E simplu, nu-ți trebuie scheme teologice și nici să studiezi canoanele Bisericii.

Ca să fiți o familie ar trebuie să se întâmple cumulat cele de mai jos:

1. Uită-te în jurul tău când ești la liturghie și dacă nu știi nici măcar cum îi cheamă pe oamenii din jurul tău, nu ești într-o familie. Deși nici să-i știi numele nu este ajuns, ar trebui să fi vorbit cu el în viața ta de câteva ori, să fi schimbat câteva gânduri sincere, și să te fi bucurat că-l întâlnești acolo.
2. Uită-te în agenda telefonului acum și vezi câte număre de telefon ai ale celor din parohia ta și de câte ori le suni pe lună sau pe an. Asta îți va răspunde rapid cât de apropiat ești cu preotul și cu credincioșii din parohia ta.
3. Dacă în parohie vă întâlniți doar la slujbele bisericii și niciodată  în cadrul informal sunteți doar o adunare de oameni. Dacă vă întâlniți și la cateheze și discuții libere cu părintele, și la activități de voluntariat pentru problemele parohiei, și la muncă, și în excursii, tabere, și la cineva acasă, și la botezul unui copil, și la nunta unui prieten din parohie, și la un meci de fotbal, și la o ieșire în natură, și în concedii, atunci sunteți o familie.
4. Dacă în parohia voastră doar preoții vorbesc și credincioșii niciodată, atunci nu sunteți o familie, ci o adunare formală în scop religios. Dacă există cel puțin o ocazie pe săptămână sau pe lună în care preotul să vorbească public (nu la spovedanie) cu credincioșii deschis și să le afle gândurile, năzuințele și problemele și să se consulte cu ei, atunci ești într-o familie.
5. Dacă la Sfânta Liturghie la momentul sărutului păcii când se cântă la strana: „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită” oamenii se îmbrățișează (sau măcar își dau mâna) zicându-și unul altuia: „Hristos în mijlocul nostru! / Este și va fi!” atunci sunteți o familie. Sărutarea păcii este un gest de intimitate și de mare bucurie pentru cei ce trăiesc în Hristos, și arată unitatea noastră și bucuria de a ne aduna în jurul Domnului.
6. Dacă majoritatea credincioșilor din parohia ta se împărtășesc la fiecare liturghie atunci sunteți o familie. Dacă preotul acceptă ca oamenii să se împărtășească foarte rar și doar în cele 4 posturi de peste an, atunci nu sunteți într-o comuniune reală cu Hristos în fiecare duminică și sărbătoare.
7. Dacă după fiecare liturghie rămâneți împreună și luați masa sau măcar o gustare și mai vorbiți unul cu altul și vă mai bucurați unii de alții măcar jumătate de oră sau o oră atunci sunteți o familie. Dacă abia aștepți să se termine slujba și să ieși din biserică atunci nu te simți ca-n familie acolo.
8. Dacă în parohia ta preotul nu face cateheze biblice în mod constant, ca să cunoască toți măreția și frumusețea Dumnezeului nostru și a credinței pe care am primit-o, atunci nu sunteți o familie ci doar o adunare de oameni. Efortul constant de a-L cunoaște pe Dumnezeu ne apropie de El și unii de alții și ne ajută să conștientizăm în ce ne-am botezat.
9. Dacă poți împărtași motive de rugăciune cu cei din parohia ta, dacă vă purtați reciproc în rugăciune atunci sunteți o familie.
10. Dacă aveți în parohie grupuri speciale dedicat copiilor, tinerilor, familiilor, bătrânilor atunci sunteți o familie și arătați că vă interesează în mod real de fiecare în parte.
11. Sunteți o familie dacă preotul discută la predică despre probleme reale ale voastre azi: dependențele de telefoane, de calculatoare, de știri, de filme, de pornografie, de desfrânare, de alcool, de jocuri de norc, de droguri, de dorința permanentă azi de a avea confort și de a căuta plăcere, de problemele familiei, de divorțuri, de avort, de contracepție, de feciorie, de ce serviciu să ai și cum să trăiești, de tehnologie, de viața în Hristos în mileniul 3 nu doar despre cum a fost ea pe vremuri. Dacă preotul doar predică și atunci formal și ne ancorat în problemele reale ale voastre azi, sunteți o adunare de oameni fără scop și fără a se mișca ceva real în voi.
12. Sunteți o familie dacă aveți un păstor bun care vă ajută real să vă schimbați viața. O familie a lui Hristos are nevoie de un păstor bun, de la el începe totul. Ce înseamnă să fii un preot bun? E mult de discutat… dar în mod esențial înseamnă să cheme pe toți la potir și să-i înveți pe toți Cuvântul adevărului. Să încerci să le dai tuturor cât mai des Cuvântul Scripturii și Sfânta Împărtășanie. Oferindu-le Sfânta Euharistie și cuvântul Domnului din Biblie viața parohiei se așează pe o temelie bună. Dar nici asta nu este de ajuns… ci trebuie și trăirea preotului în Adevăr și Iubire, și exemplul lui personal. Dar este necesară și implicarea credincioșilor.

