Priviți fotografia.
Vedeți o mamă împreună cu fiica ei.
Numele femeii este Maria Plop și s-a nascut pe 14 septembrie 1927. Azi ar trebui să fie Ziua Națională Maria Plop.
Nu este așa, pentru că amintirea eroilor luptători anticomuniști se dorește astăzi a fi uitată.
Maria Plop, femeia aceasta uscățivă, îmbătrînită prea devreme, care ne privește grav și atât de intens dintr-o veche fotografie a fost singura femeie, membră a grupului de partizani anticomuniști din comuna Nucșoara, care a rezistat în munți de la înființarea lui, în 1949 până la 20 mai 1958, când s-a predat împreună cu fiica ei și a lui Toma Arnăuțoiu.
În cei 9 ani cât a fost membră a grupului, a îndeplinit misiuni similare cu ale bărbaților, s-a remarcat prin abnegație, curaj și spirit de sacrificiu, reușind să supraviețuiască celor mai grele situații și condiții de trai.
La 22 mai 1956, în ascunzătoarea de la Râpele cu brazi, a dat naștere fiicei ei și a lui Toma Arnăuțoiu.
La 20 mai 1958 Toma și Petre Arnăuțoiu au fost arestați, prin trădare.
Somată să se predea, Maria Plop a coborât din ascunzătoarea de la Râpele cu brazi țînându-și copilul în brațe.
A fost anchetată timp de un an de Securitate, chinuită, bătută și umilită. În urmă procesului a fost condamnată la muncă silnică pe viață.
Despărțită de copilul ei, fără să știe ce s-a întâmplat cu acesta, a decedat în închisoarea de la Miercurea Ciuc datorită condițiilor mizere de detenție.

Fotografia este făcută de Securitate, în ziua arestării sale. Avea 30 de ani.
Petrecuse ultimii 9 ani într-o peșteră, în creierul munților. Fără electricitate, fără apă curentă, fără nimic din ce noi astăzi luăm de-a gata. Vânată ca un animal sălbatic de forțele Securității.
Priviți-o! Priviți îmbrăcămintea femeii. Rochita fetiței. Peste doar două zile urma să împlinească 2 ani. Fara tort cu doua lumanari, intr-un beci al Securitatii, fara tata.
Priviți mâinile femeii pe umerii fetiței și încercați să înțelegeți acele momente.
Zbuciumul.
Lupta.
Sacrificiul.
Demnitatea…
Arătați această fotografie celor care spun că le e rușine că sunt români.
Învățați-i să stea în picioare.
Învățați-i demnitatea!
Nu suntem toți oi!
Nu toți plecăm capul, că să nu ne taie sabia!
Să ținem vie amintirea celor care ne-au învățat libertatea!
…
Nu mi-am putut opri lacrimile cand am scris acest text.
De ciuda si de neputinta.
Mi-as fi dorit ca atunci, in fata aparatului de fotografiat al securistului si in fata hienelor cu pistoale la brau, aceste doua suflete sa nu fie singure.
Mi-as fi dorit sa pot sa le apar. Cu orice pret.
Mi-as fi dorit ca presedintele Romaniei sa dezveleasca o alta statuie. Nu a unui guvernator.
Ci a Mariei si a fiicei sale, Ioana. Rochita fetitei e mult mai frumoasa decat catifeaua scumpa a guvernatorului de la Sibiu.
Priveste rochita.
Si nu uita…
(Text copiat)

Via Aurel Nișcoveanu

Etiopia

Etiopia este singura țară africană care are ca religie de stat creștinismul, fiind a doua cea mai mare comunitate ortodoxă după Rusia din lume.
Biserica etiopiana este principala instituție prin care se face alfabetizare, tara fiind una foarte săracă și fără resurse de a susține un sistem național de școli.
Cei 45 de milioane de creștini merg zilnic la biserica și jumătate din zilele unui an țin post.
Etiopia are propriul tip de calendar și propriul alfabet.

Aceasta țară este menționată atât în Biblie cât și în Coran.

