close

Promovate

Grupul de la PloieștiPromovate

Întâmplări la Cenaclu…

cen01

Ieri după amiază, la ora stabilită, ora 17.00, ne-am întâlnit la sediul Filarmonicii noastre dragi şi am purces în sala destinată orelor noastre de Cenaclu. Au răspuns prezent vechi combatanţi, mai noi combatanţi şi invitaţi, Vintilă Ion Fintiş, Preşedintele Societăţii noastre literare, apoi absolut aleatoriu, Raul Sebastian Baz, Marian Zmaranda, Livia Dimulescu, Cati Enache, Avrigeanu Robert Aristotel, Virgil Rădulescu – cel care face ziarul nostru atât de frumos şi bogat, dragul nostru regizor Cătălin Apostol, Florin Manole, Florin Oprea Sălceanu, Dan Minoiu, Chifu Leonida, Mihaela Popescu Taulet, Radu Herşcovici, Laurenţiu Popa.

După ce ne-am ocupat locurile şi ne-am aşezat trupurile obosite de chinul scrierii şi de neputinţa facerii, a urmat, ca de obicei, o Revistă a Presei literare prezentată de Şeful nostru, care a disecat evenimente ale mai multor publicaţii şi reviste.

La rubrica – Un poem la două săptămâni -, s-au prezentat Cati Enache, Dan Minoiu, Mihaela Taulet, Livia Dimulescu care au încântat audienţa cu ultimele lor creaţii. A fost prezentată de către Mihaela Taulet şi o carte uitată, se pare, a nevestei lui Ionel Teodoreanu, carte scrisă în timpul încarcerării acestuia de către Securitatea timpului.

După pauza de ţigară, a lor, s-a trecut la rubrica – Poet în recital, unde colegul nostru, Raul Sebastian Baz, ne-a citit din volumul, în curs de apariţie „Cu faţa la Pământ”. După citire, ne-am aplecat asupra textului, cu păreri şi opinii, ca de fiecare dată.

Dan Minoiu a scos în evidenţă multitudinea de simboluri regăsite în textul prezentat, atât din Biblie, cât şi din oralitatea poporului nostru, sau a altor culturi. Tulburătoare creaţie, s-a pronunţat Cati Enache, o bucurie răstălmăcirea acestor simboluri, iar Florin Manole, a completat-o afirmând că există o tentaţie a repovestirii Bibliei, fiind plăcut impresionat de imaginaţia poetului şi incantaţia scrierii lui, de blândeţea povestirii.

Ioan Vintilă Fintiş a spus că sunt într-adevăr lucruri biblice, rostite cu alte cuvinte, însă totul cu o frumoasă desfăşurare şi curgere. Mihaela Taulet s-a pronunţat asupra segmentului limitat de oameni care poate şi pot înţelege mesajul celor citite, fiind o carte grea care ar trebui, în accepţiunea sa, să-şi dividă simbolurile.

Florin Oprea Sălceanu a rostit că lui i se par cele citite ca o Psaltire, în timp ce Leonida Chifu scoate în evidenţă naraţiunea deosebită a scrierii, cu talent şi măsură, cu dorinţă şi elevaţie. Marian Zmaranda ne transmite că e bine de văzut cum pildele sunt altfel decât în Biblie, că poetul transformă orizontalitatea în verticalitate, că avem de-a face cu un bolero într-un alt spaţiu, totul fiind poveste, bine condusă de autor.

Cătălin Apostol se întreabă şi este susţinut în acestă temere de colegul Dan Minoiu, dacă trebuiesc neapărat un număr limitat de simboluri şi se referă la teama care a avut-o la începutul lecturii, văzând ceea ce se citeşte şi încărcătura de simboluri degajată şi prelucrată.

Robert Avrigeanu, Cătălin Apostol, Raul Sebastian Baz
Cati Enache, Livia Dimulescu, Marian Zmaranda
Laurențiu Popa, Leonida Chifu, Florin Manole, Dan Minoiu, Ioan Vintilă Fintiș
Raul Baz, Radu Herscovici, Mihaela Taulet

O poezie inedită cu o încărcătură emoţională inedită, spune el. Radu Herşcovici face un paralelism cu Pasărea Pheonix, iar poetul, însuşi Raul Sebastian, ne reaminteşte că Iisus dă soluţii, că sunt atâtea lucruri nedescoperite încă şi că poate doar o parcurgere în trecut ar putea să restabilească adevărul celor ce nu s-au spus încă, deşi s-au săvârşit.

Într-o bucurie şi o mulţumire a simţurilor, ne-am îmbrăţişat cu toţii în poza de grup şi am purces către cel mai apropiat loc bahic pentru a potoli setea noastră de cunoaştere şi dorinţa noastră de noi experienţe domestice. Până la proxima întâlnire, vă pup pe frunte!
Dan Minoiu

mai mult
ArtăPromovate

Dan Platon – Expoziție retrospectivă la Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”

Afis expozitie Dan Platon 1

La Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” Ploiești are loc, în perioada octombrie – noiembrie 2017, vernisajul expoziţiei retrospective Dan Platon. Expoziția este dedicată memoriei artistului Dan Platon și cuprinde lucrări de pictură din patrimoniul Muzeului de Artă Ploiești, precum și lucrări de grafică din colecția particulară a MAV d’Art Gallery din Câmpina, a artistului plastic Alfred Dumitriu, inițiatorul acestui proiect.

Dan Platon s-a născut la 8 august 1931, la Bahna, Neamț, şi a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, promoția 1966. Imediat după absolvire, Dan Platon a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici. A avut o carieră încununată de opt expoziții personale şi peste 30 de expoziții de grup, dintre care unele în străinătate – Magdeburg (Germania), Torun (Polonia), Bruxelles (Belgia), Chișinău (Republica Moldova) și Franța; a participat la tabere de creație naționale și internaționale. Lucrările sale se află în colecții particulare din țară și străinătate: Anglia, Belgia, Germania, Franța, Polonia, Grecia, Ungaria.

Există artiști pregnanți care marchează timpul și spațiul pe care îl ocupă, ca și pe cei ce au norocul să se găsească în preajma lor.

Dan Platon este un astfel de artist!

El a marcat categoric și pentru totdeauna, în primul rând arta prahoveană, dar și boema ei, ca și viețile noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut și care am viețuit o perioadă, mai lungă sau mai scurtă, în preajma lui.

În artă, Filiala UAP Prahova se poate numi “bogată” pentru că a avut între membrii săi un pictor precum Dan Platon. Modern, expresiv, rafinat cromatic și riguros compozițional, el a fost un fel de “avangardă” în arta prahoveană, începând de pe la sfârșitul anilor ’60. Și aceasta într-o perioadă când cerințele și rigorile generale în artă erau realiste, figurative, “tematice” chiar. Dan și-a permis să fie altfel! El și-a permis să recreeze abstract și nonfigurativ realitatea, urmându-și cu asiduitate propriul drum și propria sensibilitate artistică.

Grupările artistice prahovene au fost și ele marcate de personalitatea lui Dan Platon. Pe la începutul anilor ’70 s-a format grupul Dan Platon – Doina Moisescu – Victor Munteanu, care a devenit în scurt timp de notorietate. După plecarea Doinei la București, lui Dan și lui Victor li s-a alăturat Valeriu Scărlătescu. În anii de după ’89, Dan s-a alăturat unor colegi din generația mai tânără, pentru a expune împreună cu ei: Valter Paraschivescu și Filip Kollo. Fiecare dintre aceste grupări a suscitat, la vremea ei, un viu interes în rândul criticii ploieștene și bucureștene, dar și în rândul colegilor de breaslă.

Ceea ce contează în primul rând la un artist este, desigur, creația și opera lui. Aceasta ține de partea spirituală și înaltă, de fărâma de divinitate a ființei umane. Este ceea ce rămâne, contează cu adevărat și definește un creator. Artistul, însă are și o latură mai telurica, mai umană, pământeană.

Există mari artiști care nu sunt neapărat și boemi sau foarte activi în viața boemă a unei comunități artistice. Există, de asemenea, artiști foarte boemi care, însă nu se evidențiază cu nimic în “plutonul” general al comunității artistice. Și există artiști care sunt și una și alta. Dan era unul dintre aceștia! Poveștile boemei prahovene ar fi mult sărăcite în absența întâmplărilor și “trăsnăilor” lui Dan Platon. Și este foarte bine că este așa! Marile personalități sunt complexe!

Toată lumea î-și amintește lucrările lui, sau momentul exact când s-au întâlnit pentru prima data cu ele, pentru că toată lumea i-a apreciat și i-a admirat pictura!

Toată lumea își amintește că până în ultima clipă, chiar și cu lucrarea pe simeză, Dan era tot cu pensula în mână și mai avea ceva de adăugat sau de corectat!

Toată lumea î-și amintește de “burzuluielile” lui vehemente și colțoase, care, însă, dispăreau la fel de repede pe cât izbucneau, dar și de timiditatea și candoarea lui, de zâmbetul cald și jucăuș, uneori hâtru sau ironic și de prietenia lui!

Toată lumea își amintește de interminabilele discuții despre artă avute cu Dan, dar și de cel puțin una, dacă nu mai multe, întâmplări mai mult sau mai puțin hazlii, dar în orice caz, cu “sare și piper”, al căror protagonist era el!

Adică de făcutele și nefăcutele lui Dan Platon! Iar aceasta, cum spuneam, este un lucru bun pentru că Dan a fost un artist complex și o personalitate complexă.

Pentru viața artistică prahoveană si românească, pictura lui Dan Platon va rămâne, categoric, un reper!

Pentru comunitatea artistică ce i-a fost într-un fel sau altul contemporană și pentru noi toți, cei care l-am cunoscut, Dan va rămâne un maestru, un prieten si o “figură” pe care nu o putem uita și care ne aduce zâmbetul pe buze de câte ori îl evocăm!

A.N.

mai mult
Agenda culturalăPromovate

Volumul „Ploieșteanul – Chip și mască” va fi lansat la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova

vol

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova vă invită joi, 19 octombrie 2017, ora 16,30, la sediul său din Ploiești, str. Toma Caragiu, nr.10, sala Auditorium, la o reconstituire a Ploieștiului și a vieții locuitorilor lui, după anul 1800, prin intermediul volumului doamnei prof. Emilia-Virginia Luchian, denumită sugestiv „Ploieșteanul – Chip și mască”.

Volumul se numară printre cele 40 de lucrări semnate de profesori de istorie din Prahova, dar și din alte județe, ba chiar din Republica Moldova, care au fost înscrise la ediția din 2017 a sesiunii anuale de referate organizate de Societatea de Știinte Istorice din România – filiala Prahova.

Evenimentul, moderat de domnul Mihai Dumitrache — directorul general adjunct al Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, îi va avea ca invitați pe: prof.univ. dr. Gheorghe Calcan, dr. Dorin Stănescu și prof. Nicolae Dumitrescu — critic literar.

Violeta Streche

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Întâlnire literară a Cenaclului „I. L. Caragiale” Ploiești, luni, 16 octombrie

penita2

Următoarea întâlnire de lucru a cenaclului literar „I.L. Caragiale” Ploiești va avea loc luni, 16 octombrie, ora 17.00, la Filarmonica „Paul Constantinescu” din municipiu. Seara îi va fi dedicată colegului nostru Raul Sebastian Baz, cel ce va prezenta un nou volum de poezii, care a văzut recent lumina tiparului.

– revista presei culturale – poetul Ioan Vintilă Fintiș

– cel mai recent poem – Raul Sebastian Baz

– lectura de cenaclu, proză – Livia Dimulescu / Cati Enache

– cartea sub microscop – Maria Zmaranda

– dezbateri literare.

După cum știți, în cadrul Cenaclului vor avea loc dezbateri pe teme literare actuale, sugerate de iniţiatorii cenaclului sau cerute de participanţi, vor fi recitate sau citite ultimele creații literare și vor fi prezentate cărţi nou apărute.

Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești se adresează iubitorilor de literatură care vor să se întâlnească şi să vorbească despre pasiunea lor comună.

Vă așteptăm cu drag,

Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești

mai mult
Agenda culturalăPromovate

Concursul Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”: la secțiunea „Poezie” premiului a revenit lui Florin Dochia din municipiul Câmpina. O elevă din Ploiești a câștigat Premiul editurii ALPHA

dochia

Centrul Cultural „Alexandru Marghiloman” Buzău, Direcția Județeană pentru Cultură, Primăria comunei Pîrscov și Centrul Județean de Cultură și Artă Buzău au organizat, în colaborare cu Biblioteca Județeană și Muzeul Județean Buzău, cea de-a XXVIIIa ediție a Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”. 

PREMIUL NAŢIONAL „VASILE VOICULESCU“ la secţiunea POEZIE -1.000 lei a fost acordat de Centrul Cultural „Alexandru Marghiloman“ lui FLORIN DOCHIA din Câmpina, judeţul Prahova, pentru volumul „Produse derivate“, iar PREMIUL EDITURII ALPHA BUZĂU, care constă în editarea (tipărirea) în peste 100 de exemplare a unui volum de poezie (sau proză) de circa 100 de pagini a fost câștigat de ELENA ANDRA MÎRZA, Colegiul Naţional „Alexandru Ioan Cuza” Ploieşti.

Concursul, susținut cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România, al Consiliului Județean și al Primăriei municipiului Buzău, își propune să evidențieze viața și importanta operă literară a marelui scriitor de origine buzoiană.

Anul acesta, au participat cu lucrări (volume şi manuscrise) 120 de scriitori şi elevi din toată ţara. Valoarea totală a premiilor se apropie de 10.000 lei, principalul organizator şi finanţator al celui mai longeviv concurs de creaţie literară din Buzău fiind Centrul Cultural „Al. Marghiloman”.