E clar că toate cele de mai sus aplicate deodată și abrupt nu vor aduce rezultatele scontate. Ci toate trebuie să fie într-o devenire, în timp, cu discuții, cu răbdare, cu rugăciune, cu singuri mici dar sigure. Preotul trebuie să întâmpine toate schimbările pe care le aduce în parohie cu cateheză continuă ca să explice credincioșilor că ceea ce urmează să facă are temei în voia și lucrarea lui Dumnezeu.

Familia Bisericii înseamnă să ajungem toți una cu Dumnezeu așa cum Domnul Iisus Hristos își dorește, dar acest deziderat se lucrează zilnic, și nu e ușor, dar nici greu. Măcăr să conștientizăm că nu suntem o familie și apoi toate câte vor urma vor fi în direcția schimbării bune.

Rar găsești parohii-familii în Biserica Ortodoxă Română, dar să nu deznădăjduim. Să punem început bun!

În general stăm ca străinii în biserici și venim fiecare pentru el, și ca să obținem ceva de la Dumnezeu și de la preot. Dar lucrurile ușor ușor se schimbă și la noi… ierarhii și preoții tineri vin cu alt duh de trăire și păstorire, mult mai potrivită sufletului omenesc, departe de formalismul care atât de mult răcește inimile.

Să cerem Domnului să facă familii din adunările noastre!

Să vorbim cu preoții noștri și să le spunem adevărul, acolo unde lucrurile nu merg bine.

Să facem fiecare ce putem pentru a mișca puțin lucrurile.

Nu e normal să vorbim de teologie înaltă și de învățăturile adânci ale Evangheliei lui Hristos dar noi să nu fi invitat măcar odată pe cineva din parohie acasă la noi.

Nu e normal ca preoții să ne cheme numai la masluri și acatiste și niciodată la discuții libere, la cateheze biblice, la întâlniri prietenești.

Până la a fi o familie să încercăm măcar să fim amici unii cu alții și apoi prieteni. A fi familie înseamnă cu mult mai mult!

Tu ce crezi? Parohia ta este o familie? Realizăm un sondaj la nivel național, răspunde și tu, dă click pe bannerul de mai jos:

Autor: Claudiu Balan

Sursa: https://ortodoxiatinerilor.ro/12-ganduri-ca-sa-ti-dai-seama-daca-parohia-ta-este-o-familie-sau-o-adunare-de-oameni/?fbclid=IwAR34kht7VHo33YTKXt0j4PMfvU62Ggukw8_rS-sN89s5jrbMCvP2nPx_13I

“Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie recunoscut pe stradă. Dacă era întrebat: “Sunteți Cioran?”, răspundea “Nu!”.

Mă tulbură să-mi amintesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns:
“Am fost!”.

