Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XVI)
(urmare din ediția 18 mai 2020)

”Eu purtam la mână ceasul meu, adus de acasă, iar femeii îi plăcea acest obiect. S-a oferit să mă ajute într-un fel. Am trecut la negocieri. Ea își dorea ceasul, iar eu o rugam să-mi înlesnească un loc de muncă mai suportabil”.

Căpităneasa sovietică

Într-o zi, Dora a fost chemată la comandant. Sosise o delegație – sovietică, nu internațională – pentru a inspecta lagărul. Nu se mai găsea nimeni în apropiere care să știe să traducă o convorbire, ”iar ofițerul nostru, care era de față, a trimis după mine”. Acolo se afla și o femeie în uniformă, cu grad de căpitan. O blondă rusoaică de vreo 35 de ani. Prezentabilă, chiar frumoasă. Dora se întreba ”cum de ajunsese o asemenea frumusețe acolo. Statura și distincția ei contrastau cu cenușiul Petrovkăi”. După convorbirile oficiale, rusoaica a invitat-o pe etnica germană la o plimbare pe potecile lagărului. ”M-a descusut de unde vin, cum am ajuns la Petrovka, unde lucrez”. Rusoaica n-avea habar că deportații sunt din România. Credea că fuseseră aduși din Germania. Habar nu aveau nici deportații de ce se mai întâmpla dincolo de lagăr. „Ofițereasa” se arăta amabilă și prietenoasă. Dora și-a dat repede seama că rusoaica ”avea interesul să se comporte așa”.

”Davai ceas”

”Eu purtam la mână ceasul meu, adus de acasă, iar femeii îi plăcea acest obiect. S-a oferit să mă ajute într-un fel. Am trecut la negocieri. Ea își dorea ceasul, iar eu o rugam să-mi înlesnească un loc de muncă mai suportabil”. Schimbul s-a făcut. Putea să nu se țină de cuvânt blonda rusoaică, ”dar eu eram tare credulă”, mărturisește Dora. ”Ofițereasa” a respectat înțelegerea și l-a sensibilizat pe comandant. Dora a fost repartizată la bucătărie. ”Era tot ce se pute imagina mai bun. Am scăpat de o muncă ceva mai grea, de veșnica foame care ne chinuia pe toți și de o eventuală iarnă cumplită”. De frigul iernii rusești a scăpat Dora, dar de ploșnițe nicicum. ”Au fost cinci ani de lupte grele. Erau cumplit de multe. Picau din tavan, snopi. Pereții erau îmbibați, <<căptușiți>> cu ploșnițe. Pentru a scăpa de le, vara ne luam saltelele la spinare și ne culcam în curte”.

”Huzurul”

În ceea ce-i privește pe localnici, nici traiul lor nu era de invidiat. Erau fericiți când ”prindeau” un castravete murat. ”Barem în lagăr aveai hrana – puțină și proastă cum era – asigurată. Când le povesteam – atât lor, cât și salariaților ruși din lagăr – cum se trăiește la noi, în România, nu le venea să creadă. Credeau că depănăm povești. Nu ne credeau în ruptul capului. Puteam comunica cu ei, întrucât, pe parcurs, am învățat necesarul de limba rusă”. Deportaților li se servea, invariabil, același meniu. De trei ori pe zi ciorbă de varză acră sau de castraveți murați, iar seara, ca supliment, un polonic de arpacaș. ”La începutul șederii noastre acolo, nici urmă de carne sau de ceva asemănător”. Dar Dora mânca pe săturate, mult peste rație. Proastă hrana, dar multă. Dora a ținut-o așa vreme de șase luni. Șase luni de îndestulare.
Bărbații găsiseră și alte surse de hrană. Cu ce se mai hrăneau bărbații vom afla în curând. Cert este că nici sursa de hrană a bărbaților, nici ”huzurul” Dorei nu vor dăinui mult timp.

”Cuțu-cuțu”, ”pis-pis” sau animale devorate în particular

Bărbații prindeau câte un câine sau o pisică, ”animale devorate în particular”. Le dădeau una în cap de le paralizau, apoi treceau la tranșare. Pisicilor li se mai răsucea gâtul. Deportații aplicau cea mai bună tactică: ademeneau animalele, le luau cu binișorul, ”momindu-le cu falsă hrană”. Și uite-așa, cu ”pis-pis” și ”cuțu-cuțu”, deportații reușeau să-și ducă planurile la îndeplinire. ”Erau câini vagabonzi și pisici care se aciuiaseră pe lângă lagăr. Mai veneau pe la gunoaie și scormoneau, că nici lor nu le era bine. Obiceiul era cunoscut în tot lagărul”.
Uneori, erau lăsate deschise și porțile de la curțile localnicilor posesori de câini, în speranța că vreunul se va rătăci prin lagăr. Dar rar, pentru că, în general, nu erau sacrificate animalele de pe lângă casele rușilor, pentru că deportații nu aveau niciun interes să se pună rău cu aceștia.

Planta minune

Prepararea nu necesita o tehnologie sofisticată. ”Le fierbeau, desigur, că apă și găteje pentru foc  se mai găseau. După ce se frăgezeau, le dădeau cu un pic de sare. Pentru a le mai atenua gustul <<natural>>, se apela la o măturică, o plantă comestibilă, cu frunzulițe verzi, mititele, lunguiețe, cunoscută și la noi”. Această plantă se dovedea extrem de folositoare, deoarece mai ”lua greața”. ”Le consumau, mi s-a spus, cu multă plăcere”, relatează Dora Dumitru.

Dispariția câinilor și a pisicilor din Univers

Deportații se înțelegeau la împărțeală, nimeni nu mânca pe ascuns, se crease o solidaritate între ei. Cel care prindea un ”vânat” îl împărțea cu grupul său (de obicei cu brigada de lucru). Santinelele și supraveghetorii aveau cunoștință de acest obicei, dar nu-i deranjau pe deportați, mai ales că animalele erau preparate și consumate în interiorul barăcii, nu afară, în văzul santinelelor. ”Blănurile le aruncau, că n-aveau unde să le argăsească acolo”.
”Până la urmă, au dispărut de tot aceste animale din jurul lagărului și din <<universal>> nostru. Foamea trebuia potolită cu ceva, iar instinctul de conservare al omului depășește orice imaginație. Foamea este foarte dureroasă, să știți! Luați în calcul și faptul că se muncea din greu. A fost război și, pe lângă aceasta, au mai venit și anii 1946-1949 de secetă generalizată. Nu este un lucru imposibil. Ce, italienii nu mănâncă pisici, broaște sau melci?”, comentează Dora.

Rochițele Dorei

Femeile nu participau la aceste ”mese festive”. Ele mai fierbeau câte o foaie de dafin sau puneau de câte o fiertură din frunze de măturică. Unele vindeau din îmbrăcăminte. Dora se prezenta foarte bine la acest capitol. Plecase din România cu geamantanul burdușit de ”rufe”. ”Eu am vândut cămăși de noapte din pânză topită, pe care supraveghetoarele noastre le purtau la mare cinste, în zile de sărbătoare. Am vândut și localnicelor. Din acest venit, ne mai procuram câte un pahar cu zahăr, cu mălai sau altele de-ale gurii”. Și-a mai păstrat vreo două rochițe și vreo trei bluze. N-avea de ce să păstreze toată îmbrăcămintea, întrucât în lagăr se purta ”un echipament standard, un fel de zeghe, pe care ne-o schimbau din când în când”.
Dora estimează că populația Petrovkăi – un sat ceva mai mare – se ridica la vreo cinci mii de locuitori, poate mai mult, majoritatea trăind într-o cruntă sărăcie, abia ducându-și zilele. Aproape întreaga populație adultă lucra la mină. Bărbații fiind pe front, forța de muncă era alcătuită preponderent din femei.