Spre deosebire de anii trecuţi, ediţia aceasta a avut o secţiune destinată elevilor din Pârscov, localitatea în care s-a născut Vasile Voiculescu.

Juriul concursului a fost format din Aurel Baros (preşedintele filialei de proză a Uniunii Scriitorilor din România), scriitorii Dumitru Ion Dincă, Marin Ifrim, Cristinel Popa şi Ionel Stănuţă.

„Literatura română se află pe un trend ascendent, o demonstrează și cei peste 120 de autori, dintre care peste 90 la sută bat la porțile afirmării”, a declarat vineri, pentru Agerpres, președintele juriului celei de a XXVIII-a ediție a Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”, scriitorul Aurel Maria Baros.

Scriitorul Aurel Maria Baros, care este și președintele filialei de proză București a USR, a mai declarat că la cea de a XXVIII-a ediție a Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu” de la Buzău au participat cu lucrări, volume și manuscrise, peste 120 de scriitori și elevi din toată țara.

„A crescut calitatea artistică a lucrărilor prezentate, cei mai mulți dintre ei, deși la vârste fragede, sunt scriitori aproape profesioniști, alții la primele lor cărți, dar este important că s-a putut face o alegere dintr-un bazin de lucrări literare larg, laureații sunt din toată țara, iar moștenirea voiculesciană este excepțional fructificată”, a mai declarat sursa citată.

Juriul concursului format din Aurel Baros (președintele filialei de proză București a Uniunii Scriitorilor din România), scriitorii Dumitru Ion Dincă, Marin Ifrim, Cristinel Popa și Ionel Stănuță au acordat Marele premiu criticului și istoricului literar Liviu Grăsoiu pentru volumul „Povestea dintre vorbe”, la secțiunea Poezie premiului a revenit lui Florin Dochia din Câmpina, județul Prahova, pentru volumul „Produse derivate”, la secțiunea Proză câștigător a fost desemnat Simona Liutiev, Pitești, pentru volumul „Câmpie și oase”.

Premii speciale au fost acordate următorilor: Marius Albert Neguț, București, pentru volumul „Îngeri rătăciți”, Mihaela Roxana Boboc, Buzău, pentru volumul „Spovedania oaselor”, Cornel Galben, Bacău, pentru volumul „Zile de trecere”, Charis Samv, București, pentru volumul de versuri „Despletitele atingeri”.

Iată lista premianţilor:

I. Secţiunea „Volume”

– MARELE PREMIU – 1.500 lei, acordat de Consiliul Judeţean Buzău – LIVIU GRÂSOIU, Bucureşti, pentru volumul „Povestea dintre vor­be“.

– PREMIUL NAŢIONAL „VASILE VOICULESCU“ la secţiunea POEZIE -1.000 lei, acordat de Centrul Cultural „Alexandru Marghiloman“ – FLORIN DOCHIA din Câmpina/judeţul Prahova, pentru volumul „ Produse derivate“.

– PREMIUL NAŢIONAL „VASILE VOICULESCU“ la secţiunea PROZĂ – 1.000 lei, acordat de Biblioteca Jude­ţeană „Vasile Voiculescu“ – SIMONA LIUTIEV, Piteşti, pentru volumul „Câmpie şi oase“.

– PREMIUL NAŢIONAL LA SECŢIUNEA PUBLICISTICĂ NU S-A ACORDAT.

– PREMIUL SPECIAL AL PRIMĂRIEI PÂRSCOV – 1.000 lei, MAR1US ALBERT NE­GUŢ, Bucureşti, pentru volumul „Îngeri rătăciţi“.

– PREMIUL SPECIAL oferit de familia BĂCIUCU – 700 lei, MIHAELA ROXANA BOBOC, Buzău, pentru volumul „Spovedania oaselor“

– PREMIUL SPECIAL – 500 lei, oferit de Fundaţia „MITROPOLIT IRINEU MI­HĂL­CES­CU“, pentru proză re­ligioasă – CORNEL GALBEN, Bacău, autorul volumului „Zile de trecere“.

– PREMIUL SPECIAL -500 lei, oferit de Asociaţia Culturală „Renaşterea buzoiană“, CHARIS SAMV, Bucureşti, pentru volumul de versuri „Despletitele atingeri“.

II. Secţiunea „manuscris /elevi”

– PREMIUL „ACASĂ LA „VASILE VOICULESCU“ – 500 lei, pentru poezie, acordat de publicistul CRISTINEL POPA elevei ADELINA PO­PA, clasa a VIII-a B, Şcoala Gimnazială din comuna Pârscov.

– PREMIUL „ACASĂ LA VASILE VOICULESCU“ – 500 lei, pentru proză, acordat de Primăria comunei Pârscov se acordă elevei ANDREEA DOGARU, de la Şcoala Gimnazială Pârscov.

– PREMIUL „VASILE VOI­CULESCU“– 500 lei, pentru poezie, acordat de publicistul CRISTINEL POPA domni­şoarei DENISA LEPĂ­DATU, Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri“ Galaţi.

– PREMIUL „VASILE VOICULESCU“ – 500 lei, pentru proză, acordat de Centrul Cultural „Alexandru Marghiloman“ – MIHAELA EUGENIA MIULESCU, clasa a XII-a, Colegiul Tehnic „ General Gheorghe Magheru“ – Târgu Jiu, judeţul Gorj.

– PREMIUL EDITURII ALPHA BUZĂU, care constă în editarea (tipărirea) în peste 100 de exemplare a unui volum de poezie (sau proză) de circa 100 de pagini – ELENA ANDRA MÎRZA, Colegiul Naţional „Alexandru Ioan Cuza” Ploieşti. (foto)

Vasile Voiculescu (1884-1963) a fost medic, poet creștin, prozator și dramaturg român, colaborator al revistei „Gândirea“ și membru al grupării „Rugul Aprins“. Timp de patru ani a fost deținut politic în închisorile comuniste (1958 – 1962). A lăsat în urmă o operă literară de mare rafinament artistic, din care fac parte și „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare…“. Creațiile au fost elaborate între 1954-1958. În închisoare, Vasile Voiculescu s-a îmbolnăvit de cancer și a murit doborât de boală în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, în locuința sa din București.

A. G.

mai mult
MonarhiePromovate

95 de ani de la încoronarea regelui Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, ca rege al tuturor românilor, şi a Mariei, ca regină

Regele

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Sinaia), numit şi Ferdinand I Întregitorul, rege al României, membru şi preşedinte de onoare al Academiei Române din 16 martie 1890. În timpul domniei sale s-a înfăptuit Marea Unire din 1918, s-au pus bazele consolidării statului naţional unitar român şi s-au adoptat măsuri fundamentale pentru dezvoltarea ţării noastre: votul universal, reforma agrară, Constituţia din 1923. Activitatea sa a fost puternic influenţată de Ion I. C. Brătianu, preşedinte PNL, dar regele îl considera pe acesta „zodia bună a României”, având deplină încredere în deciziile sale politice. La 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba-Iulia, regele Ferdinand I şi regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari, act ce simboliza unirea tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa” sub acelaşi sceptru. Spre sfârşitul vieţii a fost mâhnit că a trebuit să taie „creanga putredă” din arborele dinastiei, pe fiul său cel mare Carol al II-lea. Acesta a renunţat la prerogativele de moştenitor al Coroanei, astfel că succesor la Tronul României a fost desemnat nepotul regelui, Mihai I.

Pe tot parcursul domniei sale, regele Ferdinand I a fost un monarh constituţional. În 1914, când Ferdinand a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km pătraţi; în 1927, la moartea sa, ţara număra 17,1 milioane locuitori şi avea 295.049 km pătraţi. Dintr-o ţară mică, România ajunsese un stat cu mărime medie în Europa (locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă). În cei 13 ani de domnie, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile – cultural, politic, economic, un dinamism cu adevărat remarcabil, care demonstra în mod grăitor vocaţia constructivă şi inteligenţa poporului român, cu care regele Ferdinand s-a identificat.

Ferdinand provenea dintr-o familie cu tradiţie dinastică, fiind cel de-al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al regelui Carol I, şi al principesei Antonia de Saxa-Coburg-Gotha, infanta Portugaliei. Primele studii le-a primit în casa părintească de la profesorul Gröbes şi de la mama sa, care l-au educat într-un spirit princiar, demn de o familie cu tradiţie dinastică.

Regele Carol I şi regina Elisabeta au avut o fetiţă, principesa Maria, născută la 27 august 1870, însă aceasta a murit de scarlatină când era doar o copilă, pe 28 martie 1874. După această tragedie, cuplul regal nu a mai avut copii, aşadar regele nu avea un succesor direct la Tronul României. Pentru a asigura stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, în 1881 s-a reglementat problema succesiunii la tron. Articolul 83 din Constituţia României adoptată la 1 iulie 1866 prevedea ca succesiunea tronului să i se încredinţeze coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold şi nepot de frate al regelui Carol I. Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie” din 18 mai 1881.

Trei ani mai târziu, Ferdinand vine pentru prima dată în România, dar pentru scurt timp. El se întoarce în ţara natală pentru a-şi continua studiile liceale la Düsseldorf, apoi urmează cursuri universitare la Universitatea din Leipzig şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen. Simultan, urmează cursuri de limbă, literatură şi istoria românilor cu profesorul V. D. Păun.

Pe 18 martie 1889, Ferdinand I este declarat în mod oficial moştenitorul tronului, primind titlul de „Alteţă Regală Principe de România”. Din 19 aprilie, tânărul principe se stabileşte definitiv în România pentru a se pune în contact cu realitatea diversă a ţării. Concomitent cu studiile despre România, urmează o pregătire militară, participând la programul de instrucţie şi manevre, cu gradul de locotenent.

Principele Ferdinand era un cititor pasionat şi era înzestrat cu o foarte bună memorie. Pasiunea vieţii sale era botanica. Stere Diamandi, un excelent portretist, avea să scrie: „În botanică putea să rivalizeze cu cei mai buni reprezentanţi ai acestei ştiinţe. Asistenţa rămânea năucită, când în tovărăşia lui Pârvan descifrează la Histria nişte inscripţii greceşti şi latineşti”. Era un tânăr înalt, zvelt, cu fruntea lată, nasul coroiat, ochii albăstrui, mustaţă stufoasă, urechi foarte mari, în formă de pâlnie, din cauza cărora s-a străduit ca în toate portretele să fie reprezentat din profil. Avea însă un mare defect pentru un şef de stat: timiditatea.

La început, tânărul principe a avut o idilă cu Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a reginei Elisabeta, dar căsătoria între aceştia nu era posibilă căci Statutul Casei Regale menţiona obligativitatea tuturor membrilor de a se căsători numai cu persoane aparţinând unei familii domnitoare din străinătate. Interzicerea relaţiei dintre cei doi a creat o adevărată dramă în familia regală. Regina Elisabeta, care se arăta încântată de ideea unei căsătorii, s-a certat cu soţul ei şi s-a retras la casa familiei din Neuwied, în timp ce tânărul Ferdinand s-a retras la Sigmaringen, ameninţând cu sinuciderea. Elisabeta va reveni în ţară abia peste trei ani de la acest eveniment (noiembrie 1894). În faţa acestor fapte, Elena Văcărescu a decis să ia calea exilului, renunţând pentru totdeauna la gândul că va mai reveni în România.

În cele din urmă, raţiunea de stat a învins sentimentele, iar la 29 decembrie 1892 Ferdinand se căsătoreşte cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Principele moştenitor şi soţia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le îngăduia nici un act de independenţă, nici măcar în viaţa personală. Cu toate acestea, viaţa celor doi se desfăşura într-o atmosferă plăcută. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni din Bucureşti, iar Carol a construit special pentru aceştia Castelul Pelişor în complexul familiei regale de la Sinaia. Ferdinand şi Maria vor avea împreună şase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913), care va muri după numai patru ani de febră tifoidă.

Un moment critic în familia regală a fost în 1897, când Ferdinand s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a fost la un pas de moarte. Deşi principele şi-a revenit, mulţi contemporani au declarat că nu a mai avut niciodată aceeaşi înfăţişare strălucitoare ca odinioară. Strânsa supraveghere pe care Carol o avea asupra tinerilor principi a declanşat anumite încercări ale acestor de a ieşi de sub această autoritate. Ferdinand se refugia în comandamentul militar pe care îl avea sub conducere, iar Maria se remarca prin relaţii extraconjugale de notorietate publică. Astfel, din 1907, principesa a început să cultive strânse relaţii cu Barbu Ştirbey, administratorul domeniilor Coroanei. Acesta avea o ţinută tipic englezească, fapt ce îi amintea Mariei de ţara de origine. Totodată, Ştirbey era cumnatul lui Ionel Brătianu, iar rolul pe care acesta îl va juca prin intervenţii oculte în viaţa politică din România va fi relevat mai târziu.

Pe 27 septembrie 1914, Carol I înceta din viaţă la Castelul Peleş din Sinaia. În acea toamnă a anului 1914, sentimentul general al opiniei publice româneşti a fost acela de uşurare pentru faptul că dispăruse principala piedică în calea alianţei României cu Antanta şi intrarea ei în Războiul pentru Întregirea Neamului. A doua zi, principele moştenitor Ferdinand I a depus jurământul în calitate de Rege al României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare si a Mitropolitului primat. Cu mâna dreaptă pe Evanghelie, noul rege a rostit: „Jur a păzi Constituţia şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”. Totodată, la discursul său inaugural, Ferdinand declara:

„Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui întemeietor, care mi-a lasat ca sfânta moştenire simţămintele de iubire şi credinţă ale unui întreg popor, găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini. Pilda aceluia pe care îl plângem toţi ca pe un părinte şi convingerea că numai printr-o neîncetată propăşire se poate asigura viaţa trainică a unui popor, îmi vor fi călăuza în sforţările mele spre a-mi jertfi întreaga muncă a vieţii pentru dezvoltarea puterilor acestui stat. În îndeplinirea acestei înalte datorii, pe care o îmbrăţişez cu neclintită credinţă şi nestrămutată dragoste, stă cea mai dulce mulţumire ce o pot dobândi. Printr-însa aduc cel mai mare prinos de recunostinţă aceluia a cărui amintire e cea mai scumpă legatură între ţara şi casa mea. În rodnica domnie care face mândria istoriei ţării noastre, primul rege al României a găsit cel mai puternic sprijin în unirea tuturor românilor în jurul Tronului ori de câte ori împrejurări mari impuneau această datorie. Sunt sigur că, însufleţiţi de acelaşi înalt patriotism, românii vor şti şi în viitor să dea Tronului şi ţării unirea în cugetare şi în acţiune, care este singura chezăşie a unei sănătoase propăşiri naţionale. Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta truda s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări.”