Etiopia ,cunoscuta in trecut și sub numele de Abisinia ,este un vechi regat cu rădăcini în antichitate.
Etiopia este considerata a fi unul dintre leagănele civilizației mondiale, cu un patrimoniu și o cultură unica. Acest patrimoniu o deosebeste fata de celelalte țări africane.

Aceasta țară Etiopia este a doua din lume ,după Armenia ,care a declarat oficial creștinismul ca religie de stat(anul 333).

Prezenta creștinismului în Etiopia a contribuit ulterior la afluxul adepților care erau persecutați in Imperiul Bizantin la sfârșitul secolului al V-lea și la începutul secolului al VI-lea .Acești refugiați au adus cu ei preoți, cărți și articole bisericești, îmbogățind astfel temelia bisericii etiopiene.
Refugiații s-au răspândit în părți din nordul Etiopiei ,înființând scoli, biserici, mănăstiri, multe funcționând și astăzi.

Multi etiopieni consideră că au devenit creștini odată cu relatarea din biblie când Sfântul Apostol Filip a botezat famenul etiopian, relatata întâmplarea in cartea faptelor apostolilor.

De “crăciun” tradițiile lor sunt la fel de frumoase precum cele din Europa, oferind o viziune unica asupra acestei sărbători, într-o țară în care biserica creștină exista din secolul al IV-lea și a supraviețuit până în zilele noastre ,în ciuda evenimentelor prin care a trecut, fiind înconjurată de religii islamice și izolata de creștinii din întreaga lume. In aceste condiții creștinismul etiopian are anumite trăsături aparte, care determină existența unor obiceiuri diferite de a celebra anumite sărbători. Respectand vechiul calendar roman, sărbătoarea Nașterii Domnului are loc pe data de 7 ianuarie și se numește Ganna.
Deoarece în Etiopia exista multe influențe culturale și un număr de peste 80 de limbi.

Singura țară necolonizată din Africa .

Etiopia este țara africană cu cel mai vechi imperiu ,datând din vremea Regelui Solomon și a Reginei din Saba ,fiul lor, Menelik I ,inaugurând împărați etiopieni care avea să dureze până târziu ,în secolul XX(împăratul Hallie Sellasie a fost înlăturat prin lovitura militară în 1974).

Etiopia fiind cu sistem numeric propriu și alfabet datând cu mai mult de 2000 de ani, popor al cărui calendar propriu (cu 13 luni in an) se suprapune cu calendarul iulian ,popor a cărui limba proprie , Ge’ez, mai este folosită și astăzi, însă doar in limbajul liturgic.

O țară creștină într-o mare araba...

Etiopienii ,care au fost al doilea popor care a recunoscut creștinismul ca religie de stat după Armenia, au traversat ultimile 16 secole ca un bastion al Crucii ,izolați într-o mare de lume araba sau păgână. In acest moment în Etiopia sunt peste 45 de milioane de creștini ortodocși, a doua comunitate ca mărime după Rusia din lumea ortodoxă.

Creștinismul s-a trăit în cel mai autentic și intens mod cu putință ,la nivel de individ, de familie și de comunitate ,prin acceptarea vieții amare de zi cu zi ca nevoință intru mântuire ,ca și prin păstrarea nealterată ,în mod uimitor, a normelor morale și a ritualurilor primelor comunități creștine, aproape ca in Faptele Apostolilor.

Etiopienii se descalță la intrarea în locașurile de cult, urmând îndemnul lui Dumnezeu către Moise :”Scoate-ți încălțămintea din picioarele tale ,căci locul pe care calci este pământ sfânt!”
Au 250 de zile de post pe an pentru călugări și preoți, sau 180 de zile, obligatorii pentru toți.

Tara care adăpostește Chivotul Legii

Biserica Ortodoxa Tewahedo Etiopiana susține că este păstrătoarea Chivotului cu Tablele Legii dăruite de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai!
La Axum, în prima capitala a imperiului creștin etiopian, într-o zonă extrem de greu accesibilă ,se afla Catedrala “Sf. Maria din Sion”, alaturi cu o mica clădire cubica despre care se spune că adăpostește Chivotul Legii.
Nimeni înafara călugărului paznic(nici măcar împărații )neavând voie să privească la acest obiect sfânt!

