close

Promovate

ActualitatePromovate

Apelul românilor răpiți de la sânul Patriei: „Vom uita limba română și vom dispărea, așa cum doresc străinii!”

StemaIosub

Pe un site de socializareSocietatea culturală Arboroasa face apel la conducerea României:

„Noi, românii din nordul Bucovinei, Herța, Hotin, Bugeac, răpiți de la sânul Patriei în 28 iunie 1940, nu mai avem voie să învățăm limba română în școlile noastre vechi de sute de ani.

Guvernul României și Președintele actual al României nu vor să ne ajute.

Vom uita limba română și vom dispărea, așa cum doresc străinii!”

Fotografia postată de Arboroasa.
Societatea Academică „Arboroasa” a fost înfiinţată în anul 1875, la Cernăuţi, odată cu manifestările organizate de oficialităţile austro-ungare, la centenarul anexării Bucovinei. Scopul acestei societăţi era de a ridica, din punct de vedere cultural, populaţia românească din această provincie prin editare de cărţi şi reviste, acţiuni culturale în casele de cultură, şcoli şi biserici, ridicarea unor monumente personalităţilor româneşti de cultură din Bucovina. S-a editat cu această ocazie, „Ţara Fagilor, almanah literar-cultural”.
Printre iniţiatorii înfiinţării acestei societăţi culturale au fost: Teodor Ştefanelli, Ciprian Porumbescu, Gh. Popescu, Ilarie Onciul, Gherasim Buliga şi alţii.
F.B.
mai mult
PersonalitățiPromovate

„Între femei, prietenia este adesea otrăvită” Maruca, Martha, Maria

Martha-Bibescu1

Începutul de secol XX este de referinţă pentru tot ce a devenit România astăzi. Viaţa politică, viaţa socială şi cea mondenă au fost influenţate de câteva personalităţi emblematice pentru istoria noastră. Trei dintre acestea, femei fiind, au fost legate şi de o prietenie care a durat. Este vorba despre Regina Maria a României, Maria (Maruca) Cantacuzino şi Martha Bibescu. Nume mari fără de care un tablou al vremii ar fi şi incomplet, dar şi lipsit de farmec.

Cum era Maruca? Avea nevoie să soarbă din iubiri diferite”

Maria Cantacuzino Enescu n. Rosetti Tescanu s-a născut la Tescani (Bacău) la 18 iulie 1878. La 18 ani se căsătoreşte cu Mihai Cantacuzino, fiul lui Grigore Cantacuzino Nababul, cel mai bogat român al vremii. Prin căsătorie primeşte titlul de prinţesă. În 1928, Mihai Cantacuzino moare într-un accident de automobil. În 1937, Maria Cantacuzino se căsătoreşte cu George Enescu, iar în 1946 părăsesc România pentru totdeauna. Se stinge în decembrie 1969, la Paris. A avut doi copii: aviatorul Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi Alice căsătorită Sturdza.

Ce spune Maruca despre lume?

Referindu-se la acea perioadă după care încă Europa încă oftează şi pe care a numit-o cu graţie La Belle Epoque, Maruca spune: „Lumea era foarte sentimentală la acea epocă”. Se poate, dar tot ea observă în amintirile ei că Bucureştiul era un “oraş bogat în venin de viperă şi bale de broască râioasă”. O consecinţă a sentimentalismului? Prea multă patimă, prea multă aplecare în a judeca oamenii şi a le pune etichete? Cel mai probabil, da.

Maruca

Ce spune lumea despre Maruca?

Un francez monden, André de Fouquières, a descris-o pe Maruca astfel: “Trăia după cum dorea, pentru plăcerea ei şi a altora, nu accepta niciodată invitaţii, dar primea la ea elita societăţii, oameni politici, scriitori, artişti şi personalităţi străine în trecere.”

Românii aveau alte păreri. I.G.Duca vorbeşte despre „originalitatea prea vizibil voită a Marukăi.” Nineta Duca, cea mai bună prietenă a lui Enescu, spunea: “Elle n’était pas jolie, elle était belle”. (Nu era draguţă, era frumoasă!) Viorel Cosma, exeget al lui Enescu, explică: “Belle” este un cuvânt care însumează în el nu doar calităţi trupeşti, ci şi acea doză de eleganţă, distincţie, rafinament care nu mai ţine de vârstă. Nu era prea înaltă, dar se purta dreaptă, pe tocuri înalte, avea gâtul lung şi umerii uşor căzuţi, “semnul fizic al aristocraţiei”, cum spunea Talleyrand. Când a ieşit odată în oraş, la braţ cu fiul ei, Bâzu, celebrul aviator, acesta a fost întrebat, pe şoptite, cine e ultima lui cucerire. Maruca atrăgea atenţia oricui. Era o fire destul de bizară, de nebună în felul ei, extravagantă, nonconformistă, cu toane, trecea uşor de la stări de exuberanţă la stări depresive, când se închidea în casă câte o zi sau două şi zăcea pe canapea, cu luminile stinse. Moştenise, cu siguranţă, ceva pe fond ereditar. În familia ei se înregistraseră mai multe cazuri de tulburări psihice, iar tatăl ei se sinucisese. Se căsătorise cu Mişu Cantacuzino, figură marcantă în politica vremii, pentru că îşi dorise mult titlul de prinţesă. De iubit, cred că nu l-a iubit niciodată, aveau vieţi complet paralele şi erau diferiţi ca de la cer la pământ. “Acelaşi Viorel Cosma nuanţează: “Ei îi plăcea jocul în dragoste, o fascinau bărbaţii puternici, caracterele unice, avea nevoie să soarbă din iubiri diferite. Nu era femeia unei fidelităţi de-o viaţă. Era inteligentă, profundă, dar avea fondul ei egoist. Nu cunoştea sacrificiul.[…] Maruca era genul acela de femeie care face inima să tresalte, care inspiră şi naşte opere mari.”

“Între femei, prietenia este atât de adesea otrăvită…”

În memoriile ei, Maruca spune: “între femei, prietenia este atât de adesea otrăvită de meschinăria funciară a celor mai deosebite.” Se pare că ea a fost ferită de această meschinărie, de vreme ce se dovedeşte cea mai generoasă cu aprecierile la adresa prietenelor sale. Reginei Maria, cel puţin, îi creionează un portret încântător. Pentru ea, „prinţesa Maria, blondă ca mierea şi plină de viaţă ca viaţa însăşi…” era Frosty Morning, nume a cărui provenienţă o şi explică: „Numele […] pe care i l-am dat […] mi-a fost sugerat de luminozitatea frumuseţii ei blonde şi de calitatea amandină a privirii ei albastre, puţin dură, glacială uneori, care se uită dincolo de cei pe care nu doreşte să-i vadă […]”

Maruca are însă şi durităţi la adresa regalei sale prietene, iar principala cauză a fost, cel mai adesea, Barbu Ştirbey: „Să combaţi corupţia când te laşi terorizată de Brătianu şi fermecată de Ştirbey: ce confuzie în mintea acestei regine, cu o judecată atât de ascuţită şi limpede în alte împrejurări! […] La capitolul Barbu Ştirbey şi a influenţei pe care o avea asupra ei, izbucneau mai ales conflictele dintre noi.”

maruca4

Cu prilejul încoronării, Maruca are iar o răbufnire, de această dată pe tema înclinaţiei către sclipitor a Reginei: „Discuţie furtunoasă, în momentul plecării – între Regină şi mine, legată de carnavalesca încoronare care se pregăteşte la Alba Iulia sub auspiciile ei. Cu toată fascinaţia pe care o exercită asupra tuturor eleganţa ei regească şi dragostea mea pentru ea, cum să nu-i reproşez aspru că dispreţuieşte coroana din fier forjat purtată odinioară de Mihai Viteazu, preferându-i o coroană de aur, nou lucitoare, desenată de ea însăşi pentru această împrejurare şi încrustată cu pietre îndoielnice.”

Bunul simţ al acestei Rosetti Tescanu, bunul gust, poate un patriotism despre care de puţine ori aminteşte, dar care se simte în paginile memorialistice pe care le-a lăsat o determină să nu tacă. La toate acestea se va fi adăugat, cum singură arată, dragostea sinceră şi prietenia adevărată pe care le purta celei care se pregătea să urce pe tronul României.

Regina fie nu a protestat deloc, fie nu a făcut-o prea dur, pentru că Maruca nu pomeneşte de vreo replică. Ştia prea bine care este părerea Reginei: “Marouka’s impossible originality – avea obiceiul să spună, de fiecare dată când o şocam prin intransigenţa mea de inadaptat la atmosfera de curte.”

Că Regina Maria a exagerat şi că Maruca a avut dreptate în ceea ce priveşte ceremonialul Încoronării este fapt recunoscut. Regina pretinsese doamnelor de onoare să poarte anumite nuanţe la rochii: auriu, argintiu, violet. Mai mult, îşi desenase singură coroana, copiind-o pe cea bizantină a Despinei Doamna, soţia lui Neagoe Basarab. Coroana avea cinci kilograme, Regina însăşi plângându-se, în însemnările sale, de dureri de spate şi de gât la sfârşitul zilei. Dealtfel, ea nu s-a sfiit să mărturisească: „Nu doresc o încoronare modernă, cum ar putea avea şi altă regină. A mea să fie în întregime medievală”. Exista în firea acestei femei cu destin special ceea ce azi am numi înclinaţie către kitsch. I. G. Duca o descrie elegant, dar precis: ”Are exagerări şi excese împinse până la lipsă de gust. Când scrie abuzează de calificative, când pictează abuzează de tonalităţile vii. Îndeosebi atrasă de ceea ce luceşte, auriul şi portocaliul sunt culorile ei de predilecţie, apartamentele ei sunt poleite, indiferent dacă lucrurile sunt din metal preţios sau simple imitaţii, destul să facă efect. Gusturile ei au ceva asiatic, o vrăjeşte luxul strigător, bătător la ochi al decadenţei bizantine sau cel al maharajahilor indieni.”

Aşadar, Maruca a fost pe deplin îndreptăţită să-i vorbească despre organizarea nepotrivită a Încoronării, dar toate acestea nu au împiedicat-o să o iubească pe Regină până la capăt. Maruca a crezut cu tărie că “această mare Regină a fost un adevărat Şef de Stat.” În ochii ei, Maria “a fost o zână, apoi o femeie şi mai apoi o Regină şi a părăsit această lume cu chipul unei Carmelite.”

Despre Martha, părerile, deşi la fel de elegant exprimate, sunt lipsite de căldură. Maruca este, fără îndoială, un pictor din cuvinte: „Rar produs –această prinţesă din Orient – al civilizaţiei occidentale: îmi aminteşte, de când o cunosc, apa care doarme, reflectare tulburătoare de umbră şi lumină din bazinele ce decorează grădinile à la Le Nôtre, în care se oglindesc fauna şi flora stilizate ale clasicilor francezi.” Despre frumuseţea Marthei nu are nicio îndoială şi numai la asta se referă! Să fi avut îndoieli asupra altor calităţi?! „… Oscilând între darurile sale reale, ambiţiile uneori excesive – sau care par aşa românilor, româncelor mai ales – ţinuta ei un pic studiată, dar reuşită, frumuseţea ei desăvârşită fac ca această femeie de prim rang să trezească mai mult critici şi ură, decât dragoste sau aprecieri corecte ale adevăratei ei firi.” Nu ştim cât a fost ea însăşi de acord cu multe dintre faptele atât de comentate în societate ale Marthei Bibescu, cert este însă că nu a fost nicio clipă de partea celor care au criticat-o pe stăpâna de la Mogoşoaia.

Cum era Martha? “Cea mai înzestrată dintre românce

Martha Bibescu (n. Lahovary) s-a născut la 28 ianuarie 1889 (unele surse indică 1890) în Bucureşti. A murit la 28 noiembrie 1973 la Paris. La 16 ani s-a căsătorit cu George Valentin Bibescu şi a devenit prinţesă. A avut o fiică, Valentina, căsătorită cu Dimitrie Ghica.

Ce spune Martha despre lume?

Că e “prea puţină dragoste pe lume” şi că nu vrea să fie decât “un martor al istoriei”.

Marta

Ce spune lumea despre Martha?