”Delictul”

Dar, în general, foamea îi îndemna pe mulți să mai caute în gunoi coji de cartofi, rămășițe de varză sau castraveți, pe care le mâncau crude și nespălate. De multe ori, se îmbolnăveau, iar ajutorul medical pe care îl primeau era foarte precar.
De bolnavi se ocupa un medic neamț – chiar neamț, nu etnic german din România -, supravegheat, desigur, de un medic sovietic. ”Nu se putea vorbi de medicamente. Existau, e drept, niște tablete pentru alinarea durerilor, rar câte un unguent <<bun la toate>>, ceva săpun, ceva spirt și… cam atât”.
Un an și câteva luni a lucrat Dora la bucătărie. Această situație ar fi putut să dureze încă mult timp, dacă n-ar fi comis o imprudență. ”Într-o seară, după ce am făcut curățenie la bucătărie, am dus cojile de cartofi la gunoi, lăsând – în complicitate cu o colegă – câțiva cartofi întregi la ghenă, în ideea că cineva flămând le va găsi și se va bucura”. Au avut, însă, ghinion: în urma lor, a trecut pe acolo ofițerul de serviciu. A urmat o anchetă severă. Comisia de anchetă era alcătuită din comandantul lagărului și alți doi ofițeri. Aceștia s-au arătat necruțători.
”Oricum, n-aveau de dat socoteală nimănui pentru deciziile pe care le luau și pentru comportamentul lor”, comentează Dora. Cele două femei – Dora și colega sa Ida, etnică din Mediaș – care săvârșiseră ”delictul”, după ce au fost aspru muștruluite, au fost trimise la alte munci. Ambele au fost repartizate pe un șantier de construcții, ”unde se proiectase construirea unei clădiri administrative”.
(urmare în ediția din 5 iunie 2020)

                                                                                                 A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Două tipuri de profesori

O vorbă de duh (din alte vremuri) spunea că “sunt două categorii de profesori: cei care îşi iubesc materia şi cei care-şi iubesc elevii”. (Ultima parte a afirmaţiei trebuie luată fără conotaţii ambigue!) Ceea ce vrea să spună această formulă lapidară e faptul că profesorul îşi poate face meseria fie din punctul de vedere al disciplinei sale (care e dincolo de contextul concret în care se află), fie din cel al elevilor din faţa sa (care sunt dincoace de cunoştinţele pe care el le oferă). Mai mult sau mai puţin, orice materie de studiu se înfăţişează ca fiind un corpus structurat de definiţii, raţionamente şi demonstraţii pe care toţi elevii trebuie să le înveţe într-o anumită ordine, cu o anumită cadenţă şi cu o eficienţă verificată prin examene. De aici impresia – neîndoielnic utilă la începutul oricărui fel de studii – că disciplinele şcolare/universitare sunt agregate de adevăruri articulate de metodologii domeniale. Un profesor care are această înţelegere a lucrurilor pe care le predă e un “pontif al cunoaşterii”, care oficiază un ritual în care un adevăr definitiv li se dezvăluie, gradual, neofiţilor din faţa lui. De cealaltă parte e dascălul pentru care ştiinţa în care-şi iniţiază elevii e o modalitate de a chestiona realul; pentru el nu există adevăruri definitive, ci doar afirmaţii care trebuie puse la îndoială, pentru a fi confirmate sau infirmate şi revizuite (de el însuşi şi, mai ales, de elevul la care visează fiecare profesor). Acest tip de educator nu formează – ca cel dintâi – specialişti (adică oameni interşanjabili, care-şi fac treaba onest), ci exploratori şi, prin urmare, persoanele din faţa lui contează mult mai mult, dat fiind că aventura cunoaşterii le solicită, fiecăruia în parte, toate capacităţile, care (tocmai de aceea) se cer exersate deopotrivă. A-i da elevului certitudinea unui adevăr nu e mare lucru (căci cunoaşterea adevărului îi conferă o anumită siguranţă); a-l învăţa să se mire şi să se întrebe e dificil şi riscant, dat fiind că deopotrivă perplexitatea şi chestionarea merg mult mai adânc (mai ales pentru un tânăr) decât pe terenul problemelor ştiinţifice. Şi apoi, elevii/studenţii sunt foarte deosebiţi între ei. Dar, deopotrivă, sunt deosebiţi şi de profesori. Aceştia din urmă sunt în situaţia de a-şi valoriza nu doar autoritatea epistemică (aceea de cunoscători ai unor lucruri), ci şi pe cea a vârstei. Timp de veacuri “mai ştiutorul” era cel care decantase în propria lui viaţă experienţa cunoaşterii, atât a celei ştiinţifice, cât şi a celei personale. Iar şcoala era mediul în care cunoaşterea, la început neutră şi seacă, se personaliza sub forma unui magisteriu care – pe măsură ce se desfăşurau treptele studiilor – devenea tot mai apropiat. Mulţi dintre noi păstrăm acest ideal; mulţi avem nostalgia lui, însă – pe măsură ce trece timpul – realizăm (tot mai acut) că el e, deja, unul foarte îndepărtat. Elevii/studenţii zilei de azi sunt foarte deosebiţi de profesorii lor – şi nu doar din raţiuni de vârstă.

Paradoxul declinismului

O ştim prea bine, mitul “vârstei de aur” şi al umanităţii care declină constant a însoţit civilizaţia de la începuturile ei (la fel ca – asemeni unui revers – mitul progresului şi al regăsirii stării paradisiace a începuturilor). Numai că, în centrul acestei viziuni pesimiste e ceva nelămurit: cum se face că urmaşii noştri sunt mai puţin buni decât noi, cei care i-am crescut? Căci, dacă elevii/studenţii zilei de azi “învaţă mai puţin”, “ştiu mai puţin”, “nu citesc”, sunt victimele “analfabetismului funcţional” etc. înseamnă că noi, maturii, nu ne-am făcut treaba ca părinţi şi ca profesori. Binele nu poate genera rău decât dacă binele punctual (al educaţiei din familia sau şcoala noastră) e înconjurat de un rău universal (al lumii care “merge din ce în ce mai prost”). O asemenea viziune are la bază un gnosticism subiacent, dat fiind că ea nu poate răspunde întrebării următoare: cum se face că lumea bună de ieri a generat lumea haotică de azi? Dacă ieri am avut o economie înfloritoare, oameni politici responsabili şi o cultură în care ne regăseam (aproape) cu toţii, cum a fost cu putinţă ca – sub asemenea auspicii – să se dezvolte o generaţie de “bufoni”, “iresponsabili” şi “ignari”? Singurul răspuns la această întrebare îl poate da un “agent exterior”, o expresie a Răului cu R mare, care intră în timp şi perturbă istoria (secularizarea, mondializarea, /neo/fascismul, /neo/comunismul etc.). Ce ne rămâne dacă nu vrem să alunecăm pe panta gnozei? Un prim lucru (dealtminteri cât se poate de ştiinţific): faptul de a suspenda (un timp) judecăţile valorice (“bine” – “rău”) şi de a încerca să descriem, cât mai adecvat cu putinţă realitatea la care ne raportăm. În speţă tinerii de azi. Cine sunt ei? Ghidul explorării lumii lor îl va constitui – în continuare – o carte recent apărută în limba română (chiar în acest an, la editura Baroque Books & Arts): “Generaţia Internetului” a psiholoagei americance Jean M. Twenge (ediţia originală, cu titlul “iGEN” a apărut în Statele Unite în 2017, la Atria Books. Traducerea în limba română îi aparţine Loredanei Bucuroaia). Cartea doamnei Twenge e un comentariu aplicat al graficelor ce prezinta evoluţia felului în care adolescenţii generaţiilor prezentate mai jos (şi, în mod particular, a ultimeia) percep lumea în care trăiesc (aşa cum sondaje, chestionare şi interviuri, foarte nuanţate, sunt în măsură a sesiza această percepţie). Amatorii de cifre şi grafice vor găsi şi ei material în această lucrare. În ce mă priveşte, voi încerca să o reconstruiesc ca pe o poveste.