Fire extrem de emotivă, Ferdinand şi-a rostit cu dificultate discursul, iar la un moment dat i-au curs lacrimile. A fost salvat de uralele parlamentarilor, dar şi de gestul soţiei sale, Maria, care s-a ridicat de pe podiumul pe care se afla, şi-a dat la o parte, cu un gest energic, vălul negru care-i acoperea faţa, oferindu-şi propria imagine, ca simbol de voinţă şi frumuseţe. Ovaţiile au durat minute în şir. Participant la această şedinţă, I. G. Duca avea să scrie: „Când a vorbit regele şi a spus că va fi un bun român, a fost în sală un adevărat delir. Cuvântul era unul fericit, ridica piatra ce apăsa toate conştiinţele, asta voia să audă ţara şi asta aştepta ea de la noul ei suveran”. Discursul fusese redactat de Ferdinand, împreună cu Ion I. C. Brătianu, Barbu Ştirbey şi Victor Antonescu. Cuvintele „bun român” fuseseră introduse la sugestia lui Victor Antonescu, ele devenind cheia întregului discurs.

Regele Ferdinand știa limba latină şi limba elină la perfecţiune, citea toţi autorii latini în mod curent şi aproape pe toţi clasicii elini. Vorbea şi cunoştea bine pe lângă limba germană şi română, limba engleză şi franceză şi chiar cea rusească, iar în toate aceste limbi accentul lui era bun, în orice caz neasemuit mai bun decât accentul unchiului său.

Scria minunat. Discursurile sale, pe care întotdeauna le redacta singur, denotau pe lângă o serioasă cultură clasică, o deosebită grijă a formei şi un real talent. Nu odată, în mijlocul multor talente consfinţite, cuvântările lui erau cele mai bune şi într-o exprimare literară impecabilă. La inaugurarea Universităţii din Cluj spre pildă unde au luat cuvântul atâţia reprezentanţi autorizaţi ai ştiinţei şi ai artei române, niciunul nu s-a putut asemui cu el. Nu era lipsit nici de darul improvizării, în cursul călătoriei triumfale prin Ardeal în 1919 a uimit pe toţi prin uşurinţa cu care răspundea celor mai diverse delegaţiuni, prin expresiile fericite ce găsea pretutindeni, prin întorsătura ce ştia să dea întotdeauna cugetării sale. Cunoştinţele sale istorice erau temeinice, istoria noastră naţională şi tot ce este în legătură cu ea nu avea taine pentru el.

M.A.

mai mult
Agenda culturalăPromovate

Artistul Mihai Vasile revine, DUPĂ DOUĂZECI DE ANI, cu penelul și condeiul într-un stil original

mv5

Holul central al Centrului Cultural din localitatea prahoveană Cocorăștii Mislii s-a dovedit a fi neîncăpător la vernisajul expoziției de pictură „După douăzeci de ani”, având ca semnatar pe actorul Mihai Vasile (VAMIR), invitații săi fiind plăcut impresionați de „regia” seratei de joi, amfitrionul dovedind că vocația către artă poate să configureze acel profil de pictor, actor, scriitor într-o singură persoană, greu de egalat, dar posibil.

Mihai Vasile a dus culoarea dincolo de pânză, în stilu-i caracteristic, făcând dintr-un vernisaj un adevărat spectacol. Experiența și talentul artistic al profesorului de arte dramatice și cinematografice a încântat prietenii de condei şi pensulă, de artă teatrală şi de viaţă.

Pe un fundal muzical ambiental, adecvat evenimentului, Mihai Vasile a lansat volumele „În căutarea armoniei pierdute” (prezentat de profesor doctot în filosofie Dragoș Grigorescu), „Mic dicționar de termeni teatrali” (prezentat de Bogdan Stoicescu, scriitor și publicist), „Teatrul Equinox Ploiești – Starea de a fi”, album editat cu prilejul împlinirii a 33 de ani de la fondarea acestei instituții de artă, dar și mic album dedicat expoziției de pictură intitulată „După douăzeci de ani”.

Abia după acest moment, picturile artistului au fost dezvelite aproape simultan, în plăcutul sunet al dopurilor de șampanie, lucrări în genere peisagistice, caracterizate de autor ca „un omagiu pe care-l aduc acestor locuri ale Cocorăștilor de Mislea absolut mirifice, cât și acestor oameni, concetățenii mei, care au împrumutat de la pământul acesta al lor, starea de miracol…”

Vernisajul a fost prezentat de maestrul Valter Paraschivescu, artist plastic, iar evenimentul artistic organizat de Primăria, Consiliul Local și Centrul Cultural Cocorăștii Mislii în colaborare cu Centrul Dramatic MYTHOS Ploiești s-a încheiat cu un coctail oferit cu acest prilej.

Mihai Vasile s-a născut în anul 1951. Debutează încă din adolescenţă cu versuri şi grafică, dar şi în teatru, fiind atras irezistibil de arta actorului şi regie.

Fondează, în anul 1980, la echinocţiul de toamnă, împreună cu alţi câţiva tineri intelectuali, Teatrul Equinox, ca un spaţiu de interferenţă a mai multor arte: teatrul, dansul, filmul, artele vizuale, muzica.

De-a lungul a peste două decenii de activitate neîntreruptă a pus în scenă peste 150 de spectacole de teatru, dans, teatru de gest, teatru de imagine, a realizat filme de scurt metraj (poeme şi eseuri cinematografice, documentare).

Este referent-cercetător la Centrul Judeţean al Tradiţiei şi Creaţiei (şeful departamentului Teatru – Arte vizuale) și profesor de arte dramatice şi cinematografice la Şcoala de Arte din Ploieşti.

A susţinul mai multe ateliere în domeniul teatrului poeziei şi teatrului mitologiei în România, Franţa, Bulgaria.

Pentru activitatea sa de regizor a primit mai multe premii pentru unele din spectacolele sale în România, dar şi în străinătate.

Are o susţinută activitate publicistică (eseuri şi lucrări de cercetare în domeniile antropologiei teatrale, mitologiei şi tradiţiilor, asupra teatrului şi artelor vizuale în general), redactor şef al publicaţiei culturale „ateLier 21”

A făcut un stagiu de formare (Dezvoltarea culturală şi gestionarea proiectului cultural) în Franţa (1997).

Virgil Rădulescu

mai mult
ActualitatePromovate

Colegiul Național „Nichita Stănescu” Ploiești, gazda Proiectului ERASMUS+ KA2 – AEEA

n1

În perioada 15-22 octombrie 2017, Colegiul Național „Nichita Stănescu” din municipiul Ploiești este gazda Proiectului ERASMUS+ KA2 – AEEA, un program al Uniunii Europene în domeniul educației, formării profesionale, tineretului și sportului.

Colegiul Național„Nichita Stănescu” a primit finanțare UE pentru un nou proiect ERASMUS+ KA2- parteneriat strategic între școli, proiectul numindu-se „THE ART OF ECONOMICS, THE ECONOMY OF ARTS” (AEEA).

n2

Aceste proiecte promovează dialogul structurat ca instrument folosit de tineri pentru a-și face vocea auzita cu privire la modul în care trebuie să fie elaborate și puse în aplicare politicile de tineret la nivel european prin interacțiunea cu factorii de decizie (locali, regionali, naționali, europeni).

În această perioadă, un număr de 15 profesori și 19 elevi, cu vârste cuprinse între 11 și 14 ani, din țările partenere ale proiectului: Polonia, Turcia, Italia și Letonia vor fi invitații Colegiului Național „Nichita Stănescu” Ploiești. Elevii străini vor fi cazați în familiile partenerilor români.

n3

Cu această ocazie se vor derula o serie de activități specifice, cu scopul de cunoștere interculturală, dar și de formare de competențe specifice domeniului economic.

În data de 16 octombrie 2017, ora 10:30, va vea loc deschiderea, la sediul Colegiului Național „Nichita Stănescu” din municipiul Ploiești, Str. Nalbei nr.3.

Echipa de proiect, coordonată de doamna profesor Rusu Cristina este alcătuită din:

  • Elevi de gimnaziu din colegiu
  • Profesori: Argeșanu Carmen, Sersea Andreia, Badea Daniela, Manolache Adina, Răduță Norica, Constantin Mihaela, Incontrera Arturo.

n4

Programul Erasmus+ este gestionat în România de către Agenţia Naţională pentru Programe
Comunitare în Domeniul Educaţiei și Formării Profesionale (ANPCDEFP). Misiunea
Agenției Naționale (AN) este de a sprijini organizațiile din România în a accesa
oportunitățile puse la dispoziție de Programul Erasmus+ precum şi de a sprijini
Beneficiarii în implementarea proiectelor care au fost finanțate.

În 2017, se sărbătoresc 30 de ani de programe europene și 20 de ani de programe europene în educație, formare și tineret în România. O poveste care a început cu studenții și a ajuns azi să înglobeze și alte sectoare ale educației.

Virgil Rădulescu

mai mult
Agenda culturalăPromovate

60 de ani de la înființarea Teatrului de Revista Majestic

Armistitiu cu morile de vant
mai mult
Agenda culturalăPromovate

Premianții Festivalului Concurs Național de Muzică Folk „Festivalul Castanilor – In memoriam Gabi Dobre”

fest

Cea de-a XVIII-a ediție a Festivalului Concurs Național de Muzică Folk ‘Festivalul Castanilor – In memoriam Gabi Dobre’, festival organizat de Casa de Cultură ‘Ion Luca Caragiale’ a Municipiului Ploiești, a adus bucurie în sufletele tuturor iubitorilor de muzică folk ploieșteni la sfârșitul săptămânii trecute. Evenimentul a avut loc în perioada 6-7 octombrie 2017 la Teatrul ‘Toma Caragiu’ din Ploiești.

Programul festivalului a fost următorul:

Vineri, 6 octombrie 2017, la Teatrul ‘Toma Caragiu’ Ploiești:

Ora 17.00 — Concurs Național de Interpretare a Muzicii Folk

Ora 20.00 — Recitaluri:

— Trupa Arhaic

— Ducu Bertzi & Friends

— Vasile Șeicaru & Nicolae Matei (claviaturi)

Sâmbătă, 7 octombrie 2017, la Teatrul ‘Toma Caragiu’ Ploiești:

Ora 18.00 — Gala Laureaților

Ora 20.00 — Recitaluri:

— Tatiana & Marius Ojog

— Cosmin Vaman, Alexandra Andrei și Trupa Spam

— Alifantis & Fragileband

Juriul format din:

— Titus Andrei — președintele juriului, cunoscut om de radio, comentator și critic muzical

— Mihai Cosmin Popescu — redactor la Radio Romania

— Viorel Gavrilă — compozitor

— Ducu Bertzi — cantautor și folkist

— Iulian Anghel — profesor de chitară la Liceul ‘Carmen Sylva’ Ploiești a stabilit acordarea premiilor după cum urmează:

Marele Premiu și Trofeul Festivalului — Grupul Cântec Nou din Ploiești, județul Prahova;

Premiul special ‘Gabi Dobre’ — Kethy Bivolaru din București;

Premiul de interpretare grup — Grupul Unda din județul Brașov;

Premiul de interpretare solist — Radu Comănescu din Moinești, județul Bacău;

Premiul de creație — Liviu Băițel din Eforie Nord, județul Constanța;

Premiul de măiestrie instrumentală — Cosmin Mariciuc din Săveni, județul Botoșani;

Premiul de popularitate — Octavian Broșteanu din Alexandria, județul Teleorman;

Premiul special BES România — Șerban Goșa din Alba Iulia, județul Alba;

Premiul Redacției Radio România Actualități — Patricia Thomits din Sibiu, județul Sibiu;

Director, Luminița Avram

mai mult
ActualitatePromovate

Proiectul „Drumul Cantacuzinilor” în atenția Consiliului Județean Prahova

sfarloaga

Vicepreședintele Consiliului Județean Prahova, Ludmila Sfîrloagă a participat marți, 10 octombrie 2017 în localitatea Filipeștii de Târg la ședința de lucru privind proiectul ‘Drumul Cantacuzinilor‘. Acesta are nu doar o componentă turistică, ci în primul rând una istorică, culturală și spirituală, itinerariul urmărind localități din județul Prahova unde există edificii ale familiei boierești cu origini bizantine care a marcat istoria Țării Românești în secolul XVII și începutul secolului XVIII și a lăsat în urmă importante construcții arhitecturale — familia Cantacuzino. Prin dezvoltarea acestui proiect se are în vedere restaurarea unora dintre conacele sau bisericile ce au aparținut acestei familii.

