.

Așadar purcedem numaidecât la înfruptarea cu deliciul emoției artistice. Lecția de poezie multiplă este susținută de către Luminița Bratu ( ”Meteora spiritului”- Florin Oprea Sălceanu), Ramona Müller (”Cine iese ultimul din țară”- Adrian Păunescu de la a cărui moarte pe 5.11.2023 s-au împlinit 13 ani), Emilia Luchian ( ”Afară-i toamnă” – Mihai Eminescu) și Doina Ofelia Davidescu (”Fericirea și absurdul”- Albert Camus, născut pe 7 noiembrie 1913).

Cele mai recente creații literare – poeme și proze scurte – Kati Rodica Enache (un poem inspirat  din versul lui Nichita ”aerul dintre coarnele cerbului”, dar dedicat lui Nicolae Labiș, pentru că la fel ca și Nichita Stănescu a iubit aceeași femeie), Livia Dimulescu (”Și tăcerea are umbra ei”), Emilia Luchian (”Trenul de dus”), Luminița Bratu ( ”Un nevăzător” despre Vasile Adamescu, un om  surd, mut și orb de mic, dar care a învățat să comunice prin atingere. Vasile Adamescu a fost unul din cele trei cazuri exceptionale de persoane din lume care reusesc să-și depasească deficeiențele, si să realizeze lucruri imposibile). Gabriel Comanroni scrie din ce în ce mai bine, exemplul este poemul ”doar poezia erupe fierbinte”. Emilia Petrescu ne citește ”Înger pe pământ”, iar Ilarie Adrian Frone ”Noaptea din urmă” și ”Plânsul bărbatului”.

”Cinefilonul” lui Mihai Ioachimescu aduce în prim plan pelicula Aferim! “Aferim!”, în regia lui Radu Jude, este un film istoric a cărui acţiune are loc în Ţara Românească a începutului de secol XIX. Un zapciu, interpretat de actorul Teodor Corban, însoţit de fiul său (Mihai Comănoiu) caută un rob fugar (Cuzin Toma). Aferim este un road movie, de pe cărările Valahiei, în 1835, ai cărui principali călători sunt zapciul Constandin (actorul Teodor Corban) si fiul său, Ioniță, ca dorobant (actorul Mihai Comanoiu). Aceștia pornesc pe urmele țiganului Carfin (actorul Cuzin Toma), care a fugit de la moșia boierului si stăpânului său Iordache (actorul Alexandru Dabija), căci avusese legături amoroase cu Sultana (actrița Mihaela Sirbu ), soția boierului, iar acesta își pusese în gând să îl pedepsească năpraznic.

Vremea veche de altădată ne este relevată de către Emilia Luchian într-o prezentare referitoare la lupta de la Kadesch, între hitiții și egiptenii.  ”În antichitate, în anii 1200 î.en., un car de război era echivalentul unui avion supersonic modern. 20 000 de soldaţi egipteni aveau să se înfrunte cu peste 20 000 de soldaţi hitiţi. La Kadesh avea să aibă loc ciocnirea dintre civilizaţii. Ambele imperii doreau să lupte pentru supremaţia asupra regiunii-tampon Amarru din Siria de azi, o zona comercială vitală.”

Seara peliculei cinematografice aparține regizorului Gabriel Comanroni, care ne prezintă ”Exit-Life”. Un cuplu tânăr trăiește sechestrat în propria lume virtuală, fără dureri, fără neplăceri. În această lume s-a născut online s-a născut fetița lor virtuală, Karina, care va împlini trei ani. Când placa de bază a PC-ului se strică, se dărâmă universul întreag. În lumea reală cei doi tineri au fetiță de 5 luni, care suferă de inaniție, de lipsa afecțiunii materne și a unei îngrijiri minimale. Mama este interesată doar de Karina, fata dincolo de granițele pământești. Pleacă la plimbare uitând-o pe Laura, fata de 5 luni acasă, copil care o stresa teribil prin plânsete și prin agitația specifică vârstei. Fetița era hrănită doar cu ceai. În cărucior crede că o are pe Karina. Pentru a face rost de bani cât mai repede, tatăl efectuează câteva curse de taxi prin intermediul unui prieten. Acesta îl sfătuiește să meargă de urgență cu Laura la spital, iar ei să consulte un psiholog pentru a reveni în lumea reală. Cuplul însă nu are capacitatea de a reacționa, stimulii senzoriali ai celor doi parteneri fiind activați doar în fața ecranelor de laptop. După îndelungi țipete și semne de alarmă, micuța Laura decedează. Anchetată, Anda Poenaru nu reușește nici măcar să-și identifice numele real, susținând că se numește Anabella. Viorel, tatăl Laurei, descrie cu lux de amănunte realitatea de dincolo,despre  lui investițiile financiare și luxuriantele insule în care poate trăi. Fiind însărcinată în 4 luni, Anda Poenaru este condamnată la inchisoare cu suspendare, pe când tatăl Laurei, primește șase ani de închisoare cu executare. Desprins dintr-un fapt real petrecut în Asia, filmul pune în evidență adicția folosirii tehnologiei, modificarea comportamentului și al funcționașității creierului uman în timp ce abilitățile sociale se pierd într-un registru virtual.

Filmul stârnește multe emoții mai ales în cadrul participantelor la vizionare, multe dintre noi fiind mame. Emilia Petrescu și Daniela Petroșanu, psihologi de profesie consideră că filmul ar putea avea un puternic impact în școli, dacă ar fi vizionat de către părinți și elevi, în cadrul orelor de consilere, datorită explorării graniței dintre ceea ce este real și ceea ce nu este real. Dependența de online creează o distanță mai mare atât între noi, cât și între cei mai apropiați nouă.

Seara se încheie cu urări de ”La mulți ani” pentru Gabriel și Mihai și de ce nu, pentru ”Entry-Life”, pentru că o viață avem!