Simone Boué

Asociația Culturală 24pharte
Cenaclul literar “I.L.Caragiale”
Muzeul De Sculptură Monumentală Contemporană în Aer Liber Ploiești

Nu există patriotism fără patrimoniu

Rețete cu povești
(prima ediție: joi, 1 iunie)

 Autoarea, pe numele ei Doina Ofelia Davidescu, este o colegă mai nouă în Cenaclul ”Ion Luca Caragiale”, care ființează sub egida Asociației Culturale 24 PH Arte. Ne-am îmbogățit cu ea la sfârșitul verii, în anul 2022. În anul următor ne-a făcut surpriza unui premiu I, pentru proza scurtă ”Endorfine”, la Concursul Internațional de Creație Literară, ediția a IV-a, din cadrul Festivalului Internațional de Arte/ Festival 4 Arts ”Dan Iordăchescu”, contribuind astfel, inspirațional, la titlul ultimei antologii a cenaclului, ”Neuroni și Endorfine.” Referindu-se la textele prezente în antologie, Florin Dochia  face o descriere succintă  a stilului colegei noastre: „Retorica descrierilor este acaparantă, creează iluzia prezenței implicite, cheamă la participare emoțională.” Poate că și cu rețeta de azi se va întâmpla la fel. Citându-l în continuare pe distinsul poet și jurnalist: ”Ce să vrei mai mult?”

”Ocoșul”

”Nu știu dacă ți-am spus… Fac parte din prima generație născută în Muntenia a familiei mele, de nord transilvăneni, din moși strămoși. Prezența pe aceste meleaguri se datorează unei situații oarecum hazlii prin care a trecut tatăl meu. În timpul celui de-al doilea război mondial, pentru că făcuse în perioada liceului planorism amator, a fost încorporat la aviație și a urmat cursurile Școlii de Zbor, primind la scurt timp brevet de pilot și grad militar. Dacă în permisiile fugare se bucura de mare atenție din partea domnișoarelor la balurile de caritate locale, după terminarea războiului, nu mai impresionau nici uniforma, nici gradele. La mare căutare deveniseră domnii studenți, Așa că, după un bal cu capete de domnișoare zulufate, întoarse către alții, și-a luat <zborul> spre București, a dat examen și a devenit student. În vacanțe, când revenea acasă și se mai întâmpla vreun bal, îți dai seama ce <ocoș> (mândru) era!”, deapănă nord transilvăneanca.

Lungi, secrete și sentimentale scrisori de pe front

Dar pe mama Ofeliei autoarei noastre cum a cunoscut-o și cucerit-o?, suntem curioși să aflăm. ”După cinci ani de studii a devenit inginer tehnolog de petrol, s-a căsătorit cu mama, ardeleancă și ea, pe care, în treacăt fie spus, o cunoscuse înainte de a se înrola și o curtase cu lungi, secrete și sentimentale scrisori pe toată durata războiului. Cum rafinăriile erau la Ploiești, au <aterizat> aici cu tot bagajul vocabularului ardelenesc, care, atenuat de anii studenției, se mai regăsea doar în chestiunile casnice, gospodărești”, ne lămurește interlocutoarea noastră. Dintre cei trei copii, doar ea ”a luat urma” tatălui, absolvind aceeași facultate a Institutului de Petrol-Gaze din Ploiești, la o distanță în timp de 33 de ani. ”Se pare că scurta tradiție s-a oprit, fiul meu optând și absolvind Ingineria și Managementul Sistemelor Tehnologice, la Universitatea Politehnică București”.

Zupă, porodici, poprici, gomboți și câte altele

”Iată de ce felurile de mâncare gătite de bunica paternă și de mama aveau denumiri ce vecinilor și cunoștințelor din <Regat> le păreau de neînțeles și de-a dreptul stranii. Eu de abia la școală mi-am dat seama că anumite feluri de mâncare își găseau corespondențe în Muntenia, dar denumirile lor, dacă nu stârneau râsul, erau considerate cel puțin exotice”. Și Ofelia ne dă câteva exemple: Zupă (Supă), Zamă de curechi (Supă de varză), Curechi umplute (Sarmale cu carne). Roșiile erau ”porodici”, ardeii erau ”poprici”, tocana de orez cu ardei și roșii era ”lecso”, un anume fel cu tăiței de casă, era ”de-a luate părgălite”, găluștele cu prune erau ”gomboți”. Și mă opresc ca să nu devin plictisitoare, căci aș putea continua să te uimesc cu alte denumiri nemaiîntâlnite.”

