Social

Sunt pacientul 102 vindecat la Arad de Covid-19. De fapt, între 102 și 105, nu știu exact, dar îmi place să cred că am fost în capul listei, la cât de nerăbdător am așteptat rezultatul…

Vă mulțumesc tuturor pentru susținere, pentru încurajări, pentru miile de mesaje (care continuă să curgă), pentru apelurile telefonice din aceste săptămâni. Nu am răspuns la toate, mai ales la telefon, pentru că nu m-am simțit în stare de conversații, nici măcar scurte.

Da, am avut emoții, am fost îngrijorat. Am avut uneori accese de panică, mi s-a părut, în anumite momente, că starea mea se degradează, mai ales atunci când febra nu ceda nici după zece zile de tratament greu, sau când aveam frisoane, sau când simțeam că mi se rup mușchii, fâșie cu fâșie, de pe picioare.

Am avut o formă moderată Covid-19, fără să fiu cuplat la oxigen. Am urmat 14 zile de tratament, cu medicamente foarte puternice: Lopinavir (Kaletra), Plaquenil, Norvir, Azitromicină, la care s-au adăugat Paracetamol, Algozone, Hepiflor, Vitamina C cu zinc. Lopinavir și Norvir se administrează pacienților care suferă de HIV-SIDA, Plaquenil (sulfat de hidroxiclorochină) celor care suferă de malarie sau lupus. Azitromicina este un antibiotic utilizat în tratamentul unor infecții bacteriene severe, inclusiv pentru bolnavii de HIV. Acesta este, astăzi, tratamentul pentru formele moderate de Covid-19, dar înțeleg că e o dinamică permanentă a medicației, că se experimentează formule noi mai ales la pacienții afectați sever.

Cea mai mare spaimă a mea a fost să nu ajung la Terapie Intensivă. Acolo, rata de supraviețuire este sub 20%, și nu pentru că medicii nu ar face tot posibilul pentru salvarea pacienților, ci fiindcă virusul ăsta păcătos evoluează agresiv și imprevizibil. Am citit știrile despre morțile frecvente, am văzut dezbaterile la televiziuni și, de fier să fi fost, tot te-ar fi îndoit infodemia violentă, relatările alarmiste, scandalurile permanente stârnite în jurul situației de la Arad. Din interior, lucrurile se văd diferit. Aștepți, stors de putere, ca medicamentele să își facă efectul. Ești într-o stare psihică delicată, orice creștere de puls sau scăderea cu o unitate a oxigenării plămânului ți se pare semn de sfârșit inevitabil, chiar dacă nu este așa. Și, da, uneori ești în pragul isteriei sau treci de el, te agiți, te panichezi. Nu te-ar consola nici o sută de medici la căpătâi, pentru că ai o tensiune interioară care îți strânge stomacul, îți întunecă rațiunea. Te simți suspendat între viață și moarte, chiar dacă nu ești așa… Necunoscutul te face să crezi într-un deznodământ tragic inevitabil, deși peste 90% dintre pacienți ajung acasă pe picioare, vindecați.

Câteva cuvinte și despre starea fizică a unui bolnav Covid-19 cu formă moderată (asta înseamnă că nu trece ușor peste boală, dar nici nu dezvoltă complicații care să îl ducă la Terapie Intensivă, pe aparate).

În primele cinci zile am urmat tratamentul cu Lopinavir (Kaletra), Hepiflor, vitamine și Paracetamol. Efectele adverse au apărut de la prima administrare: tulburări digestive, mialgie (dureri musculare). Mi-am pierdut total gustul și mirosul. Zilnic schimbam de patru ori pijamalele, uneori nu apucau să se zvânte pe măsură ce transpiram în ele. Am avut frisoane care mă țineau sub pătura pe care o simțeam ca pe o lespede de marmură deasupra mea. M-a îngrijorat o febră constantă, până în 38,3 (în majoritatea timpului 37,5-38 de grade Celsius, foarte rar peste 38). Kaletra mai are un efect advers delicat, la nivel intestinal. Se administrează după micul dejun și cină. La câteva minute de la administrare te lipești de vasul toaletei, apoi îl „vizitezi” frecvent, ceea ce nu e ușor, pentru că de la Kaletra simți o sfârșeală, o amețeală, te deplasezi greu și nesigur. Cel puțin în cazul meu, la alții poate acționa diferit. În ce privește mialgia, durerile au început inițial în zona șalelor, au coborât în fese, apoi în pulpe și în gambe. Dureri severe, de nu știi cum să te învârți în pat, cum să stai, să te ghemuiești, să te ridici, să te întorci pe spate sau pe burtă, să îți ridici picioarele pe perete, poate-poate sângele va oxigena mușchii încordați. Nu se compară cu o febră musculară, ci cu o senzație de strâns în menghină și smuls, și te chinuie mai ales noaptea, când totul se liniștește în jur…

După cinci zile de Kaletra, febra nu a cedat, iar analizele de sânge au arătat o creștere a infecției în organism. Am trecut pe Plaquenilor și Norvir. A fost ca un miracol. De la prima administrare a hidroxiclorochinei durerile de mușchi au dispărut ca luate cu mâna. Dar febra a continuat să persiste, îngrijorător. În plus, deja de la prima administrare a Plaquenilului pulsul a crescut la 115, de unde până atunci era 80-85. A crescut și tensiunea, și deși nu la valori îngrijorătoare pentru un medic, nu puteam să nu îmi fac o mie de scenarii despre asta. M-au chinuit mai mult gândurile decât efectele adverse ale medicamentului… Am rămas în continuare cu durerile de stomac, cu vertijul și cu o slăbiciune ca o sfârșeală, o epuizare care mă țintuia în pat, fără poftă de mâncare, fără chef de vorbă, apatic și îngrijorat. Am continuat să citesc știrile despre morțile subite, și recunosc că asta m-a afectat. Fiecare oscilație de tensiune, tuse, amețeală, am interpretat-o ca pe un semnal critic al organismului, chiar dacă nu era cazul… Am scăzut cinci kilograme în greutate.

La acest capitol aș vrea să fac o paranteză și să mă refer la prostia Grupului de Comunicare Strategică, o prostie profundă, o lipsă incredibilă de profesionalism. Sunt sute de site-uri obscure care răspândesc știri false, tendențioase, minciuni ce alarmează românii, de la cei din spitale la cei sănătoși. Se publică știri „pe surse” întotdeauna anonime, fără consultarea celeilalte părți, într-o competiție imbecilă (și imbecilizantă) pentru audiență, o foame de clicuri și de vizibilitate. Deși i s-a dat posibilitatea să limiteze acest fenomen de dezinformare și manipulare, de creare a panicii, Grupul de Comunicare Strategică le tolerează complice, contribuind la o atmosferă încărcată de vești negative și de foarte multe ori false sau neverificabile. În al doilea rând, și asta este deja o prostie instituționalizată, Grupul de Comunicare Strategică publică numai datele morților. Exclusiv ale decedaților! Nicio referire la starea celor vindecați, de parcă ei nu ar conta, nu ar exista. Or, chiar și pentru moralul public, ar fi foarte important ca lumea să afle și să înțeleagă că există speranță, că medicii sunt capabili și să performeze, că din spitalele românești ieși și pe picioare, nu doar în cosciug. Ce împiedică (altceva decât incompetența!) Grupul de Comunicare Strategică să publice în paralel cu informațiile despre cei decedați și informații dătătoare de încredere și speranță despre cei vindecați?! Când au fost internați, ce vârstă au, cât au fost spitalizați, suferă sau nu de comorbidități. Fiindcă, trebuie să fie foarte clar, nu toți bătrânii și nu toți cei cu comorbidități mor, așa cum ai fi tentat să interpretezi informările.

Închid paranteza, pentru că oricum strigătul este în zadar. Deși sistemul medical românesc se încordează să facă față și reușește rezultate bune, Grupul de Comunicare Strategică acționează stupid, fără să sprijine perceptibil, cu efecte pozitive, efortul medical, administrativ și politic pentru stăpânirea Covid-19 în fiecare județ din România. Pentru moralul oamenilor, al pacienților, acest Grup este la fel de nociv ca reacțiile idioate din mediul on-line, ca emisiunile stresante de la televiziuni, ca știrile neverificate care circulă libere și bagă spaima în toți.