Au participat: Emilia Luchian, Diana Petroșanu, Maria Bem, Adrian Frone, Cati Enache, Emilia Popescu, Livia Dimulescu, Chifu Leonida Corneliu, Dan Simionescu, Doina Ofelia Davidescu alături de sărbătoriții Mihai Ioachimescu și Gabriel Comanroni

Foto: Ramona Müller

Editor: Liviu Ioan Manole

@cenacluiilcaragiale @muzeuldesculpturămonumentalăcontemporanăinaerliber @asociatiaculturala24pharte

A consemnat Ramona Müller, secretar literar al Cenaclului ”I.L.Caragiale” Ploiești

sub egida  Asociației 24PHarte

Nu există patriotism fără patrimoniu

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 20230

Bucătăria arheologică

Butelia, pirostria și bibliografia

Marinela Peneș a fost șef secție istorie la Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova. Spirit vivace, inteligență brici, a înțeles ce dorim, mai ales că urmărește constant rubrica noastră. N-a stat prea mult pe gânduri și a început să improvizeze.

Cutia metalică

”De ce produs ordinar îi e dor unui arheolog izolat de zile, poate de săptămâni, pe un deal, între zidurile unei cetăți dacice, mai ales într-o zi de post, când ai mânca și pietre?”, se întreabă istoricul-arheolog.
”Stăm pe șantier de la minimum două săptămâni la două-trei luni. Trebuie să stabilim din capul locului că, în asemenea condiții, nu-ți vin toate la nas. Într-o bază de lucru, îți faci, totuși, câteva rezerve. După o zi de muncă, te întorci la bază care poate fi – mai rar – o gazdă. Verifici frigiderul improvizat dintr-o cutie metalică, să nu aibă acces musafirii nepoftiți, în general, patrupede: șoareci, câini etc”.
”Vă mai informez că la șantierul de la Budureasca avem lampă, nu curent electric. Așadar, mă-ntorc și verific rezervele strategice din rezervație. Constat că dispun – să zicem – de ½ pachet spaghete sau macaroane, ½ kg ciuperci (că toată săptămâna a plouat și le-a verificat și păzit… paznicul, care a mâncat deja de trei ori din ele, chiar crude, așa că nu mi-e frică să le folosesc), 100 grame margarină vegetală, 100 grame făină”.

Ligheanul minune

”La Budureasca, există o clădire care – de bine, de rău – se poate locui. La Târgșor, avem blocuri de desen, aparat foto, mai o haină, mai o șosetă. Pe lângă invocata cutie metalică, știu de la un bărbat, Vasile Băjenaru (Dumnezeu să-l odihnească!) din Fântânele, o altă improvizație de frigider, pentru păstrarea ciorbei, nu a supei, pentru că – se știe – supele se acresc mai repede. Trebuie să ne asigurăm un lighean înalt cu apă rece. Scufundăm oala cu ciorbă în acest lighean. Buuun! Îl acoperim cu un capac solid, pentru a nu avea acces amintiții musafiri nepoftiți. Se păstrează foarte bine ciorba  așa. Dimineața o dăm în clocot.
Sursa de foc în unele baze organizate e pirostria, când săpăm în neolitic (în siturile dacice), și butelia de voiaj, când săpăm în culturi ale străromânilor, începând din secolele V-VI până în Evul Mediu dezvoltat.
Vă mai precizez că muncitorii vin din sat cu cazmalele la spinare, dacă n-au unde să le țină, mâncare și apă. Pe unele șantiere săpăm noi brazde. Dacă nu avem posibilitatea să consumăm de pe brazdele noastre, apelăm la legăturile de verdeață și ceapă verde (ținute în frigiderul improvizat), pe care le avem de la ultimul drum făcut acasă”.

Cultura Ipotești – Cândești

După care, agreabila noastră invitată ne-a dezvăluit rețeta. Așadar: se fierb spaghetele sau macaroanele, se strecoară și se lasă la răcit. Ciupercile se fierb și ele, se strecoară și se toacă mărunt. La fel, verdeața. Se mai adaugă morcovi rași, o țelină tocată, ”că n-avem răzătoare”. Se amestecă totul cu macaroanele. Se pun două linguri de făină, praf de piper, un pic de apă, ca să le omogenizeze. Toată compoziția se toarnă într-o cratiță unsă cu margarină și tapetată cu făină.
Ne uităm peste bibliografia de specialitate și vedem cum se amenajau țesturile (cuptoare pentru pâine îngropate) în secolul VII, cultura Ipotești – Cândești (sec. V-VII după Hristos). ”Vedeți? Aveau imaginație strămoșii noștri.

Arheologie subacvatică

Apelăm și noi la imaginație, pentru că arheologii, confruntați prin natura profesiei cu multiple culturi, au imaginație bogată. Transformăm frigiderul pentru ciorbă în oală sub presiune. În ligheanul pentru ciorbă punem apă, scufundăm cratița metalică cu compoziția – atenție! – la nivelul apei, să nu intre apa în cratiță, că altfel o să ajungem să facem arheologie subacvatică.
Sigur că, dacă sunt pe aproape, se pot adăuga trei ouă bătute spumă și amestecate cu compoziția. Poate și un mezel sau mușchi, tăiat mărunt”.

Inspirație provincială romană

Așadar, se fierbe compoziția care, din cauza aburului, se întărește. ”Când termini butelia, ai pirostria. Dacă nu, ai bibliografia. Un arheolog care se respectă citește foarte bine, adică reconstituie etapele și conținutul produsului culinar, în acest caz”.
Alt risc: să fie compoziția prea densă. Fierberea trebuie să dureze trei sferturi de oră–o oră, la foc domol. Se mai completează din când în când apa din ligheanul metalic, nu din compoziție.
”După ce se ia de pe foc, trebuie răsturnată pe un platou sau un fund de lemn. Este de fapt o budincă de legume cu ciuperci. Liantul îl reprezintă pastele făinoase.