Vârste şi generaţii

Aşa cum bine ştim, istoria e continuă; faptul de a o împărţi în perioade sau – la scară mai mică – în generaţii are ceva arbitrar şi didactic. Şi totuşi, sunt o mulţime de elemente care fac ca tinerii de aceeaşi vârstă din diverse perioade istorice să aibă interese, comportamente şi repere diferite. Ba, uneori, surprinzător de diferite. Poate că acest lucru e mai vizibil acolo unde se formează módele (în speţă în Statele Unite), cert e că postbelicul american poate fi departajat – destul de clar – în patru generaţii: Baby Boomers-i (cei născuţi între 1946 şi 1964), Generaţia X (cei care-au venit pe lume între 1965 şi 1979), Millenials (apăruţi între 1980 şi 1994) şi, în fine, cei pe care autoarea îi numeşte “generaţia internetului” (iGen) (cei născuţi între 1995 şi 2012). Grosso modo, putem păstra şi pentru lumea noastră distincţiile: 1946 – 1966 (copiii ocupaţiei ruse, ai foametei de după război şi ai represiunii interne), 1966 – 1989 (“decreţeii”, inclusiv cei “instituţionalizaţi”), 1991 – 2002 (copiii tranziţiei) şi după 2002, cei europenizaţi. Fireşte că e loc de subdiviziuni: cei de până în 1964 au cunoscut – cu diverse intensităţi – nu doar lipsurile postbelice, ci şi efectele violenţei de stat din perioada impunerii comunismului, cei dintre 1965 – 1980 au avut ocazia de a experimenta urbanizarea, cu relativul ei progres material, cei de după 1981 au avut de-a face cu penuria anilor de izolare ai lui Ceauşescu, în fine, parte din cei născuţi după 2002 sunt fie în străinătate, fie crescuţi de părinţi singuri, sau de bunici în ţară. Dar – în linii mari – decupajele generaţionale propuse de Jean Twenge pot fi luate ca atare, mai ales dacă ne raportăm la ultimele generaţii, din ce în ce mai globalizate. Pe măsură ce ne uităm în trecut, problemele tinerilor au o componentă locală mai pronunţată; pe măsură ce ne apropiem de prezent şi módele sunt tot mai universalizate, preocupările lor se regăsesc în tipare ce nu mai ţin cont de graniţe. Anticipând puţin, cel mai important vector al acestei globalizări e tehnologia “la purtător”, care e cu atât mai “naturală”, cu cât generaţiile sunt mai apropiate de prezent.

Ocrotiţi, dar nu şi liniştiţi

Ce e propriu ultimei generaţii (cea care constituie obiectul de studiu al autoarei)? Faptul de a fi beneficiat de întreaga grijă a părinţilor şi de a fi crescut în condiţii incomparabil mai bune şi mai sigure decât orice altă generaţie precedentă. Urbanizarea a dus nu doar la creşterea nivelului de viaţă, ci şi la generalizarea familiei nucleare: mama – tata – copilul – care, în general, e unul sau sunt doi (iar mai mulţi destul de rar). Fiind doar unul, sau, oricum, mai puţini decât în “lumea tradiţională” şi trăind într-o lume mai prosperă – dar, în acelaşi timp, mai dinamică decât cea anterioară – copilul/ copiii e/sunt îngrijit/îngrijiţi cu mai multă atenţie. Lucruri care, pentru părinţi, ţineau de firescul vieţii la vârsta copiilor (de pildă faimosul ieşit afară “cu cheiţa la gât”) au devenit de neimaginat în privinţa propriilor odrasle. Acestea din urmă nu doar că sunt mult mai bine hrănite (în lumea noastră, românească, sunt prima generaţie care poate mânca oricând, orice îşi doreşte. Evident, cu regretabile cazuri ale celor aflaţi în sărăcie extremă. Însă niciodată în istoria noastră, majoritatea copiilor nu a beneficiat tot timpul de un asemenea regim alimentar.), ci şi mult mai bine “încadrate”. “Orele” (de pian, balet, desen, limbi străine etc.) din copilărie reduc la minimum posibilităţile de “pierdere în natură” a copilului care, în felul acesta, se află tot timpul într-un ambient sigur şi sub controlul adulţilor. Dar ce să facă un copil care şi-a terminat temele şi nu are “ore”? Stă în camera de alături, aplecat deasupra unui ecran. În felul acesta toată lumea e mulţumită: copilul că are ce face (ecranul acela e o fereastră către multiversul “lumilor ficţionale”) şi parinţii, că-şi ştiu copilul acasă şi, pe de-asupra, nici măcar făcând gălăgie. Oricât de ciudat ar părea, aici e vorba de o simbioză – şi încă în trei! – a părinţilor, copiilor şi device-urilor. Poate că prima tentaţie ar fi aceea de a-i acuza pe părinţi (doar ei sunt maturii), însă îşi au şi ei justificarea lor: e drept că această epocă e cea mai prosperă – la scară mare – din istorie, însă trăim într-o prosperitate precară. Nenumăratele crize din ultimele două decenii, culminând cu cea de după 2008 (adică exact perioada în care au crescut tinerii iGen), asaltul mediei apocaliptice (plină de violatori, răpitori şi criminali în serie – în ciuda faptului că, la scară socială, violenţa e în descreştere), frica de infecţii, de accidente (mai ales în familiile cu un singur copil) stau la baza acestei protecţii a copiilor, care tinde să devină paroxistică.

Omniprezenta singurătate

Reversul ei e, în viaţa copiilor, mai puţină socializare cu cei de vârsta lor (în afara şcolii), mai mult timp petrecut acasă şi – mai ales – în faţa ecranelor (în particular a telefonului mobil). Pentru această generaţie, Stay Home nu e o invenţie a ultimelor două luni, ci un mod de viaţă pe care l-au exersat – de bună voie sau nu – de multă vreme. Ce e interesant, e faptul că ei înşişi s-au obişnuit cu această viaţă călduţă, în umbra părinţilor. Copiii generaţiei Internetului – în ciuda spectaculoasei lor dezvoltări somatice – se maturizează mult mai încet decât tinerii de aceeaşi vârstă aparţinând generaţiilor precedente. Faptul că cineva le poartă tot timpul de grijă, îi ghidează şi decide în problemele importante îi predispune la închiderea în bule de prieteni (cu acelaşi gen de preocupări) şi la o amânare indefinită a contactului cu o realitate care, pe măsură ce trece timpul, e percepută ca fiind tot mai ameninţătoare. Dar ce fac? Între siguranţa şi confortul statului acasă şi nevoia de socializare în grup proprie vârstei (să ne amintim de “complexul homarului” al Françoisei Dolto) se interpun ecranele “jucăriilor inteligente”. Mai mult decât orice, acestea le-au acompaniat evoluţia (şi, ca un indice de generaţie – care-i deosebeşte de cele precedente – mulţi dintre ei nici măcar nu-şi mai amintesc când au primit primul iPhone) şi sunt, dacă mă pot exprima astfel, “cei mai buni prieteni” ai lor. Un lucru e cert, şi anume faptul că un adolescent al zilei de azi petrece mai mult timp pe telefon, nu decât alţii de aceeaşi vârstă din alte vremuri, ci decât relaţionând efectiv cu cei de vârsta lui: 6 ore pe zi (din timpul lui liber), din care peste 2 ore sunt dedicate trimiterii de mesaje. În fapt, acestea din urmă sunt principalul mod de relaţionare al copiilor şi al tinerilor din ziua de azi. Izolarea aceasta contribuie şi ea la perpetuarea copilăriei şi întârzierea maturizării. Asemeni vietăţilor “de pe malul râului” din romanul lui Kenneth Grahame, tinerii zilei de azi preferă să nu vină în contact cu “lumea cea mare”; reducţia ei la o imagine pe un ecran depotrivă o “domesticeşte” şi o încarcă cu tot posibilul imaginaţiei. Fiecare “gustă” “lumea lui” şi, în mici grupuri şi-o împărtăşesc sub forma imaginilor similare. O lume, sau poate doar semnele ei: “poze drăguţe”, imagini pitoreşti de amator, meme şi, mai ales – obsesiv – selfie-uri. În selfie eşti tu ca imagine, tu ca fotograf, tu ca regizor şi tu ca manager. Existenţa ta în lume e validată de like-urile şi/sau etichetările celorlalţi.