La întâlnirea de astăzi au fost prezenți reprezentanți ai unor primării aflate pe traseul Drumul Cantacuzinilor: Filipeștii de Pădure, Filipeștii de Târg, Măgureni, Câmpina, Comarnic, Bușteni precum și reprezentanți ai Comunității Elene din România, ai ambasadei Republicii Elene din România; reprezentanți ai operatorilor de turism; reprezentanți ai Asociației pentru Promovarea și dezvoltarea Turismului Prahova; reprezentanți ai Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova; președintele Societății Cultural-Istorice ,’Mihai Viteazul’ Ploiești — Mircea Cosma, unul din inițiatorii acestui proiect ambițios.Comunitatea Elenă din România, prin domnul deputat Dragoș Zisopol va sprijini acest proiect istoric, încercând să îl promoveze și pe plan internațional prin implicarea unor tur operatori de turism străini.

La finalul ședinței de lucru vicepreședintele Consiliului Județean Prahova, Ludmila Sfîrloagă a mulțumit tuturor celor implicați, arătându-se plăcut surprinsă de rezultatele întâlnirii și subliniind importanța acestui proiect de promovare a trecutului istoric, proiect ce va contribui la dezvoltarea durabilă și armonioasă a localităților aflate pe itinerariul ‘Drumului Cantacuzinilor’ și a Județului Prahova.

C.J.

mai mult
Dialog de ideiPromovate

Iulian Vlad – înger sau demon?

Untitled

Istoricul Mădălin Hodor, consilier superior în cadrul Direcției de Investigații a CNSAS, a publicat, pe site-ul Revistei 22, documente care atestă implicarea ultimului șef al Securității, Iulian Vlad,  în represiunea directă îndreptată asupra demonstranţilor din decembrie 1989.

Justiţia din România a stabilit că generalul Iulian Vlad a făcut poliţie politică. Între anii 2009 şi 2010, Curtea de Apel Bucureşti a judecat Dosarul 572/2/2009, urmare a unei acţiuni în justiţie a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

CNSAS a sesizat instanţa pentru a stabili „calitatea de ofiţer al Securităţii, cât şi faptul că acesta a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului”. Potrivit Consiliului, Iulian Vlad „a dispus urmărirea mai multor persoane pentru prevenirea acestora de la activitatea ostilă orânduirii socialiste, precum şi pentru sancţionarea unor scriitori care publicaseră lucrări apreciate ca fiind în contradicţie cu ideologia comunistă. De asemenea (…) a dispus măsuri de supraveghere informativă şi monitorizare a transmisiunilor de televiziune şi cercetării informative a disidenţilor din anii 1980”. Gen. Iulian Vlad a susţinut că acuzaţiile CNSAS sunt „vagi şi nesusţinute, care tind la stigmatizarea sa, prin faptul că a ocupat diverse funcţii în structura Statului predecembrist”. Prin sentinţa civilă nr. 150 din 12.01.2010, Curtea de Apel Bucureşti a dat dreptate CNSAS. Judecătorii au apreciat că „vastul material probator administrat în cauză demonstrează că măsurile aprobate de Iulian Vlad, din funcţiile importante pe care le deţinea în cadrul structurilor Securităţii, au fost de natură să conducă la suprimarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale în cazul unui număr important de persoane”.

„Nu am nimic să-mi reproșez“, a spus Iulian Vlad, la o dezbatere organizată în octombrie 2016 la Timișoara – orașul de unde a pornit schimbarea de regim din decembrie 1989 – chiar în Aula Academiei Române din acel oraș.

„Mi-am făcut datoria față de țară, pentru că am jurat credință poporului român și patriei. Când Ceaușescu a dispus să se tragă, eu m-am dezis de el. Au fost trei procese împotriva mea, am fost condamnat la 25 de ani de închisoare, am executat patru ani. Când s-a tras la Timișoara am dat ordin ca tot armamentul să fie pus în magazii“, a susținut fostul general de securitate. Potrivit lui Vlad, Securitatea „și-a făcut datoria“. „Instituția în fruntea căreia mă găseam de mai bine de doi ani și-a făcut datoria. Nu exagerez dacă spun că și-a făcut cu prisosință datoria în sensul că toate informațiile, nu puține la număr și foarte importante din punct de vedere operativ, au fost aduse la cunoș-tința șefului statului, pentru că lui și numai lui ne subordonam în mod nemijlocit“, a susținut el.

Generalul Iulian Vlad și generalul Vasile Milea

O opinie…” este un comentariu trimis redacției Evenimentului Zilei de regizorul Cornel Mihalache, autorul mai multor filme documentare despre Revoluția din 1989, printre care și renumitele „De Crăciun ne-am luat rația de libertate” și „Sânge pe catifea”.