Gospodina poate să simplifice mult lucrurile și să reducă totul la o salată de spaghete cu ciuperci. Riscurile unei nereușite pot fi eliminate de orice gospodină pricepută, cu inspirație provincială romană, experiență de viață sau cunoștințe bibliografice culinare”.
                                                                               A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                                                                                 roman provincial

Sfântul Mare Mucenic Mina – 11 noiembrie

De origine egipteană, Sfântul Mina s-a născut aproape de Memphis, pe timpul împărăției lui Dioclețian și Maximian. Rămas orfan de copil, a ajuns în armata romană, dar s-a retras în deșert, pentru a se nevoi, după ce a fost dat primul ordin de persecuție a creștinilor.
Binecuvântat cu puterea de a face minuni, l-a întâlnit pe Sfântul Macarie Egipteanul care i-a spus să se întoarcă printre oameni, ca să sfârșescă pe câmpul de luptă, precum un ostaș. Întors acasă și mărturisind, fără ezitare, credința lui în Dumnezeu, Sfântul Mina a fost ucis, fiindu-i tăiate mâinile, picioarele și apoi capul.

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Cum să-ți asiguri o sănătate lungă și frumoasă

Prof. Gheorghe Văsii, antrenor zeci de ani la cluburi sportive din Prahova, antrenor emerit, urmează o dietă destul de severă. În conduita sa culinară, el are în vedere perceptele unui proverb chinezesc: ”Dimineața să mănânci singur, la prânz cu un prieten și seara să dai mâncarea dușmanilor”. Profesorul ni-l ”descâlcește”: ”Dimineața, omul pleacă la serviciu, unde trebuie să… muncească. Prin urmare, acest moment trebuie bine pregătit. După prânz, să te scoli în fiecare zi de la masă cu senzația că nu ești încă sătul. Seara, dacă stomacul este foarte încărcat, nu mai poți dormi. Dacă – totuși – mănânci, să mănânci cu două ore înainte de a adormi, pentru că sistemul nervos este ocupat cu mâncarea din stomac, iar digestia se realizează mai greu in timpul somnului”.

Cele trei reguli de aur

Profesorul ne-a enunțat cele două reguli de aur ale unei ”diete sănătoase”.

Prima regulă: să nu mănânci grăbit și să nu te uiți la televizor sau să citești presa în vreme ce mănânci.
Mâncarea trebuie să fie mestecată foarte bine. ”Mulți comit următoarea greșeală: dimineața mănâncă în mare grabă. Greșit! Eu petrec cel puțin o oră și jumătate la micul dejun. Dar pentru asta trebuie să mă trezesc dimineața devreme, cam pe la 5 și un sfert”.

A doua regulă: nu bea cafea pe stomacul gol și nu fuma, măcar dimineața.
Gheorghe Văsii ne-a prezentat apoi ”compoziția” micului său dejun ideal. ”Se ia un pahar cu apă ușor încălzită lângă flacăra aragazului, trei căței de usturoi tocați cu cuțitul, cât să-i înghiți ca pe pastile. Usturoiul m-a ferit întotdeauna de gripă, răceală și orice alte boli. Nu mai am stare gripală de 50 de ani și n-am avut niciodată concediu medical. După aceea, un morcov ras, care se consumă cu mare plăcere. Acesta este foarte bun și pentru vedere. Trebuie să ne asigurăm complexul de vitamine B6, care există în legume și granule de grâu. Grâul îl consum sub formă de tărâțe, pregătite special de cu seară. Punem tărâțele într-o cană și turnăm apă fierbinte peste ele, după care vor fi lăsate la temperatura camerei. Până dimineața, tărâțele se decantează. Consum apa din cană, care în acest timp s-a îmbibat cu vitamine, apoi amestec tărâțele cu lapte bătut. Beau de sting. Numai oamenii cu voință de fier pot urma această dietă”.

Apoi, urmează o cană de ceai neîndulcit, din plante medicinale. ”Toate plantele medicinale le culeg primăvara, vara și toamna de pe terenul pe care-l  am la țară, la Drajna de Sus. Ca plante, sunt recomandabile câteva floricele de coada șoricelului, sunătoare, coada calului, cimbrișor, gălbenele, cozi de cireș sau de vișin, tei. Ceaiul va fi pregătit ca infuzie. Beau ceai și în timpul zilei. Aș mai recomanda pentru micul dejun un ou la două–trei zile, o felie de caș, o bucățică mică de salam mai slab. Exclus băuturile alcoolice, cafeaua și țigările, măcar dimineața”.

A treia regulă: orele de masă trebuie respectate.
”Să nu mănânci grăsimi, să te ferești de sare. Un medic al antichității spunea: <<Ca să avem o sănătate lungă și frumoasă, trebuie să fii cumpătat – adică echilibrat – în orice>>”.

                                                                          A consemnat Leonida Corneliu CHIFU, tot mai suplu

După înfrângerea curuţilor (partida maghiară anti-habsburgică) la începutul secolului al XVIII-lea, se instalează şi în partea centrală a Transilvaniei administraţia austriacă. Stăpâni ai pământului din zonă rămân în continuare nobilii maghiari, dar peste autoritatea acestora se suprapune cea a statului austriac. Iobagii români ajung de multe ori să fie impozitaţi de două ori, prima dată de nobilul care îi era stăpân, a doua oară de statul austriac. În scurt timp, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul acestuia, deci într-o perioadă de numai 60 ani, impozitele impuse iobagilor români au crescut de câteva ori, ajungând la sume importante, foarte greu de suportat de către aceştia. În mod particular, în centrul Munţilor Apuseni, unde iobagii români erau supuşi ai fiscului austriac, iniţial impozitele erau mici, mai ales din cauza inaccesibilităţii zonei. Impozitele au crescut însă masiv după ce un dezertor de origine română din armata austriacă, Macavei Bota, după ce s-a adăpostit la românii din Munţii Apuseni mai mulţi ani şi a cunoscut zona în detaliu, fiind prins de autorităţi şi condamnat la moarte pentru dezertare, pentru a-şi salva viaţa, a denunţat faptul că românii din munţi sunt impozitaţi mult sub posibilităţi şi că de la ei s-ar putea stoarce sume de bani mult mai mari. Acest fapt a concentrat atenţia autorităţilor fiscale asupra munţilor, împovărând extraordinar de mult populaţia, care şi aşa trăia greu în condiţiile climatului aspru din Munţii Apuseni, contribuind în timp la adunarea nemulţumirilor şi a creat condiţii favorabile pentru răscoală.