Inspirate foarte mult de ”bucătăria imperială”, în special de cea maghiară, majoritatea preparatelor erau dulci. ”Smântâna era aproape nelipsită. Erau aromate cu pătrunjel și mărar, singura picanterie era poprica iute sau puțin piper.” În meniu nu existau ciorbe acrite cu borș, doar cu ”moare de curechi”, adică zeamă de varză murată, dar și acelea puține. ”O bună parte a rețetelor a fost asimilată cu denumirile originare, unele românizate caraghios.”

Unde ești, copilărie, cu supica ta cu tot?

În acest moment, tonul Ofeliei devine ușor elegiac: ”Dacă demult poveștile bunicii dădeau culoare fără seamăn copilăriei mele, acum când pronunț sau reaud cuvinte ardelenești, de care m-am dezobișnuit destul de greu, le simt ca o mângâiere a oamenilor dragi care nu mai sunt de mult. Dorul mă poartă în fiecare an pe meleagurile iubite.”

Pentru a nu o lăsa pradă tristeții, îi propun să revenim la feluri de mâncare și rețete… Nu se lasă mult îmbiată. ”Singura pe care o refuzam era supa de salată! Felul adorat se numea <supă de vișine> (meggyleves în maghiară). Să nu râzi!… Da, da, vișinele verilor puteau ajunge în prăjitură, dulceață, compot, vișinată, sos la rasolul de vită dar și în supă!”.

După desert, endorfinele

Dar felul ăsta are oareșice virtuți curative?, ne și o întrebăm. ”Nu cred că acest preparat să aibă însușiri și efecte ascunse, în afara vitaminelor și mineralelor conținute de vișine și a gustului delicios (desigur, mai ales pentru ardeleni) dat de adăugarea smântânii, ne lămurește Ofelia și adaugă: ”În mod sigur nu merge cu pălincă înainte! Pot să-ți mai povestesc cum au primit această supă câțiva dintre colegii mei de facultate, într-o zi de început de vară (eram în sesiune), când au trecut pe la mine. Cum era ora prânzului, i-am invitat la masă. În fața supei s-au blocat. <Noi așa ceva n-avem curaj să mâncăm! Poate după felul doi, la desert>.  Ceea ce s-a și întâmplat. După șnițelele cu piure de cartofi, au degustat-o cu încântare nedisimulată. Deci de ceva endorfine, la final, tot au avut parte. Cu puțină dezamăgire trebuie să recunosc că și fiul meu tot la desert o preferă, se vede că e doar pe jumătate ardelean.  Revenind la rețetă, cam despre așa ceva e vorba”:

Ingrediente folosite pentru 4 porții:

  500 g vișine
  50 g zahar
  10 g amidon sau o linguriță de făină
  1 l apă
  1 felie lămâie
  150 ml smântână
  un praf de sare
  5 cuișoare
  1 baton mic de scorțișoară
  ½ baton de vanilie

Dacă-i musai, musai!

Preparare. Se spală vișinele, se curăță și se scot sâmburii. Se pun la fiert într-o oală cu apă, se adaugă sarea, batonul de scorțișoară și o jumătate baton de vanilie. Când fierbe se adaugă  zahărul, 1 felie de lămâie și se amestecă ușor. După cam 5 minute de fiert la foc mic, se adaugă amidonul sau făina bine amestecată cu smântâna, dar nu înainte de a scoate felia de lămâie, batonul de vanilie și cel de scorțișoară. Se amestecă cu grijă să nu strivim vișinele și se mai fierbe la foc mic 5 minute, sub capac. Se lasă să se răcească. Supa se servește călduță cu o frunză de mentă verde deasupra, ca decor.
”La vară te invit la o degustare! Știu că nu te omori după dulciuri. Aceasta e acrișoară, nu încape refuz. Așa că-i musai!”.