Apropo, am mai constatat un fenomen. Presa preia cu multă voluptate și amplifică orice declarație de pacient nemulțumit, chiar dacă este o voce dintr-o sută. O voce agitată dintr-o sută contează mai mult decât calmul celorlalte 99 și orchestrează o isterie publică contagioasă. Eu nu spun că nu se fac și greșeli, pentru că este un fenomen nou pentru întreaga lume, nu doar pentru Arad sau pentru România. Dar, de aici, să generalizezi și să afirmi că se fac doar greșeli, că nimic din ceea ce se întreprinde nu este corect, că toate spitalele sunt lagăre ale morții, că toți medicii sunt parșivi și neprofesioniști, că toată administrația a furat banii de la sănătate, că în general nu se face nimic bine, că autoritățile sunt toate proaste și corupte, că Dumnezeu cu mila, este un lanț de neadevăruri care trec drept realitate pentru că sunt prezentate și susținute ca atare, insistent, permanent. Nu am văzut o știre pozitivă, în afara comunicărilor oficiale. Nici măcar una singură! Cum să ai moralul bun, în aceste condiții? Cum să ai încredere că vei fi tratat bine? Coronavirus nu a atacat doar sistemul imunitar al unor indivizi, ci și sistemul nervos al comunității și a scos la suprafață o încărcătură tenebroasă, violentă, inumană, ipocrită. Sau poate am fost eu prea sensibil de la boală… Este adevărat, se fac și erori în sistemul medical și în jurul lui. Dar este profund incorect că doar acestea sunt scoase în evidență de mass-media sau rețelele sociale. Sunt neajunsuri. Dar în același timp sunt și multe reușite. Situația nu este atât de dramatică precum insistă unii să o prezinte cu orice preț. Doctorița care ne-a tratat pe noi, de exemplu, un rezident entuziast, este o minune de om, plăcut, profesionist, sufletist. Și majoritatea sunt astfel. O spun să le dau încredere viitorilor bolnavi. Există speranță, nu vor încăpea pe mâini de măcelari insensibili și ignoranți, așa cum li se sugerează!

Revin la tratament. După al doilea calup de cinci zile, medicația a fost completată cu Azitromicină, pentru că febra nu a cedat, ci dimpotrivă, a continuat să crească încet, dar sigur. De la prima administrare a Azitromicinei, situația s-a normalizat. În următoarele cinci zile nu a mai revenit febra deloc, au revenit mirosul și gustul, tensiunea s-a reglat. Am recuperat și kilogramele pierdute (m-aș fi lepădat cu drag de ele, dacă e să fi ales o „victimă colaterală” a bolii…)
Am fost declarat vindecat, pacientul 102. Cu o seară mai devreme, ultimul vindecat fusese pacientul 101. Repet, nerăbdarea mă face să cred că am fost primul după el, deși în ziua respectivă alți câțiva arădeni au fost declarați vindecați.

Urmează câteva zile de liniște și izolare, vitamine, mâncare. În continuare răspund puțin la telefon. Evit știrile, emisiunile, comentariile despre boală. Pe Facebook oameni care nu au citit în viața lor o carte, care nu au avut decența să învețe să scrie corect în limba lor maternă se consideră experți avizați să își spună părerea și să tăvălească pe oricine i-ar corecta. Îmi doresc să mai păstrez distanța față de acea bulă a societății plină de ură, de persiflare, de răutate, de contestare. Caut compania virtuală a oamenilor pozitivi, a celor reținuți, empatici și decenți. Vestea bună este că ei există, chiar dacă sunt mai puțin vocali și vizibili. Ce bine că sunt! Le sunt recunoscător tuturor pentru încurajări și pentru înțelegere!

Criza aceasta, boala, sunt și o traumă, sunt și o oportunitate. Îți resetezi prioritățile, îți selectezi anturajul (cel virtual, pentru că de cel real te ține departe virusul), îți faci ordine în gânduri și activități. Totul va fi bine!

(Andrei Ando)

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XII)
(urmare din ediția 19 aprilie 2020)

”Chiar după prima injecție, am făcut o reacție puternică, temperatură mare și o tumefiere rapidă a sânilor. Imediat după aceea, am fost scutită de neplăcerile lunare, dar niciodată nu am putut să-mi îndeplinesc menirea femeii pe pământ, aceea de a da naștere unor copii”

Când am hotărât să culegem mărturiile etnicilor germani din Prahova deportați la muncă silnică în fosta Uniune Sovietică, știam că tabloul pe care vom încerca să-l creionăm va fi fatal incomplet, întrucât unii dintre puținii supraviețuitori de atunci nu doreau să-și mai reamintească biografiile lor ”sovietice”. Toți erau trecuți binișor de 80 de ani și acuzau severe probleme de sănătate, cei mai mulți suportând serii de intervenții chirurgicale. Recordul (nedorit) îl deținea ex-deportata Dumitriu Maria-Meta (”Mitzi”), născută Wolf, cu 15 intervenții (nu le luăm aici în calcul pe cele cu risc scăzut), majoritatea datorate fenomenului pe care îl vom numi ”efectul Donbas”.
Din păcate, sunt mărturii de care mulți dintre concetățenii lor nu vor să știe.

Mirarea Dorei           

Biografia Dorei Dumitru, născută Kenzel, cuprinde ”mai multe aspecte dureroase”, afirmă amintita ”Mitzi”. Toate colegele ei supraviețuitoare, unele lăsându-se cu greu convinse să mărturisească, altele refuzând de-a dreptul, ne-au adresat îndemnul să le exceptăm și să mergem la ”Dora”.
Prietenele știu ce știu. Donbas n-a fost singurul episod cumplit din viața Dorei. ”În anul 1959, am fost arestată de către Securitate, judecată și condamnată la 9 (nouă) ani de muncă silnică și 5 (cinci) ani interdicție civică pentru tentativa de trecere frauduloasă a graniței și crimă de uneltire împotriva ordinei socialiste”. Mirarea Dorei a fost imensă. Nu-și amintea să se fi îndepărtat prea mult de casă și nici să se fi apropiat de vreo graniță. Cât despre ”uneltirea împotriva  ordinei socialiste”, la proces, procurorul a afirmat că acuzata, ”fiind de origine germană, nu poate nutri decât sentimente ostile față de regim”. În anul 1962, s-a revizuit procesul și i s-a redus condamnarea la trei ani. Ar merita să fie tratată pe larg această speță, care include unele aspecte hazlii, dezvăluind numeroase ”variante” ale prostiei omenești.
Dora Dumitru a acceptat să vorbească despre trecutul pe care se străduiește să-l uite, deși se îndoiește că povestea ei ar putea trezi interesul cititorilor. Sunt mărturii printre șuvoaie de lacrimi care nu seacă niciodată. Dora Dumitru l-a avut mereu alături pe soțul său, care a luptat din răsputeri să-i alunge tristețea celor trăite odinioară și a îndemnat-o să scrie pentru ”a-și elibera sufletul”, convins că ”trecutul poate fi învins”. 

Condamnată la sterilitate 

Suferințele Dorei Dumitru, născută Kenzel, au început după 23 august 1944. Femeia avea să trecă prin calvarul lagărelor sovietice, unde a fost supusă unor cumplite cazne. ”Am trecut prin multe. Lupta permanentă cu foamea, cu frigul, cu lipsa elementară de igienă, cu ploșnițele, cu păduchii din lagăr”. Dar peste cazne a trecut cum a trecut, ”pentru că voința omului este de neînfrânt”. A fost totuși ”ceva” peste care nicio femeie nu poate să treacă. ”Dar cel mai greu de suportat a fost un fapt peste care nu voi putea să trec niciodată. Fiind acolo, în lagăr, atât fete, cât și băieți, se legau uneori prietenii, unele destul de serioase. Pentru a evita eventualele sarcini, fetelor li se administrau  injecții foarte dureroase, în sân. Chiar după prima injecție, am avut o reacție puternică, temperatură mare și o tumefiere rapidă a sânilor. Imediat după aceea am fost scutită de neplăcerile lunare, dar niciodată nu am mai putut să-mi îndeplinesc menirea femeii pe pământ, aceea de a da naștere unor copii”. 

Copilăria Dorei 

Dora s-a născut la Sibiu, într-o familie onestă, cunoscută și respectată. ”Părinții, bunicii și străbunicii mei s-au născut de asemenea pe acest pământ, și prin urmare, suntem de drept cetățeni români”. Tata, Francisc, avea un restaurant cu grădină de vară, care se numea Restaurantul ”Teatrului”, pentru că era situat vizavi de de teatrul orașului, unde aveam și locuința. Mama, Amalia, era casnică.
A urmat școala în limba germană din localitate. După terminarea învățământului gimnazial, s-a înscris la o școală particulară de economie din Brașov, cu o durată de trei ani. Între timp, tatăl vânduse afacerea din Sibiu și a plecat la Bușteni unde aveau rude, pentru a prelua de la o cunoștință de-a sa, care dorea să plece din Bușteni, un restaurant aflat în incinta Fabricii de Hârtie. ”Tata a găsit că este oportun să preia el afacerea, astfel că, din 1935, toată familia s-a mutat la Bușteni, Am urmat și liceul, dar după 1956, la șase ani după întoarcerea din URSS”. Astfel își începe Dora Dumitru succinta ei autobiografie.
Dora a avut o copilărie liniștită, la adăpost de grijile materiale. De cele mai multe ori se juca în parcul de lângă teatru. Jocurile preferate erau ”de-a v-ați ascunselea”, ”leapșa”, alergatul, ”ca orice copil sănătos și normal”. Verile și le petrecea la Cincu, lângă Făgăraș, unde locuiau bunicii dinspre partea mamei Dorei.