Un om care a iubit-o cu toată puterea, Christopher Birdwood, lord Thomson of Cardington spunea că, fiind frumoasă, cultă, bogată – “toate la un loc pentru o singură fiinţă sunt un păcat de neiertat”. Un altul, mai mult decât celebru – Charles de Gaulle, îi marturisea: “Pentru mine, dumneavoastră sunteţi personificarea Europei.” Prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Germaniei, îndrăgostit şi el de Martha, îi scrie lui George Valentin Bibescu cerându-i privilegiul de a coresponda cu soţia lui „cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din România”. A reuşit să îmblânzească şi pe Constantin Argetoianu care notează: „Capul Martei Bibescu a fost cel mai frumos şi mai inteligent cap de femeie din câte am cunoscut. Cap atât de frumos încât lăsa în umbră trupul noduros, gleznele umflate ca ale tuturor Lahovăreselor. Vraja glasului ei era extraordinară şi nimeni nu-i putea rezista; era o muzica pe care ai fi tot ascultat-o. Ca o adevărată sirenă, ştia să ademenească pe cei mai recalcitranţi şi să înşire banalităţile ca mărgăritare pe un fir de aur.” Acelaşi Argetoianu, cunoscut pentru limba ascuţită, continuă: “Dacă n-ar fi cunoscut atâta lume, atâtea taine, dacă n-ar fi fost atât de frumoasă şi n-ar fi avut o voce de aur şi arta de a distila cuvintele ca picăturile de parfum e probabil că, cu toată mintea ei, Marta Bibescu nu s-ar fi ridicat în stima şi în simpatia unora, şi dacă n-ar fi fost atât de ambiţioasă încât să calce peste orice şi peste oricine ca să-şi apere piedestalul, este iarăşi probabil că n-ar fi provocat la alţii, şi mai ales la altele, atâta ură şi vrăjmăşie.” În opinia lui, “ura şi vrăjmăşia se datorează numai coaliţiei femeilor proaste cu cele urâte. Marta Bibescu a fost femeia cea mai împroşcată cu veninul invidiei. Cu nemţii, s-a mărginit să profite de admiraţia să zicem de “simpatia” pe care o inspirase Kronprinzului german înainte de război. Rămăsese în corespondenţă cu dânsul şi după ocupaţie s-a folosit de sentimentele pe care le inspirase odinioară pentru a obţine o înlesnire de trai la Bucureşti şi un paşaport pentru Elveţia. S-a vorbit şi de o fotografie, de un grup cu ofiţeri germani pe scările casei ei de la Şoseaua Kisselef… […]Desigur, a fost o greşeală, dar biata femeie a plătit-o cu vârf şi îndesat, căci de câte ori a fost să fie decorată cu Legiunea de Onoare, i-a scos putoarea de Elena Văcărescu blestemata de fotografie în cale!” Pentru Argetoianu, Marta Bibescu a fost “cea mai înzestrată dintre românce”şi “un mare, mare scriitor”.

„Prostul ei gust, volumul ei, rochia ei amplă”

Dacă Maruca îşi privea cele două prietene cu admiraţie şi cu drag, Martha se dovedeşte mult mai critică. Şi nu atât la adresa Marucăi, de care abia aminteşte, cât la adresa Reginei care i-a fost mereu mult mai apropiată. Bineînţeles, Regina avea şi alte motive să-i fie apropiată Marthei. Biografii celei din urmă nu uită să precizeze că Maria „se consideră oarecum ca făcând parte din familie, de când i-a mărturisit Marthei, în august (1912?) despre legătura ei cu Barbu Ştirbei”.

marta 2

Desigur , faptul că Martha era cumnata lui Barbu Ştirbey este un argument destul de puternic. Dar trebuie să mai fi fost şi altceva, o anume comuniune de spirit despre care aceiaşi biografi ai Marthei amintesc: „Înzestrate amândouă cu un temperament de „artist”, cum se spunea pe atunci, se înflăcărau uşor, trăind în comun emoţia pe care le-o provocau un peisaj frumos, apusul soarelui la Constanţa sau un sonet de doamna de Noailles. Le unea o complicitate plină de umor, atunci când ridiculizau pe regina Elisabeta, cu idei caraghioase, cu rochiile ei tunică, care o făceau să semene cu o vrăjitoare bătrână, şi anturajul ei baroc, de suflete neînţelese sau de genii ratate, paraziţi care îl scoteau grozav din sărite pe rege. Cât despre el, un monarh auster şi rece, nu îndrăzneau să pomenească decât câteva obiceiuri, ca cel de a fi amabil cu cineva în funcţie de importanţa lui […].”

Nici biografii Reginei nu trec cu vederea complicitatea armonioasă a celor două: “Mogoşoaia era unul din locurile preferate ale Mariei. Un palat mare de cărămidă, cu proporţii armonioase, ale cărui balcoane şi balustrade de piatră se reflectau în apa lacului aferent. Mariei îi plăcea să vâslească cu o mică barcă prin trestia înaltă, urmărind culorile apusului şi ascultând-o pe Martha care plăsmuia povestiri exotice.”

Ce a rămas din această complicitate, odată cu trecerea anilor şi cu asprimile vremilor?! Un zaţ urât, s-ar putea spune. Iată câteva consideraţii ale Marthei: „Ceai la regină la Balcic”, nota ea în iunie 1934. „Prostul ei gust, volumul ei, rochia ei amplă. O meserie sigură, aceea a unei regine, pentru o femeie care a iubit mult bărbaţii: îi rămân întotdeauna aghiotantul şi santinelele. Va exista bărbat în casă, până la moarte.”

În acelaşi stil, în timpul războiului, referindu-se la aventura Marthei cu Regele Ferdinand, Maria nota şi ea „trebuie să fie foarte mîndră că are un Rege chiar şi în vreme de război”. Confirmări ale vechii lor comuniuni spirituale!

„Nu era decât o femeie care făcea pe regina”

Martha nu se opreşte aici, ci descrie în termeni surprinzător de duri casa reginei de la Balcic: “E ceva care te face să vomezi. De ce? Pentru că are o bucată din Turcia, o bucată din Spania, o bucată din Grecia, o bucată din Italia, o bucată din Anglia, şi totul este contrafăcut.” Acestea sunt însemnări din 1934, dar cu trei ani mai devreme, în 1931, nota şi altceva: „Să vezi regina României în costum de ţărancă era la fel de şocant pentru gust şi raţiune ca a vedea regina Angliei costumată în nevastă de miner în timpul şomajului”.

martha-bibescu

Relaţiile dintre cele două vechi prietene se deterioraseră simţitor în timpul războiului, când Martha manifestase acele inoportune simpatii germane. Regina a taxat, la vremea respectivă, la fel ca întreaga societate, atitudinea Marthei.

Atât de puternic a fost veninul care s-a acumulat în sufletul Marthei, care nu suporta nicio critică din firea ei, încât la moartea Reginei, fosta prietenă a putut să noteze: „Nu se va scrie Mamă bună, soţie bună pe piatra ei de mormânt. Cât de puţin poseda instinctul regal, instinctul profund, regula jocului. Încercarea de a se distinge, de a se singulariza, de a fi regină prin excepţie, aceasta nu este posibil când eşti însufleţit de un principiu. Nu era decât o femeie care făcea pe regina.”

Cu siguranţă, Martha s-a comparat mereu cu Maria şi s-a autoevaluat în postura de regină. Este clar că în cele mai multe împrejurări consideră, fără s-o spună direct, că s-ar fi descurcat mult mai bine sau că i s-ar fi potrivit mai bine poziţia. Comparaţia fiindu-i favorabilă, nu-şi poate stăpâni dispreţul şi sentimentul că regina îi era inferioară.

Este, desigur, vorba despre trădare în această prietenie care devenise legendară. Cine a trădat este greu de stabilit. Ne rămân însemnările acestor doamne din care să tragem concluzii şi să reconstruim o istorie, o societate, o prietenie. Un fapt poate fi relevant în acest sens. Este consemnat de unul dintre biografii reginei şi se referă la atitudinea Marthei după revenirea pe tron a lui Carol al II-lea: “Singurul prieten al Curţii precedente care frecventa palatul lui Carol era Martha Bibescu. Principesa Bibescu, care, după cuvintele Ilenei, „a părăsit-o pe mama pentru papa cînd acesta a devenit Rege”, acum „o lăsa pe mama pentru Lupeasca”. Împreună cu o fotografie a sa, Martha i-a trimis metresei lui Carol note slugarnice adresate „Suveranei mele”. Una dintre acestea conţinea o memorabilă adulare: „…clipa de astăzi, în care mi-ai îngăduit să-ţi sărut mîna, a fost cea mai fericită din viaţa mea”. Multă amărăciune trebuie să fi adus această atitudine în sufletul reginei Maria!

Epilogul unei prietenii

„Regina Maria este o fiinţă de care trebuie să te sfieşti”

Am lăsat-o la urmă pe Regina Maria. Ea a scris cel mai mult despre prietenele ei şi putem reconstitui astfel mai uşor evoluţia relaţiilor dintre ele. Cum era Regina Maria la apogeul ei? Sutele de fotografii rămase ar putea fi suficiente, dar un portret complet îi face I.G.Duca: „Regina Maria este o fiinţă de care trebuie să te sfieşti. Este strălucitoare la fizic, ca şi la moral, încât îţi ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă de o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversaţie sclipitoare, vervă, humor, spontaneitate de gândire, originalitate de expresie, curaj- cine nu a văzut-o la Iaşi în mijlocul epidemiilor mergând acolo unde primejdia era mai mare? Dragostea de adevăr, de frumos, de bine, nimic nu i-a lipsit. Adăugaţi la aceasta o sinceritate împinsă până la cinism, o hotărâre neşovăielnică, o bunătate izvorâtă dintr-o reală pricepere a naturii omeneşti şi o indulgenţă pe care experienţa o dă tuturor sufletelor alese.”

maria 9

„ În acest cap încântător nimic nu este perfect clar”

„La o analiză mai amănunţită, însă, umbrele acestei ameţitoare viziuni încep să iasă la iveală. De altminteri, nici frumuseţea ei nu rezistă unei cercetări mai îndeaproape. Trăsăturile obrazului nu erau regulate, afară de nas care avea un desemn admirabil, ochii erau mai mult mici, gura era mare cu tendinţe de a se încovoia în jos. Trupul ei era disproporţionat, bustul prea lung, picioarele prea scurte. Braţele groase, picioarele umflate, gleznele şi încheieturile de la mână – atât de fine, atât de elegante la cea mai de rând dintre ţărancele noastre – la ea erau mari, dintr-o bucată. Şi totuşi, înfăţişarea generală era o splendoare, orbitoare ca o rază de soare, o minune de armonie şi de colorit.” Şi cercetarea mai îndeaproape continuă: “Aceleaşi contradicţii în moralul ei. O inteligenţă vie, simpatică, dar superficială, incapabilă să pătrundă în adâncul lucrurilor” sau „…a citit mult şi multe, a dobândit cunoştinţe numeroase, dar din nenorocire nu a avut pe nimeni lângă dânsa care să o instruiască şi, astfel, nu a putut stabili între cunoştinţele ei fără metodă asimilate, nicio legătură, nici perspectiva pe care le dă cultura adevărată şi serioasă. Aşa fiind, pe lângă unele vederi juste, se vor descoperi la această femeie- de altfel, netăgăduit de inteligentă – lipsuri mari, idei medievale găsite în vreo carte de poveşti sau concepţii incoerente adunate pe la mesele Marilor Duci sau prin saloanele Marilor Ducese. De fapt, în acest cap încântător nimic nu este perfect clar, doar aproximaţie şi fantezie.”

Se poate ca I.G. Duca să aibă dreptate. Acest „cap încântător” a purtat însă coroana României cu cinste, a gândit cu drag la acest popor pe care l-a slujit cu credinţă, a privit această ţară cu ochi buni şi curaţi aproape jumătate de veac şi a luptat pentru ea.

În plus, şi asta ne interesează acum, a ştiut să fie o bună prietenă. A redactat cu grijă paginile pe care le-a lăsat şi a spus numai lucruri bune despre toţi cei pe care i-a avut în preajmă. Mai ales despre cele două prietene ale ei.

“Maruka Cantacuzino avea locul de frunte în grupul prietenelor mele”

Pe Maruca, mai tânără ca ea cu doar doi ani, a avut-o apropiată încă de la sosirea ei în ţară. “Maruka Cantacuzino avea locul de frunte în grupul prietenelor mele; era născută Rosetti Teţcani, dintr-o familie de boieri moldoveni. Înaltă, frumoasă, cu ochi negri, mândră la chip, era uneori ciudată şi avea netăgăduit o fire originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Căsătorită cu Mişu Cantacuzino, fiul mai mare al lui Gheorghe Cantacuzino poreclit “nababul”, era bogată, nu depindea de nimeni, şi trăia după placul ei, fără să-i pese de critică. Bunăoară nimic în lume nu ar fi putut-o face să primească o invitaţie; dar îi plăcea să ne adunăm la ea acasă, şi fiind una din fiinţele care ştia să-şi îndeplinească dorinţele, ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii. Petrecurăm astfel nenumărate seri plăcute în semi-obscuritatea salonului ei, căci Maruka avea manii şi una dintre ele era gustul de a sta aproape în întuneric. Aprindea în vatră un foc mare şi nu îngăduia alt mod de a se lumina. Acest obicei dădu naştere în mai multe rânduri la întâmplări hazlii deoarece Maruka poftea uneori persoane din afară de cercul nostru, neiniţiate în riturile sacre întocmite de ea. Aceşti musafiri neobişnuiţi cu odăile pe jumătate întunecoase se împiedicau de scaune până să-şi croiască drumul spre locul unde eram aşezate.”

maria 10

“Uneori râdeam împreună ca două şcolăriţe”

Şi Regina continuă cu acelaşi zâmbet pe care ni-l şi transmite, de altfel: “Uneori râdeam împreună ca două şcolăriţe; Maruka era întotdeauna aceea care se apuca de năzdrăvănii şi toată lumea era nevoită să ia parte la râsetele ei, chiar şi diplomaţii cei mai serioşi. Când îmi amintesc de unele întâmplări în odăile pline de umbră ale Marukăi, îmi vine să râd chiar când sunt singură.