Este imposibil să reziști unei asemenea invitații. Și de ce ai rezista? Tentației de a degusta o delicatesă culinară nemaîncercată până acum i se adaugă farmecul irezistibil al invitatei rubricii noastre. Dar totodată mă încearcă un sentiment de tristețe. Fac repede o socoteală și observ că suntem abia în februarie. Deci mai am de așteptat luni bune până să simt gustul supei ăleia. În aceste clipe, gândul mă duce la un cântec al lui Mihai Constantinescu, pe care l-am ascultat prima dată pe când eram un imberb licean. ”Atuuunci aș vreaa să vinăă din nou vaara”, zicea la refren interpretul, pentru a se întreba, la final: ”De ce doar o dată e vară pe an?”. Chiar așa: De ce doar o dată e vară pe an? Eeeeh…! Nu-mi rămâne decât să mă resemnez și să număr zilele până la coacerea vișinelor.

              A consemnat Leonida Corneliu Chifu,
                                      viitor planorist ocoș septuagenar,  visând la Ofelia și la supa ei de vișine

După aproape două săptămâni de la dubla sa alegere ca domn al Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza a hotărât să plece de la Iași spre București, unde avea să sosească la 8/20 februarie 1859, scrie Agerpres.

Ședința cenaclului începe cu un moment de reculegere în amintirea poetului ploieștean Martin Culcea (26.02.1955-27.01.2021), de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc 3 ani. Florin Manole ne citește din versurile poetului, trimise colegilor de cenaclu de către soția acestuia.

Cele mai recente creații aparțin Luminiței Bratu, Emiliei Luchian, Rodicăi Enache şi Ofeliei Davidescu. Mihai Ioachimescu ne prezintă filmul “El Carito”(2021). Emilia Luchian ne oferă perspectiva relației dintre poezie și muzică, precum şi condiția existenței “prințului poeților”, Pindar. Ana Nedelcu ne citește un poem scris de către Nenea Iancu, patronul spiritual al cenaclului nostru. Omagiindu-l pe Ion Luca Caragiale, de la a cărui naștere s-au aniversat 172 ani, Ramona Müller îi consacră un sumar analitic al operei și personalității sale.

„Arma” pe care Caragiale a folosit-o cel mai des în scrierile sale a fost ironia. Adept al inculturii și a incapacității de a gândi, marele dramaturg a reuşit să surprindă cel mai bine în personajele sale spiritul carpato-danubiano-pontic. Nenea Iancu este prezent în România zilelor noastre aproape în orice situație socială și cotidiană.

Casa memorială Ion Luca Caragiale este situată pe DN 72 Târgoviste-Ploiești, în localitatea care poartă numele marelui scriitor român. Caragiale s-a născut în comuna Haimanale din județul Prahova. Astăzi comuna se numește I. L. Caragiale și face parte din județul Dâmbovița. Casa memorială nu este cea în care a trăit dramaturgul. Clădirea construită în stil rustic pune în evidentă documentare, mărturii scrise, obiecte personale și fotografii din viața marelui publicist născut la

Haimanale. Nonconformist, văzând că în România valoare sa literară nu este apreciată, Caragiale a hotărât la un moment dat să devină cârciumar. A deținut mai multe berării în București și în gara de la Buzău, dar toate s-au dovedit a falimentare. Fiind o fire destul de îngăduitoare, Caragiale nu își lasă niciodată prietenii să îşi achite consumația. Scriitorul se trezește peste noapte bogat ,moştenind de la rude o avere strânsă tocmai din teatru, băutură şi mâncare. Atunci se hotărăște să părăsească țara definitiv în 1905, stabilindu-se la Berlin.

Florin Manole ne prezintă eseul “Rigoarea creației poetice dincolo de inspirație. Paradisul sădit de Eminescu în limba română”, după o idee de H. R. Patapievici.