Istoricul Mădălin Hodor VS. regizorul Cornel Mihalache
Iată textul regizorului Cornel Mihalache
„Moartea generalului Iulian Vlad. „Adio, bătrâne asasin!” scrie istoricul CNSAS Mădălin Hodor în Revista 22. M-am intersectat cu domnia-sa într-o polemică din aprilie-iunie 2016, pe care am denumit-o ”Manipulări cu teroriști”. Cu ocazia acestui eveniment, – plecarea lui Iulian Vlad – istoricul recidivează, manipulând istoria lui decembrie 1989.
Scris cu furie, dintr-o suflare, articolul domniei-sale amestecă inteligent istoria generalului cu cronologia cunoscută a evenimentelor din decembrie 1989. Dar pe care o manipulează emoțional. Tot răul pe care l-a făcut Securitatea în regimul ceaușist, condamnabil fără nuanțe, e scris și descris cu talent de tânărul istoric. Distribuția articolului pe facebook arată un interes imens al cititorilor pentru ADEVĂR. Dar despre ADEVĂR e vorba.
De pildă, un amic regizor scrie: ”Cred că sarcina noii generații de istorici români e, în privința istoriei noastre contemporane, să dărîme mitul „securistului patriot”. E un mit creat cu migală prin contribuții diverse, creat de ziariști, interesați sau idioți utili, de istorici cu muște pe căciulă, de istorici-lingăi, de exaltați, de semidocți vioi cu inclinații conspiraționiste, de nostalgici ratați, un mit crescut voinic pe solul fertil și amestecat al rusofobiei seculare, al obsesiilor naționaliste, al fricii față de veneticii care vor să ne fure țara, toate întreținute de național-comunismul ceaușist.”
Un alt amic ziarist: ” …Tânărul istoric și cercetător în arhivele CNSAS are însă de partea lui adevărul documentelor pe care le-a studiat. Documente care arată, negru pe alb, că Iulian Vlad a fost eminența cenușie a represiunii ceaușiste.”
Un prieten regizor susține articolul: ”De citit daca va pasa. De preferinta cu un ceai cald alaturi, dupa ce v-ati culcat copiii sau ati revenit acasa, dupa o seara in oras. Luati-va timp si nu va grabiti. Cititi si ginditi. Sau ginditi in timp ce cititi. La toate figurile triste ale ultimilor 25 de ani, la manipulari, la eroii de carton post-1989, la masiva spalare de creier a poporului roman(…) Articolul asta mi-a zguduit ziua si m-a facut sa imi aduc aminte de zilele din decembrie 1989 cind eram convins ca suntem atacati si ca teroristii lui Ceausescu omoara oameni nevinovati.”
Ultima frază m-a convins, (dragă Tudor Giurgiu), că trebuie să scriu.
Am senzația că se folosește moartea lui Iulian Vlad în rescrierea istoriei evenimentelor din decembrie 1989. Am certitudinea că Adevărul este eludat și ascuns sub acuzele pertuiste ale istoricului Hodor. E dreptul lui să scrie un pamflet în care să se bată pe burtă cu un mort care nu se mai poate apăra. E dreptul lui să fie furios și să urască visceral, pentru că demantelează zilnic la serviciu practicile Securității. (Când se va intra și în paginile Armatei și mai ales ale Partidului Comunist să ne spuneți).
„Demersul meu pare sinucigaș” 
Demersul meu pare sinucigaș (și, probabil, voi avea câțiva prieteni mai puțin) dar nu pot accepta că fac parte din ”gașca asta pestriță de securiști, penali, pseudoistorici și așa-zis jurnaliști” pentru că am o altă părere. Mai ales că eu nu îl plâng pe Iulian Vlad. Pentru mine a fost și este un personaj important al filmului meu documentar despre 1989. Așa cum sunt și Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu sau Sergiu Nicolaescu.
Și nu pot accepta manipularea atât de ușor fără să o pun la punct. Și nici să fiu făcut mincinos de către un istoric pe care l-am numit ”străveziu”.
Scrie Mădălin Hodor, adresându-se direct lui Iulian Vlad:
„Ce-ar fi să începem cu ziua de 17 decembrie 1989? Mai ții minte ce ai ordonat atunci? Ai dat următorul ordin: „Se lichidează radical!”
Da, tu ai spus-o, nu Ceaușescu. De unde știu eu? Din agenda de serviciu a fostului tău subordonat, generalul Ștefan Alexie, membru al CSS (Consiliul Securității Statului, organul colectiv de conducere al Securității), care și-a notat, cuvânt cu cuvânt, ordinele tale din zilele acelea. Și-a notat, referitor la acesta, și de unde l-ai transmis, adică direct de la ședința CPEx”.
Numai că generalul Ștefan Alexie (decedat în 2011) declară sub jurământ, în fața comisiei de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, la audierea sa din 20 iulie 1994, următoarele:
„…am un mare infarct de miocard. Boala a evoluat în rău, am stat în concediu de boală și de odihnă din februarie până în iulie 1989, și la sfârșitul lunii iulie m-am dus la serviciu, dar boala se agrava, am cerut prin octombrie să mă pensionez, gen Vlad mi-a spus că voi fi ajutat, dar trebuie să mai aștept… Boala mea s-a agravat, am făcut obstrucție pe toate vasele coronare și evenimentele din decembrie m-au prins într-o stare foarte gravă, fiind puțin marginalizat pentru a fi protejat dată fiind starea sănătății mele. Din această cauză am vrut să mă internez în spital, și pe 16 decembrie am plecat acasă pentru a mă pregăti de internare… În dimineața de 16 dec am avut o scurtă ședință cu șefii de unități, ședință la care Vlad a sesizat că îmi este rău, luam nitroglicerină, și a vrut să mă ocrotească și de aceea nu m-a chemat… În 17 dec, duminică dimineața cum era obiceiul m-am dus la serviciu și Vlad a venit la mine în birou și mi-a povestit ce s-a întîmplat la Timișoara… Era oarecum satisfăcut că el credea că s-au potolit lucrurile fără a se folosi violența, asta în noaptea de 16 dec. Știu că după aceea l-a căutat pe gen Ghiță, comandantul trupelor de securitate, sau pe col. Pavelescu nu mai rețin, care era șeful statului major pentru a le aduce mulțumiri de felul cum au acționat… ”
Construcția domnului istoric nu stă în picioare. Ștefan Alexie era mult prea bolnav ca să noteze ”cuvânt cu cuvânt, ordinele lui Iulian Vlad din zilele acelea”.
Un general cardiac 
Generalul Ștefan Alexie depune însă mărturie în fața Comisiei:
”Atunci în 17 dec a fost teleconferința și de la cabinetul lui Vlad mi-a dat telefon să merg și eu la teleconferință, când m-am dus începuse și erau la teleconferință și șefi de unități.”
Să vedem cine a zis ”Se lichidează radical!”. Că doar avem o stenogramă. Și suntem cercetători, jurnaliști și istorici. După ce-i ceartă că trupele nu erau înarmate și îi destituie pe Milea, pe Postelicu și pe Vlad, Ceaușescu spune:
”Deci, măsuri imediate, să lichidăm repede ce este la Timișoara, să punem trupele în stare de alarmă, în stare de luptă, atît unitățile ministerului de interne, cît și cele ale apărării naționale și oriunde se încearcă vreo acțiune, lichidată radicală, fără nici un fel de discuție.”
Nu Iulian Vlad a spus această propoziție în 17 decembrie. Conform stenogramei.
Dealtfel Ștefan Alexie care – dacă e adevărat și cred că e adevărat că doar domnul Mădălin Hodor e un istoric la CNSAS, unde nu te joci cu vorbele – a notat în agendă vorbele radicale ale lui Nicolae Ceaușescu, și nu ale lui Iulian Vlad, mărturisește în fața Comisiei amintite:
„După teleconferință mi-a spus mie și lui Bucurescu să mergem la el în birou… Ne-a spus că nu mai este șeful DSS, că a fost destituit din funcție în urma unor critici severe, dar ne roagă să nu aducem la cunoștința aparatului, pentru că nu era oportun în acele momente… Am plecat fiecare la birourile noastre, eu am avut iar crize violente, într-o zi au adus un medic în unitate care m-a pus sub tratament și m-a imobilizat în pat, existau acele camere de odihnă, am stat acolo… În 21 dec mi-a fost foarte rău și m-am dus la spitalul Ministerului de Interne și urma să mă internez a doua zi, am aceste documente, și am revenit la minister.”
Ghinion. Mărturia atestă că Alexie era bolnav și că a fost sporadic lângă Iulian Vlad în acele zile până în 22 decembrie. Iar agendele lui – dacă sunt adevărate – nu sunt o probă directă și corectă.
Există și astăzi un plan de dezmembrare a României? 
Continuă MD:
„I-ai admonestat pe cei care îți raportau situația în timp real și le-ai cerut să caute neapărat „cine este în spate”. Le-ai ordonat să scoată din pământ, din iarbă verde, spioni, turiști, CIA, KGB, Malta și Ialta. Deși tu știai foarte bine că nu au de unde să-i scoată. Nu hotărâsei tu, împreună cu Postelnicu, să treceți trupele de grăniceri de la Armată la Ministerul de Interne, tocmai pentru a avea controlul direct al granițelor?”
Colonelul (r.) dr. Ion Petrescu, fost șef al Direcției Informare și relații Publice din M.Ap.N. și fost director al Trustului de Presă al Ministerului Apărării Naționale (un securist, nu?) are o altă părere:
„Practic, în decembrie 1989, și în Ministerul Apărării Naționale și în Ministerul de Interne au apărut primele cozi de topor ale puterii de la Răsăritul Europei. Din fericire, pentru România, armata din acel moment, așa cum era, umilită de muncile agricole, în mine, pe șantierele canalelor Dunăre-Marea Neagră și Dunăre-București, neinstruită din rațiuni invocat economice, a dat dovadă că poate ține cârma țării într-un moment când președintele republicii socialiste, de atunci, fusese deposedat de putere, serviciile secrete se ascundeau, de voie/de nevoie, sub mantaua kaki, partidul comunist devenise pata, nedorită, pe biografia a patru milioane de conaționali, iar colac peste pupăză, la frontiera cu URSS și Ungaria, coloanele de camioane militare, pline cu soldați, așteptau – acesta este adevărul – permisiunea unor trădători de țară, de la București, ca să intre în România pentru a lichida…teroriștii.
Rândurile acestea nu sunt scrise după cărți deja tipărite, ci pornesc din experiențe personale, trăite în acele zile, ca jurnalist militar și din concluziile unor dialoguri pe care le-am purtat cu ofițeri ce au servit țara, în decembrie 1989, la cele două granițe menționate, cu mâna pe simple pistoale-mitralieră, socotind, ca simpli militari, câte ore, doar ore, nu zile, ar fi rezistat trupelor invadatoare, acolo, pe fâșia arată.”
Mădălin Hodor continuă:
„Tu însă aveai planul tău. Al tău și al șefului tău, Ceaușescu. Aveați nevoie de „agenți” și „diversioniști”, de „turiști sovietici” și de „agresiuni externe”, de amenințări cu „dezmembrarea României” și de „complotul marilor puteri” pentru a aduce țara în stare de război. Pentru că era singurul mod în care mai puteați să rezistați tăvălugului istoriei, care venea peste voi și peste regimul vostru decrepit. Declarând stare de război și împușcând oameni. Și asta ați și făcut. Împreună.”
Mădălin Hodor este un istoric ”purist” al revoluției române. Dar în munca de cercetare a evenimentelor nu poți eluda zecile de cărți și documente care spun contrariul. Întrebare: astăzi există amenințări cu „dezmembrarea României”?
Un fost demnitar sovietic 
Uite, de pildă, cu ce se ocupă o instituție fundamentală a Revoluției Române:
„Marți, 14 martie 2017, la sediul Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, a avut loc ședința Consiliului Științific al IRRD, condusă de prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, vicepreședintele Consiliului… În intervențiile lor, membrii Consiliului au recomandat să fie aprofundate și temele de interes pentru opinia publică și, să fie elucidate unele informații sau afirmații care apar în presă fără suport documentar… Lectorul univ. dr. Alexandru Murad Mironov a precizat că a participat la o reuniune la care a fost prezent și Valerii Mușatov, înalt demnitar sovietic, în 1989. Acesta a afirmat că ambasadorul Teajelnikov a fost schimbat din funcție pentru că și-a luat angajamente neautorizate față de noile autorități române, legate de o intervenție militară. Cei prezenți la întâlnirea respectivă l-au contrazis pe fostul lider sovietic.”
I-auziți, domnule Mădălin Hodor, ce se dezbate la Institutul Revoluției?!
Operațiunea „Trandafirul” 
Nu vreau să mai citez din articolul-pamflet care amestecă radical neadevăruri cu omisiuni și din care reiese că Armata a fost bună și Securitatea rea, că Securitatea a început tragerea la Timișoara și Armata „dădea din colț în colț”.
Cea mai oribilă soluție a Miliției, a lui Postelnicu și a Elenei Ceaușescu, arderea cadavrelor din morga Spitalului Județean este pusă de domnul Mădălin Hodor tot în spatele lui Iulian Vlad. Chiar dacă procurorul militar Dan Voinea a instrumentat și a închis ”Operațiunea Trandafirul” încă din 1990, fără a-l inculpa pe șeful Securității.
Altă enigmă a evenimentelor, pe care domnul istoric Hodor o rezolvă este prezența a 40 de luptători în trening (generalul Nicolae Militaru scrie că 80) la Sibiu:
„Tu i-ai trimis cu avionul, la solicitarea lui Postelnicu, pe cei 40 de uslași în trening să-l apere pe Nicușor la Sibiu. Ați spus după aceea, ba că erau omniprezenții „turiști sovietici”, ba că erau „cercetași de la DIA”. Dar nu erau. Erau de la USLA și tu știai asta, pentru că erau băieții tăi de suflet… Revenind la cei pe care i-ai trimis atunci la Sibiu, să știi că și-au făcut și acolo datoria. La Sibiu a fost măcel.”
Alții spun că erau de cercetare diversiune de pe lângă Direcția de Informații a Armatei. Nu a ieșit nicio dovadă până acum. Și de ce să fi fost primiți și cazați 40 (80) de uslași în Școala Militară (a Armatei!) condusă de colonelul Aurel Dragomir?!, istoricul cercetător nu ne spune. Și nu aduce nicio dovadă în acest sens.
Diversiunea cu televizorul 
Mădălin Hodor continuă:
„Dar nu e nevoie să te întreb. Pentru că știu că, de fapt, și asta este o minciună sfruntată și că nici prin gând nu ți-a trecut să dai vreun ordin în acele momente.”
Ordinul de deschidere a porților de la TVR a fost dat în jurul orei 11.00. Președintele de atunci al televiziunii, Petre Constantin, speriat, a sunat înapoi la generalul Iulian Vlad ca să confirme încă o dată.
Mădălin Hodor continuă:
„În acele momente ai vrut să fugi împreună cu șeful tău, Nicolae Ceaușescu, și ți-ai lăsat oamenii de izbeliște să se descurce cum pot. … Tu ai urcat cu soții Ceaușescu spre acoperișul unde vă aștepta elicopterul și, pentru că ascensorul s-a blocat din cauza supraîncărcării, s-au dispensat scurt de prezența ta.”
Stenogramă a audierii în fața Comisiei de cercetare a evenimentelor a lui Florian Raț – aghiotant (16 nov 1995):
„Era ora aproximativ 11,45 am urcat în lift și erau El. și N. Ceaușescu, Rusu Marian și eu ca să ajungem la etajul 6 unde aterizase elicopterul…”
Stenogramă a audierii în fața Comisiei de cercetare a evenimentelor a lui Aurel David – aghiotant (10 mai 1994):
„…în liftul pe care l-am blocat eu au intrat Dincă, Emil Bobu, un coleg de-al meu, căpitanul Dărămuș Victor, după care am intrat eu și după mine a venit căpitanul Rusu Marian, aghiotantul Elenei Ceaușescu. N-am apucat să închidem ușa pentru a pleca cu liftul, pentru că, din spate au venit Tudor Postelnicu și generalul Iulian Vlad. Au intrat în lift și, în momentul în care au apăsat pe buton, liftul n-a plecat. Eram prea multe persoane. Toți s-au uitat la noi, la ofițeri și am fost nevoit eu să ies din lift. Iar s-a apăsat pe buton, liftul nu a plecat și a fost nevoit și căpitanul Rusu Marian să iasă din lift.”
Poate sunt eu chițibușar, dar, repet, când ești jurnalist sau istoric trebuie să respecți adevărul și cuvântul scris. Iulian Vlad nu a fost în același lift cu Ceaușescu. De ce să spui asta?
Mădălin Hodor continuă:
„Adică tu, Stănculescu și Gușă. Comandamentul Militar al Revoluției. De ce? Păi voi aveați nevoie de un nou dușman extern, ca să vă erijați în salvatorii Revoluției și să scăpați de răspunderea pe care o aveați pentru represiunea dinainte de 22 decembrie 1989. Pompierii-piromani. Le-ați împuiat capul tuturor cu teroriști arabi, comandouri ale lui Ceaușescu și baze subterane de elicoptere, ați pus oamenii voștri să sune la Televiziune și să anunțe otrăvirea apei, bombe și coloane blindate, ca să nu aibă nimeni timp să vă întrebe ce ați făcut până atunci. V-ați negociat supraviețuirea. Pe noi nu ne-a costat decât câteva sute de morți și câteva mii de răniți în plus.”
Amestecul inteligent între cei trei generali, tochitura asta istorică este ridicolă. Adică cei care au transformat securiștii în teroriști pe televiziune sunt tot de la Securitate? Sau de la Armată? Sau și și?
Adică cei trei redactori ai televiziunii sunt ai Securității?
Cei care spun asta?!:
„Teodor Brateș: Televiziunea este încercuită de acești bandiți, de grupuri răzlețe. Televiziunea este în pericol! Cerem urgent armata să intervină! Nu mai este timp de pierdut! Dați ordinele corespunzătoare așa cum v-ați angajat în fața poporului!
Victor Ionescu: Ostași, folosiți armele pe care le aveți în dotare fără a aștepta neapărat această dezlegare formală. Poporul vă dă acum ordine! Nu așteptați numai de la niște comandanți, poate prea limitați în limitele impuse atâția ani de dictatură. Să ne apărăm cu ceea ce avem la îndemână!
George Marinescu: Utilizați toate forțele! Tot armamentul, toată muniția!”
Aduceți de urgență ajutoare!
Victor Ionescu: Există aruncătoare de grenade care nu au fost puse în acțiune! Să intre…
Teodor Brateș: Să intre tancurile și să dărâme clădirile în care se află acești cri­minali! Să se acționeze cu toată fer­mi­tatea, nu mai este timp de pierdut!”
(Televiziunea Română, 23 decembrie 1989)
Dosarul morții lui Trosca 
Dar cea mai groasă manipulare este acuza că de vină pentru moartea lui Trosca este, în locul generalului Nicolae Militaru, Iulian Vlad.
În articolele din februarie-aprilie 2016 (link – http://revista22online.ro/70251894/asasinarea-lui-trosca-i-misterele-uslailor-ucii-la-revoluie.html), Mădălin Hodor îl acuza doar pe colonelul Ardeleanu. Astăzi îl adaugă și pe generalul Iulian Vlad.
Mădălin Hodor:
„Gheorghe Trosca, șeful de stat major de la USLA, care a murit împreună cu prietenul lui Eugen Cotună și cu alți cinci uslași la MApN în noaptea de 23-24 decembrie 1989. Știu că deja le-ai povestit prietenilor tăi cât de îndurerat ești de moartea lui și cât de nenorocit a fost „KGB-istul” ăla de Militaru, care i-a asasinat cu sânge rece. Pentru că, nu-i așa, despre asta a fost vorba. Tu și securiștii tăi ați fost în decembrie 1989 victimele unui complot KGB-ist. Dacă ai putut să spui asta până în 22 decembrie, ce te-ar fi împiedicat s-o afirmi după aceea? Păi nu ai făcut decât să te ții de povestea ta și a lui Ceaușescu din 17 decembrie. N-ai schimbat nicio virgulă.”
Sunt nevoit să reiau un fragment din articolul meu de anul trecut:
„Iată o probă din chiar revista 22, 6 mai 2002: Întrebat dacă Militaru era agent so­vietic, Silviu Brucan, eminența cenușie a FSN, declara:
 „…majoritatea generalilor ro­mâni din perioada aceea și-au făcut școala la Moscova. În ce-l privește pe Militaru, cred că era într-adevăr foarte aproa­pe de serviciile secrete. Dar ce m-a interesat pe mine era poziția lui îm­po­triva lui Ceaușescu, pentru că partea so­vietică începuse și ea să fie împotriva lui Ceaușescu. Iar Militaru a mers pe linia asta, îmbinând și trecutul lui de om al serviciului militar sovietic – GRU – cu poziția anti-Ceaușescu”.
Mădălin Hodor către Iulian Vlad:
„Dar de ce nu le-ai spus, de exemplu, că Trosca te-a căutat pe tine în acea noapte la MApN? Da, pe tine, nu pe Militaru. Bleorț, celălalt adjunct de la USLA, l-a auzit pe stație, imediat după ce tancul a tras prima rafală asupra lor, încercând să-l contacteze pe „80″. A declarat asta în fața procurorilor militari, dar ei nu aveau idee ce e chestia asta cu „80″.”
Indicativul generalului Vlad 
Domnule Mădălin Hodor, ați aflat indicativul pentru stație al lui Iulian Vlad: „80”. Dar credeți că odată ajuns la M.Ap.N., în seara lui 23 decembrie, Iulian Vlad a și primit o stație de emisie-recepție? Un telefon TO? Sau a fost adus mai aproape pentru a fi supravegheat mai ușor? Apoi, există mărturia unui supraviețuitor din acel ABI, Constantin Isac (parola ”Ionescu”) de lângă Trosca, care depune mărturie că nu s-a vorbit vreodată de indicativul „80”.
Ba, mai mult, arbitru de judo fiind, a fost la Iași în acel decembrie 1989, depune mărturie că toți judoka (din toate structurile militare, cei mai pregătiți oameni) au primit trei zile liber după manifestarea de la Iași.
Mădălin Hodor:
„Știu sigur, pentru că am găsit în arhivă tabelul cu distribuția indicativelor de stație a tuturor șefilor Ministerului de Interne întocmit pentru situațiile de alarmă. Ca să vă poată găsi oriunde și oricând și ca să puteți comunica între voi pe frecvențe rezervate. Logic, de altfel. Deci Trosca, care știa și el indicativul, te-a căutat pe tine în timp ce asupra lui începuse să se tragă. De ce? Ca să-i oprești pe cei de la MApN și să-l salvezi, normal. Pentru că și-a dat seama că planul tău și a lui Ardeleanu, oricare ar fi fost el, a eșuat și el o să plătească pentru asta.”
Ar fi degradant să răspund oricărei ma­nipulări a domnului M. Hodor, care știe, ia­tă, foarte multe lucruri despre „in­ci­den­tul” de la MApN din 23/24 decembrie 1989. Gheorghe Trosca, mai grăsuț, nu avea un combinezon de luptă. De altfel, un șef de stat major care primește o ase­menea misiune, să împresureze blocurile dimprejurul MApN din Drumul Taberei cu 600 de luptători împotriva unor teroriști, ca orice om cu mintea la el, vine să lă­mu­rească misiunea și ordinul cu cei care l-au dat.
„Brucan ți-ar fi luat gâtul” 
Mădălin Hodor:
„Care era planul vostru? Păi să scăpați voi. Tu și Ardeleanu. Conducerea CFSN se trezise puțin că poate nu sunteți așa de loiali Revoluției cum susțineați și a început să vă suspecteze. Pe Ardeleanu l-au luat la întrebări despre uslașii care tot apăreau prin oraș, deși el jura că sunt toți în unitate, iar pe tine, pe Stănculescu și pe Gușă v-au înlocuit de la comandă. Ți-ai dat seama că te bănuiesc. Brucan ți-ar fi luat gâtul imediat, dar Iliescu, fricos cum îl știi, nu vroia încă să se pună rău cu voi.”
Istoricul Mădălin Hodor joacă aici un snooker de mare clasă. Acuzându-l pe Vlad de moartea lui Trosca, îi acuză și pe uslași că doreau să intre în Ministerul Apărării Naționale ca să lichideze noul grup CFSN. Frumoasă lovitură. Și e independent! Și curajos! Îl face fricos pe Ion Iliescu!
Una, că nu existau 600 de luptători ai USLA, apoi, nu poți strânge ca în chingă blocurile dimprejurul MApN, fără să sta­bi­lești cu cei de pe partea cealaltă, apă­ră­torii MApN, că nu vii cumva și împotriva lor. Deci un sistem de parole și recu­noaș­teri inerente oricărei aplicații. La ordinul primit, de a veni cu 600 de uslași îm­po­triva teroriștilor, orice șef de stat major, orice luptător cu bun-simț militar vine în recunoaștere și în stabilirea situației din teren. Da, cred că vroia să intre în MApN, „să facă o escală” și să stabilească inamic, hărți, parole, conlucrare etc. Pentru că erau profesioniști.
Mădălin Hodor:
„Știu că ați spus că este ridicol ca cineva să-și imagineze că uslașii cu două ABI-uri puteau să atace ministerul apărat de atâtea tancuri, atâția militari etc. Aparent așa este. Dar, dacă citești ordinele de zi pe unitate ale USLA și vezi că oamenii lui Trosca făceau trageri în fiecare zi, 365 de zile pe an, cu toate tipurile de armament, că simulările lor prevedeau situații de pătrundere în obiective puternic apărate, că Trosca însuși se ocupa de conceperea și desfășurarea unor astfel de exerciții, că deghizarea în uniforme MApN, ale Gărzilor Patriotice sau Miliției era rutină, îți mai schimbi părerea. Mai ales când știi că militarii în termen ai MApN abia dacă trăgeau trei cartușe și apoi erau trimiși restul stagiului militar la porumb. A fost un miracol că nu s-au împușcat toți singuri în decembrie 1989. Da. Uslașii lui Trosca ar fi putut, dacă li se ordona, să intre în MApN. Dar nici tu și nici Ardeleanu nu mai puteați să-i dați un astfel de ordin și, în general, nici să-i spuneți ce să facă. Erați izolați. Iar Trosca a murit din cauza voastră.”
Sunt aberante declarațiile lui Nic­o­lae Militaru și ale lui Silviu Bru­can, care atestă faptul că au ce­rut, prin ordin, capacitarea a 600 de uslași care să atace blo­curile dimprejur și să anihileze teroriștii, iar Trosca, dimpotrivă, a venit cu 11 oa­meni care să îi atace pe ei în minister și să-i omoare, în prezența apărătorilor mi­nisterului: 2.137 de militari, 63 de tancuri, 49 de TAB-uri și două baterii de an­ti­ae­ria­nă. Precum și a parașutiștilor de cerce­tare-diversiune de la Buzău, conduși de Gheorghe Truțulescu, specialiști în lupta de gherilă urbană, dar nefolosiți inex­pli­ca­bil în acest război împotriva ”teroriștilor”.
Mărturia lui Silviu Brucan 
Și pentru că ați adus vorba de Silviu Brucan, vă propun un interviu video și audio din arhiva personală despre acest subiect, ca să înțelegem cum se pot întâlni spiritual un istoric tânăr și un bătrân asasin:
Silviu Brucan: Eu am fost in biroul lui Militaru, ca ministru al apărării naționale, noi eram toți acolo și el era ministru, el a convocat la el pe șeful USLA… Pe colonelul Ardeleanu, și era de față și generalul Vlad Iulian. Eu am asistat la această scenă. Și Militaru le-a cerut și le-a spus:
„Voi aveți vreo 600 de oameni bine pregătiți pentru asemenea lucruri, ar fi pentru voi foarte ușor să înconjurați toată regiunea asta din jurul M.Ap.N, și să scotociți acolo și să-i scoateți pe ăia care trag în minister, că se auzeau și atunci, zgomotul făcut de gloanțe… și a rămas că Ardeleanu pleacă să organizeze o încercuire a întregii regiuni pentru a o scotoci și a scoate pe cei care trăgeau în minister.
Cornel Mihalache: Și Ardeleanu a trimis 11 oameni.
SB: În loc să facă treaba asta, Ardeleanu a plecat și a trimis misiunea Trosca.
CM: 3 ABI-uri și 11 oameni.
SB: Care aveau o sarcină foarte suspectă, care s-au apropiat de intrarea M.Ap.N, pe întuneric, ce avea să caute acolo, nu s-a lămurit nici în momentul de față. În orice caz, în loc să execute ordinul ministrului, al lui Militaru, a făcut exact invers. Pentru că, după părerea mea, misiunea unității asta a lui Trosca era să ne lichideze pe noi, pe noi, conducerea FSN. De ce s-au apropiat ei pe întuneric de intrarea M.Ap.N.? Ca să pătrundă în minister… altă explicație…
CM: Alți analiști spun că Trosca l-ar fi urmărit informativ pe generalul Militaru cu ani înainte, ca presupus kgbist.
SB: Da.
CM: Și că a fost de fapt nu un fel de răzbunare, ci de ascundere a celor care știau mai multe despre parte din noua conducere a FSN.
SB: Bine, asta e o chestie, de informație, dezinformare și așa mai departe. Dar ce căuta această unitate în fața ministerului…
CM: Ei ai spus că au primit ordin…
SB: Sigur că au primit ordin, au primit ordin  de la Ardeleanu, și poate și de la Vlad Iulian.
CM: Mai sunt încă supraviețuitori dintre ei, sunt 5 supraviețuitori.
SB: Ei și, te aștepți să spună adevărul? Nu cred.
CM: Eu nu mă mai aștept să spună adevărul nimeni acum.
SB: Nu cred că ar putea ei să spună în momentul de față că au fost trimiși de Ardeleanu și de Vlad Iulian ca să lichideze conducerea FSN-ului, nu putea să spună așa ceva, pentru că s-ar incrimina singuri.
CM: Ei spun că gen Militaru a chemat această unitate, să apere și să scotocească blocurile dimprejur. Scrie și în Cartea albă a armatei.
SB: Și atunci de ce s-au apropiat de intrarea ministerului?
CM: Pentru că trebuiau să primească niște…
SB: În loc să scotocească casele dimprejur au vrut să intre în minister.
CM: După ce au stat jumătate de oră pe loc.
SB: În schimb, n-au întreprins nici o acțiune de scotocire a caselor din jurul M.Ap.N, pentru că s-a tras și în ziua aceea, și a doua, și a treia zi. Misiunea pe care a primit-o Ardeleanu de la generalul Militaru n-a fost efectuată. Dimpotrivă, el a trimis această grupă de comando. Am fost de față cu Militaru când i-a cerut colonelului Ardeleanu scotocirea caselor.
„Domnul istoric s-a înregimentat” 
Ca să înțelegem mai bine de ce l-am numit pe tânărul Mădălin Hodor ”străveziu” vă aduc la cunoștință următoarele:
Datorită faptului că a semnat, alături de istoricul Adrian Niculescu propunerea unei legi care să condamne negarea Revoluției din 1989, acesta l-a recompensat:
„Marți, 14 martie 2017, la sediul Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, a avut loc ședința Consiliului Științific al IRRD, condusă de prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, vicepreședintele Consiliului. La ședință au participat 14 membri ai Consiliului științific, ședința fiind statutară și s-a desfășurat în prezența directorului general al Institutului, Claudiu Iordache.
Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu a propus cooptarea în Consiliul Științific, a unor membri noi: Mădălin Hodor (consilier superior CNSAS). Toate documentele propuse discuțiilor, precum și sugestiile membrilor Consiliului, au fost aprobate în unanimitate.” Nr 68 Caietele Revoluției IRRD.ro
Domnul istoric s-a înregimentat. Nu mai e liber. Nu mai e nimic de comentat.”
Surse: EvZ /.AN
mai mult
ActualitatePromovate