La impozitele foarte mari s-a adăugat creşterea numărului de zile de lucru datorate nobililor sau statului de către iobagi. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le aveau din strămoşi, cum ar fi dreptul asupra pădurilor, care iniţial au fost ale lor, fiind luate de la ei prin înşelăciune de către nobili sau administraţia austriacă.

Pentru a-şi recâştiga drepturile pierdute şi pentru a cere uşurarea impozitelor, iobagii români din Munţii Apuseni au trimis în anii dinaintea răscoalei o serie de delegaţii către guvernul Transilvaniei de la Sibiu şi către Curtea imperială de la Viena cu petiţii prin care îşi arătau plângerile. Petiţiile au rămas fără răspuns în cele mai multe cazuri, iar delegaţii au fost arestaţi, bătuţi, amendaţi sau aruncaţi în închisoare, pentru că legile timpului interziceau iobagilor să se plângă. Horea însuşi a fost de patru ori la Viena cu petiţiile iobagilor, dar uşurările promise în urma depunerii acestor petiţii nu au fost semnificative în îmbunătăţirea situaţiei iobagilor români din Ardeal.

În vara anului 1784, având nevoie de soldaţi pentru războaiele pe care le ducea împotriva turcilor şi francezilor, împăratul austriac Iosif al II-lea a aprobat recrutarea unui număr suplimentar de soldaţi în regimentele de grăniceri din Transilvania. Aceste regimente serveau deja în luptă începând din anul 1778. Ţăranii iobagi înrolaţi în aceste regimente de grăniceri scăpau de iobăgie, primind toate drepturile unor cetăţeni liberi, având doar îndatoriri militare. Din cauza situaţiei grele în care trăiau pe moşiile nobililor sau ale statului austriac, un număr mare de iobagi s-a îndreptat spre centrele de recrutare. Nobilii îşi vedeau astfel direct ameninţate interesele, într-un mod grav, deoarece prin înrolarea iobagilor de pe moşiile lor pierdeau o importantă forţă de muncă gratuită şi deci o sursă importantă de câştig. Ei s-au opus plecării iobagilor lor spre înrolare, aceasta fiind scânteia care a declanşat răscoala iobagilor din anul 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

Iată cum descrie ziarul londonez “The Times”, la 31 ianuarie 1785, răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan:

Izbucnirea răscoalei

Pe data de 28 octombrie 1784, fiind zi de târg la Brad, judeţul Hunedoara, un număr semnificativ de iobagi se aflau în această localitate. Crişan s-a dus la acest târg şi s-a întâlnit pe ascuns, sub podul de peste Criş, cu ţărani din mai multe sate din Zărand, pe care i-a convocat la o întâlnire la biserica din satul Mesteacăn, în ziua de 31 octombrie, duminică.

În ziua de 31 octombrie 1784 se adunaseră la biserica din Mesteacăn 600 ţărani iobagi din Zărand şi din Munţii Apuseni. La întâlnire au venit Crişan şi Cloşca, Horea fiind bolnav nu a putut participa. Crişan le-a arătat ţăranilor o cruce de aur primită de la Horea, care i-ar fi fost dăruită acestuia din urmă de însuşi împăratul Iosif al II-lea odată cu o scrisoare prin care împăratul îi îndemna pe români să meargă să se înroleze în regimentele de grăniceri. Preotul din Mesteacăn a întărit cele spuse de Crişan, astfel că iobagii au pornit imediat spre Alba Iulia spre a se înrola în armată, pentru a scăpa de iobăgie.

Pentru a citi articolul complet vezi sursa: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Răscoala_lui_Horea,_Cloşca_şi_Crişan

În data de 2 noiembrie s-au împlinit 19 ani de la moartea Lucreției Jurj. A stat 4 ani în munți fiind partizan în Grupul Șușman din Apuseni. A fost condamnată de Tribunalul Militar Oradea la muncă silnică pe viață și a făcut 10 ani de închisoare politică.

Lucreţia a fost singura femeie care a făcut parte din Grupul Şuşman din Răchiţele. Avea 22 de ani în toamna anului 1950, când se alătura Şuşmanilor. De fapt îşi urma bărbatul, pe Mihai Jurj, care cu câteva luni mai devreme pornise pe drumul confruntării cu dictatura comunistă.

A îmbrăcat haina luptătorului anticomunist timp de patru ani. Au fost anii marilor greutăţi şi privaţiuni: ai fricii, ai foamei, ai frigului. A fost o perioadă în care Lucreţia şi Mihai au fost nedespărţiţi parcurgând împreună poteci nebănuite ale iubirii şi speranţei, ale curajului şi demnităţii, ale suferinţei şi credinţei. Se gândiseră că vor rămâne împreună în moarte şi dincolo de aceasta. Hotărâseră că nu vor ajunge vii în mâinile Securităţii pentru a nu putea fi torturaţi, necinstiţi şi mai ales separaţi unul de celălalt.
Cu toate acele vise îndurerate şi tulburătoare, Mihai şi Lucreţia, dar şi cumnatul Oneţ Roman, au fost capturaţi de trupele Securităţii în august 1954. Era o noapte de vară senină şi, aparent, cufundată într-o imperturbabilă linişte, iar cei trei intrau într-o şură aflată la marginea localităţii Sudrigiu (jud. Bihor).

Aşteptându-i de mai multe zile, Securitatea organizase o capcană prevăzută cu un puternic dispozitiv militar. Au urmat clipe teribile, în care, înainte să fie încătuşaţi, partizanii au fost supuşi unei brutalizări extreme. Lucreţia a fost lovită în cap, fiindu-i zdrobită o parte a craniului. Mihai era rănit grav, probabil prin împuşcare. Oneţ era supus unor agresiuni neînchipuite.
Noaptea aceea dramatică, avea să fie ultima pe care Lucreţia şi Mihai au trăit-o împreună. Rănit grav la cap, aflat în agonie, Mihai a murit la scurt timp după arest. Lucreţia a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă, iar Oneţ Roman era condamnat la moarte şi executat. După proces, Lucreţia a făcut 10 ani de temniţă grea. A „colindat” penitenciarele din Oradea, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Văcăreşti (închisoare-spital). Dincolo de greutăţile penitenciarului, de îmbolnăvirea gravă, marea tortură a Lucreţiei pare a fi fost legată tot de Mihai, anume de imposibilitatea de a obţine vreo informaţie sigură despre soarta acestuia. Trista certitudine a morţii lui Mihai, pe care Securitatea i-o ascunsese, o obţinea abia după 1964, odată cu eliberarea din închisoare.