”Aptă” pentru deportare

Un singur eveniment i-a tulburat bucuria copilăriei. La vârsta de nouă ani, a avut o criză de apendicită cu peritonită, care a necesitat două operații. ”Pe atunci nu existau antibiotice. Am luptat din greu cu boala, iar urmările le resimt și astăzi. Mă mai supără din când în când, dar ce să-i faci?”. Faptul n-avea să o scutească, mai târziu, de calvarul deportării. ”Când ne-au ridicat, n-au ținut seama de starea de sănătate a fiecăruia. Cine rezista, rezista. Din 2000 de persoane care am fost în lagărul de la Donbas, doar vreo 800 au rezistat până la sfârșitul perioadei de deportare. Unii au murit, iar cei mai mulți au fost trimiși mai devreme acasă, întrucât deveniseră inapți pentru muncă. Eu – mulțumesc lui Dumnezeu – am fost foarte rezistentă”, afirmă Dora Dumitru.

Fratele de la Canal

Dora a avut un singur frate, Franz, cu trei ani mai vârstnic decât ea. El nu a fost deportat, fiind combatant în cadrul Armatei române până la sfârșitul războiului, dar a fost trimis la Canal prin 1947, unde a ”prestat” vreun an și jumătate, tot pe motiv că era de origine etnică germană. ”A scăpat ieftin, dar nici nu făcuse nimic pentru a fi pedepsit cu muncă silnică la canal. Când m-am întors eu din URSS, l-am găsit liber”.

Cum să te ferești de anumite modele de gândire

Acest aspect al istoriei etnicilor germani din România este destul de cunoscut opiniei publice din țară și aceasta este conștientă de el. Atât în România, cât și în Germania au fost publicate numeroase amintiri și relatări din anii deportării, însă, aproape în exclusivitate, în limba germană. La Sibiu, este editată o revistă a Forumului Democratic al Germanilor din România (FDGR), în care sunt prezentate aspecte din trecutul și din contemporaneitatea populației de origine germană. Dora Dumitru a trimis texte, fiind în corespondență permanentă cu președintele Forului din  Banatul montan, Erwin Josef Țigla. ”Eu intenționez să aștern cele petrecute pe hârtie, în limba română, pentru a le face cunoscute unui cerc mai larg. Retrospectiv, aș avea desigur să deplâng cele întâmplate, însă nu vreau să învinovățesc pe nimeni, vreau doar să atrag atenția asupra unor fapte, pentru a ne feri de modele de gândire care au făcut posibile asemenea nedreptăți, să le evităm în viitor pentru a-i feri pe semenii noștri de asemenea suferințe”, afirmă Dora Dumitru.
(urmarea în ediția din 2 mai 2020) 

                                                                                                          A consemnat Leonida Corneliu Chifu

În martie, când a început școala de acasă, un singur elev din clasă avea tabletă. Dintre ceilalți 21 de copii, unii nu aveau nici măcar telefoane proprii și își așteptau părinții pentru a putea trimite învățătoarei ceea ce lucraseră. Astăzi, toți elevii din clasa a II-a de la școala din comuna Eșelnița, județul Mehedinți, au tablete conectate la internet și pot participa la cursurile online. Învățătoarea Elisabeta Păcuraru a aplicat în cadrul inițiativei ”Reacție pentru educație” pentru a le obține. A reușit să ia o parte din ceea ce avea nevoie, iar pentru cealaltă parte, cu ajutorul unei cunoștințe, a inițiat o strângere de fonduri și le-a cumpărat. Mai mult de jumătate dintre elevii din clasa Elisabetei Păcuraru provin din familii defavorizate, iar învățătoarea a mers din casă în casă pentru a le duce copiilor tabletele. 

Prima tabletă a primit-o un băiețel. Venise împreună cu mama și sora mai mare să îi vândă învățătoarei dragavei. În casa lor doar bunica are telefon, însă un model vechi, fără date mobile. ”Aici ce este? Ceva dulce?” a întrebat copilul. ”Când a deschis cutia, a țipat efectiv… Așa de încântat era. Aproape plângea de bucurie”, povestește Elisabeta Păcuraru.

Cum a început școala de acasă

În prima săptămână după suspendarea cursurilor, la Eșelnița a fost organizată ”Școala altfel”, timp în care învățătoarea a căutat soluții pentru face cu elevii lecții online. La acel moment, singura modalitate prin care putea comunica cu o parte dintre copii și părinții lor era un grup de Facebook, creat de un părinte în urmă cu mai mult timp. Pe acel grup a început să caute informații, să facă un fel de sondaj: câți copii au telefoane, câți părinți pot da telefoanele copiilor, câți au acasă o tabletă sau câți au posibilitatea să își ia o tabletă.

Mai mult de jumătate dintre copiii din clasa Elisabetei Păcuraru provin din familii sărace, 13 sunt romi. În urma cercetărilor, învățătoarea a constatat că doar un elev avea tabletă, opt nu aveau deloc internet acasă, unii nu dispuneau nici de telefon, în timp ce alții puteau folosi telefoanele părinților, în funcție de cum aceștia erau acasă.

”În Săptămâna Școala Altfel, în care au fost activități creative, mai relaxate, fiecare a lucrat cum a putut. Am creat atunci un grup nou de Messenger, unde am adăugat și părinții, ca să pot lucra cu copiii. Așa a început: cu pași grei, mișcându-ne în nesiguranță, până când am zis că trebuie să fac rost de niște tablete care să aibă și internet”, spune învățătoarea.

Tablete pentru copii

În primă instanță, învățătoarea a aplicat pe platforma Narada, unde a completat chestionarul pus la dispoziția cadrelor didactice. Într-o săptămână – două, a primit 11 tablete cu cartele de internet. ”Mi-am dat apoi seama că o să îmi mai trebuiască câteva pentru că unii copii foloseau telefonul părinților și era dificil. Varianta ca o parte dintre ei să aibă tablete și restul să depindă tot de telefoanele părinților nu era una bună. Copiii nu aveau continuitate. Atunci, un tânăr antreprenor, Eduard Burghelea, m-a ajutat să facem o strângere de fonduri și am cumpărat noi tablete”, povestește Elisabeta Păcuraru. Din banii strânși, a cumpărat alte nouă tablete astfel că, acum, toți cei 21 de copii din clasă pot participa la lecțiile online.

Fiecare copil și-a primit tabletă acasă

Învățătoarea a mers acasă la fiecare dintre copii pentru le da tabletele și a petrecut o vreme alături de ei pentru a le explica cum funcționează și cum să se conecteze.

”Nu le-am dat așa, să mă duc la poartă și să plec. Am stat la fiecare, am lucrat cu el pe tabletă, i-am făcut cont de Facebook, ID de Messenger, l-am introdus în grup și am luat și familia și i-am învățat cu Zoom-ul pentru că nu știau ce este aia, cum să se conecteze. Era greu. Nici eu nu știam la început ce este Zoom-ul, să vă spun drept, am fost pământ de flori, cum se spune pe aici”, mărturisește Elisabeta Păcuraru. Până acum, învățătoarea a dus 17 tablete și mai are de dat zilele acestea două tablete, plus o a treia comandată mai târziu, după ce un copil s-a întors în clasă.

Despre cum au reacționat copiii când au văzut că au o tabletă a lor, acasă, învățătoarea vorbește despre bucurie, dar și despre mari emoții:

”Au fost foarte bucuroși. Le era frică să o țină în mână, părinții erau stresați pe lângă ei: Nu pune mâna! Las-o pe doamna! Vezi că o spargi! Asta nu e să te joci tu, asta e să facem lecții! Mă credeți că primul băiețel căruia i-am dat tableta a intrat de două zile pe grup pentru că nu l-au lăsat să folosească tableta pe motiv că o sparge. A trebuit să mă duc să vorbesc cu ei de două ori ca să îi conving să lase copilul să deschidă tableta.”

Cum se desfășoară lecțiile online

Pentru a ține legătura cu elevii săi, învățătoarea folosește în continuare grupul de Messenger de pe Facebook și zilnic se vede cu ei pe Zoom. De când nu mai merg la școală, copiii lucrează dintr-o culegere de teste, dar, la început, pentru că lăsaseră cărțile la școală, învățătoarea a fost nevoită să realizeze copii ale testelor și să le trimită elevilor acasă, în plicuri.