Educația se face cu ajutorul Bisericii.

Bisericile și mănăstirile etiopiene au fost secole de-a rândul singurele centre de învățământ ,evident religios.
În prezent ,în Addis Abeba și în alte centre urbane ,s-a trecut și la învățământul de stat, dar învățământul bisericesc rămâne de baza in majoritatea comunităților rurale.
Copii merg să învețe la biserica de pe la 4,5 ani și până la 8 ani, când pot intra la școala de stat.

Etiopia este o tara cu creștini ce au arătat de-a lungul secolelor că prin smerenie, răbdare, sacrificiu, jertfa, bunătate și dragoste pentru Dumnezeu se poate ajunge la Iisus Hristos, pentru că doar prin Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu se poate ajunge la Tatăl Ceresc!
Sfârșit și lui Dumnezeu slava, Amin.

 ÎL MERITĂ ROMÂNIA DE AZI PE MIRCEA VULCĂNESCU?

“Cine mai e și Vulcănescu ăsta?!” “Dar, ce, mie îmi plătește Mircea Vulcănescu facturile?”
Sunt replicile a două dintre cadrele didactice de la fostul Liceu Mircea Vulcănescu din București, sătule de prea greaua moștenire a prea marelui geniu românesc al cărui nume îl purta unitatea lor de învățământ. O moștenire greu de dus într-o vreme în care Institutul Wiesel, Primăria Sectorului 4 și Inspectoratul Școlar al Municipiului București făceau presiuni pentru debarasarea de acest lest istoric, condamnat și exterminat de comuniști acum 65 de ani, și declarat interzis în spațiul public de urmașii acestora deveniți progresiști de factură occidentală. O moștenire stânjenitoare atunci când conștiința nu se poate ridica mai sus de nivelul pântecelui.
Astăzi, liceul în cauză poartă un nume anost, iar bustul de la intrare, realizat în anii 1990 cu contribuția unei profesoare generoase, se află exilat în sediul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, unde a fost salvat de o eventuală distrugere. Aici va sta, pentru a fi cinstit de orice creștin, până în ziua în care va fi repus, la loc de cinste, în liceul care va reprimi numele marelui savant.
Este imaginea definitorie pentru situația în care se află memoria Rezistenței anticomuniste în România anului 2024. O țară în care promovarea adevărului istoric și simbolurilor demnității românești în Istorie a rămas doar apanajul unor inițiative civice care nu fac compromisul cu teroarea corectitudinii politice.
Să vedem însă cum îl vedeau pe Mircea Vulcănescu doi dintre contemporanii săi: savantul Mircea Eliade și fostul deținut politic Ion Ianolide.
„Când au venit incercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase. În câteva zile, a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească cu aceeaşi senină fermitate credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amanuntul, aici sau altădată, viaţa pe care a trait-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii, ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie impotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii. Pentru că ştim cum a murit! lar ultimul lui mesaj în temniţă, adresat fiecaruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunaţi!»…”
(Mircea Eliade, Chicago, nov. 1961)
„Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: “Eu voi muri. Salvaţi-vă voi.” Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească, iar ei au continuat să îl pedepsească, până ce l-au ucis.
A fost un om cu caracter de diamant.”
(Ioan Ianolide, “Întoarcerea la Hristos”)
Nota: Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904, la Bucuresti.
A fost un geniu al culturii româneşti, una din cele mai strălucite inteligenţe ale generaţiei interbelice, economist, sociolog, filozof, scriitor, publicist, teolog și profesor de etică. Arestat și condamnat ca urmare a politicii regimului comunist de ocupație, de eliminare a elitelor politice autohtone, după 1946, a fost supus unui regim de exterminare, murind la
28 octombrie 1952, în temnița Aiudului. Mormântul său nu este cunoscut.
Autor: Florin Dobrescu, Fundatia “Ion Gavrila Ogoranu”

trist mă repet
‘n fiece an
nimic nu-nvăț
viață pe băț
false iubiri
neamintiri
risipire-nainte
mers îndărăt
apus violet
alb ghiocel
iarnă pe el

soare-ngropat
suflet tăciune
gând înnorat
arsă pășune
deșertăciune
eu cu mine
nu mă-nțeleg
cum să aleg
pe-altcineva
te-aștept pe tine
mult și bine