”Ce înseamnă, de fapt, a studia manuscrisele? Înseamna a urmări permanent gândirea lui Eminescu și a sesiza preocuparea continuă a luării în posesie a lumii, dar a o explicita (deci nu a o înfrumuseța etc.) dintr-o perspectivă universală. Vizibilă de oriunde, în felul unei persoane de a o vedea, scoțînd la iveală adevarul pentru oricine urmează calea poetului. Altfel spus, vulgarizând cumva, artistul are o privire globală, dar nu o privire „globalistă”, deoarece el nu impune decât adevărul persoanei sale. Care devine valabil și incontestabil (chiar dacă nu este real).”

A consemnat Ramona Müller

Cenaclul literar “I. L. Caragiale” își desfășoară activitatea sub egida Asociației Culturale 24PHarte
Președinte Ioan Vintilă Fintiș
Secretar literar Ramona Muller
Nu există patriotism fără patrimoniu

fum de tămâie –
pe albastrul icoanei
un fluture alb

Rețete cu povești
(Prima ediție: 1 iunie 2023) 

Luminița Bratu:
Pentru dimineți (mai) frumoase 

            ”Întotdeauna când se apropia vreo sărbătoare importantă sau se anunțau musafiri, mama mea își lua o perioadă de timp cât se poate de confortabilă pentru a pregăti bucatele, dar mai ales desertul”, afirmă poeta Luminița Bratu, membră a Asociației Culturale 24Pharte.

Ia gogoașa vanilată!

           ”Am nevoie de timp să merg la piață să cumpăr tot ce-mi trebuie pentru prăjitură”, spunea mama. Apoi răsfoia caietul cu coperte negre din vinil în care avea scrise – ”cu inconfundabilul ei scris caligrafic – sute de rețete primite de-a lungul timpului de la prietene sau colegele cu care se întâmplase să lucreze. Se întreceau în a aduce la birou prăjituri de care se bucurau împreună și se aplaudau reciproc pentru savoarea acestora.” Uneori îmi spunea: ”Am poftă de niște gogoși” și nu trecea mult până mă invita să mâncăm împreună din gogoșile ei vanilate și abundent pudrate cu zahăr farin. Alteori făcea faimoasa plăcintă cu brânză în care echilibra perfect cantitățile de unt topit și smântână astfel încât umplutura rămânea însiropată și delicioasă până a doua zi.
Clătitele cu dulceață de vișine, cornulețele fragede cu nucă, cozonacul sau checul se aflau cel mai des pe masă duminica sau la sărbători. ”Mamei mele îi plăcea mult să gătească, dar era și foarte pretențioasă. Toate ingredientele trebuia să fie de cea mai bună calitate, ouăle neapărat de casă, nucile de la țăranii din piață, făina 3 zerouri, batonul de vanilie proaspăt, lămâile parfumate, gemul făcut de ea în casă.”

Fără roboți sau dibăcie, răbdare, bucurie

            Mama nu avea niciunul din roboții de bucătărie pe care îi folosim noi astăzi. ”Făcea totul manual, cu dibăcie și răbdare, dar mai ales cu bucurie, așa încât finalul era întotdeauna un succes. De Paști și de Crăciun, după ce scotea din cuptor cozonacii rumeniți, ne invita să-i gustăm așa, fără să mai așteptăm să se răcească.”

Deodată, tonul Luminiței devine mult mai nostalgic. ”Astăzi, când îmi amintesc de toate aceste lucruri parcă îmi pare rău că nu i-am moștenit talentul.” ”Tu să înveți”, îi spuneau amândoi părinții. ”Lasă, că la bucătărie am eu grijă”, o asigura mama.
”Uneori, cuprinsă de nostalgie, mai bag și eu în cuptor din când în când o plăcintă cu brânză sau niște ștrudele cu mere, dar oricât m-aș strădui, ele nu au gustul acela special, inconfundabil și reconfortant ca cele făcute de mama. Și poate pentru că nimic nu este întâmplător, (nu cu multă vreme) înainte de a pleca la CER, într-o Sâmbătă a Moșilor de Vară a anului 2011, mama a pregătit  minuțios și cu drag o complicată prăjitură cu ciocolată și glazură din gălbenuș și zahăr pudră, pe care urma să o împartă în numele celor plecați dintre noi. Am dăruit-o însă eu, pentru sufletul ei, celor care au venit să-și ia rămas bun.”