Mihaela Rus, director al Teatrului „Toma Caragiu” Ploiești a împlinit o frumoasă vârstă. LA MULȚI ANI, STIMATĂ DOAMNĂ!

mihaela-rus1

Directorul Teatrului „Toma Caragiu” Ploiești, Doamna Mihaela Rus, a împlinit o frumoasă vârstă. Redacția 24pharte.ro urează distinsei Doamne un sincer La Mulți Ani plini de împliniri în viața personală, dar și în slujba artei scenice şi a spectacolului.

„Azi am 45 de ani si mi-e bine cu mine! 
Nu sunt nici tanara, nici batrana, nici inalta si nici scunda, n -am fost niciodata slaba, nici frumoasa, nici urata… nici asa… si nici asa. Dar stiu sa ma bucur, stiu sa iubesc, sa spun si sa arat, stiu sa urasc si sa ma stapanesc. Da, stiu, sunt nebuna si fac nebunii. Muncesc, gresesc, enervez, invat si sper. Imi iubesc cat eternitatea si înca o zi copilul, dar alint si copilul din mine. Stiu sa fiu cel mai bun prieten. Stiu ce si cum sa iert. Inca nu am invatat sa uit. Stiu ca nu ma iubeste toata lumea, dar nici eu nu-i iubesc pe toti. Am incredere in oameni si asta nu e tocmai bine, si sigur voi continua sa gresesc. Macar sa n-o fac cu aceeasi. 
Incerc sa nu-mi creez amintiri pe care sa le regret sau de care sa-mi fie rusine. 
Nu ma dau batuta si nu ma dau de-o parte. 
Nu las RĂUL sa-mi umple sufletul pentru ca BINELE nu ar mai avea loc. 
Asta sunt si multi ma stiti. Si daca  -as mai naste, inca o data, mi-as dori sa fiu tot EU!”, a postat Mihaela Rus pe pagina personală de Facebook.

Virgil Rădulescu

mai mult
Grupul de la PloieștiPromovate

Cenaclul I.L. Caragiale Ploiești – In Memoriam Nino Stratan

ion-stratan-465×390 (1)

Recenta întâlnire a membrilor Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești a avut ca temă principală de discuții amintiri legate de regretatul poet optzecist, Nino (Ion) Stratan, fost membru al Cenaclului ploieștean, care ar fi împlinit 62 de ani, la începutul acestei luni, dacă Dumnezeu ar fi fost mai îngăduitor şi nu l-ar fi luat la El.

Poetul Ion Stratan a absolvit cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti (1981) şi a debutat în acelaşi an cu volumul Ieşirea din apă (debut publicistic în 1972, în revista Amfiteatru). Membru al cenaclului „Amfiteatru“, al „Cenaclului de Luni“ condus de Nicolae Manolescu și al cenaclului „I.L.Caragiale” din Ploiești, membru al conducerii revistei Contrapunct și bibliotecar la Biblioteca “Nicolae Iorga” din Ploiești. A colaborat cu poezie, critică literară, eseuri, traduceri la numeroase reviste literare din ţară. Semnatar, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Florin Iaru, al volumului Aer cu diamante (1982), care a marcat consacrarea „generaţiei optzeciste”. Distins cu numeroase premii literare, între care Premiul Fundației „Nichita Stănescu“ (1990), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1993), Premiul „Mihai Eminescu“ al Academiei Române (1995), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2001).

Seara culturală a fost deschisă de președintele Cenaclului, Ioan Vintilă-Fintiș, care a citit un necrolog despre Nino Stratan, a recitat din poeziile fostului coleg și a prezentat o postfață scrisă de Ștefan Augustin Doinaș la volumul „O lume de cuvinte”, aparținând lui Ion Stratan.

Florin Manole a citit un editorial publicistic propriu, In Memoriam Nino Stratan, prezentând poezia „Moarte înceată” a regretatului poet, care a murit în mod tragic, sinucigându-se în apartamentul său din Ploiești, la data de 19 octombrie 2005. De aceea, nu mai pot fi citite decât într-o anumită cheie premonitorie titlurile cărților sale sau versuri precum: „Viața asta, moarte înceată / Și viața cealaltă, o moarte iute / Nu mai pot, nu mai vor pe-ncercate/ Primat să-și dispute / Nu mai vrea lumea cealaltă să se opună aici / Și nici existența nu vrea sa mai pară / Un gol de furnici/ S-au săturat existențele / De-atâta vid / Haide și tu, prag între dânsele / Să aluneci avid”. („Moarte înceată”, din volumul „Spălarea apei”, Editura Eminescu). De altfel, în ultimii ani, Ion Stratan a publicat cu o febrilitate luată de unii drept inexigență, de alții ca o revarsare a adâncului său poetic, împiedicat să publice timp de un deceniu de către autoritățiile comuniste.

A urmat o „șuetă” de amintiri legate de Nino, la care și-au adus aportul și Leonida Corneliu Chifu, Marian Zmaranda și Dan Constantin.