Cine ne priveşte din imagini şi cine ne vorbeşte pe net?

Orice imagine publică e o modalitate de expunere. Cu cât copilul sau tânărul are mai puţine contacte cu ceilalţi pentru a-şi ajusta, în funcţie de atitudinea lor, expresia publică, cu atât ieşitul “pe ecran” e mai riscant. Pe de-o parte, the new media sunt locul ideal al unei exhibări narcisiste (în virtutea căreia fiecare e important pentru că e “el”/”ea”, personajul cotidian al propriilor postări), pe de alta, cine se afişează în felul acesta se expune judecăţii tuturor celorlalţi. Iar judecata aceasta nu se mai încurcă în discursuri, ci ia forma unei reacţii de moment: un like, un emoticon, un cuvânt sau – şi mai simplu – numărul de vizualizări. A avea un număr redus de privitori, a primi dislike-uri sau emoticoni hidoşi şi – culme a sadismului – comentarii dispreţuitoare, e forma cea mai radicală a marginalizării. Dar un adolescent de azi se simte marginalizat nu doar dacă e victima unor asemenea forme de cyberbullying, ci şi dacă (are impresia că) nu e tot timpul în top, că nu primeşte atenţia pe care (consideră că) o merită, dacă nu e “popular” şi nu-(ş)i creşte numărul de “urmăritori”. Ecranele sunt fascinans (un glob de cristal pe care poţi urmări ce fac ceilalţi – mai ales actualii şi foştii iubiţi), dar şi tremendum (pentru că, la fel, ceilalţi te văd şi te judecă pe tine). Lucrul acesta e mai acut în cazul fetelor (dat fiind că, într-un grup de vârstă cu maturizare lentă, băieţii se dezvoltă psihic şi afectiv încă mai lent şi rămân – vreme mai îndelungată – dependenţi de jocurile video); pentru ele imaginea contează mai mult şi, în egală măsură (nefiind atât de înclinate spre soluţionarea fizică a conflictelor), cuvintele le dor mai tare. Vor nu doar să vadă, ci şi să fie văzute şi, în acelaşi timp, se tem de acest lucru. Compromisul e masca (nici ea – decât în forma botniţei chirurgicale – nu e o invenţie a ultimelor săptămâni): cele mai multe se acoperă cu straturi de fond de ten, îşi epilează sprâncenele, îşi accentuează genele şi linia ochilor, căutând – instinctiv sau intenţional? – să se conformeze unui model arhetipal. Efectul e cel al stereotipiei, iar diferenţele le (mai) fac postările cu pisici hazlii şi clipurile cu preferinţele muzicale.

Adolescenţă, numele tău e fragilitate

Masca ascunde – imperfect – un ecorşeu. Dincolo de imaginea afişată – cât mai cool – e o sensibilitate extremă. Exaltarea de moment alternează cu căderi abisale, amuzamentul cu plânsul, bucuria cu momentele de sadness, totul e instabil, stările lăuntrice sunt bântuite de furtuni pe care nu le anunţă nimic şi luminate de răsărituri apoteotice. Acesta e imperiul nemărginit al emoţiilor, al feeling-urilor. Dacă, vreme de secole, civilizaţia a însemnat controlul acestora, acum ele se expun fără nici un paravan şi, bineînţeles, îl expun pe cel ce le încearcă. De unde, pe de-o parte, o raţiune în plus a preferinţei pentru izolare a adolescenţilor (“când eşti singur, nimeni nu te vede în momentele tale de fragilitate”), pe de alta, o coalizare a celor afectaţi de ele împotriva a tot ceea ce (fie şi potenţial, nu doar real) i-ar putea destabiliza. Tensiunile adolescenţei nu mai sunt etape intermediare ale trecerii către o altă vârstă, încercări ale luptei cu sine însuşi, ci stări – adică situaţii care se perpetuează idefinit – ale unor persoane pentru care nu mai e de loc clar dacă (mai) trec de la o vârstă la alta şi de la care la care s-ar face trecerea. Ascensiunea emoţiilor e sincronă cu creşterea gradului de anxietate. Afectaţi de orice, copiii zilei de azi poartă cu ei o nesiguranţă funciară ce nu se topeşte decât la căldura familiei şi, eventual, la distanţa pe care virtualizarea lumii i-o dă celui care butonează un ecran. Rata depresiilor (şi – încă mai trist – a sinuciderilor în rândul tinerilor) urmează îndeaproape dezechilibrele emoţionale. Nesiguranţa personală se proiectează şi în lume: astfel se dezvoltă culturi ale suspiciunii (fake news-urile şi alternative facts-urile sunt /şi/ expresii ale lor), ale cinismului (ca mască de tip Jocker, menită a ascunde spaima sau tristeţea) şi nenumărate forme de autism care îşi caută dezlegarea în tot soiul de terapii (autogene, pe baza informaţiei de pe net, sau de grup, prin aderenţa la mici secte unite de o ideologie partajată depotrivă fratern şi fanatic). Instabilitatea economică şi politică a lumii în care trăim, absenţa unei culturi care să redimensiuneze încercările omului nu fac decât să amplifice acest “vid existenţial” pe care tinerii îl experimentează de la vârste tot mai mici.

Nici – nici – nici

Tot ceea ce ni se părea normal la un adolescent devine, pe zi ce trece, un orizont tot mai îndepărtat. Tinerii de azi se întâlnesc tot mai puţin în persoană; de altminteri ce să facă în marile aglomerări urbane, după ce şi ieşitul la mall s-a banalizat?! Prin urmare, vorbesc mult mai puţin unii cu alţii şi au probleme reale de relaţionare (evident, cu grave consecinţe pe plan emoţional). Poate părea ciudat, dar şi flirtează mult mai puţin. Va fi fiind şi din cauza fricii de eşec (care ar fi un colaps emoţional) şi din aceea a nenumăratelor poveşti terminate cu dezamăgiri (pe care le vehiculează deopotrivă presa şi filmele de dragoste – ambele prezente pe internet), dar, neîndoielnic, la mijloc e şi teama ieşi din spaţiul de siguranţă şi de a te investi (inclusiv afectiv) într-o relaţie (care, în esenţa ei, nu e niciodată în întregime “sub control” – tocmai pentru că iubirea aduce, mereu, noul în vieţile noastre). Dacă nu se caută şi nu se adună în cupluri, fac şi mai puţin sex decât generaţiile mai vârstnice. Nici aventurile de o noapte nu-i atrag, dată fiind nesiguranţa legată fie de partener, fie de protecţie, fie de boli. Oricât de straniu ar suna, beau mai puţin. Alcolismul se asociază pe de-o parte cu pierderea controloului propriu, pe de alta cu altercaţii ce se pot termina prost, aşa că nici iniţierile bahice nu mai sunt ce-au fost odată. E drept că, în schimb, (cel puţin cei din State) consumă mai multă marijuana. Cel mai slab dintre droguri e văzut mai curând ca o substanţă psihotropă, care îi linişteşte şi are o funcţie relaxantă (sub această etichetă e şi autorizat – nu peste tot! – consumul lui). Numitorul comun al tuturor acestor atitudini e, evident, individualismul: eu şi cu mine însumi, dacă nu petrec mai bine, cel puţin sunt mai liniştit decât cu alţii. Nu risc nimic, îmi văd de ale mele şi caut să răzbesc într-o lume din ce mai concurenţială. La intersecţia dintre scăderea numărului relaţiilor dintre băieţi şi fete şi obstinaţia pentru studii şi carieră, victima e natalitatea. Tinerii zilei de azi sunt mai puţin deschişi ideii de-a întemeia o familie şi faptului de a avea un copil. Iar atunci când o fac, vârsta medie a căsătoriei urcă spre 28 – 29 de ani, iar copiii vin abia după 30. Individualismul acesta e accentuat de poveştile crizei (2008 – 2012), cu datoriile ei, pe care le vor fi auzit în copilărie, de creşterea costului studiilor, a imobiliarului şi de dificultatea de a-şi găsi un job onest. Pare că interesul realizării (faptul de a avea bani pentru shopping e o valoare cardinală în această generaţie) a relativizat depotrivă prieteniile şi relaţiile: da, ne distrăm puţin, însă – în această lume – fiecare e pe cont propriu.