Într-o seară o doamnă mioapă, bâjbâind printre mobile ca să-şi găsească blana, se pomeni trăgând de păr pe un pianist pletos care moţăia istovit într-un jeţ adânc, ceea ce făcut pe gazda noastră să izbucnească în hohote de râs şi de veselie.” Iar concluzia este una singură: “Era în absurdităţile Marukăi ceva sincer şi spontan care făcea dintr’însa o tovarăşă încântătoare.”

Pe Martha “o poreclisem pony“

Marta pare să fi însemnat altceva pentru Regina Maria. “Martha intrase în viaţă înţeleaptă de la început şi plină de ştiinţă. Am cunoscut-o fetiţă, în primii ani după venirea mea în România, căci era între noi o diferenţă de zece ani. O poreclisem “pony” […] şi în acele zile îndepărtate, eu-tânăra prinţesă bălaie din marea Britanie eram idealul lui „pony”.

Cum era Marta tânără? „Din prima ei copilărie, Marthe dădea semne că va fi frumoasă şi visa măriri. O însufleţea tot ce era măreţ în astă lume, fie că era vorba de regi sau de orice lucru de seamă. Nume mari, succese mari, talente mari, cariere fabuloase, toate vrăjeau pe mica fetiţă cu ochii căprii, cu mintea ageră şi cercetătoare. Îmi plăcea să o am pe lângă mine; avea o fire nespus de bogată şi de înviorătoare, iar adoraţia ce avea pentru mine îmi măgulea vanitatea de fiinţă tânără. Aveam doar un nume însemnat şi două lungi şiruri de străbuni în amândouă capetele Europei; toate acestea le ştia Marthe.

Ca toţi Lahovăreştii era un soi de enciclopedie chiar la vârsta ei fragedă şi avea o memorie minunată; niciodată nu uita nimic şi nici nu se înşela. […] În „Pony” nu era nimic naiv, ochii ei erau pânditori şi mintea mereu în lucrare.”

Fără îndoială, a existat o lungă perioadă în vieţile celor două femei când prietenia nu le-a fost ştirbită de niciun eveniment neplăcut. În ziua în care Regele Carol s-a stins, în chiar zorii zilei, Regina a aflat trezită fiind din somn la Mogoşoaia. Marta a fost prima persoană care i s-a adres at cu apelativul Majestate!

„Martha avea ceva din Circe în puterea ei de a fermeca”

Bineînţeles, anii au trecut. Centrul atenţiei lui „Pony” s-a deplasat de la Regină către Regele Ferdinand. Gurile rele spun că a fost mai mult decât prietenă şi confidentă a acestuia. Cu toate acestea, Regina va găsi cuvinte frumoase pentru ea mereu: „Fetiţa frumoasă ajunse o femeie cât se poate de atrăgătoare, ba chiar o adevărată frumuseţe: cu ochii ei mari şi miopi, cu o ciudată gură cam mare, Martha avea ceva din Circe în puterea ei de a fermeca. „În caracterul omului stă scris destinul lui”. Martha îşi pusese în gând să se ridice cât de sus şi să izbândească: aşa a şi făcut. Ştiuse să atragă în cercul vieţii ei lucrurile pe care le visase. Intră în legătură cu oameni al căror nume stă în fruntea tuturor în curgătoarea şi schimbătoarea noastră viaţă de azi.

maria 15

Încetul cu încetul adună în jurul ei persoane de talent şi de mare renume. Mintea ei ageră descoperă orice îi poate fi de folos din punct de vedere social; primeşte persoane regale, diplomaţi, oameni politici, artişti, scriitori, savanţi şi aristocraţi. Călătoreşte în multe ţări şi musafirii ei sunt întotdeauna dintre cei mai aleşi şi cu vază. Ca pe vremea când era fetiţă şi-i ziceam „pony”, urechile şi ochii ei sunt mari deschişi şi nu uită niciodată ce aude şi ce vede. Martha a ajuns una din cele mai vestite şi preţuite scriitoare, o scriitoare admirată de criticii cei mai critici. Cărţile ei sunt pătrunse de înţelepciune şi de adâncă cunoaştere a lucrurilor, iar fiece frază e şlefuită ca o piatră nestimată.”

“Drumurile ni se despărţiră treptat”

“Orice e frumos o mişcă şi găseşte cuvinte alese cu care descrie ceea ce vede şi aude. Tocmai această iubire a frumosului pe care o împărtăşeam amândouă ne-a făcut să fim ani îndelungaţi tovarăşe strâns legate.”

Şi Regina găseşte o elegantă frază de final pentru o prietenie care mulţi a fost frumoasă: “Da, ne asemănam în multe privinţe, dar cu cât înaintam în viaţă, drumurile ni se despărţiră treptat, năzuinţele ei o duseră pe altă cale şi aceleaşi lucruri încetară de a ne părea la amândouă de aceeaşi însemnătate.”

Cristiana Trică

mai mult
ExternPromovate

CHINA CREEAZĂ UN SISTEM DE RATING PENTRU CETĂȚENII SĂI

china1

China ar putea deveni prima țară din lume care creează un sistem de rating pentru cetățenii săi. Programul anunțat de guvern ar purta numele Social Credit System și ar urma să fie lansat în 2020, relatează Wired.

Sistemul de rating va colecta tot felul de date despre cetățeni (ce cumpără, din ce magazine, unde se află în orice moment, ce prieteni au, câte ore petrec jucându-se pe calculator sau uitându-se la televizor, ce taxe și facturi plătesc etc). Iar pe baza interacțiunilor dintre ei, fiecare va primi un punctaj. „Scorul de cetățean” al unei persoane va putea fi acordat de oricine interacționează cu ea și ar urma să stabilească dacă persoana respectivă este sau nu de încredere.

Aceste ratinguri ar fi publice. Asta înseamnă că oricine se poate folosi de acest sistem pentru a afla ce spun ceilalți despre persoana pe care intenționează să o angajeze, să o ia în chirie sau cu care vrea să aibă o relație.

Guvernul chinez susține că o astfel de măsură ar construi „o cultură a sincerității” și „un spațiu public în care este mereu important să fii o persoană de încredere”. De asemenea, spun oficialii chinezi, ratingurile vor oferi o imagine mai bună Chinei pe plan internațional, în politicile de afaceri externe sau în negocieri.

Există însă și voci care afirmă că un astfel de sistem nu ar face decât să aducă țara comunistă și mai aproape de universul descris de George Orwell, în romanul „1984”.

Deocamdată, participarea în sistemul cu scoruri pentru cetățeni este voluntară. Însă în 2020, ea va deveni obligatorie, iar comportamentul fiecărui chinez va fi evaluat cu cifre, indiferent că le place sau nu. Iar un rating prost le-ar putea aduce probleme: viteză scăzută la internet, accesul restricționat în restaurante și chiar interdicția de a călători în străinătate. De asemenea, ei nu vor mai putea lua împrumuturi bancare la fel de ușor, vor avea interdicția de a lucra în anumite domenii sau funcții, iar ratingul le va fi luat în considerare atunci când vor să închirieze o locuință. Ar putea fi afectați și copiii cetățenilor cu un scor nefavorabil: aceștia nu vor mai fi admiși la școlile private.

C.H.

mai mult
PoeziePromovate

Despre cum a fost premiat colegul nostru Raul Sebastian Baz, fără să ne spună

Raul-Sebastian-Baz-Cartea-pedepsirii

Începând cu anul 2015, revista Itaca acordă distincția pentru Cartea anului la trei secțiuni, „Poezie”„Proză” (literatură) și (începând cu anul 2017) „Eseuri, articole, biografii, critică și studii literare”, pentru scriitorii de limbă română stabiliți în afara granițelor României (diaspora). Al șaisprezecelea volum care a intrat în concursul pentru Distincțiile revistei Itaca – 2015 a fost Cartea pedepsirii (poezie) – Raul Sebastian Baz (aflat pe atunci în Germania), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015.

Ceremonia de premiere – Distincțiile revistei Itaca pentru Cartea anului 2015 a avut loc pe 16 iulie 2016 în Dublin, Irlanda. Au primit distincția pentru Cartea anului 2015 autorii Adrian Melicovici (Italia) la categoria proză cu volumul ”Secretul Uriașului 160” și Raul Sebastian Baz (Germania), poezie cu volumul ”Cartea pedepsirii”.

Centrul de promovare ”Itaca” – Dublin a luat ființă la data de 14 noiembrie 2012. Itaca reprezintă un spațiu cultural, creat în toamna anului 2012, în special pentru românii din Irlanda și în general pentru aceia care, dintr-un motiv sau altul, au ales să trăiască în afara granițelor României, neuitând niciun moment că sunt români și aparțin acestui neam, promovând prin creația lor literar-artistică valorile spiritualității românești.

V.R.

mai mult
Agenda culturalăPromovate

Piesa de teatru „Candele nestinse. Mărturii din închisorile comuniste” la Palatul Patriarhiei

teatru (1)

Palatul Patriarhiei din Bucureşti va găzdui în data de 19 noiembrie piesa de teatru „Candele nestinse. Mărturii din închisorile comuniste”. Spectacolul prezintă situaţia tragicomică a sistemului comunist, de la Dej la Ceaușescu, cu trimiteri fine la situația din zilele noastre.

Din distribuţie fac parte actorii: Ana Calciu, Bogdan Iacob, Tomi Cristin și Damian Victor Oancea. Textul și regia sunt semnate de Ivona Boitan, scenografia este realizată de Ileana Zirra, iar designul de sunet de Iuliana Olteanu.

„Valorile pentru care acei oameni au murit, mă refer la cei din închisori, sunt valori pentru care şi noi merită să luptăm”, a declarat pentru Trinitas Tv Ivona Boitan – Regizor
Spectacolul este rezultatul colaborării dintre Protopopiatul Sector 2 Capitală, Liga Tinerilor Creștini Ortodocși Sector 2 și Compania Teatrală Zona. Premiera spectacolului a avut loc la Teatrul Bulandra din București, în zilele de 30 și 31 octombrie 2017.
C.A.
mai mult
Agenda culturalăPromovate

Incredibil: Un concert al trupei La Familia, interzis din cauza mesajului pro-familie!

lafamilia

Concertul trupei La Familia, care urma să aibă loc pe 7 decembrie, a fost anulat de proprietarii clubului Form Space din Cluj-Napoca din cauza poziției exprimate de Sișu și Puya în favoarea valorilor tradiționale ale familiei. Anunțul a fost făcut pe pagina oficială de pe Facebook a localului.

Organizatorii au recunoscut că motivul anulării concertului îl reprezintă poziția exprimată de Puya și Sișu în favoarea definirii căsătoriei ca o uniune dintre un bărbat și o femeie.

În același timp, reprezentanții clubului își declară susținerea pentru căsătoriile gay.

„Noi credem în muzică și în căsătorii fericite. Straight sau gay”, au scris reprezentanții Form Space.

Ei au precizat că persoanele care au cumpărat bilete pentru concertul La Familia vor putea să-și recupereze banii.

Sișu a reacționat dur la decizia proprietarilor clubului, calificând-o drept discriminare.

“Asta se numește discriminare,am ajuns dacă spun ca nu vreau homosexualitate legalizata sa fiu persecutat. Smecheria e ca ma doare in p***a,nici nu as cânta pe o asa scena. Acum dacă tot a venit vremea, eu zic sa ne așezăm in taberele noastre fiecare ca prea mult timp am tăcut noi Romanii și am acceptat valorile altora, a scris interpretul pe pagina sa de Facebook.

Clubul Form Space a interzis lui Puya și Sișu să-și exprime mesajul artistic în ciuda faptului că se descriu ca un local care “permite fiecărui artist să se exprime nu doar prin microfon sau scenă, ci auditiv şi vizual, prin rescrierea dialogului cu publicul odată cu fiecare performance”.

Reamintim că recent trupa de hip-hop La Familia a lansat un manifest în care afirmă că se alătură mesajelor de susținere a familiei tradiționale românești și a credinței în Dumnezeu”.

„Credem în Dumnezeu, credem în NEAM, mândrie națională și patrie. Credem în FAMILIA compusă doar din bărbat și femeie. Credem în FORȚA cuvintelor. Credem în NORMALITATE simplitate și suflet…moralitate. Credem în TRADIȚIE. Credem în UNITATE frăție și legătura de sânge. Credem în ROMÂNIA români și limba română”, au anunțat Puya și Siși.

Poziționarea hip-hoperilor vine în contextul campaniei desfășurate de Coaliția pentru Familiei pentru organizarea unui referendum de modificare a articolului 48 (1) al Constituției, în sensul definirii căsătoriei ca “uniune dintre un bărbat și femeie”.

Sursa: sputniknews.ro

mai mult
FilmPromovate

Festivalul Filmului Francez – ediția a XXI-a ajunge și la Ploiești

Vizual-FFF-2017

Realitate, decor, acțiune! Între 9 și 19 noiembrie, Festivalul Filmului Francez (FFF) ajunge pe marile ecrane din 9 orașe românești (București, Arad, Brașov, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Iași, Ploiești, Timișoara). O bună ocazie de a sărbători majoratul pe stil vechi al acestui eveniment – adică cei 21 de ani de existență ai festivalului -, dar mai ales pentru a atrage atenția asupra mediilor sociale și a realităților în care trăim.