Amorena Minculescu

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Vă prezentăm astăzi cea de-a treia rețetă a Magdalenei Georgescu. Invitata noastră are această rețetă dintr-o carte ”care mie mi-a fost tare dragă și de ajutor când găteam. În prefață, m-am bucurat să găsesc menționat felul cum am văzut că bunica prepara coliva din grâu. Aveam o copăiță, și cu o greutate din piatră pisa grâul bine, apoi îl vântura. Așa făceau toți vecinii. Nu exista <arpacaș>”. 

Calupuri de gheață sau magazinul de pe strada Câmpinii

Să menționez și de bucuria cu care așteptam vara, era sezonul înghețatelor. Aveam o mașină de înghețată la care tata cumpăra de la subsol, de la hale, câte un calup de gheață, care se așeza între marginile de lemn și vasul de metal (în care se punea compoziția) și învârteam cam 2-3 ore, pe rând, cu fratele meu. Ieșea o delicatesă cum numai la bătrânul cu magazin pe strada Câmpinii găseai.

Ingrediente

• 200 ml apă
• 150 g făină
• 4 ouă
• 100 g unt

Se fierbe apa cu untură și puțină sare. Când fierbe în clocot, se adaugă făina,  amestecând foarte repede, până se îngroașă. Se lasă să se răcească până rămâne călduță. Se adaugă ouăle, câte unul, și se amestecă bine. Se pun în tava unsă, cu lingurița, grămăjoare ovale. Se mai fac și niște figurine în forma cifrei 2. Se coc la foc iute și apoi moderat, să crească frumos. Se face o cremă de vanilie. După ce s-au răcit, se taie în două cu grijă, să nu se rupă partea de sus. Se curăță, se adaugă crema de vanilie. Căpăcelul de sus se taie în două părți care se înfig în cremă, ca niște aripi. La mijloc, se înfige în cremă și figurina în forma cifrei 2, care va fi capul lebedei. Se pudrează cu zahăr vanilat.

                                          A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                                         locuitor lângă vechea stradă Câmpinii

 SEMNIFICAŢIA CREȘTINĂ A MĂRȚIȘORULUI

Mărțișorul care se dăruiește la 1 martie are la origine un substrat religios, dar care a degenerat cu timpul într-o simplă galanterie. După suirea pe tron a lui Constantin cel Mare și după ce a avut loc triumful Bisericii creștine, Biserica și-a manifestat de îndată rolul educator, care a sugerat împărțirea bisericii în interior în: pridvor, pronaos, naos, altar.

Pridvorul (care era înainte neacoperit) se numea înainte “locul de tânguire”, căci acolo așteptau oamenii care cereau să fie încreștinați. Actul premergător încreștinării era pocăința urmată de spovedanie. Posteau vreme îndelungată, se tânguiau cu glas tare asupra păcatelor lor, stăteau zile și săptămâni întregi în acest pridvor, chiar de era ploaie, zăpadă, vânt, până când preotul, care le cunoștea viața, le permitea intrarea în pronaos, intrare ce se face cu mare emoție, în hohote de plâns și bucurie, temându-se totodată că nu sunt încă vrednici de a se apropia de Sfânta Masă.

Ușa bisericii dintre pridvor și pronaos era făcută din două aripi, ca să simbolizeze Vechiul și Noul Testament. Numai prin cunoașterea lui Dumnezeu, proorocii Vechiului Testament și cunoașterea fiului lui Dumnezeu prin evangheliștii Noului Testament, puteau să fie pătrunși de sensul adânc al încreștinării lor. Pronaosul era “locul de ascultare”. Mai departe nu aveau voie să pătrundă. De acolo ascultau slujba și priveau săvârșirea slujbei, dar când începea Liturghia ieșeau afară: “Câți sunteți chemați ieșiți…”, adică cei chemați pentru creștinare acum să nu rămână, să iasă, căci nu sunt încă botezați. Când ajungeau la spovedanie, ca să fie recunoscuți față de cei ce încă nu se spovedeau, li se punea la încheietura mâinii ca o brățară, un șnur roșu, simbolul sângelui pe care Mântuitorul l-a vărsat pentru noi.