Într-un final, Lucreţia Jurj a supravieţuit nu doar închisorii, ci şi comunismului. A mai trăit după 1989 aprope 15 ani. Au fost ani binecuvântaţi, buni şi rodnici. Ani care, în cazul Lucreţiei, au stat sub semnul bucuriei libertăţii recâştigate, dar mai ales sub acela al destăinuirii, al mărturisirii tragediei Grupului Şuşman. “Dorinţa mea, după Revoluţie, – povestea cu ochii înlăcrimaţi Lucreţia Jurj – o fost să fac cunoscut cine am fost noi, cei din Grupul Şuşman. N-am vrut să vorbesc atâta pentru mine, mai mult m-am simţit obligată să fac în aşa fel încât să ştie lumea de Şuşmani, de cei care o pierit. N-am vrut să rămână fără să se ştie cine o fost, de ce o fost fugiţi şi ce-o făcut.

Suntem datori să ne amintim de ei că, Doamne, mult o suferit. O fost vremuri grele să fii tot timpul hăituit de Securitate şi să umbli cu raniţa în spate după alimente, prin frig şi prin ploaie. Cât de tristă era viaţa aia, de om hăituit, fără să fi făcut nimic, numa’ că nu ai gândit ca ei. Că dacă ai fi făcut ceva, ai fi zâs: No, am făcut o faptă pentru care îmi merit soarta. Te-ai fi simţit vinovat. Am greşit, am făcut, acuma suport consecinţele, da aşa … Pentru ce? Că n-ai gândit ca ei? Că am vrut să fim liberi? Să ne exprimăm liberi?”.

Dr. Cornel Jurju

Via Caută Mântuirea

Editor: Liviu Ioan Manole

Rețete cu povești
(Prima ediție: joi, 1 iunie 2023)

1 kg arpacaș
3 litri apă (se mai completează eventual cu o cană)
700 g –1 kg zahăr tos
1 linguriță sare

3–4 lămâi (pentru coajă)
2–3 sticluțe sau 2–3 fiole esență rom
1 esență vanilie (fiolă)
1 kg nucă uscată în cuptor, decojită și pisată cu sucitorul sau sticla
200 g alune prăjite (nesărate) și date prin mașina pentru nuci
300 g pesmet de biscuiți (cernut)
Zahăr farin

Crucea de cacao

Se toarnă peste arpacașul (ales precum orezul) apa clocotită. Se amestecă timp de 2–3 minute, cu o lingură de lemn, până se separă toate impuritățile.
Se spală apoi cu multă apă caldă, până aceasta rămâne curată (”zic bătrânii că se spală în nouă ape”).
Se pune la foc mic, cu sare, amestecând din când în când, să nu se lipească grâul. Când acesta este aproape fiert, se adaugă zahărul tos.
După fierbere, se lasă până se răcește. Se acoperă vasul cu un prosop umed, ca să nu se formeze crustă și, în consecință, să se diminueze cantitatea de colivă.
După aceea, se frământă bine–bine, adăugând treptat coajă de lămâie dată prin răzătoare, esența de vanilie și alunele. Nu zahăr, pentru că acesta se topește și înmoaie coliva.
Se va pune coliva pe platou, va fi îmbrăcată cu pesmet, apoi cu zahar farin.
La final, se ornează, după gust (cruce din cacao, bomboane, jeleuri, jumătăți de nucă etc)

Câteva sfaturi pentru gospodari și gospodine

Rețeta ne-a fost prezentată de Domnica Sorescu, fost instructor la Cercul Militar, cunoscută cântăreață ploieșteancă de muzică ușoară, romanțe și cântece de petrecere (nu și de bocete), singura interpretă din Prahova câștigătoare a Concursului Național de Romanțe ”Crizantema de aur” de la Târgoviște. Succesul Domnicăi a fost consemnat în 1981. Îndrăgita interpretă a mai fost prezentă în cadrul rubricii noastre și s-a arătat tot timpul dispusă să ne sară în ajutor. Cum poți să mai ai o părere proastă despre umanitate când ajutorul îți stă neîncetat la îndemână?
Pentru ca treaba să fie cât mai bine făcută, Domnica Sorescu a ținut să completeze: ”Am observat că, mai nou, în anumite zone, coliva nu se mai îmbracă în pesmet. Nu-i niciun păcat, dar consider că este mai gustoasă cu pesmet”.
Trebuie pus întâi pesmetul, apoi zahărul, pentru că pesmetul absoarbe umiditatea din grâu și împiedică topirea zahărului.
După ce se răcește, lăsați-o descoperită.
”După ce se frământă cu toate cele, se pune pe platouri și se lasă la loc aerisit, uscat și rece, până a doua zi. Abia după aceea se îmbracă în pesmet. Trebuie frământată după ce s-a răcit, pentru că, dacă e caldă, esențele se evaporă”.

Crustă cu lapte

 Domnica nu lasă nimic să se piardă. Totul se refolosește. Invitata noastră a prevăzut soluții în cazul unor nereușite. De pildă, dacă nu reușiți sau ați uitat ce trebuie să faceți pentru a evita crusta.
”Când eram la bunica, mâncam multă colivă. Bunica nu o pregătea neapărat pentru anumite evenimente, ci ca pe o prăjitură. Cea mai bună. Dumneaei lăsa înadins să se formeze crusta, pe care o desprindea și o amesteca apoi cu lapte cald și, eventual, încă puțin zahăr. Era o minune”.