Despre inutilitatea instituţiilor

Una din formele acestui individualism este ochiul critic cu care privesc aproape toate instituţiile sociale. Începând, evident cu şcoala – de care au suficient timp să se sature în cei 12 ani obligatorii. Ce văd ei în ea? O structură vetustă, ce funcţionează mai curând pentru profesori (cu “raportările” lor), decât pentru ei, un amalgam de cunoştinţe în care câteva lucruri utile sunt îngropate sub un munte de steril şi o grămadă de lucruri plicticoase, ce nu vorbesc nici emoţiilor, nici imaginaţiei. Onest vorbind, “văzul lor enorm şi simţul monstruos” numeşte destul de corect problemele educaţiei! E drept că ideea “treptelor” maturizării – cu examenele lor feroce, a muncii epuizante pe un subiect sau la o materie (menită nu performaţei formale, ci interiorizării unei discipline a lucrului făcut temeinic) şi desfăşurării unei problematici (literare sau ştiinţifice) în toată amploarea ei nu le mai spun nimic. Ei vor puţin, în stil de show, cu link-uri şi – mai ales – util. Dat fiind că nimeni nu ştie cum va fi viitorul, utilitatea aceasta are rolul unei ancore, menită a le oferi un reper în incertitudinile vremurilor ce vin. Nici religia nu-i mai atrage. Pe de-o parte şi ea – cel puţin în latura ei eclezială – le apare ca fiind “demodată”, pe de altă parte – în ceea ce priveşte problemele ultime – convingerea lor (născută din individualism) e aceea că fiecare e liber să creadă şi să decidă ce doreşte, atâta vreme cât nu îi afectează pe ceilalţi. Probleme sensibile, precum orientarea sexuală (în speţă homosexualitatea), sexul premarital, avortul sunt lecturate sub semnul acestei libertăţi a cărei responsabilitate e strict personală. Ideea că o instituţie (adică o structură formalizată a puterii) se amestecă în aceste probleme atât de personale – căci ţin de propriul corp – li se pare, multora dintre ei, revoltătoare. E, alături de estomparea catehezei şi de excentrarea familiilor, una din cauzele îndepărtării lor de religie. Într-o lume în care fundamentul religios e încă pregnant, precum cea americană, aceasta e generaţia cea mai puţin interesată de credinţa dispensată de bisericile instituţionalizate. Asta nu înseamnă, evident, că tinerii acestui timp nu au probleme spirituale. Atâta doar că fiecare dintre ei îşi caută răspunsul adecvat şi, graţie mijloacelor de informare de care dispune, are în faţă un întreg “bufet suedez” al marilor (şi micilor) răspunsuri, din care-şi poate încropi – şi nu în mod necesar mereu la fel – propriul său platou. Lucrul cel mai important e acela că pentru adolescenţii zilei de azi fiecare e liber să creadă în ce vrea şi cum vrea. Credinţa s-a subiectivizat într-atât, încât singura ei urmă comunitară a rămas respectul.

Politica antipolitică

Poate şi din cauza faptului ca viaţa publică se reduce adesea, pentru ei, la cea de pe internet, politica guvernamentală şi cea de partid îi interesează foarte puţin. Cei mai mulţi dintre ei sunt poujadişti (ceva asemănător, dar nu întru totul identic populiştilor) fără s-o ştie: oamenii politici sunt incapabili să facă faţă sarcinilor care li se impun, de (prea) multe ori sunt corupţi şi lipsiţi de onestitate, arondaţi unor grupuri de interese. Da, sunt de acord cu existenţa unei puteri centrale, care să garanteze menţinerea ordinii, însă orice putere alcătuită de partide – indiferent de coloratură – e expresia aceleiaşi clase politice, cu metehnele ei istorice. Nu e de aşteptat ca aceşti oameni să înţeleagă societatea şi să facă ceva util în ea. Ca atare, puterii trebuie să i te opui. Într-o anumită măsură, aceasta e o generaţie de anarholiberali. Numai că rezistenţa lor e mai curând una de simpatie, decât de acţiune. Pe cât de repede se mobilizează on-line pentru tot soiul de haştaguri, pe atât de puţin sunt dispuşi să-şi investească timpul şi energia în acţiuni concrete, de stradă, menite a limita arbitrariul politicului. Dacă tot trebuie să voteze, îi preferă pe independenţi: pe cei care – deşi intră în jocul politic – vin din afara lui şi, cel puţin la nivel verbal, se menţin dincolo de politicile clasice ale partidelor. Aşa se explică – în America – succesul simultan al lui Donald Trump şi al lui Bernie Sanders. Amândoi au profil de outsiders-i, spun ce au de spus fără a se cenzura şi dau impresia unei libertăţi pe care “oamenii în costume negre” crescuţi pe culuarele clădirilor administrative din Washington sunt departe de-a o avea. Tot individualismul îi face să fie cea mai tolerantă generaţie din istoria Americii. Crescuţi într-un mediu multirasial, multietnic, multireligios şi multicultural, nu au nici o problemă în relaţia cu străinii, care sunt asimilaţi ca persoane în aceeaşi logică a individualismului. În schimb – poate straniu, dar inteligibil, dacă ne amintim de reactivitatea lor emoţională – sunt mult mai puţin toleranţi cu opiniile ce le pun în discuţie habitudinile de gândire. De aici faimoasa “corectitudine politică”, a cărei menire e aceea de-a reduce dezbaterile punctelor de vedere adverse (în care şi “avocatul diavolului” are un cuvânt de spus) la litanii zâmbitoare despre lucruri menite “să (ne) inspire pozitiv”. Orice contrarietate în acest tip de scenariu (de pildă, una care ar stârni polemici) e evacută preventiv, pentru a nu răni anumite sensibilităţi. Fiecare are dreptul să spună ce vrea, dacă spune doar lucruri frumoase!

Cine sunt ei?

Îi vedem adesea pe stradă, ceva mai liniştiţi decât eram noi la vârsta lor. Noi ne împingeam, ne fugăream, strigam, în vreme cei ei – atunci când ies de la şcoală – îşi baleiază ecranul telefonului, cu acelaşi gest concentrat cu care, în alte vremuri, credinciosul îşi mai răsfoia odată missel-ul la ieşirea din Biserică. Râd de te miri ce, lucruri pe care noi nu le mai înţelegem, meme ce circulă între ei, dar parcă râd mai puţin; sunt mai serioşi, ştiu ce-i aşteaptă, ştiu că lumea e nedreaptă (şi nici măcar nu ne reproşează că le-o lăsăm astfel). Citesc mai puţin, marea moştenire culturală a istoriei e “acolo”, un monument venerabil, căruia-i fac o reverenţă în gând, însă pe care nu-l mai privesc. Şcoala îi plictiseşte teribil, orele ei nesfârşite nu le (mai) spun nimic, ar prefera să povestească între ei şi – mai ales – să-şi butoneze telefonul. Cu el în mână stau şi acasă, cu el se culcă sub pernă şi pe el şi-l ţin pe piept când, în semiobscuritate, ascultă muzică sad. Li se pare normal să li se ia tot ce-şi doresc, li se pare normal să mănânce în oraş (şi mai ales la fast-food) şi shopping-ul îi relaxează. Sunt mereu “la modă”, deşi nimeni nu mai ştie care e moda (şi dacă mai e o modă); vor să se vadă fiecare “aşa cum e”, dar arată toţi la fel, iar imaginile ce le postează sunt de o artificialitate patentă (în primul rând în imitarea glamour-ului). Nu vorbesc despre ei înşişi şi, în puţinele momente în care se deschid, ai impresia că tatonează – temători – zidul tăcerii care-i desparte de ceilalţi. Vor să călătorească; oricând, oriunde şi nu e deloc clar dacă se duc în depărtare pentru a descoperi alte lumi sau doar pentru a fugi de ei înşişi. Când sunt între alţii par singuri; când sunt singuri ecranul albastru arată că-i caută pe alţii. Atunci când îşi depăşesc toate tracurile, pot vorbi despre suferinţă cu o seriozitate şi o acuitate pe care nu o au “cei trecuţi prin viaţă”. Ne-am obişnuit cu privirea lor acasă, în clase, pe străzi şi în excursii şi totuşi, totuşi, atunci când se uită la noi parcă o fac peste umăr ca în pozele pe care le postează pe Instagram. Parcă ne privesc nu din viitor, ci chiar din prezent, dar dintr-un prezent ce ne rămâne inaccesibil.