Pe 9 noiembrie, la ora 20.45, la Cinema Elvire Popesco, Festivalul își dă mâna cu Berlinala de anul acesta și se deschide cu același film de forță, mult apreciatul DJANGO, în regia lui Etienne Comar. Filmul aduce în fața spectatorilor o poveste pe cât de incredibilă pe atât de necunoscută din timpul celui de-al doilea razboi mondial, cea a celebrului muzician Django Reinhart, cel care a schimbat spiritul swingului și al jazzului.

Anul acesta, de asemenea, FFF își reinventează secțiunile care l-au făcut popular în rândul cinefililor.

6 filme de debut alese cu grijă dintre cele mai interesante prime creații cinematografice apărute în ultima vreme își vor disputa preferințele publicului în cadrul secțiunii Competiție. Câțiva dintre regizorii acestor pelicule se vor afla, de altfel, în România pentru a explica mizele demersului lor artistic (Lila Pinell și Chloé Mahieu, realizatoarele filmului KISS & CRY, la București ; Morgan Simon, regizorul COMPTE TES BLESSURES / NUMĂRĂ-ȚI RĂNILE – la București și la Cluj-Napoca). ”Premiul publicului TV5 MONDE” va recompensa filmul cel mai apreciat de spectatori, producția urmând să fie distribuită în toate cinamatografele din România.

Așteptat ca de obicei cu nerăbdare, programul Săptămânii Cahiers du cinéma – realizată în colaborare cu cea mai importantă revistă de cinema din Franța – are ca punct de pornire ideea de ”arhitectură”. Selecția propusă de Joachim Lepastier, critic de film la Cahiers du cinéma, întoarce pe toate fețele sensurile noțiunii de ”arhitectură” pentru cea de a 7-a artă – de la decorul concret la structura conceptuală sau la arhitectura unei opere filmice.

Nu în cele din urmă, Panorama invită publicul român să vizioneze cele mai noi și mai bune creații ale cinematografiei franceze actuale, producții îndelung aplaudate de critici și de public, cu ocazia marilor festivaluri de pe mapamond.

Și dacă la deschiderea festivalului frământările interioare surprinse de cameră sunt ritmate de sunetele războiului și ale chitarei, ele sunt întipărite în piatră în filmul de închidere – RODIN de Jacques Doillon (Gala de închidere – 16 noiembrie, la ora 21.00, Cinema Elvire Popesco), producție care s-a aflat în competiția oficială a Festivalului de la Cannes 2017. Un omagiu pe care FFF îl aduce marelui sculptor francez, de la moartea căruia se împlinesc exact o sută de ani pe17 noiembrie.

Una dintre principalele atracții ale celei de a 21-a ediții a Festivalului Filmului Francez va fi însă secțiunea Realitatea virtuală. Un program experimental atât în ceea ce privește forma cât și selecția, care va fi disponibil doar la București în acest an, și care va deschide noi piste de reflecție asupra evoluției cinematografului spre noile versiuni hi-tech de mâine, modelate de realitatea virtuală, ficțiunile interactive, webdocumentarele etc.

Toate filmele sunt prezentate în versiune originală cu subtitrare în limba română.

Orașe :
– București / Cinema Elvire Popesco , 9 – 16 noiembrie
– Cluj-Napoca / Cinema Dacia , 16-19 noiembrie
– Iași / Galeria Fondane și Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” – 9-12 noiembrie
– Timișoara / Universitatea de Vest – Aula Magna – 16-19 noiembrie
– Constanța / Cityplex Tomis Mall , 16-19 noiembrie
– Brașov / Cinemateca Patria , 9-12 noiembrie
– Ploiești / Alianța Franceză Ploiești, 9-10, 15, 17-18 noiembrie
– Buzău / Teatrul George Ciprian, 10 noiembrie
– Arad / Cinema Arta , 17-19 noiembrie
Toate filmele sunt prezentate în versiune originală cu subtitrare în limba română.
Biletele pot fi achiziționate de la casa de bilete a sălii de cinema, cu o oră înaintea proiecției, de
la librăriile Kyralina, Hecate și lanțul de librării Humanitas în timpul programului de lucru cu
publicul, precum și online pe elvirepopesco.ro.

mai mult
PersonalitățiPromovate

148 de ani de la nașterea Iuliei Hașdeu

Iulia_Hasdeu1

Iulia Haşdeu a fost copilul genial al culturii române. Fiica lui Bogdan Petriceicu Haşdeu vorbea limba franceză la vârsta de 2 ani. La 4 ani începuse să scrie, iar la vârsta de 7 ani crea nuvele. A avut parte de un destin tragic, fiind răpusă de o boală necruţătoare la numai 18 ani.
Un copil genial cu o soartă tragică şi un fenomen inexplicabil unic în cultura românească. Aşa a rămas în istorie, Iulia Haşdeu, unica fiică a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu. Copilul fenomen al culturii române a trăit doar 18 ani şi a studiat până la vârsta majoratului cât alţii nu au reuşit într-o viaţă.

Iulia Hasdeu s-a născut pe 14 noiembrie 1869, la Bucureşti. Primele semne ale genialităţii Iuliei au apărut la vârsta de doi ani. La vârsta la care copiii obişnuiţi abia învăţau cuvintele în limba maternă, geniala Iulia Hasdeu începuse deja să citească. La doi ani învăţa limba franceză, iar la patru ani deja desluşise tainele scrisului. La cinci ani crea nuvele, iar la şapte ani scria naraţiuni precum „Mihai Vodă Viteazul“ sau poeme precum „Domnia lui Ţepeş Vodă“, „Oaselor lui Ţepeş Vodă“.

Sclipirile de geniu ale Iuliei au uimit nu doar familia, ci şi apropiaţii care treceau pragul casei Haşdeu, mulţi dintre ei oameni de cultură cunoscuţi. Se spune că Alexandru Macedonski, venit în vizită, a rămas uimit de inteligenţa copilei. Poetul ar fi întrebat-o pe fetiţă dacă ştie o poezie, iar Iulia nu i-ar fi răspuns, ci i-ar fi întors întrebarea: „Dar tu?“. Macedonski i-a recitat o poezie pe care fetiţa a ascultat-o cu atenţie şi i-a recitat-o cuvânt cu cuvânt, câteva minute mai târziu.

La 11 ani a scris deja o piesă de teatru, tragedie în trei acte numită „Dama de circ“. Când părinţii şi învăţătorii şi-au dat seama că au în faţă un copil genial, pentru Iulia s-a făcut o excepţie, care nu se mai făcuse până atunci în învăţământul românesc: a susţinut examenele de absolvire ale ciclului primar la 8 ani. În 1877, a dat examenul cumulat pentru clasele I-IV, la Şcoala Primară de băieţi nr. 2 şi, pe 27 septembrie 1877, a primit un „atestat de clasele primare de băieţi“.

Se spune despre Iulia Haşdeu că avea o necesitate vitală de cunoaştere. „Necesitatea fizică firească în acest admirabil organism de a studia, pricepe şi stăpâni cât mai mult din cunoştinţele spiritului uman o silea să iasă din micile ocupaţii ale claselor gimnaziale“, scria Ionescu Gion în „Portrete istorice“ despre copilul genial al culturii române.

La 16 ani a fost admisă la Sorbona. Genialitatea fiicei lui Haşdeu a continuat să se manifeste şi la vârsta adolescenţei. Iulia s-a înscris în anul şcolar 1877-1878 în clasa I la Liceul „Sf. Sava“. A absolvit gimnaziul în vara anului 1881 cu rezultate strălucite: numai medii de 9 şi 10. Pasionată de muzică şi cu o voce extraordinară, a terminat Conservatorul, la secţia de canto şi pian. „A scrie, a cugeta, a descoperi singură noi orizonturi era pentru Iulia Hasdeu petrecerea cea mai frunte“, mai spune Ionescu Gion.

La numai 16 ani, în 1886, Iulia Haşdeu a devenit prima româncă înscrisă la Universitatea Sorbona. Urma să susţină licenţa în Filosofie la Facultatea de Litere din cadrul prestigioasei universităţi. Se spune că, la Paris, copila de 16 ani a reuşit să uimească toţi profesorii. Studia intens, lua lecţii de pictură şi lecţii de canto de la profesori celebri ai vremii. Sănătoasă, puternică, veselă şi glumeaţă, aşa o descrie Ionescu Gion pe Iulia, la vârsta de 17 ani, când uimea mediul universitar de la Sorbona.

„Lampa ei şi vara, şi iarna se stingea cu miezul nopţii pentru a se reaprinde după cinci sau chiar mai puţine ceasuri de odihnă. A trăi era pentru ea a scrie, citi şi cugeta. Iulia Hasdeu străbătea fără încetare întreg universul ştiinţei”, scrie Ionescu Gion în „Portrete istorice“.

În 1887, pe vremea când Iulia Haşdeu se afla la Sorbona, au apărut primele semne ale tuberculozei. Tânăra, preocupată prea mult de studiu şi prea puţin de starea sănătăţii, a ignorat primele semne ale bolii. „Cât despre renunţarea la continuare studiilor mele şi reîntoarcerea în ţară înainte de a fi cel puţin licenţiată nici nu mă gândesc. Nu o voi face, chiar dacă ar trebui să mor şi nicio putere omenească nu mă va obliga. Nu am muncit toată copilăria şi tinereţea pentru a mă opri chiar când sunt aproape de a ajunge în port. Sunt încă vie şi nu voi renunţa la această muncă atâta timp cât îmi ca rămâne o picătură de sânge în vene şi un suflu de viaţă în piept“, îi scria Iulia, de la Paris, tatălui ei.

În vara anului 1887, în vizită  la Curtea de Argeş, Iulia era o tânără care părea să aibă tot viitorul înainte. „Era rumenă, frumoasă, veselă, zveltă în talia-i subţire şi mlădioasă, cu ochii umezi de zglobie fericire, prietenoasă şi glumeaţă fără urmă de cochetări, înflăcărându-se în orice discuţie în care idealul şi arta erau în joc. Cine ar fi crezut că în pieptul ei zăcea răul care nu iartă“, scrie Ionescu Gion.

Iulia s-a întors la Paris, însă boala s-a agravat şi a fost nevoită să întrerupă studiile în aprilie 1888. Părinţii au dus-o la Montreux, apoi în Elveţia. Deşi doctorii i-au prevăzut vindecarea, boala a avansat galopant. S-a întors în ţară şi părinţii au dus-o la Agapia şi apoi la Bucureşti. „Călătorii lugubre, negre, înfăşate în întunericul amar al disperării şi-n care nu se zărea ca lumină arzătoare, decât surâsul dulce trist şi supus al tinerei fecioare“, mai scrie Ionescu Gion.   De-a lungul lunilor de chin, în care scuipa sânge, Iulia Haşdeu ajunsese să se împace cu moartea. O demonstrează versurile scrise pe patul de boală. „Diafană în albeaţa-i de marmură, Iulia Haşdeu simţea cu fiecare zi ce trece că viaţa scade în pieptul chinuit. Nici nu simţea mânie, nici revoltă. Regrete şi sublimă resemnaţiune“, mai spune istoricul despre finalul tragic al tinerei.

Pe patul de muribundă a continuat să scrie poezii şi cugetări pe bucăţi de hârtie. În martie 1888 a scris, resemnată în faţa finalului, poezia „Moartea“. S-a stins din viaţă pe 29 septembrie 1888.  „Eu nu urăsc viaţa, de moarte nu mi-e teamă, Că ea este lumină puternică şi caldă, Chiar muribundul – care în pacea ei îl cheamă – Sub pleoape obosite privelişti noi îşi scaldă. Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume Şi-n alte corpuri trece, când poate şti să ierte; Aşa din cupa sacră cu toţii bem, anume, Şi niciodată, nimeni, nu poate s-o deşarte“ („Moartea“, de Iulia Haşdeu)

După moartea fiicei sale, Hasdeu a descoperit cugetări, poezii, schiţe de dramă şi comedii, materiale ale tezei de doctorat, o cantitate impresionantă de notiţe scrise de tânără, inclusiv pe patul în care a zăcut luni bune. „Pentru ea a fost o pornire irezistibilă a minţii de a scrie, de a produce, de a realiza lumea de idei care clocotea în puternica-i inteligenţă“, explică Ionescu Gion.

Părintele îndurerat a căutat-o dincolo de moarte… Haşdeu nu s-a resemnat niciodată, după moartea fiicei sale iubite. Luni în şir şi-a plâns fiica şi a aşteptat un semn de la ea. Legenda spune că, la şase luni de la moarte Iuliei, în martie 1890, scriitorul a primi un semn.    „Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însă un aparat telegrafic. Deodată, mână mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu»  – (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns). Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele“, avea să scrie Haşdeu  în cartea „Sic Cogito“.

După primul semn primit de la fiica sa, Haşdeu şi-a făcut un scop în viaţă din a regăsi spiritul acesteia prin orice mijloace. S-a refugiat în spiritism. Iniţial, a construit un templu în amintirea fiicei sale la cimitirul Bellu, acolo unde o înmormântase.