După un alt termen de vreme, erau admiși să intre în naos, numit atunci “stare laolaltă cu credincioșii”. Acum puteau aprinde lumânări, puteau săruta icoanele și, când au făcut dovadă de noua stare sufletească în care s-au îmbrăcat, erau împărtățiți. Ca semn că s-au împărtășit, li se lega tot la încheietura mâinii un șnur alb, simbolul sfințeniei.

Aceste două șnururi împletite, alb și roșu, erau purtate de cei spovediți și împărtășiți în toată luna martie, căci toate aceste acte creștinești se împlineau în această lună care cădea întotdeauna în Postul Mare, atunci fiind perioada spovedaniilor înainte de Paști. De aceste două șnururi împletite, credincioșii își atârnau o cruciuliță sau alte simboluri ale virtuților creștinești, ca inima (iubirea aproapelui), sau ancora (nădejdea), pe lângă cruce (simbolul mântuirii).

Cu timpul, simbolurile creștine și-au pierdut înțelesul și a rămas numai ideea, adică obiceiul, de a purta în luna martie o mică bijuterie numită mărțișor, adică: “bijuterie fără pretenție de valoare, căci este doar a lunii martie”. Tema micilor obiecte nu mai este crucea, ancora, inima, ci floare, figură, corabie, coșar, coșuleț, iepure, pasăre, plic, etc. Șnururile însă au rămas aceleași: roșul și alb. Nu s-au pomenit alte culori pentru că nu li se cunoaște punctul de plecare”

Olga Greceanu, “Mărturie în cuvânt și chip. Vocabular al credinței și vieții spirituale”

Credința în Dumnezeu a înălțat gândul omului spre cer. Ateismul i-a coborât cugetul înspre pofte, viscere și țărână. Creştinismul a unificat națiuni și popoare. Globalismul le dezbină prin ideologiile urii de „gen”, rasă ori clasă.

Stăpâni, sclavi și cetățeni liberi ai Mediteranei și-au luminat mintea, și-au încălzit inima și s-au lăsat șlefuiți după întâlnirea cu faimosul Logos întrupat în persoana lui Iisus din Nazaret. Biserica primară a fost spațiul manifestării darurilor celor care au contemplat înălțimea și adâncimea „minții lui Hristos” (Filipeni 2, 5).

Secole la rândul, simbolismul Crucii i-a adus laolaltă pe credincioșii din Sicilia, Creta ori Lampedusa împreună cu pelerinii din Egipt, Iona, Athos sau Gibraltar.

Creștinismul a încurajat arta picturii, muzica monodică sau corală, științele exacte, geometria, volumetria ori estetica liturgică. Bizanțul, mai întâi, și apoi lumea apuseană a dezvoltat arhitectura monumentală și toate meșteșugurile conexe, de la tâmplărie și sticlărie până la sculptură. Europa Christiana a fost matricea primelor simfonii, dar și locul unde s-a născut piața liberă. De la Grigorie de Nazianz, Augustin din Hippona, Simeon Noul Teolog sau Dante Alighieri până la R. M. Rilke sau Vasile Voiculescu, aici s-au scris autobiografii mistice, poezii, rugăciuni, incantații, romane sau capodopere literare fără egal.

Noi, poate mai mult decât alții, am căutat decența și excelența. Aflat sub asaltul violent al ideologiilor atee și globaliste, Occidentul încă mai este depozitar al instituțiilor clasice și al unei sensibilități morale atinsă de valorile Evangheliei.

Civilizația creștină este cel mai de preț dar făcut umanității.

Cu multe secole înainte de-a fi devenit membri ai UE, românii erau europeni pentru că erau creștini (și deveniseră creștini pentru că erau europeni).

PS: Imagini de la „Gala Conservatorilor” din Alba Iulia. Mulțumesc din inimă vorbitorilor și participanților! Ne vedem la Cluj în 17 martie. Detalii în comentarii.