Octavian Onea a venit „înarmat” cu o mică colecție de schițe în tuș, reprezentând mai multe personalități din lumea literară și muzicală, una dintre acestea fiind a poetului Ion Stratan.

Cati Enache ne-a delectat recitând două poeme din propriile volume „Umbre”, urmată de Dan Drăguș care a ținut să citească din versurile Marthei Meideiros, versuri regăsite și în poemul lui Pablo Neruda, „Cine moare?”:

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare.

Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.

Daca va fi sa plangi, plange de bucurie.

Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.

Daca va fi sa furi, fura o sarutare…

Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.

Daca va fi sa simti foamea, simte foamea de iubire.

Daca va fi sa doresti sa fii fercit, doreste-ti in fiecare zi!

Colegul Dan Drăguș a prezentat și propriile creații, poemul „Alt întuneric” și editorialul jurnalistic „Să ne întoarcem la triburi”.

Așa cum ne-a obișnuit, Robert Avrigeanu eseul său despre perspectiva sa despre viață și luptele spirituale existente în fiecare dintre noi, sub titlul „Perceperea imaginilor ansamblate în stasul și dimensiunea umană”, precizând că „omul, este coordonat asamblat, pe cele doua dimensiuni : cele ancestrale si cele carnale. Cele ancestrale imi coordoneaza expresiile si parametrii descoperirilor pamantesti ce imi da forme si comportamente umane in carmnalitate, intelegand de aici ca omul are forme de individualitate, gandit inainte sa fie gindit. De asemenea, eu omul sunt definit de forta programului ancestral, ce mi sa dat ininte de nastere. Vibratiile sufletesti prin contopirea celor carnale sunt perceperi memorate ca fapte dinainte predestinate in esoteric si puse pe pamant ca idei si comportament.”

Marian Zmaranda a continuat cu o analiză pertinentă pe text la articolul lui Vasile Lovinescu din „România Literară”, „Pletora simbolică”.

Serata literară, găzduită de Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești, s-a încheiat cu discuții libere între cei prezenți: Ioan Vintilă Fintiș, Florin Manole, Livia Dimulescu, Cati Rodica Enache, Marian Zmaranda, Leonida Corneliu Chifu, Dan Constantin, Octavian Onea, Robert Aristotel Avrigeanu, Dan Drăguș, Florin Oprea Sălceanu, Virgil Rădulescu. Raul Sebastian Baz, fiind învoit motivat.

Robert Aristotel Avrigeanu și Dan Drăguș
Cati Enescu, Livia Dimulescu, Marian Zmaranda
Ioan Vintilă Fintiș, Cati Enache, Livia Dimulescu și Marian Zmaranda
Leonida Corneliu Chifu, Dan Constantin, Florin Manole și Ioan Vintilă Fintiș
Octavian Onea

Dan Constantin, Florin Manole și Ioan Vintilă Fintiș

Virgil Rădulescu

mai mult
DocumentarPromovate

Acum 134 de ani (1883) era inaugurat Castelul Peleş din Sinaia – Galerie FOTO

pe7

„Din graţia lui Dumnezeu şi prin voinţa naţională, Domn al Românilor,
La toţi de faţă, şi viitori sănătate;
Astăzi, Duminică, la 10 august, 1875, Noi, Carol de Hohenzollern, Domn al Românilor, în al treizeci şi şaselea an al naşterei Noastre, dimpreună cu Elisabetha Doamna, scumpa noastră soţie, şi cu ajutorul Celui a TotPuternic, am pus temelia Castelului Peleş, pe moşia Noastră Piatra-Arsă, în vecinătatea sfintei mănăstiri Sinaia, zidită la anul 1695, de către Spătarul Mihail Cantacuzino. Clădirea acestui Castel s’a început în anul al zecilea al Domniei Noastre, fiind preşedinte al Consiliului de miniştri, D. Lascăr Catargiu, preşedinte al Senatului, I. P. S. S. Mitropolitul Primat Calinic Miclescu, şi preşedinte al Adunarei Deputaţilor Principele Dumitru Ghica; iar Stariţ al St. Mănăstiri Sinaia S. S. Arhimandritul Onofrei. În acelaşi an s’a început şi construcţiunea drumului de fer, care va lega oraşul Ploieşti cu Braşovul, prin valea Prahovei. Drept care am subscris aceasta, spre a Noastră pomenire în veacurile viitoare.” (Carol I)

Castelul Peleş este un castel din Sinaia, România, construit între 1873 şi 1914. Este considerat unul dintre cele mai frumoase din România şi din Europa.

Castelul regal Peleş, Sinaia, România
 Castelul regal Peleş, Sinaia, România

Istoria

Castelul Peleş din Sinaia, resedinta de vara a regilor Romaniei, a fost construit la dorinţa regelui Carol I al României (1866 – 1914), dupa planurile arhitecţilor Johannes Schultz şi Karel Liman, şi a fost decorat de celebrii decoratori J.D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz si Berhard Ludwig din Viena.
Castelul Peleş poate fi considerat cel mai important edificiu de tip istoric din România, având caracter de unicat şi este, prin valoarea sa istorică şi artistică, unul din cele mai importante monumente de acest fel din Europa celei de a doua jumatati al secolului al XIX-lea.
Principele Carol I, ales domn al României în 1866, vizitează pentru prima dată Sinaia în luna august a acelui an, rămânând încântat de frumuseţea respectivelor locuri. Pe vremea aceea, Sinaia era un mic sat de munte, numit Podul Neagului. Domnitorul hotărăşte construirea unui castel într-un loc retras şi pitoresc: Piatra Arsă. Caţiva ani mai tarziu, în 1872, el cumpără terenul (1000 de pogoane), iar lucrările încep în 1873, sub conducerea arhitectului Wilhelm von Doderer. Mai întâi, lucrătorii au depus eforturi pentru a stăpâni elementele capricioase ale naturii, cum ar fi cursurile subterane de apa sau alunecarile de teren.
Celor 300 de muncitori care au lucrat aici le-au trebuit doi ani pentru terminarea amenajărilor; în tot acest timp, domnitorul a supravegheat personal, în detaliu, lucrările. În 1875 se pune piatra de temelie a castelului, sub care sunt îngropate cateva zeci de monede de aur de 20 de lei, primele monede romanesti cu chipul lui Carol I.
În 1883, are loc inaugurarea oficiala a Peleşului, pe care domnitorul l-a vazut ca pe un „sediu” al noii dinastii. Iar aşezarea sa, pe Valea Prahovei, nu era întamplătoare. Nu departe, la Predeal, era pe vremea aceea graniţa României cu Austro Ungaria. Însă, în viitor, după Unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, castelul se va găsi chiar în inima ţării.
Peleşul va capăta apoi o tot mai mare importanţă, devenind reşedinţa de vară a familiei regale române, care petrecea aici destul de multă vreme, de obicei din mai până în noiembrie. Aici s-au ţinut importante întruniri politice, cum au fost Consiliile de Coroană din 1914 (când s-a hotărât neutralitatea României din primul război mondial, care tocmai începuse) şi 1925.
Castelul a găzduit multe personalităţi ale vremii, scriitori, muzicieni, dar şi regi şi regine. Cea mai importantă vizită a fost aceea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph, în 1896. Acesta a făcut o mulţime de fotografii cu acel prilej, fiind impresionat de frumuseţea şi bogaţia castelului. În 1906, se astepta o noua vizită a împăratului, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Cu acest prilej a fost amenajat la castel apartamentul imperial, însă vizita lui Franz Joseph nu a mai avut loc.
Chiar după inaugurarea sa din 1883, Peleşul va mai suferi modificări, extinzându-se mereu. La forma actuală se ajunge abia în 1914 (anul morţii regelui Carol I). Castelul are 160 de camere şi mai multe intrări şi scări interioare. Turnul central măsoară nu mai putin de 66 de metri înalţime. Pe lângă Peleşul propriu-zis, în zonă au mai fost înălţate încă două construcţii mai mici, Pelişorul şi Foişorul.
Peleșul are și o sală de teatru, cu o mică scenă si 60 de locuri, plus loja regală. Castelul avea dotări foarte moderne pentru epoca în care a fost construit. De exemplu, plafonul de sticlă al holului de onoare este mobil, putând fi acționat de un motor electric. Încă din 1883, castelul are încălzire centrală.
Pe lângă castel au fost construite Pelişorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare Foişor, Grajdurile, Uzina Electrică şi Vila Şipot. Până la terminarea castelului (1883), Regele Carol I şi Regina Elisabeta, au locuit la casa de vânătoare, terminată înaintea castelului. Datorită uzinei electrice proprie, Peleşul a fost primul castel electrificat din Europa.
Peleşul a avut o importanţă deosebită pentru istoria ţării noastre. Aici s-a născut, în 1893, viitorul rege Carol al II-lea (1930 – 1940), primul rege al dinastiei născut pe pământ românesc şi al doilea botezat în religia ortodoxă. În 1921, la Foişor, s-a născut fiul său, regele Mihai I. În 1921, are loc la Peleş, nunta principesei Ileana, una dintre surorile lui Carol al II-lea, la care participă o mulţime de personalităţi ale vremii, inclusiv primul ministru de atunci, Nicolae Iorga. Doi ani mai tarziu, au loc serbarile semicentenarului castelului Peleş (50 de ani de la începerea lucrărilor).
Castelul va rămâne reşedinţă a familiei regale până în 1948, când este confiscat de regimul comunist. În 1953, Peleşul va deveni muzeu, dar trebuie spus că putea fi vizitat, încă de pe vremea regelui Carol I. În 1990, şi Pelişorul este deschis publicului spre vizitare.
Un calcul sumar arată că, între 1875 şi 1914, s-au cheltuit la Peleş peste 16 milioane de lei-aur.
Este interesant de observat că Ceauşescu a vizitat castelul destul de rar. O poveste care circula în anii ‘80 spunea că soţii Ceaușescu ar fi dorit să-şi stabilească o reşedinţă de protocol la Peleş.
Cunoscandu-se faptul că aceştia aveau mania de ordona tot felul de demolări şi schimbări, muzeografii i-au speriat spunându-le că, în interiorul Castelului, este o ciupercă care atacă elementele din lemn şi este foarte dăunătoare omului. În fapt, adevărul este că o ciupercă atacase grinzile cladirii din cauza umezelii şi a neaerisirii. Din acest motiv, au demarat lucrările de restaurare, fiind înlocuită structura de rezistenţă din holul de onoare şi din sufrageria de la parter. Prudenţi, soţii Ceauşescu au petrecut o singură noapte la Castel, dormind în Foişor.
După Revoluţia din decembrie 1989, Castelul Peleș și Pelișor au fost reintegrate în circuitul turistic. În 2006, guvernul român a anunţat retrocedarea castelului fostului rege Mihai I de România. Imediat după reobţinerea titlului de proprietate, au început negocierile şi Peleş-ul a revenit în proprietatea statului român ca muzeu istoric. În schimb, guvernul român a acordat 30 de milioane de euro Casei Regale a României.