Sunt “cei frumoşi şi blestemaţi”. Sunt copiii noştri.

(Mihai Maci – contributors.ro)

Iată cele mai importante reguli de a da binețe și care, dacă vor fi respectate, ne vor ajuta să intrăm în categoria persoanelor bine-crescute, demne de toată admirația.

* Când întîlnește o doamnă, bărbatul salută primul. Dacă are capul acoperit, își ridică puțin pălăria (căciula). Dacă fumează, renunță la țigară; își scoate mâinile din buzunar. Ridicarea pălăriei se face cu mâna opusă părții în care se găsește persoana salutată. Dacă nu poartă pălărie, bărbatul înclină ușor capul.
* Doamna salutată răspunde cu un surâs care va dovedi persoanei că a recunoscut-o.
* Doamna mai tânără o salută pe cea mai în vârstă, care trebuie să răspundă.
* Două persoane de același sex și de aceeași vârstă se salută simultan.
* A refuza un salut înseamnă să-l faci pe celălalt să înțeleagă că te-a ofensat grav.
* Suntem obligați să salutăm chiar și pe cei de care nu suntem siguri că ne recunoaște.
* Cel care intră într-un local și recunoaște pe cineva, îl salută.
* Salutăm în compartimente de tren, lifturi, magazine mici, săli mici de așteptare.
* Salutăm tot grupul din care face parte o cunoștință. Un singur salut pentru toată lumea. Persoanele vor răspunde, dar nu au voie să întrebe numele noului venit.

Ce spunem când salutăm?
În general, depinde de împrejurări. Sunt persoane pe care le salutăm, de când le știm, doar printr-o simplă înclinare a capului. Dar, cel mai indicat, este să ne însoțim salutul de o formulă anume:
* Dacă întâlnim rude, prieteni sau cunoștințe apropiate, vom spune “Bună ziua” (seara/dimineața), chiar dacă nu ne oprim pentru conversație.
* Dacă întâlnim alte persoane, formula cea mai potrivită este “Bună ziua, doamnă/domnule”, fără a fi necesar să-i și spunem numele, mai ales dacă suntem în plină stradă. Dacă persoana este cunoscută în localitate, avem voie să-i rostim și numele, lucru care echivalează cu un compliment.
* Dacă întâlnim un domn și o doamnă care sunt împreună, întâi o salutăm pe doamnă și apoi, pe domn, cu formulele prezentate mai sus.
* Expresii de genul: “Ciao!”, “Hello!”, “Salut!” , “Adio” sunt permise doar între adolescenți. Altfel, ne dau un aer de infantilism.
* La despărțire spunem: “La revedere!”, “Bună seara!”, “Noapte bună!”
* Strângerea mâinii se practică doar dacă persoanele în cauză vor să și stea puțin de vorbă.
* Cel care întinde mâna primul este o doamnă, persoana mai în vârstă sau superiorul. Dacă, din neatenție, celălalt întinde mâna, nu o refuza. Este un afront.
* Niciodată, bărbatul nu întinde mâna femeii.
* Nu întindem mâna unei persoane care stă la masă și mănâncă.
* Când un bărbat dă mâna, își scoate și pălăria. Dacă stă la masă, se ridică. O doamnă nu este necesar să se ridice decât pentru a da mâna unei persoane mai în vârstă sau pe care vrea să o onoreze în mod special.
* Strânsul mâinii trebuie făcut cu atenție. Vom evita să avem mâna moale sau să o zdrobim pe a celuilalt. Ne vom feri să apucăm doar vârful degetelor. Este total lipsit de eleganță să strângi mâna deasupra alteia, în cruce. Dacă este un grup format din domni și doamne, doamnele își strâng mâna între ele, iar domnii, între ei.
* Se strânge mâna pentru a marca și altceva decât un salut: încheierea unei afaceri, la exprimarea condoleanțelor, felicitări, rugăminți, mulțumire sau ca o scuză.
* Dacă purtăm mănuși: bărbatul își scoate mănușa din mâna dreaptă pentru a strânge mâna unei femei. Femeile își scot mănușile când ajung la locul unei întâlniri și chiar dacă nimeresc întâmplător. Excepție fac mănușile lungi, care sunt componenta unei vestimentații de ocazie
* Mâna femeii nu se sărută în aer liber, ci numai într-o încăpere și nu peste mănușă sau peste masă. Nu trebuie să fie un sărut propriu-zis. Domnul îi atinge ușor mâna cu buzele sau doar mimează acest gest.
* Sărutatul pe ambii obraji se practică doar în gări și la aeroport.
* Cei care conduc mașina îi salută primii pe cei care merg pe jos.

(Alexandru Petrescu)

Mitropolitul Ambrozie de Kalavrita a afurisit 3 miniștri din guvernul elen, pentru că au blasfemiat Sf. Împărtășanie:

Mitropolitul anuntase acum cateva zile pe pagina sa personală ca va face aceasta, dacă Dna Kerameos nu isi va cere iertare public pentru ceea ce a spus: precum ca virusul se trasmite prin saliva, deci si prin sf. Impartasanie.

Mitropolitul a caracterizat cuvintele ei ca fiind blasfemiatoare si de o îndrăzneală gravă.

(Sursa: https://orthodoxypisti.blogspot.com/2020/05/blog-post_997.html)

Un tânăr care avea un abces la o măsea – prin urmare avea febră, fără să fie bolnav de COVID-19, nu a fost lăsat de paznicul de la intrare să intre în incinta magazinului de tip Mall, la Farmacie, să-şi cumpere medicamentul necesar.

I-a decis paznicul diagnosticul – aşa cum era de aşteptat şi cum aţi fost avertizaţi. Este doar începutul.

Despre acest tip de abuz era vorba, nu despre luarea temperaturii în sine – ci despre lăsarea, în mod abuziv, pe mâna unor nespecialişti a deciziei de a decide “un diagnostic” şi să stabilească “tratamentul” pe loc: intrarea sau nu în spaţiul public a “bolnavului”. Accesul acestuia la hrană, medicamentaţie, relaţie administrativă, servicii şamd – adică la tot pentru ceea ce acest cetăţean, acum “stigmatizat” şi “ostracizat”, a plătit taxe şi impozite. Cetăţeanul şi-a onorat partea de contract cu “Statul”, acesta pune un “Dorel” să-i dea brânci pe scări cetăţeanului.

Despre abuzul expunerii la oprobiul public şi ostracizării categoriei de persoane febrile sau cu febră, fără ca să existe infectarea concretă cu COVID-19 (ceea ce deja s-a întâmplat). Deci, deja funcţionează “prezumţia de COVID-19”! Insişti, cum a încercat tânărul să insiste, arătându-şi abcesul, intri la “COVID-19 în formă continuată”. Aşa i-a zis portarul cu atribuţii de cadrum medical: “Zi mersi că nu chem Poliţia să te bage la carantinare”. Deci: portarul decide boala, iar Poliţia aplică tratamentul – şi imbecililor nu li se pare nimic în neregulă. Din contră, mulţimea s-a raliat, slugarnică (dacă nu mă lasă şi pe mine înăuntru?), abuzului.