Text și foto via Mihail Neamțu

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023)

Nu tu oboseală, nu tu stres, nu tu lipsă de timp!

Magdalena Georgescu a avut o copilărie ”obișnuită generației ’50-’60, o familie cu venituri medii, ca majoritatea celor din acele vremuri, oameni muncitori, mulți plecați de la sărăcia satelor, dornici de o viață mai bună, oameni la care nu am auzit niciodată de OBOSEALĂ, STRES, LIPSĂ DE TIMP, oameni care au adus fiecare câte ceva din tradițiile locului de baștină.

Străduța copilăriei

”Am copilărit pe o străduță, aproape de centru, cu oameni de omenie, buni vecini, care obișnuiau să se ajute”, ne mai povestește ”Magda”. Aveam portițe între noi, și când cineva avea ceva deosebit – prăjituri, o mâncare deosebită, fructe aduse de acasă – nu pregeta să împartă. Tata a lucrat în agricultură, bunicii proveneau dintr-o comună necooperativizată. Aveau livezi întinse de pomi fructiferi și creșteau cai și vaci. Cred că așa a rămas tata cu dorința de a crește și noi animale – păsări, porc, iepuri, porumbei -, de a avea curtea plină de pomi, din care aveam să pregătim gemuri și dulcețuri – micul nostru dejun -, vie din care pregătea vinul ce ne ajungea până la Paști. Ba… aveam și o afumătoare pentru pregătit șunca, mușchiul… Mama pregătea untura și osânza, pe care le păstra în ulcele de pământ, pentru prăjituri. Era faimoasă printre vecini pentru pateurile ei cu brânză sau carne!”, își încheie destăinuirea Magdalena Georgescu. Ex-ofițerul Stării Civile ne  propune pentru astăzi tot o rețetă veche: ”prăjitură în dungi”.

Blaturi

• 4 ouă
• 12 linguri ulei
• 12 linguri zahăr tos
• 1 ceașcă lapte
• 1 linguriță amoniac
• făină cât cuprinde
• coajă de lămâie
• puțină sare

Se amestecă totul bine, se pun făina și amoniacul, se face un aluat nu prea tare și se împarte în 8 bucăți. Din fiecare bucată se face câte o foaie care se coace pe fundul tăvii. Când sunt coapte, se umplu cu crema și se lasă la rece până a doua zi, când se taie și se pudrează cu zahăr.

Crema

• 2 pachete unt (sau unul unt și unul margarină)
• 4 linguri de făină
• 1 cană de lapte
• 1 ½ pahar zahăr farin
• 1 pachet cacao (sau 1 lămâie)

Se freacă pe foc 4 linguri de făină dizolvate în lapte, până se face o ciulama groasă, după care se dă la rece. Când se răcește, se amestecă bine cu crema de unt și se umplu blaturile.

Pentru crema cu cacao
         Se adaugă în crema de făină un pachet de cacao și 5-6 linguri zahăr tos, înainte de a o lăsa la rece. Când este rece, se amestecă bine cu crema de unt și se umplu blaturile.

Pentru crema de lămâie
       Crema de făină se amestecă cu cea de unt și se adaugă zeama și coaja de la o lămâie pentru a se obține o cremă puțin acrișoară, cu care se umplu blaturile.

                                                  A consemnat Leonida Corneliu CHIFU,
                                                                                                             cu dor de locurile de baștină

Pe 14 februarie 1921 se năștea la Nucșoara, județul Muscel, în prezent județul Argeș, Toma Arnăuțoiu – liderul grupului de rezistență anti-comunistă armată de la Nucșoara, numit și „Haiducii Muscelului”, format în 1949 împreună cu colonelul Gheorghe Arsenescu.

Grupul a fost sprijinit activ de mai bine de 100 de persoane, printre care si Elisabeta Rizea. Mulți dintre ei au fost arestați și torturați de autoritățile comuniste.

Locotenentul Toma Arnăuţoiu şi camarazii lui au rezistat în munţi timp de 9 ani.

A fost executat în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959, la Închisoarea Jilava.