”În primă fază, le-am trimis plicuri. Am xeroxat testele la imprimanta mea, am trecut cu mașina să le las pe unde am putut și am mai rugat mediatorul școlar, un fost elev de-al meu din comunitatea romă, Radu Isac, să meargă și el pe anumite străzi să mai distribuie plicuri. Pe ele am scris numele, anunțasem pe grup ce vor primi exact. Astfel că, până am avut acces în școală, a trebuit să le fac eu fișele”, relatează Elisabeta Păcuraru.

Întâlnirea video din fiecare zi presupune 2-3 sesiuni (o sesiune durează 40 de minute) și este dedicată unei singure discipline, Română sau Matematică. Învățătoarea discută cu elevii temele pe care le-au avut și unde au întâmpinat dificultăți și lucrează cu ei noi teste.

Elisabeta Păcuraru spune că școala în mediul online nu este mai grea decât învățarea din clasă, dar admite că ”cere mai mult timp pentru efectuarea sarcinilor”.

Profesor Merito 2019

Elisabeta Păcuraru este unul dintre profesorii Merito 2019. ”A fost un noroc, un avantaj. Nu știu cine m-a propus, cine m-a selectat. Dar nu neapărat titlul de profesor Merito mă face să fiu așa. Așa am fost dintotdeauna, să inițiez, să mă zbat mai mult”, mărturisește învățătoarea.

În ziua în care am stat de vorbă, învățătoarea mergea la Drobeta pentru a ridica dulciuri primite din donații pentru copiii implicați în cele două proiecte pe care le desfășoară în prezent. În urmă cu mai mulți ani, Elisabeta Păcuraru a înființat în Eșelnița un centru de educație și dezvoltare, un fel de Școală după școală pentru copiii din sat, ce funcționează într-o clădire pusă la dispoziție de primărie.

Aici, copiii participă la diferite activități, iar într-un proiect finanțat de Narada, aflat în derulare, iau parte la ateliere de dezvoltare a abilităților de lucru în echipă. Echipe de mentori (voluntari care au trecut printr-o perioadă de stagiatură) lucrează cu elevi din clasele I-IV și îi ajută să-și formeze competențele de a lucra în echipă, una esențială în ziua de astăzi, spune Elisabeta Păcuraru. ”Totul este experimental, nu stăm să vorbim despre…, sunt doar activități practice. Avem ateliere de construcție, de pictură, dar și activități de dezbateri și chiar ateliere Merito”, precizează învățătoarea.

Un al doilea proiect pe care îl desfășoară este destinat educației pentru mediu, iar unul dintre planurile propuse este reamenajarea grădinii școlii: ”Vrem să o restructurăm și să o transformăm într-un spațiu multidisciplinar. Vom avea două căsuțe de lemn pentru activități outdoor, vom construi fotolii și măsuțe din paleți, vom planta flori în cauciucuri. Ne propusem să facem acest lucru la începutul lunii iulie, însă vom vedea acum când putem demara lucrările având în vedere perioada aceasta prin care trecem.”

Elisabeta Păcuraru predă la școala din Eșelnița din 1997. După 9 ani, atunci când s-a căsătorit, s-a mutat la București, dar a stat aici doar un an. Soțul a plecat în Canada, iar învățătoarea s-a întors în satul natal. După o vreme a plecat și ea în Canada. ”După un an, m-am întors pentru că nu mi-a plăcut. Am revenit în satul meu natal. Aici am copilărit, de mică am fost implicată în viața comunității și, de când am început cu ONG-ul, implicarea aceasta a fost și mai mare. Am simțit că trebuie să fac ceva pentru satul meu. Faci parte din sat, ești și dascăl, trebuie să faci ceva!”, spune Elisabeta Păcuraru.

Cum să se încheie anul școlar

Revenind la provocările prezentului și la modalitatea în care s-ar putea încheia anul școlar, învățătoarea consideră că variantele discutate – încheierea în online sau prelungirea acestuia cu o săptămână, așa cum a declarat ministrul educației – nu par a fi cele mai convenabile. Elisabeta Păcuraru ar opta mai degrabă pentru prelungirea cu trei-patru săptămâni a anului școlar, în condițiile în care nu peste tot s-a făcut școala online și este practic imposibil ca, într-un timp scurt, să faci predare, să evaluezi, să dai teze: ”Nu mi se pare realist. Eu cred că este bine să ne întoarcem la școală la 1 iunie și să prelungim cu trei săptămâni – o lună anul școlar, până la mijlocul lui iulie sau măcar să prindem prima săptămâna din iulie.”

(sparknews.ro)

It’s terrible for Kenyan citizen who are not employed by the government.

Lockdown and Curfew extended for 21 more days .

Poor Kenyans have no where to run to but only to pray .

Continue supporting saint Tabitha orphanage so that we can be able to support our neighborhood.
PayPal
giving@sttabithahouse.com

(Habbil Lipesa Omukuba)

În data de 25 aprilie 2020 s-au împlinit 135 ani de când Biserica Ortodoxă Română a fost recunoscută formal ca Biserică autocefală.

O Biserică autocefală este o Biserică ce are o conducere proprie, adică un sinod prezidat de întâistătătorul acelei Biserici, fie patriarh, mitropolit sau arhiepiscop.

Această conducere exercită puterea bisericească deplină, cea de învăţătură dogmatică, sacramentală şi jurisdicţională, independent faţă de ierarhia oricărei alte Biserici, dar păstrând principiul egalităţii şi coresponsabilităţii Bisericilor surori.

135 ani de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

Pe data de 25 aprilie 1885, Patriarhul Ecumenic Ioachim al IV-lea a trimis mitropolitului primat Calinic Miclescu, în calitate de președinte al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Tomosul de autocefalie prin care „cu bucurie sufletească binecuvintează Biserica Ortodoxă Română, recunoscând-o autocefală întru toate de sine ocârmuită”.

Tot atunci, Patriarhul Ecumenic a comunicat printr-o scrisoare-enciclică tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale surori recunoașterea autocefaliei acordate Bisericii Ortodoxe Române.

Autocefalia a fost primită formal la data de 25 aprilie 1885, fiindcă cele două Biserici Ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova, încă de la începutul organizării politice şi ecleziastice din cele două ţări româneşti extracarpatice, „s-au afirmat cu o independenţă egală autocefaliei, fără să accepte vreun amestec jurisdicţional din partea unei ierarhii bisericeşti din afară”, se arată în Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti.

Datorită acestor drepturi, cele două mitropolii ortodoxe româneşti şi-au exercitat cele trei puteri bisericeşti (învăţătorească, sacramentală şi jurisdicţională) în mod liber, şi anume au alcătuit şi tipărit cărţi de cuprins doctrinar, au apărat Ortodoxia ardeleană de acţiunile prozelitiste calvine şi catolice, au introdus limba naţională în cult, dar şi elemente specifice în arta bisericească, au fost cârmuite de ierarhi aleşi din ţară, alegerea fiind doar anunţată Patriarhiei Ecumenice, au stabilit singure legi sau norme de conducere şi de organizare, toate acestea fără aprobarea prealabilă din partea unei Biserici din afară.

Spre deosebire de mitropoliile din cele două ţări româneşti extracarpatice, Biserica din Transilvania, după dezbinarea din anul 1701 şi ieşirea de sub jurisdicţia Mitropoliei Ungrovlahiei, a fost subordonată Mitropoliei sârbeşti de Carloviţ, care a avut statut de Biserică autocefală.

Din anul 1864, s-a permis ortodocşilor români transilvăneni înfiinţarea unei Mitropolii româneşti, „coordinată” cu cea sârbească, deci cu statut de autocefalie.

Unirea Principatelor Române, în anul 1859, obţinerea independenţei după războiul din 1877, proclamarea regatului României în anul 1881, recunoaşterea autocefaliei în aprilie 1885, dar şi unificarea celor trei Biserici autocefale în 1919 au fost argumente principale pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, eveniment care a avut loc în data de 4 februarie 1925.

(basilica.ro)

Într-un sat din România primarul a zis polițistului: Cum să lăsăm oamenii fără biserică? Că noi nu avem pe acile cazuri d`astea. Mai bine să se roage lumea pentru asta.

Atunci bătrânele s-au strâns la denii și au aprins lumini la morminte și au ars tămâie de mirosea tot satul. Polițistul a avut grijă ca rugăciunile să meargă liniștite în sus. Și toată lumea a fost mai primenită.

De Prohod oamenii au purtat sfântul epitaf cu Domnul în jurul bisericii iar polițistul a purtat de grijă, lângă tăblița de la intrarea în sat, nu care cumva să tulbure coronavirusul privegherea. Și cred că ori de la girofare, ori de la lumânări, tihna din noaptea cu flori de narcise și liliac nu a fost tulburată deloc.