De abuz e vorba aici şi despre discreţionar – dar ce să priceapă ce înseamnă un abuz un popor care în mod covârşitor (80%!!!) ar renunţa la drepturile şi libertăţile civile numai ca să mai grohăie “în siguranţă” printre lăturile pe care i le aruncă politicienii şi i le denumesc?! Viaţa printre lături e viaţă? Pentru grohăitul fericit dintre lături ale acestor 80% dintre români şi-au sacrificat viaţa 1000 de români în Decembrie 1989?

Pentru cine mi-am mâncat 30 de ani din viaţă să mă lupt în cuvinte cu deşeurile cu faţă umană din Armată care susţineau că nu au tras în manifestanţi, apoi că au urmat ordine? Pentru cine am fost târât prin tribunale în aproape fiecare an, timp de 30 de ani, de către indivizi cărora le-am demonstrat din cuvinte nemerniciile? Pentru cine am fost acuzat de delict de opinie mascat sub articole de Cod penal ca fiind calomnie şi insultă? Că aşa e la neterminaţi şi la neisprăviţi, când le dovedeşti hoţiile şi nimicniciile, îi calomniezi şi îi insulţi… Deci pentru nişte neisprăviţi şi nişte neterminaţi s-au consumat 30 de ani de relativă libertate…

Revenind, ne putem întreba ca imbecilii dacă cei care ne vorbesc despre acest gen de abuz au luat temperatura copiilor lor acasă? Nu despre ce faci în intimitatea casei este vorba – atâta cât o mai avem, că Guvernul lui Klaustrare a cerut derogare de la respectarea vieţii private şi intimităţii cetăţenilor săi şi încă nu  a renunţat la această derogare de la “drepturile omului”. În intimitatea casei poţi face ce vrei, inclusiv sex. Dacă aduci sexul în public se cheamă încălcarea moravurilor. Dacă aduci actul medical în faţa magazinului, cum se cheamă? Mai ales când cel care “decide” şi “diagnostichează” nu are nici măcar studii sanitare, ca să nu îi cerem medicale?

A ajuns acest guvern de neterminaţi să arunce în derizoriu până şi actul medical, diagnosticul, iar acest popor să creadă că nu e nici o problemă călcarea în picioare, în public, a Drepturilor pacientului, a Legii sănătăţii, a protejării datelor personale (iar datele de sănătate intră în categoria celor protejate prin lege).

Putem să ne hlizim ca imbecilii cu glumiţe despre 5G şi microcipare, nu despre aceasta este discuţia: glumiţele imbecile fac parte din arsenalul de manipulare, de distragere şi aruncare în derizoriu a discuţiilor concrete despre ABUZ. Abuzuri făcute sub umbrela “grijii faţă de om”, a “binelui omenirii” şi alte asemenea fraze în numele cărora au fost exterminate popoare, etnii, categorii sociale. 70 de ani de dictatură fascistă şi comunistă nu v-au lecuit de imbecilitate?

Trezeci de ani de Capitalism de Cumetrie vi s-au părut prea plini de libertate?

Nu meritaţi morţii din Decembrie 1989! Ei sunt vii, voi sunteţi morţi!

(Victor Lungu – ziardecluj.ro)

NU AM CREZUT CA O SA AJUNG VREODATĂ SA-MI IA TEMPERATURA UN LUCRĂTOR COMERCIAL SAU UN BODYGUARD PE CASA SCĂRII, SAU O SECRETARA!

Și sa-mi fie condiționata intrarea intr-o instituție in funcție de cum m-a măsurat un aparat manipulat de o persoana care nu are niciun fel de pregătire medicală!

Ce e nebunia asta?! In curand, bodyguardul o sa ne pună și diagnostic! Sa stabilească dacă suntem bolnavi sau nu!

Și ce credem ca demonstram cu asta?! Temperatura crescută a corpului poate avea multe cauze, și probabil ca le știți fiindcă se tot discuta despre aceste lucruri!

Cum ar mai fi ca femeile sa se disculpe și sa-i explice bodyguardului cu termometrul in mâna ca ele sunt la ovulatie? De fata cu inca 2-3 gura-casca, care asista curioși, bucuroși ca au descoperit o “infractoare” care vrea sa între in clădire încălcând regulile!

UNDE ESTE GDPR AICI?!

Una dintre clinicile noastre stomatologice se afla intr-o clădire de birouri. Mulți pacienți vin in urgente cu Infecții și edem (umflatura) și adeseori febra. Dacă nenea bodyguard de la receptia clădirii ii măsoară temperatura și este peste 37 grade, ce face? Suna la DSP?!

In timp ce omul suferă și are nevoie de tratament stomatologic de urgenta, noi nu-l lăsam sa între la dentist, ci îl trimitem sa facă testul covid? Pe bune?! In clinicile noastre, înainte de orice tratament sau consultație aplicate pacientului cerem acordul SCRIS al acestuia, cu tot cu semnătura. Avem implementate proceduri GDPR prin care accesul este restricționat la datele personale ale pacientului, la situația lui medicală, etc.

Și așa este normal sa fie! Doar personalul medical va poate consulta și va poate verifica diverși parametri, cum ar fi tensiunea arterială, temperatura, etc. Și cu acordul vostru, bineînțeles!

Iar la datele respective NU ARE ACCES ORICINE!

Ori acum, orice lucrător comercial va poate verifica medical, in văzul tuturor, și notează pe o foaie volanta, pe care o poate citi oricine, temperatura corpului vostru!

Iar dacă aceasta temperatura depășește 37 de grade, urmează un moment jenant, in care ești privit ca un infractor, iti este interzisă intrarea in instituția respectiva, iar cei din jur te pot privi cu teama, ca pe un potențial pericol pentru sănătatea lor. Iar tu poate ai doar o infectie la măsea.

Ajungem sa ne temem și sa ne fie rusine de temperatura propriului corp, pentru ca se pot crea situații jenante nejustificate. O alta măsura pentru depistarea bolnavilor nu se putea găsi?!

DR. CRISTINA OBREJA

Sursa: Blogul Lumină pentru candela din suflet

(aparatorul.md)

Deseori, punem semnul egal – în mod incorect – între medicul psihiatru, psiholog, psihanalist şi psihoterapeut. Aş vrea să stabilim, pentru început, care sînt diferenţele dintre aceştia?

Văzut din interior, este radical diferit, dar, din nefericire, cred că 90% dintre oameni îi confundă. Psihiatrul urmează Facultatea de Medicină, după care se specializează în psihiatrie, deci în tulburări psihice, boli mintale, pentru tratarea cărora poate să administreze medicamente. Psihologul este specialistul care studiază funcţionarea normală a individului, dar şi funcţionarea lui anormală, se formează în a putea evalua o persoană, funcţiile şi personalitatea acesteia. Ambele profesii, după terminarea studiilor, deschid calea către o supraspecializare – psihoterapia. În cadrul psihoterapiei există mai multe orientări, iar psihanaliza este una dintre ele.

Prinşi în vîltoarea evenimentelor sociale, economice, personale, ne confruntăm zilnic cu diverşi „monştri”. Putem considera că singurătatea se manifestă, uneori, ca o boală?