Muzeul
Castelul a fost declarat muzeu în 1953. În ultimii ani ai regimului comunist, între 1975-1990, Nicolae Ceauşescu a ordonat închiderea domeniului pentru public. Singurele persoane acceptate în acest domeniu au fost cele de întreţinere, militare şi personalul de pază. Întreaga zonă a fost declarată o zonă de interes protocolar.
Cele mai importante săli de vizitat sunt:
Holul de Onoare este grandios, cu lambriuri din lemn de nuc, tapetate cu basoreliefuri si stauiete. Plafonul mobil din sticla, actionat cu ajutorul unui motor electric sau printr-un sistem manual, era un element de surpriza pentru vizitatorii regelui, care puteau sa admire seninul cerului in noptile de vara. A fost finalizat complet abia în 1911, sub îndrumarea lui Karel Liman.
Biblioteca regală îi atrage în special pe cei pasionaţi de cărţi rare, având coperţi din piele şi gravate cu litere de aur. Chiar şi pentru cei mai putin familiarizaţi cu universul cărţilor, există un punct de atracţie: uşa secretă, o cale de acces în spatele unui raft cu carţi, prin care regele se putea refugia în diverse încăperi ale Castelului.
Sălile de arme, amenajate în perioada anilor 1903 – 1906, adăpostesc peste 4.000 de piese europene şi orientale din secolele XIV – XVII. Cele mai prețioase sunt considerate armurile germane din secolele XVI – XVII şi o armură completă pentru cal şi cavaler, unică în România.
Sala de muzică a devenit salon de serate muzicale la dorinţa reginei Elisabeta. Mobilierul de aici a fost primit în dar de la maharajahul de Kapurtala.
Sala Florentina, denumită şi Marele Salon, impresionează prin plafonul sculptat în lemn de tei, aurit, cele două mari candelabre, şi decoraţiunile în stilul neorenaşterii italiene.
Sala Maură este opera arhitectului Charles Lecompte du Nouy, având elemente hispano-maure, cu o fântână din marmură de Carrara, copie după o piesă din Cairo.
Sala de teatru are 60 de locuri şi loja regală, fiind decorată în stilul Ludovic al XIV-lea.
La etajul I se afla Sala de Concerte, amenajată în 1906, în care se găsesc un clavecin executat la Anvers în 1621, un pian cu coadă verticală Bluthner şi o orga Rieger cu două claviaturi.
Apartamentul Imperial a fost amenajat tot în 1906, cu ocazia vizitei împăratului Austro-Ungariei, Franz Josef I, invitat la jubileul de 40 de ani de domnie a regelui Carol I.
Alte săli sunt Sala de Consilii, care seamănă cu una dintre sălile Primăriei din Lucerna, Elveţia;
Cabinetul de lucru unde se află un birou impunător şi un pupitru pentru audienţe;
Sufrageria, unde sunt expuse piese de argint de o mare valoare, este situată la etajul 1 şi are un mobilier rustic breton din secolul al XVIII-lea;
Salonul Turcesc care adaposteşte o colecţie de vase turceşti şi persane în alamă;
Dormitorul regal care este luminat de un candelabru din cristal de Boemia.
Vitraliile Castelului Peleş au fost cumpărate şi montate între 1883 şi 1914, cele mai multe fiind aduse din Elveţia si Germania, pise datând din secolele XV si XVII. De asemenea, Castelul are şapte terase decorate cu statui din piatră, fântâni şi vase ornamentale din marmură de Carrara.
După Castelul Bran, Peleşul este considerat al doilea muzeu din ţară căutat de turişti. Numai în anul 2006 i-au trecut pragul peste 250.000 de vizitatori din ţară, dar şi din SUA, Australia, Japonia si Noua Zeelandă. Importanța Castelului este dată şi de măsurile de securitate existente: paza militară, supraveghetori şi camere video.
Sfârşirea şi inaugurarea Castelului
În cei doi ani de după punerea pietrei, lucrările urmară cu multă activitate, şi zidurile ce păreau una cu pământul, se înălţau cât omul, lăsând chiar să se vadă planul deosebitelor trupuri ale clădirei, când izbucni fără de veste războiul cu Turcia şi întrerupse lucrările. Timp de doi ani, valea ce răsuna odinioară de izbiturile uneltelor, de strigătele lucrătorilor intră iar în tăcerea’i de altădată. Cu toate acestea, cu încredere în viitor, se făcură lucrările trebuincioase pentru a păstra ceea ce fusese început. Această oprire din lucru a clădirei avu d’altminteri preţiosul rezultat de a pune la încercare soliditatea temeliilor care se sfârşiseră.  S’au constatat în adevăr câteva stricăciuni în canalizări care se astupaseră, dar în zidiri nu se vedea nici o crăpătură. În sfârşit, în primăvara anului 1879, lucrarea putu începe iar cu un nou avânt. Edificiul se înălţa de puteai vedea cu ochii. Se puteau chiar ghici faţadele, turlele şi galeriile viitorului castel. În intervalul acesta România îşi câştigase neatârnarea pe câmpul de bătaie; castelul pe care îl începuse un Domn, vasal al Sultanului, era să se sfârşească mai mândru, pentru Regele autonom al unei naţiuni libere. Regele şi Regina, până ce să poată intra în noua Lor reşedinţă, primeau în pavilionul de vânătoare, isprăvit în 1881, dar de locuit locuiau tot în mănăstire. Se duceau acolo la dejun, şi chiar acolo fură primiţi în chip oficial trimeşii extraordinari al Portugaliei, Braziliei şi Suediei, când veniră să prezinte Suveranului omagiile lor pentru proclamarea regatului. În construcţia din a doua perioadă, de la 1879 la 1883, nu e nimic special de adevăratul arhitect al castelului. Pentru a conduce lucrările, Suveranul însărcina mai întâi pe D. Stohr, care şi mai mult decât D. Schullz, fu credinciosul şi inteligentul executor al gândirei Sale. Ardoarea cu care îşi întrebuinţa talentul şi ştiinţa îi asigură un loc deosebit în istoria Castelului Peleş, cum şi în recunoştinţa Regelui. Tot Carmen Sylva ne va arăta şi ce activitate se desfăşura în timpul celor din urmă ani ai construirei: «Italienii, zice dânsa, lucrau la zidărie, românii cărau materialele, ţiganii duceau piatra şi varul, albanezii şi grecii ciopleau piatra, germanii şi ungurii lucrau la lemnărie, turcii ardeau cărămida. Se aflau maeştri polonezi şi vătafi cehi; francezii desenau; englezii măsurau. Astfel încât la această clădire se întâlneau o sută de costume naţionale deosebite şi se auzeau vorbindu-se patrusprezece limbi; era un amestec pitoresc şi zgomotos de oameni, cai şi bivoli. «Cât despre Rege, el era întotdeauna pe schelele cele mai înalte şi dirija în persoană lucrările. Nu îndrăznesc să spun că mă suiam şi eu din când în când, dar numai de plăcere, că mă făcusem bine după o boală de picioare şi că mă puteam sluji cu ele, şi mă coboram repede, pentru ca să stau de vorbă cu bătrânul meu prieten, Peleşul». Un fapt ciudat, băgat de seamă şi de Regina poetă şi care arată îndestul cât de sălbatec era încă locul unde se clădea castelul, este că urşii veneau adesea ori până lângă clădire şi, dimineaţa, lucrătorii găseau pe humă, în jurul cuptoarelor de cărămidă urmele greoaie ale labelor lor.
Mulţumită numărului de lucrători întrebuinţaţi şi zelului antreprenorilor şi al tuturor, opera se sfârşi – edificiu şi dependinţe – în toamna anului 1883. Lucra la el de zece ani; acum, în sfârşit, castelul era să’şi deschidă Suveranilor porţile şi, cu toate că l-au mai îmbogăţit şi înfrumuseţat de atunci încoace într’un chip însemnat, el conţinea de pe atunci pentru a’i primi cu un mobilier foarte confortabil, un număr mare de antichităţi, de tablouri vechi şi de opere de artă dintre cele mai însemnate. Nu mai rămânea deci decât să se inaugureze noua reşedinţă, şi solemnitatea rămase hotărâtă pentru ziua de 7 octombrie stil vechi. Se făcu iar serbare mare la care alergă lume din toate părţile României şi chiar din streinătate. Ceremonia începu după obicei printr’un serviciu divin la nouă ceasuri de dimineaţa, la biserica mănăstirească din Sinaia, fiind de faţă I. P. S. Mitropolit Primat, numeroşi demnitari ai Statului român, streini şi şefi de-ai armatei. În faţa castelului strălucitor onorurile le făcea un batalion de vânători cu drapelul desfăşurat şi cu muzica cântând. În curtea castelului împodobită cu verdeaţă şi steaguri, Mitropolitul Primat cu Vicarul său şi însoţit de călugării mănăstirei Sinaia, dete apei tradiţionala binecuvântare, după care urmă un TeDeum; pe urmă generalul Creţeanu, şeful casei militare a Regelui dete citire următorului document: Eu, Carol I, Domn şi Rege Cu Elisaveta Regina, după o silinţă neobosită de doi ani, în luptă cu un tărâm nestatornic, străbătut de izvoare, isbutitam a pune, la poalele Bucegiului, temelia acestei clădiri, în anul mântuirei 1875, iar al Domniei Noastre al IX-lea. Zidirea s’a oprit pe timpul războiului pentru neatârnarea României. Intrat-am în această casă a Noastră în anul mântuirei 1883, iar al Domniei Noastre al XVII-lea; datu-i-am nume «Castelul Peleşului».
Acest document, care istoriseşte pe scurt fazele construirei, prescris pe pergament cu litere artistice chiar de Regina, se găseşte astăzi tot într’unul din coridoarele castelului. El fu iscălit de către Suverani, de Mitropolitul Primat şi de toate personagiile mai de frunte ce erau faţă. Atunci se împărţi şi o medalie comemorativă, operă a gravorului Kullrich turnată în amintirea acestei zile. Pe când muzica intona imnul naţional şi soldaţii împrăştiau urale vesele pe care le repetau ecourile, adunarea se îndreptă către intrarea castelului. Acolo executorul operei, D. Stdlir, prezintă Suveranului, pe o pernă de catifea, cheia castelului. Cu această cheie artistic lucrată, Regele deschise uşa de onoare a reşedinţei sale, uşă care, fie zis în treacăt, este sub toate privinţele o minune, şi în ce priveşte canaturile de lemn sculptat şi în ce priveşte armătura de metal. Pe urmă cortegiul sui scara cea mare, în cap cu Mitropolitul Primat care, după rânduiala obişnuită, binecuvântă toate sălile castelului. După aceea se dete un prânz minunat la care luară parte toţi oaspeţii mai de căpetenie, şi în timpul căruia Regele ridică următorul toast: «Am clădit acest Castel ca un semn trainic că dinastia, aleasă liber de naţiune, este adânc înrădăcinată în astă frumoasă ţară şi că răsplătim dragostea poporului Nostru cu încrederea nemărginită pe careo avem în viitorul scumpei Noastre Patrii. Împlinesc dar o datorie sacră, o vie dorinţă, ridicând cu vin Românesc, în această casă a Noastră, cel întâi pahar în onoarea şi pentru fericirea României.Să trăiască draga Noastră Ţară!» Aceste cuvinte fură primite cu entusiazm de către cei de faţă cari aclamară pe Rege şi pe Regină cu urale călduroase. Ca răspuns la acest toast, d.Dumitru Ghica, preşedintele Senatului, închină, ca reprezentant al naţiunei, în sănătatea Dinastiei. Apoi poetul Alexandri, pe atunci în toată strălucirea talentului său, pronunţă următoarele cuvinte: «Pe vremea strămoşilor noştri, când un Domn, sau un boier intra în noua casă, poporul se aduna dinaintea uşei şi îi făcea urări în felul acesta: «Să aibă atâta cinste şi atâtea izbânzi câte grinzi şi cărămizi sunt în casă şi câte grăunţe de nisip sunt în ziduri». Tot astfel este urarea tradiţională ce la rându-ne aducem Majestăţilor lor în numele întregei naţiuni… Binecuvântarea cerească şi dragostea poporului să fie pentru totdeauna oaspeţii lor în noul locaş, fermecător ca o Poveste a Peleşului. Pe urmă veni rândul D-lui. C. A. Rosetti, preşedintele Camerei Deputaţilor. Printr’o improvizare pe atât de strălucită pe cât şi de neaşteptată, închină în sănătatea perechei regale, amestecând în cuvintele lui orpegii particulare la adresa Reginei Elisaveta, tot de o dată Doamnă a ţării prin voinţa dumnezeiască şi Doamnă a literelor prin învăţătura sa. În sfârşit, urmă un toast al I.P.S. Mitropolitului Primat, care vorbi în numele clerului şi altul al generalului Cernat, care vorbi în numele armatei «formată de Regele Carol şi condusă de dânsul la izbânzile rezbelului pentru neatârnare». Mai înainte de a se scula de la masă, Regele mulţumi Eforiei spitalelor civile pentru binevoitoarea ospitalitate ce îi dăduse în timp de atâţia ani în mănăstirea Sinaia, adăogând că perechea regală va păstra întotdeauna cea mai bună amintire. În seara aceleaşi zile, când se mutară în noua lor locuinţă, Regele şi Regina mai binevoiră să primească, cu toate oboselile serbarei, vr’o şaizeci de persoane, sosite cu trenul fulger Paris- Constantinopol, inaugurat la aceeaşi dată şi care erau ingineri, directori de drum de fier, oameni de Stat, jurnalişti, cărora Suveranii binevoiră să le facă onorurile noului lor castel. Astfel fu celebrată, peste opt ani după inaugurarea lucrărilor, punerea celei din urmă pietre a castelului Peleş, a acestei frumoase reşedinţe la care lucraseră numeroşi artişti şi mii de braţe timp de zece ani, pentru a realiza o singură gândire, gândirea Regelui Carol concepută cu îndrăzneală şi voită cu tărie. (Castelul Peleș – Schiță istorică și descriptivă de Leo Bachelin)
Localizarea
Castelul Peleş este situat în Sinaia (la 44 km de Braşov şi la 122 km de Bucureşti) iar pe şosea se alege Drumul european E60 sau DN1. Pe calea ferată există numeroase curse care din Ploieşti intră pe Valea Prahovei, iar Statiunea Sinaia este una dintre destinaţii.
Vizitatorii beneficiază de un tur extins al spaţiilor de la parter şi etaj I, cu ghidaj în cinci limbi străine. În luna noiembrie, Castelul Peleş este închis pentru curaţenia generală.

V.F.

mai mult
ArtăPromovate

Festivalul de fotografie la Palatul Culturii Ploiești – Secvențe 2017

festiv

Zilele toamnei culminează la Ploiești cu a 5-a ediție a Festivalului de fotografie //SECVENȚE. Clubul de Turism și Arte Escamonde Ploiești, împreună cu Asociația pentru Promovarea și Dezvoltarea Turismului – Apdt Prahova – și Muzeul de Științele Naturii Prahova, are plăcerea de a vă invita să redescoperiți fotografia, prin expoziții, conferințe și ateliere tematice.
Pentru 2017 am ales ca subiect principal al festivalului “Viața orașului”, cu ale lui infinit de multe secvențe. Fotografi de pe tot mapamondul și-au luat angajamentul în a vă surprinde și impresiona prin forme, culori și mai ales momente. În sprijinul lor vin alți artiști care vor contribui cu fotografii de peisaj, natură, portrete precum și imagini comerciale și industriale.
Palatul Culturii, veche cetate a științei și a artelor, o să fie plin de evenimente artistice. Ne vom întâmpina vizitatorii cu “Strada Artelor”, un eveniment cultural care va inunda treptele palatului cu scurte reprezentații artistice, cu mici meșteri artizanali, cu expoziții, culoare și sunet. Sala Pașilor Pierduți va găzdui și în acest an principalele expoziții ale festivalului, iar printre înaltele ei coloane vom avea multe curiozități dedicate celor care își vor aloca suficient timp pentru explorare și cunoaștere. Conferințele vor avea loc în sălile aceluiași palat, dar orașul Ploiești cu totul va găzdui ateliere de fotografie și expoziții foto în centrele sale culturale și comerciale.
Când emoțiile și lumina zilei se vor tempera, muzica va prelua tonul artistic al evenimentului. Vă invităm să asistați la un concert de jazz susținut de protagoniști celebri.
În seara de sâmbătă vom lansa micile noastre dorințe spre cer. Lampioanele vor lumina iarăși cerul orașului.

F.B.

mai mult
1 94 95 96 97 98 111
Page 96 of 111