La doișpe noaptea fix „Veniți de luați lumină” i-a găsit pe toți ai satului regulamentar, distanțați social în curtea bisericii. Și satul s-a luminat de Lumină, de credință și de „Hristos a înviat!”

În zorii înroșiți mama Bica s-a apropiat de mașina cu girofar și a zis nedormitului polițist: Maică, matale ai fost ziditor de biserică în zilele astea! Uite, ia și de la mine pască și ouă roșii!

Povestea este inspirată din realitate.

(Eduard Dumitrache – avereabisericii.ro)

Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, a oferit în cadrul unui interviu pentru Adevărul mai multe recomandări de lectură pentru această perioadă dificilă pe care o traversează omenirea.

În topul clasamentului personal al academicianului se află Biblia. Ioan-Aurel Pop şi-a motivat alegerea.

„Se spune că sunt în lumea aceasta cam 100 de cărţi pe care dacă le citeşti, nu ai nevoie de mai multe. Nu este chiar aşa, mai ales pentru aceia care trăiesc între cărţi şi care ştiu câtă viaţă vie se concentrează în cărţi”.

„Biblia însumează, dacă ştim cum s-o citim, toată experienţa importantă a omenirii”, spune Ioan-Aurel Pop.

Pe lângă Sfânta Scriptură, preşedintele Academiei Române recomandă şi volume de poezie, proză şi dramaturgie.

„Dintre cărţile de poezie le recomand pe cele de Eminescu, Shakespeare şi Omar Khayyam, iar dintre cele de proză şi dramaturgie pe cele de Caragiale, Dostoievski şi Maurice Druon”.

Nu în ultimul rând, consideră că se poate citi cu folos în aceste zile romanul „Quo vadis” de Henryk Sienkiewicz, pentru că insuflă „speranţă şi încredere în viaţă”.

În cadrul aceluiaşi interviu, Ioan-Aurel Pop spune că pentru a ne păstra optimismul în această perioadă, dar şi în viitor, „trebuie să punem în prim plan speranţa de mai bine”.

„Şi ca să putem face acest lucru, trebuie să avem credinţă în Dumnezeu şi încredere în omenire şi în omenie”.

„Alternativă nu există, fiindcă nu putem trăi viaţa aceasta decât ca oameni, printre oameni şi cu oamenii. Maşinile trebuie să rămână instrumente auxiliare ale oamenilor şi nu subiecţi în locul oamenilor”.

(Basilica.ro)

Părintele Eftimie este un părinte duhovnicesc cunoscut în lumea ortodoxă din Grecia. Dânsul viețuiește la Chilia Învierii Domnului din Kapsala, Sfântul Munte Athos.

Dânsul a rostit un cuvânt care să lămurescă anumite îndemnuri care au fost transmise rupte de context.

„În zilele critice prin care trecem și în sfințenia zilelor Săptămânii Sfinte, există mai degrabă prilej de tăcere și rugăciune. Cu toate acestea, întrucât unele cuvinte au fost transmise pe internet cu numele meu, pentru a restabili adevărul, pentru a nu provoca pagube, menționez următoarele:

Nu am spus niciodată oamenilor să păstreze mâncare din cauza unui război iminent și nu am profetizat niciodată sfârșitul prin această pandemie, s-a răspândit în mod nechibzuit și fals.

De asemenea, fără permisiunea mea, au fost distribuite fragmente rupte din discuții care au provocat întrebări.

Punctul meu de vedere îl voi expune clar, fără dorința de a-l impune altora.

La numeroasele probleme insuportabile pe care le au oamenii, acum s-a adăugat amenințarea virusului, care a devenit un coșmar.

Oamenii suferă mai mult de frică, de panică și de izolarea involuntară decât de virus.

Statul a luat propriile măsuri de precauție. Biserica însă are propriile sale arme pentru a face față acestei lupte. Dar ea, Biserica, este acumumilită, slăbită și legată de stat, incapabilă să-și asigure credincioșii.”

Părintele a amintit cazuri în istorie când biserica nu a fost împiedicată să intervenă în maniera sa proprie: „În cazuri similare de epidemii fatale, biserica îndeplinea rituri sfinte și procesiuni cu icoane și sfinte moaște. De ce nu facem aceste lucruri astăzi? Oare nu are mâna Domnului tăria de atunci pentru a ne ajuta și astăzi?

În satul meu prin 1930 a căzut o boală infecțioasă din care au murit 50 de copii în câteva zile. Nu reușeau să sape mormintele. Au adus apoi capul Sfântului Haralambie de la Meteora Agios Stefanos și imediat molima aducătoare de moarte a încetat.

Încă de când Domnul a îndeplinit Cina cea de Taină și a dat Sfânta Taină a Euharistiei dumnezeiești, Sfânta Liturghie „salvatoare” nu a încetat până în zilele noastre.

Nici Dioclețian, nici turcii, nici comuniștii din Rusia, nici germanii din anii de ocupație nu au reușit să oprească Sfânta Liturghie și sosirea credincioșilor pentru Sfânta Împărtășanie.

Și acum, cu frica de virus, bisericile au fost închise și credincioșii sunt lipsiți de harul mântuitor al Tainelor tocmai când au atâta nevoie disperată.

În timp ce aici(n.r. în Grecia au fost oprite slujbele religioase în parohii) totul a tăcut din frică, în Bisericile Ortodoxe din Serbia, Bulgaria și Georgia, închinarea a rămas nestingherită, bisericile sunt deschise credincioșilor și Sfânta Liturghie se face neîntrerupt, credincioșii nu se tem.”

Părintele Eftimie consideră pline de efecte nocive măsurile și presiunea mediatică din pandemie:

„Măsurile de protecție impuse de noul guvern sunt neconstituționale, insuportabile, excesive pentru ortodocșii greci, în ultimul timp au creat un climat de teroare, care este agravat de mass-media.

Da, virusul există și este nevoie să ne protejăm sănătatea noastră și sănătatea altora. Dar frica trebuie eliminată, deoarece în stare de frică omul nu poate gândi și acționa logic și discret.

Într-un caz similar, când a avut loc explozia de la Cernobîl, oamenii au intrat apoi în panică și făceau analize la fiecare dintre legume și fructe, pentru a mânca din cele care au cel mai puțin radiații.

Fiind întrebat despre aceasta Cuviosul Paisie, a zis să ne facem semnul crucii și să mîncăm fără frică, dînd el mai întîi pildă.

Dacă ar trăi astăzi, ar fi de neconceput să-l vedem cu o mască și mănuși, să aibă o sticlă de alcool în buzunar și să evite oamenii și să le vorbim de la distanță.

Cert este că el ar liniști oamenii și i-ar ajuta să-și depășească temerile și, mai ales, nu ar fi de acord cu închiderea Bisericilor.

Frica nu are relevanță pentru creștinii care sunt inspirați de exemplul lui Dumnezeu și al martirilor credinței noastre.”

Părintele a atras atenția și asupra unor excese pe care guvernanții le-ar putea face în contextul stării de urgență din timpul pandemiei.

Referitor la viitorul vaccin părintele a atras atenția asupra faptului că acesta poate avea efecte secundare grave și a amintit de unele cazuri cunoscute de dânsul în ceea ce privește vaccinul împotriva gripei aviare și cel pentru hepatita B.

„Dacă Dumnezeu nu păzește, ce pot face vaccinurile și medicamentele? Scriitorul ateu Kazantzakis, pentru a se proteja de holeră în vederea unei călătorii în străinătate, s-a vaccinat, și tot s-a îmbolnăvit”, a spus părintele Eftimie.

Părintele a spus să nu uităm de „doctoriile veșniciei” – Sfintele Taine și de „doctorii noștri încercați și iscusiți” – Sfântul Haralambie și Sfântul Visarion.

Părintele a încheiat cu o binecuvântare:

„ Cel Înviat, Domnul vieții și Biruitorul morții să ne mîngîie, să ne lumineze pe noi toți cu lumina Învierii Lui și să dea putere și trăinicie poporului Său. Cu harul Lui să ajungem la ziua izbăvirii noastre din păcat și din toate relele aduse de el. Amin.”

(avereabisericii.ro)

Video:

HRISTOS A INVIAT !