În încheierea acestei povești Luminița ne propune o rețetă delicioasă de lemon cake, care, odată preparat, ”vă poate face dimineața mai frumoasă alături de o ceașcă de ceai sau cafea.” 

Lemon cake

Blatul:

225 g unt la temperatura camerei
225 g zahăr
225 g făină
4 ouă
coaja rasă de la o lămâie galbenă
1 plic de praf de copt
2-3 linguri de semințe de mac

Siropul:

100 ml de apă
200 g zahăr
zeama de la două lămâi galbene

Mod de preparare

Încălziți dinainte cuptorul la 180°C. Într-un bol mixați sau bateți cu telul untul și zahărul până devin o compoziție cremoasă și aproape albă. Încorporați ouăle unul câte unul și amestecați până când compoziția devine omogenă. Adăugați coaja rasă de la o lămâie galbenă și amestecați în continuare. Amestecați făina cu praful de copt și semințele de mac. Adăugați-le apoi peste compoziția de mai sus. Amestecați totul ca pe un aluat.
Tapetați cu hârtie de copt o tavă de cozonac și coaceți compoziția la 180°C timp de 40 minute. Încercați în mijlocul aluatului cu o scobitoare și, dacă scobitoarea iese curată, înseamnă că prăjitura este gata. În timp ce prăjitura se coace, pregătiți siropul. Într-o cratiță mică, la foc mic, amestecați apa, zahărul și zeama de la două lămâi și fierbeți timp de 5-10 minute.

”Imediat ce scoateți prăjitura din cuptor, înțepați-o cu o furculiță pe toată suprafața și turnați deasupra siropul. Acesta va fi absorbit de prăjitură. Este important ca prăjitura și siropul să fie fierbinți. Lăsați la răcit. Când s-a răcit, scoateți prăjitura din tavă. Poftă bună!”

                              A consemnat Leonida Corneliu Chifu, mult mai matinal,
                                 pentru a consuma și savura din vreme complicata prăjitură a mamei Luminiței Bratu

  Fată pe fotoliu, ulei pe pânză, 2018 – Didier Lourenço, Spania

Tineri căsătoriți la Antanananarivo împreună cu preotul creștin ortodox Leons Theodore Randrianaivoson cel care a oficiat căsătoria, ianuarie 2024

Basarabeanca Martina Meola, cea mai mică elevă a celui mai prestigios conservator din Italia // FOTOREPORTAJ

Martina a devenit cunoscută după ce a participat la show-ul „Românii au talent”.

Joi, 1 septembrie, Martina a cântat câteva piese cu ocazia lansării de carte a maiestrului Eugen Doga, „Viața mea așa cum a fost să fie”, editura Cartier, pe care o puteți găsi la târgul de carte Bookfest din aceste zile. Deși Eugen Doga a lipsit de la evenimentul care a avut loc la Muzeul Național de Literatură Română „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău, din cauza unei deplasări peste hotare, Martina a fost cea care a încântat publicul cu operele maestrului Doga, dar și a compozitorului Marian Stârcea.

După eveniment, Martina ne-a mărturisit că pleacă să-și continue studiile în Italia, cea de-a doua casă a copilei, de unde este tatăl său.

„Recent, am fost admisă la Conservatorul de Muzică „Giuseppe Verdi” din Milano, secția de „Tinere talente”, unde voi fi cea mai mică cursantă. Sunt bucuroasă că am avut curajul să dau examen la conservatorul din Milano, dar totodată mă simt tristă că plec, pentru că aici am crescut și am învățat, aici a început acest vis și nu voi uita niciodată de unde am pornit”, și-a destăinuit Martina dragostea sa pentru Basarabia.

Cu doi ani în urmă, când Martina avea șapte ani, mama Martinei povestește că a dus-o pentru prima oară la conservatorul din Milano, ca să învețe.