                                                         A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                                                         care a luat demult calea bisericii

Opera unora dintre ei este lucrare de geniu. Oare câți dintre poeții mari ai lumii și-au reinventat chiar și limba (nu doar limbajul), așa cum au făcut-o, nu de puține ori, poeții români? Ion Stratan a fost un astfel de poet: minunat, excepțional, cu un umor spontan greu de depășit. Aș defini esența tristeții sărăciei astfel: o țară fără poeți este o țară nu doar săracă. E-o țară sărmană. Să nu ni se treacă-n uitare poeții! Ion Stratan ar fi avut 68 de ani.

S-a născut la 1 octombrie 1955 în comuna Izbiceni, (județul Olt). A murit în mod tragic, sinucigându-se în apartamentul său din Ploiești, la 19 octombrie 2005. A absolvit în 1981 Facultatea de Limbă și Literatura Română a Universității din București. În timpul studenției a fost membru al cenaclului “Amfiteatru”, apoi al “Cenaclului de Luni” condus de criticul literar Nicolae Manolescu și al “Cenaclului I.L.Caragiale” din Ploiești. A fost redactor șef al revistei Contrapunct și bibliotecar la Biblioteca “Nicolae Iorga” din Ploiești. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București în ziua de 22 octombrie 2005, în vecinătatea nu foarte îndepărtată a poetului și prietenului său Nichita Stănescu, fiind condus pe ultimul drum de către rude, prieteni optzeciști și scriitori importanți contemporani. Avea doar 50 de ani. Ion Stratan a debutat în 1981 cu volumul de versuri Ieșirea din apă. A mai publicat: Aer cu diamante (în colaborare cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, 1982); Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983) Lumina de la foc (1990) Lux (1992) Ruleta Rusească (1993) Desfacerea (1994) O zi bună pentru a muri (1995) Cântă zeiță mânia (1996) Mai mult ca moartea (1997) De partea morților (Editura LiberART, Ploiești, 1998) Cafeaua cu sare (1998) Apa moale (1998) Crucea verbului (Editura Paralela 45, (2000) Zăpadă noaptea (2000) O lume de cuvinte (2001). A fost distins cu Premiul Fundației “Nichita Stănescu” (1990), Premiul Uniunii Scriitorilor (1993), Premiul “Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995).

photos © Dinu Lazar (la vernisajul expoziției mele foto – Galeria AAF din str. Brezoianu, București, 1983), Tudor Jebeleanu, Florin Iaru, Ioan Mihai Cochinescu și din arhive foto ale prietenilor poetului

Via Ioan Mihai Cochinescu

Editor: Liviu Ioan Manole

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Vrei să fii stăpânul lumii?

Consumă ”Cataif arăbesc”!

Dragoș Băescu a fost un apreciat profesor de înot. Tehnicianul, care a activat la CSȘ Ploiești, a antrenat vreo trei ani și ceva în  Egipt.
”Bucătăria arabă se aseamănă în multe privințe cu a noastră. Fripturile sunt înăbușite cu multă ceapă; peștele se pregătește cu sos tomat, gen plachie (utilizându-se și ceapă călită); se mănâncă și la ei sărmăluțe în foi de viță, umplute cu orez și – atenție! – stafide; cârnăciorii de oaie sunt la mare preț (mai ales când carnea este amestecată, printre alte condimente, și cu praf de scorțișoară); și lor le place piureul (dar când este amestecat cu cremă sau pulbere de fistic – ehe! – e altceva); rețeta preparării celebrei sarailii sau baclava este apropiată de a noastră. De fapt, numele prăjiturii vine din arabă. Ei îi spun ”bahlaiwa”. Deosebirea este că la ei foietajele sunt mici ochiulețe care plutesc într-un sos de miere și-s mai grase.
”De ce ne chinuiți, domnule profesor?”. I-am atras atenția tehnicianului că noi i-am solicitat o simplă rețetă culinară, nicidecum etalarea tuturor deliciilor arăbești, spre lungirea chinului unor oameni mai degrabă sărmani.

”Paralizie” și ”nebunie”

Dacă vrei să ”paralizezi” olfactiv și vizual, să intri într-o cofetărie arăbească, ne-a replicat Dragoș Băescu, după care a dat – în sfârșit – curs solicitării noastre.
”Pentru a obține cataiful (cuvânt arăbesc), preparați mai întâi obișnuitul aluat pentru clătite. Arabii obișnuiesc să pună în aluat și lapte de capră, dar nu este obligatoriu pentru noi. Apoi, asigurați-vă de o plită incandescentă. Turnați pe plită conținutul unei linguri din aluat. Imediat acesta se întinde, până se formează un disc cam de 10 centimetri în diametru. Cu o spatulă (metalică, desigur) întoarceți aluatul când devine ferm, dar înainte de a se rumeni. După ce devine la fel de ferm pe ambele părți, se ia și se depune pe o farfurie. Se servește ca atare, dacă nu sunt alte posibilități. Cel mai gustos este să fie uns cu miere sau cu smântânică dulce, peste care se presară și un praf de nucă. Înnebunești!”.

Visul lui Baiazid

Profesorul ne-a mai precizat că este un ”fel” specific lumii arabe și se mănâncă în special în perioada Ramadanului. ”Ei utilizează diferite forme. Preferă cataiful sub formă de steluțe sau semilună”.
”În perioada Ramadanului, n-ai voie să mănânci nimic de la răsăritul până la apusul soarelui. Acest cataif <turnat> în formă de semilună le dă arabilor sentimentul că sunt stăpânii lumii, ca-n visul lui Baiazid din <<Scrisoarea III>> a lui Eminescu. Poate Baiazid a consumat cataif”.

”miș-miș”

Cataiful arăbesc merge cu sucuri naturale de fructe. Arabii îl consumă de obicei cu ”miș-miș”, un suc de caise deshidratate, poame, pe care le taie mărunt cu cuțitul, apoi toarnă apă clocotită peste ele. Astfel se rehidratează și ”apar” ca un fel de suc natural cu pulpă. Se adaugă zahăr, scorțișoară și vanilie”.
”Sau – era să uit! – cu o citronadă de lămâi verzi. Se stoarce lămâia într-o cană (sau într-un vas mai mare, depinde de cantitatea pe care vrei să o prepari), se pune zahăr după plac, o lingură de lapte bătut și un cub de gheață. Se amestecă mult și bine. Rețineți: gheața se amestecă simultan cu restul, să simți cum se sparge în amestec. După care, se adaugă apă minerală, carbogazoasă sau plată, nu multă, pentru a nu dilua prea mult amestecul. La final, se rade puțină coajă de lămâie deasupra citronadei”.