Paula Seling, Luminita Anghel, Nico, Oana Sarbu, Adrian Daminescu, Mihai Georgescu, Doru Todorut, George Miron, sopranele Felicia Filip, Irina Iordachescu, Irina Baiant, Laura Bretan, tenorii Marcel Pavel, Vlad Mirita si Andrei Lazar, Grupul Vocal Acapella (condus de George Miron) si Corul de Copii Sunetul Muzicii (condus de Cristina Manoliu), Maia Tudor

Orchestra Simfonica Bucuresti

muzica: Andrei Tudor

verusuri: Andreea Andrei

montaj video: Radu Bucura

Productie audio: SC TUDOR SOUND PRODUCTION SRL

Un proiect realizat de: Primaria Capitalei, Creart, Andrei Tudor www.andreitudor.com www.osb.org.ro

Cu ocazia Sfintelor Sărbători Pascale, Primăria Capitalei, prin Creart, și compozitorul Andrei Tudor, alături de Orchestra Simfonică București, prezintă proiectul muzical „HRISTOS A ÎNVIAT!” Melodia se constituie într-un mesaj de suflet, adresat tuturor oamenilor, în aceste momente în care suntem mai uniți ca niciodată, aducând iubire, lumină și speranță în suflet. Piesa „HRISTOS A ÎNVIAT!” reunește 100 de artiști, care s-au implicat pro bono în proiect, și este compusă de Andrei Tudor pe versuri de Andreea Andrei, iar montajul este realizat de Radu Bucura. „Ne-am gândit să creăm un moment special, care vă este dedicat din toată inima. Au răspuns cu multă deschidere la acest proiect de suflet Luminița Anghel, Paula Seling, Nico, Oana Sârbu, Adrian Daminescu, Mihai Georgescu, Doru Todoruț, George Miron, sopranele Felicia Filip, Irina Iordăchescu, Irina Baianț, Laura Bretan, tenorii Marcel Pavel, Vlad Miriță și Andrei Lazăr, Grupul Vocal Acapella (condus de George Miron) și Corul de Copii Sunetul Muzicii (condus de Cristina Manoliu). În acest moment în care toată lumea este izolată în casă și în care artiștii nu pot avea contact direct cu publicul lor, am găsit această soluție, cu totul atipică, care a reprezentat și o provocare din punct de vedere al calității audio video, înregistrările fiind realizate doar cu ajutorul telefonului mobil, fără alte accesorii tehnice. Atât artiștii, cât și orchestra au trimis gândul lor artistic direct din propriile sufragerii. Mulțumim tuturor celor care au contribuit la realizarea acestui proiect!”, Piesa „HRISTOS A ÎNVIAT!”

(Andrei Tudor – Youtube)

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XI)
(urmare din ediția 11 aprilie 2020)

Șontâc-șontâc

Greti ne-a relatat apoi cel mai greu moment prin care a trecut prin lagăr. ”S-a surpat mina și mi-a <<bușit>> piciorul drept. Mulți au murit atunci. Pe cei care se-mbolnăveau, îi trimiteau în Germania. Eu am ajuns la spital, unde m-au tratat cât de cât. Când mi-au scos gipsul, am observat că piciorul mi-a rămas strâmb. În această situație, mi-au propus să merg acasă, în România. Le-am spus că nu vreau să merg acasă cu piciorul strâmb. Voiau să se dispenseze de mine, dar eu le-am zis: <<Aici mi l-ați rupt, aici să mi-l reparați!>>. Și mi l-au <<rupt>> a doua oară. Am petrecut cam toată vara în infirmerie. M-au externat, ca să zic așa, după ce mi-au mai îndreptat piciorul, dar, precum vedeți, și acum stau cu el învelit. Mi-au mai dat și serviciu, la un centru unde făceam curățenie cu o fată, cum puteam și eu (Spiru: Șontâc-șontâc!”).

Goi pe masă sau cum să omori păduchii

Dar cum arăta Donbasul la vremea aceea? ”În zonă, erau case lângă case, fără gard. Puteam să ne apropiem de case. Le ceream apă rusoaicelor, dar în realitate noi doream mâncare. Nu ne lăsau paznicii să cerem de mâncare, dar în realitate mai scăpam de ei și ne mai strecuram”. Apoi, cu o tresărire în glas: ”Dar ce mizerie și la ei! Vedeam copiii goi pe masă. Și localnicii o duceau al naibii de greu. Vara, căldură mare. Aruncai apă pe jos și puneai o pătură. Veneau păduchii și ploșnițele și-ți intrau sub piele precum căpușele. Luam păduchii și îi omoram cu cărămida. Hainele uzate se ardeau. Și mureau păduchii, dar lindenii tot nu mureau. Până la lift, când veneam afară din subterană, făceam țurțuri la fund. Că ne ploua opt ore în timp ce lucram la 320 de metri adâncime”.

Lungul drum spre WC

În acest moment intervine Spiru: ”Ia întrebați-o, unde-și făcea treaba mică și treaba mare când lucra în subteran!?”.  ”În pantaloni era WC-ul când lucram în mină”, continuă Greti. ”Cine mai dădea pantalonii jos? Doar la treabă mare, că la treabă mică nu ne-nduram. De frig. Când ieșeam afară, ne băga sub un duș cu apă călâie – norocul nostru – cu hainele pe noi. O parte dintre muncitoarele de la spălătorie – unde lucra și o verișoară de-a mea, împreună cu rusoaicele – ne mai protejau hainele. Ne dădeau altele, curate. S-a murit și de tifos. Când mergeam vara în șir la WC, unii nu mai ajungeau la destinație”.

Nacealnicul voios

Spiru nu se dezminte: ”Dar în timpul liber cum se distra? Prin baruri, prin discoteci”. De această dată, Greti nu se lasă provocată și nu-I dă replica lui Spiru: ”Timp liber? În ”<<timpul liber>>, ne mai duceau la colhoz, la treierat. Ne puneau și ca paznici, să nu fure…  rușii, că noi, și dacă furam, n-aveam unde să ne ducem. Râdeam uneori de necazul nostru. Venea câte un <<nacealnic>> voios și ne dădea cu palma peste fund, peste cap, chipurile în joacă. Odată, mi-a tras una peste față de mi-a țâșnit sângele pe nas. <<Cât o să mai dai tu în mine?>>, i-am zis. Am dat un telefon, au venit superiorii și l-au schimbat. N-aveau voie să le abuzeze pe deportate”.

Și lui Greti i s-au administrat unele tratamente anticoncepționale în lagăr. ”Ne-au făcut injecții când am ajuns în URSS, dar nu au avut efectul scontat de ei. Dora Dumitru, biata de ea, a fost sterilizată”.

Călătorie fără tata

Dar când s-au sfârșit calvarul și când s-a întors acasă? Aflăm că Greti s-a întors pe 7 decembrie 1949, iar fratele în ianuarie 1950. ”Tata n-a mai venit deloc. În ’52, fratele meu a plecat în căutarea lui, dar a auzit că ar fi murit. Nu se știe de urma lui…”.  După un răstimp: ”Am dus-o așa cum s-a putut, până ne-a pus pe tren și ne-a dus acasă. La Sighet ne-a triat: Ardealul la Ardeal, Banatul la Banat… Eu am făcut drumul invers: Blaj – Cetate – Tătârlaua”, adaugă Greti.

Nunta de aur și chirpicii

În ’58, Margareta s-a căsătorit cu Tudor Spiru. ”Ne-am căsătorit și am venit în Ploiești. De curând, am făcut 50 de ani împreună. Am venit în mai, cu chirie, și în septembrie ne-am mutat în casa noastră. Era loc viran aici. Un cetățean a pus locul în vânzare și l-am cumpărat noi. Am stat în această căsuță aproape toată viața petrecută împreună. A fost un mal de pământ. Am strâns pământul grămadă. Am ridicat casa din chirpici”. (Spiru: ”A făcut ea chirpicii. Era însărcinată, dar n-a pregetat. Eu mă-ntorceam de la serviciu. Aduceam apă de la Liță, la 400 de metri de aici. 800 dus-întors”.).

Casă fără Ceaușescu

Margareta afirmă cu mândrie: ”Mi-am făcut casa mea. Nu m-am dus la Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu să-mi dea casă. Ne trimiteau scrisori că ne dărâmă, pentru că nu aveam toate actele de la <<Urbanism>>, dar n-au făcut-o”.
Greti n-avea voie să vorbească germana în familie. ”Din păcate, nu-i puteam învăța germană pe copiii mei. N-aveam voie nici să le spunem că am fost în Uniunea Sovietică, pentru că era de rău. Și ne abțineam să vorbim germană, ca să nu scape copiii vreo vorbă la școală, că te omorau”.

În care cititorii află cum e cu fericirea

”În lagăr, eu mâncam ce mi se dădea. Rar am luat de la rusoaice – continuă Margareta. În subteran aveam 1,2 kilograme de pâine, față de patru-cinci sute de grame, cât aveau cei de la suprafață. Plângeam când lucram în mină, dar rușii mă consolau: <<Nu mai plânge, că și în România e rău. Aici e fericire>>. Ce să mai vorbim? Ce mi-a venit mie să rămân acolo și să insist să mă opereze? Acum mă felicit pentru inspirație. (Soțul: ”Căutați să dați un titlu ironic articolului. Ziceți-i, spre pildă, <<Marea fericire> la Donbas>>!”. Îi promitem că vom ține cont de ideea lui, mai ales că o considerăm bună. Dar s-o lăsăm pe Greti să-și încheie trista ei poveste).