 Sf. Cuvios Ioan Casian Romanul
 (Joi, 29 Februarie)

Condacul al 13-lea:

O, Sfinte Părinte Ioan Casian, nu ne lăsa pe noi, păcătoşii, care în neputinţe şi patimi cumplite ne zbatem, şi nu îndrăznim a căuta la faţa lui Dumnezeu din cauza fărădelegilor şi împietririi ce ne apasă, revarsă spre noi cu harul ce ţi s-a dat milostivirea dumnezeiască spre tămăduire, luminare şi înmulţirea dragostei întru slava Preasfintei Treimi, ca să cântăm cu mulţumire: Aliluia!

Sursa: Acatistul Sfântului Cuvios Ioan Casian

*Aflați mai multe despre Sfântul Cuvios Ioan Casian vizitând www.sfintiromani.ro

Sfinte Cuvioase Ioan Casian, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

 Dialog liric pe autostrada culturală

 ”Unde dragoste nu e, nimic nu e…”

În 24.02.2024,în Zodia Dragostei, sub semnul Cuvântului făuritor de frumos și declanșator de emoții, a avut loc la Sinaia un dialog liric. La invitația lui Codruț Radi, coordonatorul Cenaclului literar ”Lucian Blaga”, membrii Cenaclului literar ”I.L.Caragiale”- Ploiești, sub egida Asociației 24PHarte s-au alăturat colegilor de la Sinaia. Numeroși invitați de pe autostrada culturală  București – Brașov au oprit în stația regală, unde poezia și muzica folk au creat momente unice, speciale în cadrul mirific al Restaurantului Ramayana.

Au participat din partea Cenaclului ”I.L.Caragiale”: Ramona Müller, Ana Nedelcu, Doina Ofelia Davidescu, Luminița Bratu, Dana Brucăr, Emilia Luchian, Livia Dimulescu, Gabriela Petri și  Leonidas Chifu. Din partea Cenaclului literar ”Lucian Blaga” au participat: Anda Mihaela Miroiu, Isabela Bănică, Florian Bârsan,Gabriel Coandă, Petre Argeș Cristian și Codruț Radi (poezie). Momentele muzicale au fost susținute de elevii cursanți ai Cercului de chitară al Clubului Martha Bibescu din Comarnic – Teodora Denisa Fodac (14 ani), Tatiana Ignat (13 ani) și Alina Spurcaciu (18 ani) alături de Ioan Bănică, Florian Bâran și Eugen Petri (Ploiești). Invitați au fost Maria Bahna (Râmnicu Sărat), Carmen Tania Grigore, Cătălina Hașotti (Brașov), Diana Trandafir și Maria Dobrescu (Câmpina). Poeți de vârste diferite și stiluri diverse au adus un tribut iubirii, de Dragobete.

A consemnat Ramona Müller, secretar literar al Cenaclului ”I.L.Caragiale” sub egida Asociației 24PHarte.