                                                        A consemnat și consumat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                                    Stăpânul lumii (la nici două zile după consemnare)

VECHIUL ȘI NOUL ISRAEL

În Vechiul Testament există un fir alb al inspiraţiei divine şi un fir roşu al concepţiei materialist-umaniste-rasiale. Vechiul Testament începe cu deosebirea dintre Abel şi Cain şi continuă cu deosebirea dintre neamuri şi Israel. În Israel avem Legea Sfântă, dar avem şi viţelul de aur, avem răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu, proorocii au fost ucişi de evreii idolatrii, rasismul iudaic a pătruns în conceptul spiritual al Israelului.

Paralel cu firul roşu al ateismului şi rasismului iudaic, în poporul iudeu s-a remarcat şi firul alb al inspiraţiei şi harului divin, căci Israelului i s- au dat legăminte, lui i-a dat Dumnezeu Legea şi i-a dat Tora Făgăduinţei, i-a dat prooroci, i-a dat pe David, i-a dat conştiinţă mesianică, râvnă pentru cele sfinte şi minunate comuniuni cu divinitatea, încât a fost posibil să se nască Fecioara Maria, din neam iudaic şi să fie templu al Naşterii lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu.

Pe firul roşu însă, evreii nu L-au recunoscut pe Hristos. Ana şi Caiafa au polarizat poporul evreu în jurul lor şi L-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu. Evreii sunt blestemaţi şi scoşi din harul divin. Doar o rămăşiţă din Israelul iudaic intră în noul Israel. Oamenii tuturor neamurilor au primit har şi misiune de israeliţi.

Împărăţia lui Dumnezeu este dată oamenilor ce cred şi urmează lui Hristos, iar poporul iudeu a rămas ca o negaţie a istoriei, pe o poziţie antihristică. De două mii de ani ei militează pe firul roşu al istoriei lor fară Dumnezeu şi împotriva lui Hristos. Ei sunt duşmani ai tuturor oamenilor şi istoria lor trece din dezastru în dezastru, consecinţă a păcatului lor ateu-materialist.

Duhul lor negativ se găseşte în raţionalism, pozitivism, umanitarism, ştiinţifism, capitalism şi comunism. Ei vor să iudaizeze lumea şi în bună parte au reuşit. Ei nu-L au pe Hristos, deci Îl urăsc pe Hristos şi pe ei înşişi se consideră hristos. Ei se luptă cu Dumnezeu, se luptă cu toată lumea şi se luptă cu toată creştinătatea. Cutezanţa lor e impresionantă, dar şi înspăimântătoare apocalipsă. Opera lor în lume este catastrofală şi monstruoasă.

Tentaţia materialist-ateistă nu este strict iudaică, ea e general umană şi adesea ademeneşte şi pe creştini. Dacă evreii se constituie în mod conştient şi voluntar pe poziţie antihristică, mulţi creştini se situează pe poziţia de hristoşi mincinoşi. Un fir roşu apare şi în istoria creştinismului, alături de unul alb şi împotriva celui alb. Lupta dintre credinţă şi ateism se perpetuează până la sfârşitul veacurilor. Noul Israel cunoaşte epoci de înflorire şi epoci de decădere. În creştinismul primar au apărut Anania şi Safira, în creştinismul prigonit au fost mulţi apostaţi, mulţi au făcut din Iisus un om şi au negat dumnezeirea Lui.

Creştinismul bizantin a fost splendid, dar a şi capitulat în faţa lumii egoiste. Creştinismul roman a fost măreţ, dar nu a putut evita unele amprente imperiale. Renaşterea L-a umbrit pe Dumnezeu prin om. Reforma a derutat creştinătatea. Revoluţia franceză s-a închinat unei femei depravate, iar comunismul se subjugă materiei. Ateii de azi sunt unii creştini de ieri.

Omenirea se materializează, se mecanicizează. Creştinii au pierdut dimensiunea mesianică, în timp ce evreii pompează ateismul pentru a dizolva toată cultura creştină. Nu mai avem Dumnezeu, nu mai avem speranţa vieţii eterne, nu mai avem nădejdea vieţii veşnice.

Lumea e în mâinile lui Dumnezeu, dar ne întrebăm, cutremuraţi de răspunderi, ce fac oamenii? Vin ei în întâmpinarea lui Hristos? Mântuirea lumii trece prin credinţa oamenilor. În această perspectivă credem în misiunea noului Israel şi respingem iudaismul ca ateism antihristic.

Fiara apocaliptică ucide pe cei care spun adevărul. Cu toată gravitatea situaţiei, cu toate riscurile vom mărturisi adevărul, chiar de vom fi ucişi, căci răstigniţi suntem de multă vreme. A spune adevărul despre evrei nu este antisemitism, ci noi, creştinii, plini de iubirea ce L-a mistuit pe Hristos şi repetând-o în aceste vremuri tulburi, noi iubim cu adevărat poporul evreu şi ştim că numai prin Hristos este posibilă mântuirea lor. Tragedia evreilor este catastrofală prin solidaritatea întregului popor evreu cu Ana şi Caiafa. Strigăm deci tuturor evreilor în care mijeşte lumina credinţei, să părăsească satanismul, minciuna şi materialismul iudaic, să se încreştineze şi să se împace cu oamenii.

Aşa după cum este evident din toată istoria antică şi modernă că neamurile nu pot tolera să fie stăpânite de evrei, aşa le spunem şi noi: să se integreze în omenire. Dacă râvna şi energiile antologice de care dispun vor fi orientate în sensul sacru al revelaţiilor divine, atunci poporul evreu ar fi fericit, cerurile se vor bucura şi oamenii îi vor iubi. Rasismul lor este absolut, materialismul lor le este în fire, minciuna este centrul gândirii lor pocite şi cu cât vor insista mai mult pe aceste coordonate, pe atât dezastrul lor va fi mai crud.