Salvatorul

”Când am ajuns la Sighet, m-am așezat în genunchi și am sărutat pământul românesc. Doamne, e adevărat că mai calc pe tine, pământule? Doamne, Iisuse Hristoase, tu m-ai salvat! Dacă nu aveam credință în mine, nu rezistam”. Apoi, Greti vine în prezent: ”Ar trebui să mă operez de ochi și n-am bani. Nu iau de la copii. Lasă-i să trăiască, să dea la copiii lor! Dar când văd că nu mai crește pensia deloc… Acuma, cât a fost gerul ăsta, mă gândeam cum curățam pragurile de la locuințele ofițerilor sovietici și cum le puneam păturile în cap. Nu e bine… Cât eram tânără, nu mă gândeam, dar acum mă gândesc. Mi-am legat și aseară o pernă încălzită legată de picior… Să ferească Dumnezeu pe dușmanii mei și pe dușmanii dușmanilor mei de încercările prin care am trecut eu!”.
(sfârșit episodul Margareta (Roth) Tudor. Urmarea epopeii etnicilor germani din Prahova condamnați la muncă silnică în lagărele sovietice în ediția din 2 mai 2020)

                                                                                                           A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Este o nebunie totală!… Suntem batjocoraţi instituţional; prima dată după 1989!… Ca unul din generaţia 1989, din generaţia Pieţei Universităţii, vă spun că abia aştept ieşirea din starea de urgenţă!… Nu singur, ci împreună cu colegi de generaţie foarte bine pregătiţi profesional şi motivaţi strict etic şi spiritual, vom repune pe rol probleme rămase fără răspuns:

1. Problema constituţională din 1923 versus Constituţia simulacru de după 1989.

2. Redefinirea partidelor politice pe criterii clare şi un control civil (nu militar!) asupra averilor tuturor politicienilor din 1989 până acum. Înjumătăţirea rapidă a Parlamentului şi condamnarea din nou a tendinţelor neomarxiste din politica românească!…

3. Cercetarea în Justiţie a tuturor abuzurilor morivate de starea de urgenţă (cei care au dat amenzi nejustificate şi au opresat fără motiv populaţia vor trebui să răspundă!…. Nu trebuie să facem eroi din călăi, asemenea Revoluţiei Franceze!…)

4. O analiză la sânge a cazurilor jurnaliştilor furnizori de ştiri false, mai ales a tuturor acelora care se pretind factori de comunicare în agora. Fiecare canal de ştiri, fiecare televiziune, fiecare generator media să răspundă unor întrebări privitoare la încălcarea dreptului la libera exprimare religioasă!… În decembrie 1989 s-a strigat: “Vom muri şi vom fi liberi!”… Cei care au atacat cu ştiri false Biserica trebuie să plătească!… Preoţii şi-au făcut cu asupra de măsură datoria!… Destul!… Destul!… Nu suntem dispuşi să ne întoarcem la ateismul de Stat!… Liber fiecare să creadă sau nu, dar atât!… De asemenea, trebuie verificate averile magnaţilor de presă şi modul cum au fost generate acestea, legăturile lor cu partidele politice!… TREBUIE!…

5. Cercetarea cazurilor Cluj (Cazul Sparanghel) şi a permisiunii aberante a întoarcerii cetăţenilor români din zone de focar extern pandemic, fără un control riguros!…

6. Interdicţia instituţiei Prezidenţiale de a mai da comunicate de tip VREAU EU, EU VĂ SPUN, STAŢI ÎN CASE şi alte lugubrozităţi!… Stăm şi fără recomandări în casă, nu ne deplasăm fără motiv, dar abuzurile, fie şi prezidenţiale trebuie sancţionate!… Dacă în 1989 s-ar fi stat în case astăzi am fi fost o ţară comunistă în continuare!… Respectăm ordonanţele militare, dar trebuie instituit Tribunalul Naţional pentru Judecarea Abuzurilor pe timpul Stării de Urgenţă!… Altminteri, la 30 de ani de despărţirea de dictatură vom deveni iar cobaii altor tendinţe dictatoriale!…

7. Permisiunea imediată dată tuturor cultelor din România de a-şi construi propriile spitale, propriile Şcoli, propriile Licee, propriile Universităţi – în care alături de programa universală la nivel de ţară să se facă şi cercetare serioasă!… Institute de cercetare sub auspiciul cultului, fără contribuţie de la bugetul de Stat, dar şi fără colaborare cu Statul secular!… Dar cultele să fie lăsate să ofere o garanţie valorică la oferta de neant din sistemul naţional educaţional!… În Occident există universităţi de mare prestigiu sub patronajul cultelor!… TREBUIE şi în România!…

Ţara fierbe!… Preoţii ştiu asta nu de la diaspora, nu de la Comisia Europeană, nu de la Guvernul României, ci de la oamenii simpli care îndură zi de zi toate mârşăviile sistemului politic, de la credincioşii lor!… Oamenii sunt din ce în ce mai nemulţumiţi!… Ne trebuie linişte şi pace, nu război civil!…

Sărbători luminoase!… Ne vom întoarce într-o zi!… HRISTOS A ÎNVIAT!…

NIHIL SINE DEO

(Bogdan Costin Georgescu)

Părintele Patriarh Daniel a prezentat în Joia Mare mai multe modalităţi prin care îl putem primi duhovniceşte pe Hristos în sufletele noastre. Explicaţia sa a venit şi în contextul în care, din cauza pandemiei, credincioşii nu s-au putut împărtăşi ca de obicei în Postul Mare cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

„Desigur a fost greu în această perioadă când în alţi ani credincioşii se spovedeau şi se împărtăşeau mai des, iar acum doar cei care îi cheamă acasă pe preoţi primesc Euharistia”, a spus Patriarhul Daniel.

În omilia rostită la Catedrala Patriarhală, Preafericirea Sa a reamintit sfaturile părintelui Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria care, „bazat pe experienţa sfinţilor, ne arată că pe lângă cea mai înaltă formă de împărtăşire cu Hristos – Sfânta Euharistie, mai există şi ale moduri de unire cu Mântuitorul”.

„Rugăciunea este cea dintâi lucrare prin care noi ne împărtăşim duhovniceşte cu Hristos. Prin rugăciune, Hristos cel chemat în rugăciune, tainic prin Duhul Sfânt, vine în noi, sălăşluieşte în noi şi transmite iubirea Sa smerită şi milostivă”.

Al doilea mod de împărtăşire duhovnicească cu Hristos, a spus Patriarhul, este ascultarea cuvântului lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi.

„Noi, când ascultăm cuvintele lui Hristos, El vine tainic în sufletul nostru, sfinţeşte nu doar urechile noastre, ci şi sufletul şi trupul nostru”.

Îndeplinirea poruncilor Lui este o altă modalitate de unire cu Domnul.

„Aşa cum spun Sfinţii Maxim Mărturisitorul şi Marcu Ascetul, noi ne împărtăşim cu Hristos prin împlinirea poruncilor Lui, porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi porunca iubirii faţă de semeni”.

La capătul poruncilor lui Hristos ne întâlnim cu Hristos Însuşi care este ascuns în poruncile Sale.

– Sf. Marcu Ascetul

Patriarhul României a îndemnat ca atunci când suntem lipsiţi de Euharistie, să ne împărtăşim duhovniceşte „prin rugăciune, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, prin ascultarea slujbelor Bisericii şi prin multe fapte de milostenie”.

El a reamintit de părinţii aflaţi în pustiu care primeau foarte rar Euharistia, „dar se împărtăşeau foarte des prin rugăciune, prin nevoinţă şi prin dragoste multă faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni”.

Preafericirea Sa a reiterat importanţa excepţională pe care o are Sfânta Euharistie instituită de Mântuitorul Iisus Hristos în Joia Mare. Sfinţii Părinţi au numit-o  „medicamentul nemuririi”, a spus patriarhul evidenţiind că aceasta se dăruieşte „ca o arvună a vieţii veşnice”.

„Sfânta Euharistie nu este un simplu ritual, este întâlnirea cu Hristos. Noi primim ceva, Trupul şi Sângele Domnului, şi ne unim cu Cineva, cu Hristos căci spune: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el”.

„Deci scopul Euharistiei este unirea cu Hristos. Ce înseamnă asta: Că Hristos Domnul ne dăruieşte viaţa Sa ca să sfinţească viaţa noastră, ca să o lumineze şi să o îndrepte spre înviere”.

Părintele Patriarh a explicat că trebuie să îndeplinim o condiţie dacă vrem să primim Sfânta Împărtăşanie, şi anume să iertăm.