„Micul Templu“ n-a fost însă de ajuns şi, în 1893, a luat decizia să ridice pentru fiica un castel. Castelul de la Câmpina a fost ridicat între ani 1894-1896, după planurile pe care însăşi Iulia i le-ar fi transmis tatălui de pe lumea cealaltă. Scriitorul era convins că „Marele Templu“ este casa fiicei sale.

„Asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpâna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă“, spunea Hasdeu celor veniţi în vizită la castel.

La castel, Bogdan Petriceicu Hasdeu a scris prima carte de spiritism din literatura română – „Sic Cogito“, carte creată după sfaturile primite de la Iulia. Haşdeu a amenajat o cameră specială de spiritism şi, ani în şir, a încercat aici să-şi contacteze fiica plecată în altă lume. Camera, perfect întunecată, avea o gaură într-un perete prin scriitorul credea că avea acces spiritul „Lilicăi“. În această cameră a încercat Haşdeu să surprindă în fotografii spiritul Lilicăi, dar nu a reuşit. Mulţi l-au catalogat pe Hasdeu drept „nebun“ şi au crezut despre scriitor că şi-a pierdut minţile de durere şi că toate poveştile despre spiritul Iuliei sunt doar plăsmuiri ale unei minţi bolnave   Pe seama castelului şi a camerei de spiritism s-au creat nenumărate legende. S-a spus că, în unele nopţi, Iulia Haşdeu putea fi auzită cântând la pian, în aplauzele tatălui său. S-a spus, de asemenea, că Iulia însăşi ar fi fost văzută de localnici pe terasă cu un buchet de margarete în braţe. Legenda spune că, a doua zi după apariţie, grădinarul ar fi găsit în curte flori de margarete, deşi nu era sezonul acestor flori.
Elisabeth Boureanu

mai mult
ArtăPromovate

Vernisajul expoziției „Iosif Iser”, ediția a XII-a

bienala

„Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, cu cele trei secţii ale sale: Muzeul de Artă din Ploieşti, Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu” din Câmpina și Colecția de artă „Avocat Aldea N. Neagoe (1908-1983) vă invită miercuri 15 noiembrie 2017, ora 1700, la sediul muzeului „Ion Ionescu-Quintus”, Ploieşti, B-dul Independenţei nr. 1 la vernisajul expoziţiei BIENALEI INTERNAŢIONALE DE GRAVURĂ CONTEMPORANĂ IOSIF ISER“, EDIŢIA A XII-A.

Reprezentativitatea geografică, dar şi varietatea tehnicilor (litografie, xilogravură, linogravură, pointe-sèche, aquaforte, aquatinta, mezzotinta, intaglio, serigrafie, colografie, colotipie, gravură în plastic, relief print, imprimare digitală, gipsografie, timbru sec, monoprint, cyanotype, CAD, tehnică mixtă etc.), permit prezentarea unei panorame mondiale a gravurii.

Bienala Internaţională de Gravură Contemporană „Iosif Iser” constituie una dintre cele mai interesante modalităţi de cunoaştere a tendinţelor actuale ale gravurii universale. Ea se adresează tuturor artiştilor profesionişti români şi străini, este deschisă tuturor tehnicilor de gravură.

Iosif Iser (nume la naștere Iosif Isidor Rubinsohn, n. 21 mai 1881, Bucureşti – d. 25 aprilie 1958, Bucureşti), pictor, grafician, membru al Academiei Române.

După ce a terminat liceul la Bucureşti, a studiat pictura la München şi la Paris. S-a remarcat publicând schiţe satirice pentru „Adevărul” şi „Facla”. A lucrat şi în Franţa la Academia Rancon şi a colaborat cu publicaţii franceze cărora le furniza desene satirice. În 1936 a înfiinţat, împreună cu Camil Ressu, Gheorghe Petraşcu, Alexandru Steriade şi alţi pictori, gruparea „Arta”. A participat la numeroase expoziţii în ţară şi în străinătate.

În 1993, cu ocazia organizării Retrospectivei de Pictură „Iosif Iser”, Muzeul Judeţean de Artă Prahova, prin regretata sa directoare, criticul de artă Ruxandra Ionescu, a lansat ideea iniţierii unei bienale în domeniul gravurii.

Manifestarea a fost aşezată sub auspiciile acestui mare artist interbelic, în a cărui operă gravura a jucat un rol major. În cadrul celor douăsprezece ediţii desfăşurate până acum (1993 – 1995 – 1997 – 1999 – 2001 – 2005 – 2007 – 2009 – 2011 – 2013 – 2015 – 2017), importanţa manifestării s-a accentuat continuu, atât prin creşterea numărului de participanţi, cât şi prin evoluţia ascendentă, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, a lucrărilor înscrise în concurs.

Manifestare unică din România, Bienala Internaţională de Gravură Contemporană „Iosif Iser” constituie una dintre cele mai interesante modalităţi de cunoaştere a tendinţelor actuale ale gravurii universale. Ea se adresează tuturor artiştilor profesionişti români şi străini interesaţi, indiferent de vârstă, este deschisă tuturor tehnicilor de gravură şi se finalizează printr-o amplă expoziţie dotată cu premii.

Distincţiile sunt acordate, prin mijlocirea unui juriu profesionist, de instituţii de stat şi organizaţii non-guvernamentale precum Instituţia Prefectului Judeţului Prahova, Consiliul Judeţean Prahova, Primăria Municipiului Ploieşti, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, Uniunea Artiștilor Plastici din România, Societatea Colecţionarilor de Artă din România.

Operele premiate, dar şi o mare parte din celelalte lucrări prezentate intră în patrimoniul Muzeului de Artă din Ploieşti, îmbogăţindu-l.

Ediţia din acest an, cea de-a douăsprezecea, a Bienalei… reprezintă un adevărat fenomen cultural, constituind, neîndoielnic, unul dintre cele mai ample evenimente artistice nu numai din judeţul Prahova, ci şi din România.

La sediul Muzeului Judeţean de Artă Prahova au sosit aproape 320 de lucrări din 40 de ţări (România, Africa de Sud, Argentina, Austria, Belarus, Belgia, Bosnia și Herțegovina, Brazilia, Bulgaria, Canada, Cehia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Iran, Israel, Italia, Japonia, Letonia, Lituania, Macedonia, Mexic, Moldova, Muntenegru, Norvegia, Peru, Polonia, Portugalia, Rusia, Serbia, Slovenia, Spania, SUA, Suedia, Thailanda, Turcia, Ucraina, Ungaria, Venezuela), aparţinând unui număr de aproape 200 de artişti. Pentru 200 de lucrări din cele aproape 320 primite, există deja acordul de donaţie din partea autorilor.(…)

„Prin astfel de evenimente culturale, instituţiile muzeale româneşti reintră plenar în circuitul mondial de valori şi devin prezenţe tot mai atractive pentru artiştii din toată lumea, interesaţi de pătrunderea operelor lor în colecţiile muzeelor din România.“ (Florin Sicoie, Catalogul Bienalei Internationale de Gravură Contemporană „Iosif Iser” – 2017, ediţia a XII-a).

Premiile acordate la această ediție:

Premiul Consiliului Județean Prahova: Chlomruk Donruethai (Thailanda)- Hope

Premiul Instituției Prefectului: Jantawong Thiyawadee (Thailanda) – Destructive nature

Premiul Primăriei Ploiești: Toni Pecoraro (Italia) – Kolymbetra

Premiul Societății Colecționarilor de artă din România: Nestor Hugo Aquilante (Argentina) – Ellas

Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România: Florin Stoiciu (România) – Peștele Maska

Premiul „Mircea Ionescu-Quintus“ al Muzeului Județean de Artă „Ion Ionescu-Quintus”: Suzana Fântânariu (România) – Manuscris I

Evenimentul de anul acesta va beneficia de prezența, alături de oficialitățile locale, a trei dintre premiații ediției: Suzana Fîntînariu (România), Florin Stoiciu (România) și Chlomruk Donruethai (Thailanda).

Pentru detalii, vă stă la dispoziţie Departamentul de Servicii educative, Relaţii Publice şi Documentare din cadrul Muzeului Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus“

Tel.: 0244 52 22 64, fax: 0244 511375, e-mail: office@artmuseum.ro

mai mult
Agenda culturalăPromovate

Ploieștean premiat la Gala Festivalului Dramaturgiei Românești Contemporane

festivv

Primăria Municipiului București, prin Teatrul Dramaturgilor Români, a organizat prima ediție a festivalului în perioada 6-12 noiembrie 2017.

Proiectul, finanțat de Ministerul Culturii și Identității Naționale, a reunit 14 de spectacole de teatru, din 11 teatre din București, din țară și Republica Moldova: Teatrul Național București, Teatrul de Comedie, Teatrul Odeon, Teatrul Nottara, Teatrul Național Radu Stanca (Sibiu), Teatrul Național Marin Sorescu (Craiova), Teatrul Mihai Eminescu (Botoșani), Teatrul Național Satiricus (Chișinău), Teatrul Coquette, Godot Cafe Teatru și nu în ultimul rând Teatrul Dramaturgilor Români, cel mai nou teatru bucureștean. În cadrul Festivalului a avut loc și Colocviul Național al Dramaturgiei Românești Mircea Ghițulescu.

Selecționerul primei ediții a festivalului a fost dramaturgul Mircea M. Ionescu. Din juriu au făcut parte Olga Delia Mateescu (președinte), Carmen Dominte, Radu Herjeu, Sebastian Ungureanu, Horia Gârbea. În Festivalul Dramaturgiei Românești Contemporane a existat și secțiunea concurs destinată dramaturgilor debutanți.

Astfel, în urma vizionării spectacolelor din secțiunea IN și lecturării pieselor din secțiunea concurs destinată dramaturgilor români debutanți, juriul a decis acordarea următoarelor premii:

Premiul pentru debut (dramaturgi): Popescu Marian (Ploiești), textul „Două nunți și o sinucidere”.

Premiul pentru critică dramatică și/sau istorie teatrală: Doina Papp

Cea mai bună scenografie: Corina Grămoșteanu (spectacolul Confidențial. Scene argheziene, regia Dan Tudor, Teatrul Dramaturgilor Români)

Cea mai bună regie: Alexandru Maftei (spectacolul Nina sau despre fragilitatea pescărușilor împăiați de Matei Vișniec, Teatrul de Comedie)

Cel mai bun actor: Marius Bodochi (spectacolul Confidențial.Scene argheziene, regia Dan Tudor, Teatrul Dramaturgilor Români)

Cea mai bună actriță: Mihaela Teleoacă (spectacolul Nina sau despre fragilitatea pescărușilor împăiați de Matei Vișniec, Teatrul de Comedie)

Trofeul pentru Cel mai bun spectacol a fost oferit de Ioan Matei — Director în Ministerul Culturii și Identității Naționale — spectacolului Nina sau despre fragilitatea pescărușilor împăiați de Matei Vișniec, spectacol al Teatrului de Comedie.

Teatrul Dramaturgilor Români mulțumește tuturor participanților, Primăriei Municipiului București, Ministerului Culturii și Identității Naționale și felicită laureații primei ediții a Festivalului Dramaturgiei Românești Contemporane.

T.D.

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Luni, 13 noiembrie, serata literară a Cenaclului I. L. Caragiale Ploiești

cenaclul2

Aducem în atenţia celor interesaţi că, luni, 13 noiembrie, orele 17.00, Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești continuă şedinţele bilunare literare, în aceeași locație pusă cu amabilitate la dispoziția noastră de către amfitrionii Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești.

După cum știți, în cadrul Cenaclului vor avea loc dezbateri pe teme literare actuale, sugerate de iniţiatorii cenaclului sau cerute de participanţi, vor fi recitate sau citite ultimele creații literare și vor fi prezentate cărţi nou apărute.

Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești se adresează iubitorilor de literatură care vor să se întâlnească şi să vorbească despre pasiunea lor comună.

Vă așteptăm cu drag,

Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Debut la Cenaclul „Ion Luca Caragiale” Ploiești

02

Întâlnirea de lucru a Cenaclului literar „I.L. Caragiale” Ploiești, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Filarmonicii „Paul Constantinescu”, s-a desfășurat sub semnul poeziei, dar şi al unui dublu debut.

Andra Elena Mîrza, 18 ani, elevă la Colegiul Naţional „Alexandru Ioan Cuza” Ploieşti, câștigătoarea unui premiu la ultimul Concurs Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu” de la Buzău, este cel mai nou membru al Cenaclului ploieștean, debutând cu recitarea a două poeme din propriul volum „Spre Nord”.

Tot în premieră, Cezar Rădulescu, membru al Cenaclului „Lucian Blaga” Sinaia, a onorat invitația colegilor ploieșteni, prilej cu care a prezentat pasaje din piesele sale de comedie: „Demnitarul curcilor”, „Cosa Nostra”, „Singurătatea culegătorului de crabi”.