Președinte – Ioan Vintilă Fintiș

Nu există patriotism fără patrimoniu

În perioada 9 martie – 2 mai 2024 Memorialul Revoluției din Timișoara, Memorialul Închisoarea Pitești și Muzeul Național Brukenthal prezintă expoziția „Fenomenul Pitești. Adevărata față a comunismului în România”. Expoziția itinerantă este bilingvă (română/engleză) și conține, pe lângă informații despre Fenomenul Pitești și cronologia represiunii din penitenciarul Pitești, obiecte originale din sistemul penitenciar comunist – mobilier de celulă, zeghe (uniforma deținuților) -, dar și fișe matricole penale, cărți poștale trimise de deținuții politic familiilor și fotografii inedite. În plus, curatorii au pregătit o secțiune dedicată deținuților timișoreni care au trecut prin Fenomenul Pitesti şi o zonă unde vizitatorii pot împărtăși gândurile și impresiile lor.
Vernisajul va avea loc sâmbătă, 9 martie, de la ora 12:00, la Memorialul Revoluției din Timișoara, Str. Oituz nr. 2B, Timișoara. Ziua de 9 martie are o însemnătate deosebită atât pentru istoria închisorilor politice, cât și pentru victimele evenimentelor din 1989, fiind Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989. Invitatul special al evenimentului este doamna Cornelia Fiat, vicepreședinta Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan, deportată, în copilărie, de regimul comunist. Din partea Memorialului Revoluției din Timișoara va lua cuvântul președintele Gino Rado și vor prezenta expoziția curatoarele Maria Axinte (fondatoarea Memorialului Închisoarea Pitești) și Andreea Corca (muzeograf în cadrul Muzeului Național Brukenthal).
Evenimentul nu este recomandat copiilor sub 10 ani din cauza violenței deosebite a subiectului prezentat.
Expoziția „Fenomenul Pitești. Adevărata față a comunismului în România” este un proiect al Memorialului Închisoarea Pitești în parteneriat cu Muzeul Național Brukenthal și cu participarea Penitenciarului București Jilava – Fortul 13. Expoziția prezintă cronologia acțiunii violente desfășurate de regimul comunist la Penitenciarul Pitești între 1949-1951. Cunoscută azi drept „Fenomenul Pitești”, „Experimentul Pitești” sau „reeducarea prin tortură”, această formă de tortură sistematică aplicată studenților anticomuniști avea drept scop principal obținerea de informații de la victime, ce foloseau la arestarea altor anticomuniști, însă violențele au dus și la distrugerea personalității victimelor, spre a le face incapabile de acțiuni de opoziție față de regim în viitor. Sinistra acțiune a avut loc la Pitești între noiembrie 1949 și mai 1951, unde peste 600 de studenți au fost supuși torturilor, dar a fost extinsă în alte penitenciare începând cu primăvara anului 1950, unde alte câteva sute de deținuți politic au fost torturați.

#eveniment #timisoara #expozitie #fenomenulpitesti

Via Memorialul Închisoarea Pitești

Prot. Hrisostom Filipescu

,,Iubiții mei prieteni, vă spun că nu este neapărat nevoie pentru a merge până la capătul pământului pentru a arăta cuiva o dovadă de iubire. Nu! Trebuie doar să iubim, să acceptăm acest lucru și să facem un mod de viață, căci iubirea împlinește, completează și adaugă. Dacă ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea și defectele. Dacă iubești pe cineva, îl iubești cu scăderile lui cu tot, cu patimi cu tot, cu răutăți cu tot. Dacă nu-l iubești, nu-l iubești nici cu calitățile lui, nu-l iubești nici cu virtuțiile lui. Sigur, fiecare dintre noi avem și virtuți, avem și scăderi, dar iubirea acoperă scăderile și completează acolo unde este nevoie de completat și pune în evidență acolo unde este ceva de pus în evidență. Dragii mei, eu nu știu ce iubire e aia care poate să renunțe! Când iubești pe cineva, nu-ți mai faci probleme, îl iubesti și-l duci în iubire, indiferent de cât de greu este drumul. Rabzi, înduri și iubești! Și când crezi că ai terminat de iubit, iubește din nou!

Cătălin Apostol și Florin Manole. Luni, 26 februarie, A. D. 2024. Cenaclul literar “I. L. Caragiale, ora 17 la Filarmonica” Paul Constantinescu “.
Asociația Culturală 24Pharte
Președinte Ioan Vintilă Fintiș
Muzeul De Sculptură Monumentală Contemporană

Nu există patriotism fără patrimoniu

Grafica Ana Nedelcu

Alex Ștefănescu (alternativ Alex. Ștefănescu; n. 6 noiembrie 1947, Lugoj – d. februarie 2024) a fost un critic și istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1977. Contribuția sa de căpătâi este Istoria literaturii române contemporane (1941-2000). În această lucrare, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor în 2005, autorul răspundea întrebării „Ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul regimului comunist?”. Aceasta analiză cuprinzătoare, incluzând toți scriitorii importanți din această epocă, împreună cu multe alte volume și articole de critică și istorie a literară, îl plasează pe Alex Ștefănescu printre cei mai importanți critici și istorici ai literaturii române, alături de George Călinescu, Eugen Lovinescu și Eugen Simion ori Nicolae Manolescu.