Atunci când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, „primim iubirea milostivă şi smerită şi iertătoare a lui Hristos”.

„De aceea, o condiţie a primirii Sfintei Euharistii este iertarea semenilor noştri, împăcarea cu toţi cei pe care i-am supărat, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos pe cruce, înainte de a-şi da duhul, S-a rugat Tatălui Ceresc pentru iertarea păcatelor celor care L-au răstignit, zicând: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Patriarh a sfinţit Paştele (pâine în formă de prescuri, stropită cu agheasmă şi vin), care va fi distribuit la domiciliul credincioşilor de către voluntarii Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului, vineri şi sâmbătă, în intervalul orar 08.00 – 17.00, şi în prima zi de Paşti, între orele 06.00 – 12.00, la solicitarea credincioşilor.

De asemenea, la Ectenia întreită au fost adăugate cereri speciale, iar Părintele Patriarh a rostit mai multe rugăciuni pentru încetarea pandemiei.

La Proscomidie a fost scos un Sfânt Agneț special și sfințit la Sfânta Liturghie. Agneţul va fi uscat și sfărâmat a treia zi de Paști. Miridele rezultate sunt folosite ca Împărtășanie pentru bolnavi, copii și în situații speciale. Această Sfântă Împărtășanie este păstrată în Chivotul din Sfântul Altar, pe Sfânta Masă.

(Basilica.ro)

Era bine dacă Președintele Iohannis condamna la fel de prompt și categoric “zădărnicirea efortului de combatere a epidemiilor” prin îmbulzeala la cules sparanghel german. Nu l-am văzut atunci cerând solemn guvernului să sisteze acele zboruri spre Germania sau să le organizeze păstrând distanța de 2m între oameni.

Nu știu ce e mai bine: să interzici totul, să mai permiți câte ceva, punctual. Important e să nu operezi cu două măsuri atunci când ești reperul echilibrului statului și al națiunii.

Sigur, suntem buni cetățeni și respectăm ordonanțele militare și deciziile autorităților. În acest timp privim, ne întrebăm, cumpănim.

(Adrian Papahagi)

Toată literatura despre cel de-al doilea Razboi Mondial este zero față de tot ce trăim noi, în ziua de azi, cu ocazia Coronavirusului!

L-am auzit aseară pe ministrul Vela cu Noul Acord cu BOR privind Noaptea Învierii!!! Caterincă maximă!!!!!!

“Voluntari cu banderole albe pe braț”!!!!

Băăăiii!!! Carnavalul de la Rio e copilarie!

(Cristian Botez)

ROMSILVA, NU NE LUAȚI DE PROȘTI, PENTRU CĂ NU SUNTEM PROȘTI!!!

IATĂ HALUCINANTUL RĂSPUNS AL SPECILIȘTILOR ROMSILVA:

„Aceste lucrări au fost făcute la sfârșitul săptămânii trecute, se numesc linii parcelare. Au două obiective. Unu: să prevină răspândirea incediilor pentru că este o perioadă de secetă și ar putea să izbucnească incendiu și atunci, fiind zonele astea arate, focul nu se mai propagă în restul pădurii, se localizează într-un anumit loc. Doi: această operațiune s-a făcut pentru că se mineralizează solul.”

Romsilva, mineralizați potecile? Păi ele reprezintă o parte infimă a suprafeței de aproape 1000 de hectare a pădurii. Pe bune?!? Iată cum într-adevăr ne vorbiți ca unor proști. A fost secetă vreodată în pădurile din România, la început de primăvară, care să pună problema unor incendii? Pe ce planetă au studiat cei de la Romsilva această prezumpție?

Astăzi, în ședința de Guvern, dl. ministru al agriculturii a afirmat că într-adevăr, e o vreme secetoasă, că nu a plouat cât trebuie iar AGRICULTURA în pericol. AGRICULTURA, NU PĂDURILE, domnilor de la Romsilva. Și nu e într-un pericol de incendiu nici măcar agricultura ci în pericol de a fi compromise culturile, din cauza lipsei de apă din sol. Romsilva, e o diferență foarte mare între agricultură și silvicultură, după cum scrie în manualele școlare de geografie din clasele de gimnaziu, pe care suntem convinși că le-ați citit.

NU. ACUM NU E NICIUN PERICOL DE INCENDIU SPONTAN, NATURAL, ÎN PĂDURI, pentru că pur și simplu nu sunt îndeplinite condițiile unui incendiu natural, spontan. Nu e o temperatură a aerului de peste 40 de grade, nu e vegetația uscată, nu sunt curenți de aer fierbinți etc. Dimpotrivă, copacii de-abia au înfrunzit, e o atmosferă încărcată de umezeală în pădure, tocmai pentru că ne aflăm de-abia în luna aprilie, nu suntem în luna iulie, adică în plină vară. Nu e luna lui cuptor și nu este adevărat că ar fi fost raportate recente incendii în pădurea Băneasa. E o dezinformare publică pentru care cineva din conducerea Romsilva chiar ar trebui să dea seamă. Domnul ministru al agriculturii, ca de altminteri noi toți, deplângea astăzi seceta la nivelul solului arabil, nu la nivelul pădurilor. Înțelegeți, Romsilva? Teren arabil, adică teren cultivat cu diverse plante care țin de agricultură, nu de păduri. Înțelegeți? Nu știu dacă dvs. înțelegeți dar noi înțelegem că ați luat o hotărâre stranie, foarte costisitoare, care a distrus ecosistemul, poate mai rău decât ar fi făcut-o chiar prezumptivele dvs. incendii.

Dumneavoastră ne vorbiți ca unor proști, pentru că ați făcut o samavolnicie nemaivăzută pe tot globul pământesc și acum le prezentați cetățenilor explicații puerile. Știți de ce nu sunt eficiente arăturile de 50-80 cm lățime, pe cărări de munte și prin păduri, pentru a stăvilite posibile incendii? Pentru că focul devastator se propagă (scriu tot manualele de gimnaziu) datorită oxigenului degajat din vegetație, adică prin coroanele înfrunzite ale copacilor care conțin apă, adică oxigen, nu prin pământ, prin poteci, că doar nu curge lichid inflamabil pe potecile pădurilor. Un incendiu de proporții trece peste o arătură lată de un metru ca prin brânză, cum se spune. Și chiar dacă ar fi utile asemenea arături în caz de primejdie, ele ar trebui să împânzească toate pădurile patriei, ca o rețea deasă, nu doar pădurea Băneasa, așa, cam la întâmplare.

Ok, să recunoaștem cu onestitate: noi nu suntem specialiști. Noi doar am semnalat, cu dreptul constituțional al cetățeanului de a semnala orice neregulă privind de ex. protecția mediului înconjurător și în general orice încălcare a legilor. Dumneavoastră însă, Romsilva, nu sunteți Stat în Stat. Aveți șefi, aveți un Guvern al României care v-a mandatat pentru administrarea pădurilor, aveți Parlamentul, Președinția și organele de cercetare penală ale statului român, dacă sunt încălcate aceste legi. Poate că pe noi, cititori de presă, privitori ai massmedia, ați putea să ne prostiți.

Dar noi nădăjduim că veți răspunde în fața instituțiilor enumerate mai sus, cu argumente mai solide, pentru ceea ce, în fapt, ați făcut zilele acestea în pădurea Băneasa.

Mulțumim Denisa Dudescu, libertatea.ro – https://www.libertatea.ro/stiri/padurea-baneasa-hectare-arate-2955244

(Ioan Mihai Cochinescu)

Președintele României Klaus Iohannis a făcut declarații proaspete în care a criticat asupru acordul între BOR și MAI. Într-o declarație de presă susținută miercuri, 15 aprilie, Iohannis a solicitat să se revină asupra acestui acord.

Vă reamintim, ministrul de Interne Marcel Vela a menționat ieri că Patriarhia va fi sprijinită de Ministerul Afacerilor Interne pentru împărțirea paștilor și a luminii de Înviere. Iohannis a criticat acordul MAI – BOR și a spus că „nu avem niciun motiv de relaxare”.

„Astăzi suntem în prima zi de starea de urgență prelungită. Din păcate nu avem niciun motiv de relaxare. Avem peste 7200 de cazuri de persoane infectate. Ca să fie foarte clar, cuvântul de ordine este <<stați acasă>>”, a declarat președintele României.

Acordul dintre MAI și BOR a fost criticat de Klaus Iohannis, care a solicitat să se revină asupra acordului.

„Nu s-a înțeles foarte bine ce se dorește în acordul dintre MAI și Patriarhie. Nu e cazul să ne relaxăm. Peste câteva minute voi începe o ședință. Voi solicita să revină asupra acestui acord, să găsească o formulă care să respecte principiul <<stați acasă>>”, a mai spus Klaus Iohannis.

(tion.ro)