Un alt eveniment al reuniunii literare a avut în prim-plan pe colega noastră Mihaela Popescu Taulet care a recitat din ultimul său volum de poezii „Scrisori către tine”, un volum cu o grafică inedită, caracteristic autoarei. „Volumul Mihaelei Popescu se adresează exclusiv sufletului. Aparent sofisticat, textul spune o poveste de dragoste pe care am ascuns-o bine în crăpăturile memoriei noastre , ori am uitat-o cu desăvârșire printre lucrurile inutile odată cu trecutul. Cuvintele acestor poeme se așează pe o axă, expresie cumva a echilibrului autoarei, fie coborând adânc, fără a fi abisală, fie înlănțuindu-se ca o iederă spre cer. Construit în atmosfera unui vis, volumul Mihaelei Popescu are efectul paradoxal al unei treziri, căci cine își mai permite să viseze astăzi?” a conchis scriitorul și istoricul Alex Mihai Stoenescu în prefața volumului „Scrisori către tine”.

Bineînțeles, toți cei prezenți au primit câte un volum cu dedicațiile de rigoare personalizate.

În cadrul lucrărilor,  Cati Enache ne-a delectat cu o cronică-proză „Voia lui Dumnezeu”, Ioan Vintilă Fintiș a recitat două poeme, iar Florin Manole a citit un eseu propriu, „Europa” (în felul ei creștin), ca răspuns la un eseu al colegului Raul Baz. La acest eseu Cati Enache a avut o replică sub formă de poem.

Dezbaterile i-au implicat pe toți cei prezenți: Ioan Vintilă Fințiș, Florin Manole, Mihaela Popescu Taulet, Raul Baz, Cati Enache, Livia Dimulescu, Cezar Rădulescu, Dan Drăguș, Cătălin Apostol, Leonida Chifu, Virgil Rădulescu, Gabriela Petri, Eugen Petri, Ion Sălceanu. Nu putem omite faptul că la această reuniune a participat și cățelușa Mihaelei, Jaika, fiiind chiar captivată de ceea ce se petrecea în jurul ei.

mai mult
CreștinătatePromovate

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil

La-multi-ani-de-sfintii-Arhangheli-560×339

In fiecare an, pe data de 8 noiembrie, Biserica cinsteste Soborul Sfintilor Mihail si Gavriil si a tuturor Puterilor ceresti celor fara de trupuri. Deci, pe 8 noiembrie nu ii praznuim doar pe Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, ci pe toate cetele ingeresti care nu s-au despartit de Dumnezeu.

Lumea ingereasca a fost creata de Dumnezeu din nimic, nu din ceva preexistent si nici din fiinta Sa. Referatul biblic despre creatie nu vorbeste in mod precis despre crearea ingerilor. Sfintii Parinti afirma ca la creatie nu se vorbeste explicit despre ingeri din doua motive:  evreii, inclinati spre idolatrie, ar fi cazut usor in ratacirea idolatra a popoarelor vecine si ca in cartea Facerii se urmareste numai infatisarea inceputului lumii vazute.

In ceea ce priveste ierarhia ingereasca, Dionisie Areopagitul vede cetele ingeresti in numar de noua, asezate in cate trei grupuri suprapuse: Serafimi, Heruvimi, Scaune; Domnii, Puteri, Stapanii; Incepatorii, Arhangheli, Ingeri. Biserica si-a dat consimtamantul asupra acestei ierarhii prin introducerea ei in pictura bisericeasca.

Pentru ca ingerii sunt netrupesti, la ei nu se poate vorbi de sex si nici de o transplantare a speciei (Fac 6,2), deci, ei nu se casatoresc, nu se inmultesc (Matei 22,30) si nici nu mor (Luca 20, 35-36). Ingerii isi transmit unii altora propriile lor ganduri si hotarari fara sa rosteasca cuvinte. Insa, pentru indeplinirea slujbei lor, pot lua infatisare omeneasca (II Reg 6,17), pot sa vorbeasca, sa manance, sa apara imbracati si uneori purtand aripi (Fac. 32,25; Luca 24, 4; Matei 28,3; Apoc 14,6).

Lucrarea principala a ingerilor este aceea de a-l intari si sustine pe om in a transfigura lumea.

Sarbatoarea Soborul Sfintilor Mihail si Gavriil

Aceasta sarbatoare a fost la origine o simpla aniversare anuala a sfinti­rii unei biserici a Sfantului Arhanghel Mihail, ridicata la termele lui Arcadius din Constantinopol. Astfel, ea apare in cele mai vechi sinaxare ca fiind o sarbatoare numai a Arhanghelului Mihail. Mai tarziu ea a de­venit o sarbatoare comuna a tuturor Sfintilor Ingeri.

In Mi­neiele ortodoxe intalnim alte patru zile liturgice consacrate pomenirii Sfintilor Arhangheli sau unor minuni facute prin pu­terea lor:

– Pe 6 septembrie, se savarseste pomenirea unei minuni facute de Sf. Arhanghel Mihail, la Chones, in  Colosse din Frigia;

– Pe 26 martie, a doua zi dupa praznicul Buneivestiri, praznuim Soborul (Adunarea) mai-marelui voievod Gavriil;

– Pe 13 iulie, praznuim al doilea Sobor al Ar­hanghelului Gavriil, care este la origine ziua sfintirii unei bi­serici vestite a Sfantului Arhanghel Gavriil;

– Serbarea Arhanghelului Gavriil din Adin, in ziua de 11 iunie (fara slujba), cand se comemorea­za aparitia acestui sfant Arhanghel la o chilie din Sf. Munte (Adin), un­de el ar fi invatat pe un calugar sa cante pentru prima oara partea de la inceput a Axionului Sfintei Fecioare : Axion esti, adica : Cuvine-se cu adevarat… ; faptul s-ar fi intamplat prin sec. X, iar serbarea a ramas pana azi limitata la manastirile atonite.

Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil

Sfantul Arhanghel Mihail

In limba ebraica, numele sau inseamna “Cine este ca Dumnezeu?”. El este cel care “striga”: “Sa luam aminte, noi, care suntem fapturi, ce a patimit Lucifer, cel care era cu noi: cel ce era lumina, acum intuneric s-a facut. Ca cine este ca Dumnezeu?”, si asa s-a intocmit soborul, adica adunarea si unirea tuturor ingerilor. Pe seama sa se pune si calauzirea lui Lot si a familiei acestuia la iesirea din Sodoma, precum si protectia speciala a poporului lui Israel. Ii scoate din cuptor pe cei trei tineri din Babilon, il sprijina in lupta pe Ghedeon, il mustra pe vrajitorul Valaam si il elibereaza din inchisoare pe Sfantul Apostol Petru. Conform Scripturii, toti mortii  vor iesi din morminte la glasul trambitei Sfantului Arhanghel Mihail. 

In iconografie, Arhanghelul Mihail este reprezentat purtand in mana o sabie de foc, semn ca el pedepseste pacatul. Sfantul Arhanghel Mihail este pomenit in cartile Vechiului Testament ca fiind prezent mai ales acolo unde Dumnezeu pedepseste nedreptatea. Din acest motiv Arhanghelul Mihail se arata a fi un inger al dreptatii Dumnezeiesti.

Sfantul Arhanghel Gavriil

In limba ebraica, Gavriil inseamna “barbat-Dumnezeu”. Numele sau contine concentrat vestea ca Dumnezeu Se va face barbat, ca va asuma firea omeneasca. Vesteste Sfintilor Parintilor Ioachim si Ana nasterea Maicii Domnului, ii descopera lui Zaharia nasterea Inaintemergatorului. Pastorilor le arata ca li S-a nascut Prunc, pe Iosif, logodnicul Mariei, il intareste ca sa nu se indoiasca de nimic, calauzeste Sfanta Familie in Egipt si aduce femeilor mironosite vestea Invierii Domnului.

Arhanghelul Gavriil este reprezentat in iconografia ortodoxa purtand in mana o floare de crin alb, ca simbol al bucuriei si binecuvantarii. Arhanghelul Gavriil este ingerul bunatatii si milostivirii lui Dumnezeu.

Ceata ingereasca inferioara se arata luminatoare celei superioare

Parintele Dumitru Staniloae marturiseste pe baza sfintelor noastre predanii, ca Arhanghelul Gavriil este singurul caruia i s-a descoperit misterul intruparii Fiului lui Dumnezeu. Astfel, desi nu face parte din ceata ingerilor aflata in prima triada si nemijlocit langa Dumnezeu, se face luminator al acesteia. Ii invata pe cei ce ii sunt superiori sa “ridice portile vesnice”, ca Cel ce S-a imbracat in trup pentru negraita iubire de oameni, sa urce si sa stea mai presus de toata Incepatoria si Puterea.  Cele mici sunt facute mari prin har. Aceasta o spune si Sfantul Apostol Pavel: “Acum, zice, s-a facut cunoscuta prin Biserica, Incepatoriilor si Stapaniilor, intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu” (Ef. 3, 10).

Ziua din saptamana consacrata ingerilor este lunea.

La Mulți Ani celor ce poartă numele Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil!

Adrian Cocosila

mai mult
Agenda culturalăPromovate

Lansarea albumului „Castelul JULIA HAȘDEU”, autor Jenica Tabacu

reci

Consiliul Local şi Primăria Câmpina, Muzeul Memorial „B. P. Hașdeu” și Societatea Scriitorilor Prahoveni organizează sâmbătă, 11 noiembrie 2017, orele 11.00, la Castelul Julia Hașdeu, „Julia Hașdeu in memoriam”, prilej cu care va fi lansat albumul „Castelul JULIA HAȘDEU”, autor Jenica Tabacu, și „Oraşul închis”, un roman de Viorica Răduţă.
Prezintă: Mioara Bahna și Florin Dochia

În program:
Festivitatea de premiere a Concursului Naţional de Poezie „Julia Hasdeu”, ediţia a XV-a, organizat de Casa de Cultură „I. L. Caragiale”, Ploieşti; coordonator proiect: prof. Gelu Ionescu
Recital de pian W.A.Mozart, susţinut de Anca Săftulescu:
• Fantezia în re minor KW 397
• Rondo în re major KW 485
• Fantezia în do minor KW 475
F. Chopin
• 4 Mazurci op. 68
R. Schumann
• Sonata în sol minor op. 22
G. Enescu
• Toccata

Pianista Anca Săftulescu, Doctor în muzică (2017), a absolvit cursurile de Licenţă (2008) şi Masterat (2011) ale Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti. În anul 2006, obţine o bursă de studii universitare la Conservatoire National Supérieure de Musique et de Danse de Paris. Măiestria interpretativă a pianistei Anca Săftulescu a fost recunoscută în cadrul unei varietăţi de evenimente culturale, susţinând recitaluri şi concerte cu orchestra pe scene importante din România, Statele Unite ale Americii, Franţa, Italia şi Belgia, evenimente organizate la Ateneul Român, Julliard School sau Conservatoire National Supérieure de Musique et de Danse de Paris. A fost invitată în numeroase emisiuni culturale TV şi radio, realizând înregistrări selectate pentru CARDEX. Este laureată a peste 25 de competiţii muzicale naţionale şi internaţionale, în repetate rânduri fiind invitată să participe în cadrul unor festivaluri de muzică de renume internaţional. Prin proiectul european de înregistrări Tasti neri, tasti bianchi desfăşurat la Conservatorio „Guido Cantelli” din Italia, a înregistrat un CD a cărui lansare a avut loc la Roma şi New York.
Intrare liberă

F.B.

mai mult
ActualitatePromovate

Reuniune la Fetești privind dezvoltarea Rețelei Comisarilor Dunăreni în România

Sever-Avram

Oportunitățile create prin deschiderea, în lunile următoare, a unor linii de finanțare pentru participarea la rețelele europene de inovare urbană și privind valorificarea patrimoniului cultural-istoric în sens turistic, precum și necesitatea dezvoltării Rețelei Naționale a Comisarilor Dunăreni au fost prezentate joi în cadrul unei reuniuni organizate la Fetești de președintele executiv al Asociației ”Comunitățile Locale Riverane Dunării” (CLDR) România, Sever Avram.

Potrivit acestuia, prin afilierea consiliilor județene, municipale și locale la CLDR, administrațiile respective vor avea acces la diverse beneficii și instrumente pe care Consiliul Orașelor și Regiunilor Dunării (CoDCR) le-a creat sau este pe cale să le inaugureze.

“Acces la resursele Punctului de Contact al Reprezentanței Comune, ca Instituție de Lobby a CoDCR pe lângă instituțiile europene, în special DG REGIO — Comisia Europeană; posibilitatea promovării comunității și proiectelor prin intermediul Platformei Internet de Comunicare și Informații; invitarea și cooptarea în cadrul evenimentelor privind dezvoltarea și implementarea proiectelor comune în cadrul seriei ‘River Show: democrație, autoguvernanță și participare cetățenească în cadrul Regiunii UE a Dunării”; oportunitatea primirii de consultanță și expertiză pentru dezvoltarea de proiecte și redactarea cererii de finanțare” — sunt beneficiile prezentate de Sever Avram.

El a informat, totodată, că în perioada 17 — 19 octombrie, la Budapesta, au avut loc lucrările Forumului Anual al Dunării în cadrul președinției anuale asigurate de Ungaria, precum și ale celei de a X-a ediții a Conferinței Europene a CoDCR.

“Cu această ocazie, au fost luate o serie de decizii extrem de importante privind rolul SUERD în promovarea securității energetice și în maximizarea instrumentelor financiare prin care să se asigure o mai bună reprezentare a obiectivelor Strategiei Dunării în cadrul viitorului exercițiu financiar UE, începând cu anul 2020″, a spus Avram.