Omenirea nu poate accepta nici tirania rasială a iudeilor, nici materialismul grosolan şi nici răstălmăcirea mentală a iudaismului. Prin decizia divină şi prin voinţa oamenilor, ei sunt sortiţi eşecului. Pieirea ta prin tine, Israele!

– Ioan Ianolide (“Deținutul profet”)

Editor: Liviu Ioan Manole

Regele Mihai I s-a născut la 25 octombrie 1921, la Sinaia. A fost fiul Regelui Carol al II-lea și al Reginei-Mamă Elena. A încetat din viață, în ziua de 5 decembrie 2017, la reședința privată din Elveția.

Principele Mihai a avut o copilărie fericită, înconjurat de dragostea familiei. La vârsta de numai 5 ani, devine Suveranul României, la decesul bunicului său, Ferdinand I. Timp de trei ani, regele-copil a domnit prin Regență, fiind însoțit în toate împrejurările de Principesa-Mamă Elena.

La 8 iunie 1930, Principele Carol a revenit în țară și a preluat tronul. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. În urmă abdicarii tatălui Sau, la 6 septembrie 1940, a devenit Regele Mihai I.

Din iunie 1930, dupa plecarea mamei sale în exil, Regele Mihai a rămas în grija tatălui său. A urmat cursurile unei școli organizate de Acesta la palat, alături de copii reprezentând toate colțurile țării și toate categoriile sociale. A devenit din ce în ce mai închis în sine și mai gânditor. Singurele săptămâni fericite erau cele petrecute la Florența, la mama sa.

În adolescență, Principele Moștenitor a urmat cursuri de sport și a inceput pregătirea militară. La vârsta de șaisprezece ani a devenit sublocotenent în armata română.

În timpul participării României la Cel De-al Doilea Război Mondial, Suveranul i-a îmbărbătat pe ostașii români care au luptat pentru reîntregirea țării. Nu a fost însă de acord cu depășirea liniei Nistrului. În ciuda refuzului Mareșalului Antonescu, la 23 august 1944 Regele a hotărât trecerea României alături de aliații săi tradiționali. Acest act de curaj a scurtat războiul cu 6 luni și a cruțat viețile a sute de mii de oameni.

Din 1944, Regele MIhai s-a opus din toate puterile instaurării autorității comuniste. În cele din urmă, a fost obligat să abdice la 30 decembrie 1947.

Exilul Regelui Mihai și al Reginei Ana a început odată cu revenirea de la nuntă din Atena. Au locuit până la sfârșitul anului 1948 la vila Sparta, locuința Reginei-mame Elena. Din 1949, Regele Mihai și Regina Ana s-au mutat la Lausanne și apoi în Anglia, unde au locuit până în 1956.

Pentru a-și câștiga existența, Regele și Regina au construit o fermă de pui și un mic atelier de tâmplărie.

Familia Regală s-a întors în Elveția în 1956. Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriană „Lear Jeats and Co”, la Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oraș de pe malul lacului Léman, la câțiva kilometri de Geneva.

În anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu „Lear”, iar un an mai târziu, a înființat o companie de electronică și de mecanisme automate denumită METRAVEL, pe care a vândut-o cinci ani mai târziu. Familia Regală a continuat exilul pe întreg parcursul Războiului Rece. După căderea comunismului, în anul 1989, regelui i s-a interzis venirea în țara natală până în anul 1997.

După anul 2001, Regele Mihai a militat pentru intrarea României în NATO și în Uniunea Europeană. Majestatea Să a încurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piață, păstrarea culturii naționale, respectarea adevărului istoric, respectarea și garantarea proprietății private, consolidarea statului de drept și a democrației în țară noastră.

Regele s-a întors la Palatul Elisabeta în anul 2001, după cincizeci şi patru de ani, în aceleaşi camere din care a plecat la 30 decembrie 1947.

Regele Mihai ne-a dat, după 1989, o lecţie de credinţă şi patriotism, precum și de destoinicie politică, ce nu seamănă cu nimic din zgomotul postdecembrist.

Regele Mihai a spus de multe ori că forţa, creativitatea şi identitatea românească au nevoie să fie unitare, că ţării noastre îi sunt necesare principiile de bază ale democraţiei, că un popor care nu îşi cunoaşte trecutul nu poate avea prezent şi viitor, că istoria nu trebuie reinventată după cum ne aranjează mai bine, că tradiţiile şi continuitatea noastră românească trebuie privite în faţă, şi nu puse între paranteze. De asemenea, Regele Mihai nu și-a iubit românii numai atunci când i-a fost la îndemână să o facă.

Lipsit de prerogativele de şef al statului, Mihai I nu a încetat să fie rege, aşa cum s-a legat în faţa celor două instanţe care au contat pentru el: naţiunea română şi Dumnezeu.

În 1997, la 30 decembrie, Regele Mihai citea un discurs în fața reprezentanților Parlamentului și Guvernului, la București, în care făcea o trecere în revistă a celor 50 de ani de exil și în care numea succesorul său dinastic. În anul 2007, la 30 decembrie, regele semna Normele Fundamentale ale Familiei Regale, care înlocuiau Statutul Familiei Regale din 1941. În anii 2008, 2009, 2010 și 2011, în ziua de 30 decembrie, regele a semnat documente de înființare a unor decorații regale, de reînființare a OrdinuluI Coroana României și de creare a Fundației Colecția Familiei Regale a României.

Dumnezeu a vrut ca regele nostru să trăiască o lungă și încercată viață. Ajuns la 95 de ani, Regele a avut, în martie 2016, o grea încercare de sănătate. Din momentul acela, Regele Mihai I nu a mai apărut în public, iar toate activitățile sale publice au fost preluate de Custodele Coroanei.

Regele Mihai a închis ochii la Aubonne, în Elveția, pe 5 decembrie 2017. Românii și-au condus regele pe ultimul drum, în ziua de 16 decembrie 2017, de la Palatul Regal din București la Curtea de Argeș, unde odihnește alături de regina sa, în Noua Catedrală Arhiepiscopală și Regală.

Sursa: https://casamajestatiisale.ro/familia-regala/istorie/regele-mihai/