„Când au văzut-o atât de mică, nu ne-au lăsat nici să intrăm. Martina a rămas atunci foarte dezamăgită, a plâns chiar, și mi-a zis că vrea să ne întoarcem acasă, la Chișinău, să continue să învețe. Anul acesta, admiterea la conservator a fost în același timp cu „Românii au talent”, la care a participat Martina. A fost un noroc că nu au coincis zilele. Martina a ieșit de la examenul de admitere foarte încrezută, nici măcar o emoție de neîncredere nu se citea pe fața ei”, mărturisește ea.

Adela Beresteanu, mama tinerei pianiste, a renunțat la profesia de medic în favoarea unei educații alese pentru fiica sa. Adela afrimă că nu i-a impus nimic fiicei, că anume Martina este cea care cere mereu să studieze, să învețe a cânta. Spune că fiica ei este pur și simplu absorbită de lecțiile profesoarei sale, Irina Bogataia, de la care învață câte patru ore în zi și care are un talent deosebit de a stimula copiii dornici să învețe.

Martina Meola a început să studieze pianul la Școala de Arte „Alexei Stârcea” de la vârsta de cinci ani și nouă luni, pe care a descoperit-o întâmplător, când se plimbau cu mama sa.

„Am intrat să vedem dacă pot să merg pe calea muzicii și a pianului, unde am întâlnit-o pe profesoara mea, Irina Bogataia. Dumneaei a zis că „da, să încercăm”. De acolo a început tot și, iată-mă ajunsă la început de carieră!”, ne-a mărturisit tânăra pianistă Martina Meola Beresteanu, înainte de a-și lua zborul în lumea mare.

Sursa: https://www.jurnal.md/ro/news/b313b20fa1e47821/basarabeanca-martina-meola-cea-mai-mica-eleva-a-celui-mai-prestigios-conservator-din-italia-fotoreportaj.html

Sandro Botticelli (1444-1510)

Născut în Florenţa, vestit pictor prin faptul că a redat oamenii contemporani, cu înfăţişări plăcute, graţioase şi armonioase.

Pictorul a fost un geniu în Primăvara sa, cu cele trei graţii, cu întreaga natură aleasă cu grija pentru a reda frumuseţea anotimpului şi a personajelor.

Primele lucrări ale lui Botticelli au urmat versiunea actuală a stilului popular din Florența, folosit de artiști precum Andrea del Verrocchio (1435-1488).

Acest stil a acordat o mare importanță figurii umane și nu spațiului.

Asemenea tuturor marilor maeștri ai Renașterii italiene, și Botticelli a prelucrat tema Bunei Vestiri.

Comparat însă cu alte tablouri, dispare atmosfera idilică și acceptarea cu smerenie a voinței Domnului și reflectă o tensiune aparte ce ilustrează încărcătura emoțională a scenei transmiterii mesajului divin prin intermediul Arhanghelului Gavril.

Botticelli a continuat să folosească stilul timpuriu după 1480, dar în curând a apărut un stil nou în fresce (picturi realizate pe tencuială umedă cu culori pe bază de apă), cum ar fi Sf. Augustin (1480) în Biserică. din Ognissanti, Florența; Buna Vestire (1481) pentru San Martino, Florența; și trei fresce (1481–82) în Capela Sixtină, Roma, Italia, executate în timpul singurei călătorii a lui Botticelli departe de Florența.

Aceste fresce arată o nouă preocupare în ceea ce privește construcția scenei precum spațiile și figurile mai rigide, văzute și într-o serie de altaruri (opere de artă care decorează spațiul de deasupra și în spatele unui altar) din 1485 și 1489.

Botticelli a devenit inactiv în anii următori și nu a reușit să primească misiuni de pictură. Este posibil să fi continuat să lucreze la setul său de desene (niciodată terminat) care ilustrează Divina Comedie a lui Dante (1265-1321) .

În jurul anului 1504, când tânărul Rafael (1483-1520) a venit la Florența pentru a observa noile stiluri ale lui Leonardo da Vinci (1452-1519) și Michelangelo (1475-1564), arta lui Botticelli trebuie să fi părut demodată, deși a fost copiat pe larg în anii 1490.