Secretarul de stat în Ministerul Afacerilor Externe Cristian Winzer a afirmat că instituția pe care o reprezintă se bazează ”foarte mult” și pe tot ce înseamnă societate civilă, mediu academic și ONG-uri implicate în dezvoltarea și promovarea Strategiei Dunării (SUERD), menționând că are ”convingerea fermă” că în perioada imediat următoare vor fi făcuți pași importanți în acest sens.

Winzer a menționat că sunt avute în vedere demersuri pentru ca România să dețină în aceeași perioadă președinția Consiliului Uniunii Europene și președinția SUERD.

“În contextul în care în 2019 România urmează a deține președinția Consiliului Uniunii Europene, sunt avute în vedere demersuri pentru ca, în aceeași perioadă, să deținem și președinția SUERD. Există deja mai multe precedente, țări care au deținut în aceeași perioadă această președinție, pentru că ar fi o oportunitate deosebită pentru ca România să promoveze și să dezvolte o serie de proiecte, inclusiv în legătură cu această strategie”, a subliniat secretarul de stat.

Asociația CLDR România este membră a Consiliului Orașelor și Regiunilor Dunării (CoDCR — Viena), al cărui Secretariat Tehnic este coordonat la București de Fundația Eurolink — Casa Europei, în cadrul ”European Network for Education and Training” (EUNET — Germania), rețea de educație nonformală recunoscută de Comisia Europeană.

La reuniunea de la Fetești organizată de CLDR România au participat reprezentanți ai unor primării din țară și ai mediului academic.

N.J.

mai mult
PromovateRepere

Cine a fost Sfântul Ioan Gură de Aur?

ioan

Nici o carte nu poate cuprinde tot ce a făcut acest Părinte al Bisericii. Ca orice mare personalitate şi ca Părinte al Bisericii, nu se lasă uşor abordat sau cuprins în câteva fraze, oricât s-ar strădui ele să alcătuiască o sinteză. Cu cât timpul trece, cu atât statura lui creşte. Nici un Părinte bisericesc nu a lăsat o moştenire literară atât de vastă.

Ioan a fost contemporan cu oameni influenţi. O glorioasă constelaţie de genii a fost cea care lumina perioada acelor ani în care Sfântul Ioan predica la Constantinopol. În vest erau Ambrozie, Ieronim, Augustin. În est erau cei trei Sfinți Capadocieni: Vasile, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, educaţi, magnetici şi de-a dreptul fascinanţi. Aceştia au fost bărbaţii cu care Sf. Ioan a împărţit atenţia lumii.

Trăsături fizice

În privinţa aspectului fizic, Gură de Aur era mic de statură şi plăpând, avea faţa plăcută, dar slăbită de post şi suferindă, obrajii traşi, fruntea înaltă, liberă şi ridată, proeminentă, capul pleşuv, urechile puţin mari, un chip plat, cu barbă, ochii adânci erau ca două torţe arzând şi deosebit de ageri şi de pătrunzători. Stomacul îi crea des probleme şi adesea febră. Era foarte sensibil la frig. La fizic nu avea nimic prin care să se impună mulţimii. Întreaga sa viaţă era în ochii vii şi strălucitori şi în voce, relativ slabă dar de o rară putere de persuasiune (Cf. J. Tixeront, Précis de Patrologie, Paris, 1927, pp. 264-266)Gusturile sale erau dintre cele mai simple, iar viaţa sa, de o austeritate continuă. Era o natură delicată, simţind cu putere lucrurile şi traducându-şi impresiile într-un mod tranşant. Graţios, bun, afectuos şi vesel cu cei apropiaţi, rămânea, în relaţiile sale exterioare, tot timpul rezervat. Hrisostom atacat, calomniat, a refuzat lupta şi i-a plăcut mai mult să cedeze decât să lupte. În faţa duşmanilor fără conştiinţă, el a avut scrupule şi nu şi-a valorizat drepturile.

Opera Sfântului Ioan Hrisostom

În ce priveşte opera, putem spune că acesta lasă posterităţii o operă uriaşă, inegalabilă atât ca dimensiuni, cât şi prin conţinut, cuprinzând 18 volume în ediţia Migne (vol. 47-64), comparabilă doar cu cea a lui Origen sau a Fericitului Augustin. Dintre anticii antiohieni, Sfântul Ioan este singurul ale cărui scrieri au dăinuit, în timp, aproape în întregime. Acest privilegiu este datorat personalităţii autorului, dar nu într-o mai mică măsură, valorii lor. Nici un scriitor oriental nu a obţinut în asemenea măsură admiraţia şi aprecierea posteriorităţii.

Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre cele mai bogate şi alese ale literaturii mondiale, s-au păstrat aproape în totalitate. Opera sa conţine tratate, omilii, cateheze, comentarii biblice, cuvântări, epistole, precum şi cărţi de cult, dintre care cea mai celebră, rămâne, fără îndoială, Slujba Sfintei Liturghii, după care se oficiază Liturghia în cea mai mare parte a Bisericii Ortodoxe.

Majoritatea acestor scrieri sunt la origine predici susţinute de Sfântul Ioan în Antiohia şi Constantinopol. Unele dintre acestea nu au fost scrise propriu-zis de Ioan, ci stenografiate de tahigrafi în timp ce el le vorbea credincioşilor, iar înaintea editării acestora, erau verificate şi corectate de Sfântul Ioan.

Toate scrierile Sfântului Ioan atrag şi uimesc într-atât încât îl cuceresc cu totul pe cititor. Operele sale literare sunt un izvor nesecat nu doar pentru teologi, ci şi pentru arheologi şi pentru istoricii culturii.

Conținutul scrierilor Sfântului Ioan

Scrierile lui Ioan analizează cu limpezime şi convingere probleme morale, sociale, dogmatice şi interpretative, comentează practicile vieţii cotidiene, interpretează cărţile Vechiului şi Noului Testament, elogiază personalitatea multor personaje biblice, a sfinţilor, şi a contemporanilor săi de seamă, se opresc asupra învăţăturilor fundamentale ale Bisericii şi apără învăţătura genuin-creştină de asaltul ereziilor destul de numeroase în acea perioadă.

Bogăţia, profunzimea şi logica ideilor sale, cunoştinţele lui enciclopedice, memoria sa fenomenală şi precizia în citarea şi interpretarea Scripturii, precum şi descoperirea bogăţiilor de sensuri ale scrierilor acesteia, frumuseţea şi atracţia stilului, figurile retorice, jocul de cuvinte folosit în unele locuri, desfată sufletul cititorului constituind un adevărat festin duhovnicesc pentru acesta.

Aproape fiecare frază din omiliile sale este certificată cu un citat din Sfânta Scriptură. Fiecare idee este imediat lămurită prin diferite exemple sau asemănări luate din fenomenele naturii, din regnul plantelor, sau al animalelor, din faptele omeneşti, şi cu deosebire din moravurile şi obiceiurile oamenilor de atunci.

Scrierile Sfântului Ioan au un caracter particular ce îţi revelă imediat dacă scrierea aparţine Sfântului sau nu, chiar dacă nu se cunoaşte de la început numele autorului, ci se voieşte a se dovedi din lectura scrierii. Căci, într-adevăr, toate scrierile Sfântului Ioan, fie ele dogmatice, fie morale, fie comentarii la Scriptură, poartă ca tip particular următoarea caracteristică: nici scrierile dogmatice nu sunt curat dogmatice, nici cele morale nu sunt curat morale şi lipsite de partea dogmatică, şi nici explicările sau herminiile lui asupra Sfintei Scripturi, nu pot fi curat hermeneutice, fără partea dogmatică, ci toate se prezintă sub aceste trei feţe: dogmatică, hermeneutică şi morală.

Corespondența Sfântului Ioan

În scrisorile sale, se pare că vorba sa este mai puţin nervoasă, mai puţin profundă, subtilă, însă de o inteligenţă ascuţită, mai eficace şi mai pe înţelesul ascultătorilor şi cititorilor pentru care oratorul are o afecţiune aparte. A fost bine spus că dacă Ipponate ilumina minţile, Hrisostom reuşeşte să întărească voinţa. Scrisorile, care sunt circa 240 la număr, foarte scurte, aproape toate scrise în exil şi pe tema Providenţei, temă ce era cea mai potrivită pentru a mângâia sufletele de tulburările suferite atunci de către Biserică, tulburări care îl întristau foarte mult, mai mult decât propriile lui suferinţe. În această privinţă, sunt deosebite cele 17 scrisori închinate văduvei Olimpiada; de mare interes istoric s-au dovedit a fi şi cele două scrisori dedicate Papei Inocenţiu în care Hrisostom formulează o adresare elocventă. Epistolele sunt adresate vechilor prieteni din Antiohia şi Constantinopol, episcopi, preoţi, călugări, funcţionari, care îi luaseră partea şi care din pricina acestei loialităţi faţă de el, fuseseră închişi, torturaţi sau exilaţi. Se poate ca autorul, prizonier în deşertul său, să fi fost supus cenzurii, dar şi formaţia sa clasică la şcoala lui Libanius se simte într-o oarecare măsură. Învăţase să trateze corespondenţa ca pe un gen literar, deţinând legi şi reguli proprii, la care, ca un om cultivat, ţinuse. Această consideraţie ne va explica de ce Sfântul Ioan Hrisostom, care de altfel face dovada unei veritabile stăpâniri a limbii, n-are aici aceeaşi ţinută literară.

Sf. Ioan – remarcabil teolog

În teologie, Sf. Ioan Gură de Aur este, înainte de toate, un moralist care extrage din învăţătura curentă consecinţe practice. El cunoaşte, de altfel, foarte bine doctrina creştină şi, în anumite discursuri de controversă, a expus-o într-un mod savant, dar nu a aprofundat-o pentru ea însăşi, nici nu s-a amestecat în discuţii teologice. S-a spus, adeseori, că Sfântul Ioan Gură de Aur a fost mai puţin preocupat de problemele dogmatice şi mai mult de cele morale. O astfel de disociere este neavenită, deoarece învăţăturile sale morale sunt mereu ancorate în structurile doctrinare biblice şi ale tradiţiei Bisericii. Putem înţelege mai bine pasionanta lui  preocupare faţă de morală, dacă avem în vedere faptul că el s-a considerat înainte de toate păstor de suflete şi abia apoi învăţător. Ca păstor de suflete, el a înţeles şi a cultivat datoria sfântă de a-i învăţa pe credincioşi ce înseamnă, în realitate, transpunerea noţiunilor de credinţă în viaţă, asumându-şi astfel sarcina propovăduirii cuvântului evanghelic. Putem spune că Sfântul Ioan a fost oarecum reţinut în speculaţii despre tainele divine. Atributele lui Dumnezeu îi sunt familiare, dar el caută mai puţin să le analizeze, dorind mai mult să le trăiască şi să le facă trăite. Sfântul Ioan Gură de Aur nu a avut curiozitatea de a cerceta modul în care, în Hristos, cele două firi s-au unit, iar, pe de altă parte, ca un veritabil antiohian, el a insistat cu precădere asupra umanităţii sfinte, a vieţii, a operei şi a morţii lui Hristos.

Trebuie însă subliniat faptul că la acea vreme nu erau erezii îngrijorătoare de combătut, aşa cum fuseseră înainte şi după el. În acest domeniu, Sfântul Ioan nu a avut mult de lucru şi nici nu s-a văzut constrâns să aprofundeze grave probleme teologice, aşa cum li s-a întâmplat Sfântului Atanasie, Sfântului Vasile, Fericitului Augustin. A luptat mai ales împotriva ereticilor anomei, alcătuind și o lucrare intitulată Contra anomeilor.

Neegalat în exegeza Sfintei Scripturi

În exegeză, el caută mai întâi sensul literal şi nu se teme să facă, atunci când se impune, consideraţii gramaticale şi lingvistice pentru a explica un pasaj dificil, dar aceasta nu semnifică decât o pregătire pentru a desprinde sensul tipic sau învăţătura morală a textului.

Este de netăgăduit că Sfântul Ioan ocupă primul loc în literatura noastră bisericească, mai ales ca hermeneut neîntrecut al Sfintei Scripturi. Fidel principiilor Şcolii din Antiohia, al cărei ilustru reprezentant şi este, el se ataşează mai ales exegezei literare. Totuşi, temperează rigiditatea acestei metode fie printr-un recurs prudent şi moderat la un oarecare alegorism, mereu fondat pe literă, fie prin insistenţa asupra învăţăturii morale şi a bogăţiei aplicaţiilor practice. Hrisostom era omul unei singure Cărţi. Biblia sa nu era niciodată închisă. O ştia pe de rost. O citează, o explică, o comentează şi recomandă permanent citirea acesteia. Sfânta Scriptură este, pentru Sfântul Ioan, sursa principală şi unică a gândirii sale. El face din aceasta o lege pentru orice orator creştin. Biblia este pentru Sfântul Ioan Hrisostom cartea prin excelenţă, care reuneşte lecţiile cele mai variate şi cele mai practice pentru instruirea credincioşilor.Din textele sfinte, Sfântul Ioan Hrisostom îşi propune să scoată întreaga profunzime. Cu imaginaţia sa prolifică, el îşi închipuie fără greutate personajele, intră fără greutate în interiorul sfinţilor, în sentimentele lor, până a şi le însuşi şi apoi le transmite cu o vitalitate a cărei emoţie te molipseşte.

Marele arhiepiscop al Constantinopolului comentează cea mai mare parte a cărţilor Vechiului şi Noului Testament, de la Facere şi până la Epistola către Evrei. Sfântul Pavel este pentru dânsul obiectul unei predilecţii speciale. Fără îndoială, cele mai numeroase şi cele mai vii cuvântări de laudă sunt cele consacrate Sfântului Apostol Pavel. Aproape la fiecare pas pomeneşte cu drag numele marelui Apostol.

Neîntrecut predicator

Ca predicator, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost considerat cel dintâi. Făcând o paralelă între Hrisostom şi Augustin, teologul Bardenhewer spunea: „Augustin vorbea scurt, prefera silogismul; Hrisostom foarte lung, adesea câte două ore fără să producă oboseală ascultătorilor, ci dimpotrivă. Augustin se adresa mai mult minţii, Hrisostom sufletului întreg, pe care voia să-l vadă mişcat la fapte creştine. Augustin urma în cuvântarea sa o cale severă, logică, rece, abstractă, de multe ori chiar greoaie, Sf. Ioan însă vorbea cald, cursiv, figurat, se inspira de la auditoriul său sau de la împrejurări; ţinea continuu încordată atenţia ascultătorilor prin exemplele vii şi plastice de care se servea, prin figurile de stil, care niciodată nu erau exagerate. Predica lui era un fel de exegeză. Găsim la el unele interpretări de o rară frumuseţe. Despre corabia lui Noe, spune el undeva: Aceasta avea un sens tainic, era prototip al celor viitoare; căci prin corabie era preînchipuită Biserica; prin Noe, Hristos; prin porumbel, Sfântul Duh, prin frunza de măslin, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni (Geschihte der Altkirchlichen Literatur, 1923, p. 355).

Cuvântul a fost vocaţia şi dorinţa sa arzătoare şi cea mai pură măreţie. Contemporanilor săi le plăcea deja să spună: Şi din gura sa ieşeau cuvinte mai dulci ca mierea. Toate secolele creştine au confirmat acest elogiu. A fost numit Homer al oratorilor. El cunoştea regulile artei oratorice încât nici un scriitor grec creştin nu i s-ar fi putut compara, iar aceste reguli le aplica cu cea mai mare libertate. Cu toate aceste elogii, este prea puţin cunoscut, şi cu siguranţă prea puţin cercetat, chiar şi de cei care consideră numele său un simbol.

Pe când alţii sunt doar slujitori ai regulilor şcolare, Sfântul Ioan Hrisostom aplică aceste reguli oarecum fără să se gândească, fără vreun artificiu şi cu un simţ perfect al măsurii.

Contemporanii săi, şi alături de aceştia, generaţiile următoare, nu conteneau să-l proclame cel mai mare dintre oratorii Bisericii greceşti. Papa Pius X l-a decretat patron al predicatorilor creştini (Berthold Altaner, Patrologia, ed. Marietti, 1977, p. 334), iar numele său stă şi astăzi pe buzele tuturor.

Predica şi îngrijirea sufletului deveniră, pentru Sfântul Ioan, scopul principal al vieţii sale; în fapt, au fost transmise urmaşilor mai mult de 700 de predici autentice, rod al celor 12 ani de misiune în Antiohia şi al celor 6 ani de episcopat (până la exilarea sa) în Constantinopol.

Predicile sale erau practice. Predica pe subiecte sau teme apăsătoare – păcat, căinţă, credinţă, lucrarea pentru mântuire a lui Hristos. Multe dintre ele explică Sfânta Scriptură, sursă inepuizabilă de învăţături morale şi pretext de îndemnuri la sfinţenie.

Predicile sale, care durau deseori chiar şi două ore, nu plictisesc, nici nu obosesc întrucât sunt însufleţite de imagini şi comparaţii; acestea sunt, de asemenea, corelate, în exordii şi concluzii, cu evenimente contemporane şi, uneori, îmbogăţite de digresiuni în jurul unor argumente de mare interes.

Sf. Ioan Gură de Aur – un arhipăstor exemplar

Pe cât a fost de mare orator, pe atât a fost de mare păstor sufletesc. Sfântul Ioan Gură de Aur a slujit preoţia ca diacon, ca preot şi ca episcop. Principiile preoţiei sunt trasate cu mână de maestru în tratatul său Despre preoţie, la care au meditat atâţia preoţi care găsesc în el sfaturi, îndrumări şi consolări admirabile.El a avut atitudini, învăţături, tâlcuiri, îndrumări şi explicaţii care sunt valabile şi astăzi. Tragedia vieţii Sfântului Ioan ne arată ce adâncă conştiinţă religioasă a avut ierarhul, în faţa moaştelor căruia a trebuit să se plece împăratul Teodosie al II-lea (408-450) şi să îngenuncheze, cerând iertare pentru păcatele părinţilor săi.

În calitate de episcop, Ioan a aplanat unele conflicte între împărat şi oficialii săi, în special în probleme foarte importante; a intervenit în probleme disciplinare convocând sinoade, destituind episcopi, închizând biserici non-niceene; de asemenea, a vizitat deseori mănăstirile pentru maici din vecinătate pentru a instrui membrii comunităţii. Sfântul Ioan nu s-a sfiit să pună ordine chiar în eparhii străine, cum a fost cea a Efesului, şi a depus, într-un sinod local, pe şase episcopi care-şi cumpăraseră dregătoria cu bani. Din lucrarea sa misionară una misionară mai amintim: convertirea goţilor la ortodoxie (le-a dat o biserică şi le-a hirotonit preoţi dintre ei) şi trimiterea unor călugări pentru răspândirea creştinismului în Sciţia, Persia şi Fenicia. Deci pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării i-a luminat (adică populaţiile care locuiau pe teritoriul ţării noastre, pe strămoşii noştri). În timpul acesta, Sfântul Ioan şi slujea, predica, medita, catehiza, făcea vizite pastorale,cerceta aşezămintele Bisericii, făcea administraţie, citea şi scria. Cele mai multe din aceste obligaţii le îndeplinea zilnic, ca Sfântul Vasile cel Mare şi Fericitul Augustin. E greu de închipuit cum reuşea el să facă faţă unei asemenea munci enorme, mai ales că era o mână de om, şi deseori bolnav.

Nectarie, patriarhul anterior, fusese un mare senior, şi fastul clerului înalt ajunsese la concurenţă cu cel al aristocraţiei civile. Mare parte dintre clericii colaboratori au fost foarte nemulţumiţi de austeritatea şi frugalitatea noului patriarh, care cerea să fie vândute obiectele de lux din Patriarhie, care refuza mesele copioase, totdeauna mânca singur.

A reorganizat spitalele şi ospiciile oraşului mergând până la a încerca să-l depăşească pe Sfântul Vasile în încercarea sa de a pune pe picioare o instituţie pentru leproşi ; a vândut bunuri bisericeşti, folosind banii în scopuri filantropice; şi, chiar şi în exil fiind, a răscumpărat captivi pe care i-a redat familiilor. Pentru aceasta, ca şi alţi episcopi de dinainte şi de după el, a folosit banii de la susţinătorii înstăriţi.

Apostolul milosteniei și ambasadorul săracilor

Sfântul Ioan Gură de Aur este, prin excelenţă, şi apostolul milosteniei. El şi-a îndemnat ascultătorii la milostenie. A condamnat cu duritate avariţia (în omiliile despre Lazăr şi bogatul rău) şi s-a făcut panegiristul milosteniei. Elocinţa sa este inepuizabilă în a relua această temă fără încetare. A da unui sărac înseamnă a da lui Dumnezeu şi Ioan a găsit, înaintea lui Bossuet, accentele magnifice pentru a celebra eminenta demnitate a săracilor. În  zelul său, s-a lăsat dus până acolo încât apare ca un tribun ce discută de la înălţimea scaunului problema socială. Dar, în loc să concluzioneze ca un tribun dreptul de revoltă al săracului faţă de bogat, el nu are alt scop decât de a-l aduce pe cel bogat la milostenie şi la practicarea într-ajutorării.

Apelativul de Hrisostom

Dacă ne întrebăm, care a fost calitatea lui superioară, şi care a fost caracteristica sa deosebită, negreşit vom răspunde că în privinţa culturii filosofice şi enciclopedice, nu era mai prejos de scriitorii din timpurile sale; ca hermeneut al Sfintei Scripturi a fost aproape de neîntrecut, pentru care toţi hermeneuţii de după dânsul, pe el l-au avut de bază în herminiile lor; în privinţa sfinţeniei vieţii a fost unul dintre cei mai rari bărbaţi ai Bisericii creştine iar ca păstor şi administrator a fost de admirat. Dar cu asemenea calităţi îi găsim împodobiţi şi pe alţii dintre Părinţii Bisericii creştine. Aceea însă, care îl distinge pe Sfântul Ioan de toţi ceilalţi Părinţi, dascăli şi scriitori ai Bisericii creştine, aceea care-l arată a fi de neîntrecut, şi în care n-a avut până acum egal pe nimeni, care şi constituie slava lui particulară, este calitatea de Hrisostom pe care i-au acordat-o secolele de după dânsul.

Acesta este Sfântul Ioan din Constantinopol: un mesager al poporului, o inimă mare, un împătimit al studiului Cărţii (adică al Bibliei – n.n.) şi iubitor de semeni; un om ce părea să ştie intuitiv care erau nevoile oamenilor şi care să distingă adevărul de fals. A fost cu adevărat gură de aur, a fost cel mai elocvent retor al Bisericii creştine, până în ziua de astăzi. Creştinătatea întreagă, imediat după încetarea lui din viaţă, l-a proclamat de dascăl ecumenic, cel mai mare luminător al lumii, stâlpul Bisericii, lumina adevărului, trâmbiţa lui Hristos, prooroc şi vorbitor al tainelor lui Dumnezeu, Theoforul Ioan, Hrisostomul Ioan, voind prin aceasta de a învedera marele lui talent oratoric.

Mare învățător al lumii

Acest virtuoz al cuvântului dumnezeiesc a lucrat pentru Biserică toată viaţa sa cu o nespusă ardoare şi Biserica l-a aşezat nu numai printre Părinţii bisericeşti, ci şi printre Doctorii şi scriitorii ei cei mai celebri. De asemenea, calităţile literare ale operelor sale care i-au captivat pe contemporanii săi, îl impun pentru totdeauna literaturii creştine şi universale. La puţin timp după moartea sa, Sfântul Ioan Hrisostom a fost privit atât de ortodocşi cât şi de catolici nu numai ca un predicator şi exeget remarcabil, ci şi ca o voce autoritară în probleme de credinţă. Pentru că Hrisostom a fost şi un mare interpret – deşi nu şi sistematizator – al doctrinei creştine, Biserica l-a numit marele învăţător al lumii. Sinoadele ecumenice din Calcedon (451), Constantinopol (680) şi Niceea (787), îl arată ca martor al adevăratei credinţe. La fel papii Leon cel Mare şi Agato.

Titlul de învăţat (înţelept) al Bisericii nu se aplică decât pentru un foarte mic număr de scriitori bisericeşti, folosit atât în antichitatea creştină (ei sunt Părinţi ai Bisericii şi Învăţaţi totodată), cât şi în secolele următoare. Presupune o aprobare specială din partea Bisericii, şi aceasta nu este dată decât autorilor care adaugă la o înaltă înţelepciune, adevăruri creştine, o ortodoxie strictă şi o viaţă sfântă. Printre aceştia, unii se bucură de o autoritate excepţională. Biserica Ortodoxă are în mod special respect pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul  Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numeşte Învăţaţi ecumenici.

O sumară caracterizare

Făcând o foarte sumară caracterizare a Sfântului Ioan, putem spune că are tot ceea ce îi trebuie pentru a reuşi în slujirea sa, o credinţă profundă, un zel devorant, o elocinţă în acelaşi timp caldă şi familiară, îmbogăţită cu cele mai frumoase flori ale retoricii şi cu cea mai exactă cunoaştere a sufletelor. Acesta este unul dintre caracterele cele mai atrăgătoare care s-ar putea întâlni. Un suflet tandru, delicat, vibrând la toate emoţiile, o inimă puternică, dur cu el însuşi, nemilos cu viciile, fremătându-se în prezenţa răului, dar în acelaşi timp un spirit insuficient pregătit exigenţelor luptei şi condamnat, prin natura sa, la o suferinţă continuă, suferinţa oamenilor loiali, care se lansează cu greu într-o luptă şi nu găsesc în faţa lor decât duşmani mascaţi în faţa cărora toată sinceritatea lor este zadarnică. Comportamentul său faţă de unii şi faţă de alţii era dominat de adevăr şi milostenie.

Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne cel mai cunoscut dintre Părinţii greci şi una din cele mai fascinante figuri ale antichităţii creştine. Cu vie veneraţie ne aducem aminte de el, pe care în toate Liturghiile îl chemăm şi ni-l dorim ocrotitor.

Preot Liviu Petcu

mai mult
1 93 94 95 96 97 111
Page 95 of 111