În primul rînd, singurătatea şi, mai ales, conotaţia sa negativă implică, de fapt, o percepţie subiectivă, în principal dezagreabilă faţă de o anumită situaţie. Or, sînt oameni care trăiesc foarte bine în singurătate. Putem să facem o distincţie între singurătate şi solitudine, şi atunci să considerăm că solitudinea este ceva dorit sau care ne aduce un beneficiu. E, poate, momentul în care reuşim să fim cu noi înşine, să ne gîndim cine sîntem, ce dorim, unde vrem să ne ducem, ce am făcut pînă acum, care sînt valorile noastre…

Atunci singurătatea apare drept necesară, naturală…

Problema este că, atunci cînd spuneţi „natural”, am putea să subînţelegem din asta că toţi oamenii au asemenea momente. Or, nu ştiu dacă e aşa (chiar dacă uneori ar fi bune astfel de momente de căutare de sine). Ce vă pot spune este, de exemplu, că am întîlnit de curînd o doamnă care îmi spunea: „Am trăit o săptămînă minunată, am fost într-un sat, singură, nu mi-am văzut soţul, nu mi-am văzut fetele, n-am vorbit la telefon, n-am avut televizor, am stat într-un şezlong si m-am simţit minunat”. Prin simplul fapt că menţiona existenţa unei familii, ne dăm seama că avem de-a face cu o fiinţă socială în sensul comun, înconjurată de oameni, în nişte relaţii semnificative, dar pentru care, din cînd în cînd, solitudinea de tipul acesta are un efect extraordinar. Persoana respectivă consideră această perioadă de solitudine ca fiind semnificativ mai bună decît ce-a trăit în ultimele luni. Dacă ne referim la singurătate ca la o stare care nu e aleasă, ci – mai mult sau mai puţin – impusă, trăită extrem de neplăcut, atunci ea nu e o boală. Însă cred că societatea de tipul celei în care ne aflăm noi trăieşte un moment particular, în care presiunea cotidianului, imaginea dată de mass-media, de reclame, este cea a posibilităţii unei vieţi fericite, în care sîntem, de la început şi pînă la sfîrşit, tineri, sănătoşi, alergînd în costume de baie pe o plajă paradisiacă, spre nişte iaurturi cu 0% grăsimi. Şi atunci, faţă de acest canon – pentru că devine o normă –, orice abatere, orice comportament diferit este considerat aproape ca o patologie, e anormal, apare o psihiatrizare complet nenaturală a vieţii obişnuite. Sentimentul e acela că oamenii nu mai vor să accepte că în viaţă există moarte, boli, suferinţă, aceasta fiind normalitatea; imaginea dată nouă e că oamenii aceştia sînt tot timpul într-un grup, sînt întotdeauna în familii fericite, eventual familii multigeneraţionale… Ceea ce, de fapt, în societatea actuală este rarisim; doar condiţii economice particulare pot determina trăirea mai multor generaţii sub acelaşi acoperiş. Astfel, oameni care altminteri ar fi trăit confortabil un anumit grad de însingurare consideră că este o problemă, pot suferi din cauza asta şi, în orice caz, le este foarte ruşine să admită că sînt singuri. Totuşi, pentru majoritatea populaţiei, într-adevăr, singurătatea este un factor de stres. Există multe statistici – de exemplu, în SUA numărul locuinţelor în care este o singură persoană s-a dublat de la 6 la 12% în aproximativ 20 de ani. La fel, a crescut foarte mult numărul celibatarilor care nu-şi acceptă cu uşurintă statutul, şi de aici o proliferare a agenţiilor care propun să mijlocească întîlniri. Dacă oamenii îşi trăiesc relativ rău singurătatea, într-o manieră foarte neplăcută, acesta poate să fie un factor care să contribuie la apariţia unei suferinţe încadrabile în entităţi nosologice clar definite.

S-a constatat o diferenţă între felul în care percep singurătatea femeile şi bărbaţii?

Trebuie ţinut cont aici şi de sex: sînt studii americane care arată că a aparţine unei reţele de suport social – înţelegînd prin asta a avea un anumit număr de persoane care au statutul de confident – are un rol protector pentru echilibrul nostru psihologic. Sînt studii care arată că absenţa reţelei este un factor de depresie ca entitate patologică pentru femei; observaţia nu pare valabilă şi pentru bărbaţi. Pentru sănătatea somatică este un factor important; sînt studii care clasează singurătatea la acelaşi nivel cu fumatul şi alcoolul, considerîndu-l mai patogen decît obezitatea şi lipsa exerciţiului fizic. Există o literatură care s-a dezvoltat în ultimii 10-15 ani, în care apar informaţii legate de consecinşele singuratăţii privind bolile somatice, imunitatea şi altele, de multe ori invalidate de alte studii. Încet, dar sigur se conturează un domeniu nou şi este evident că singurătatea a devenit o preocupare pentru comunitatea ştiinţifică.
Sînt studii genetice unde au fost urmăriţi gemenii monozigoţi sau dizigoţi. Şi se pare că există o heritabilitate pentru însingurare de 40-48%, dar acest lucru nu trebuie privit ca un blestem genetic: poţi avea o vulnerabilitate, dar e posibil ca ea să nu se exprime niciodată, dacă tu eşti într-un cadru în care contactul social şi stabilirea de relaţii sînt favorizate. Evaluarea genetică a fost făcută de o echipă de cercetători olandezi, sugerînd şi un proces de selecţie naturală.

Există şi o altă perspectivă, plecînd de la boala psihică – acolo unde aceasta există. Una dintre fobiile cele mai răspîndite este fobia socială, ceea ce popular este denumit timiditate. De fapt, fobia socială implică un grad de severitate care modifică viaţa individului. Există un suport genetic, dar sînt şi alţi factori de viaţă, de educaţie care intervin, o vulnerabilitate care se exprimă pentru că sînt condiţii care facilitează dezvoltarea ei. În sfîrşit, trebuie menţionate bolile psihice grave la care un factor important în excluderea socială a celor care suferă îl constituie stigmatul argumentat prin presupusa lor imprevizibilitate şi periculozitate. În cazuri extreme, pacienţii înşişi ajung să internalizeze prejudecăţile celor din jur, ceea ce îi descurajează să dezvolte contacte sociale şi adaugă un factor patogen în menţinerea bolii.

Cum se schimbă aceste trăiri în funcţie de vîrstă?

Sînt momente de foarte mare singurătate în adolescenţă. Uneori sînt legate de lipsa anumitor competenţe sociale. Alteori, poate să fie din cauza faptului că adolescentul aparţine unui grup minoritar, de exemplu homosexual ceea ce creste si riscul suicidar. Un alt grup este constituit de oamenii care evoluează social fără dificultăţi: au o viaţă profesională, au o familie şi la un moment dat intervine divorţul; iar atunci, pe la 40-45 de ani, devin însinguraţi: bărbaţi şi femei, care îşi desfăşoară existenţa într-un cadru cunoscut şi restrîns, nu mai au timp şi nici posibilitatea de a întîlni pe cineva nou. Apoi este singurătatea bătrînului care, după o viaţă în care a îndrăgit prezenţa celorlalţi, se regăseşte fără parteneri sau prieteni, care au părăsit aceasta lume, şi neglijat de propria familie prinsă în obligaţiile vieţii cotidiene şi care nu realizează cît de necesară ar fi atenţia lor… Sînt singurătăţi trăite în registre diferite, în funcţie de vîrstă şi de sex.

În ce fel tehnologia schimbă viaţa individului, relaţiile interumane, noţiunea de singurătate, avînd în vedere că există multe reţele de socializare, avem mii de prieteni în listă…?

Auzind însuşi termenul care se foloseşte – „prieteni pe Facebook” – mi se încreţeşte pielea pe mine. Prietenia reprezintă o relaţie speciala cu consecinţe emoţionale pozitive, securizante: foarte multă lume defineşte prietenul ca persoana care i-ar fi imediat şi neconditionat alături într-un moment de cumpănă. Acest tip de relaţie contribuie la echilibrul nostru neuro-hormonal. Mai mult, sînt studii care arată că acest echilibru se stabileşte doar în prezenţa fizică a prietenului. Cu alte cuvinte, virtualul nu compensează realul. Probabil că pe unii tineri acest lucru îi miră şi consideră că virtualul are nişte virtuţi suplimentare, dar nu este deloc aşa.

Comunicăm foarte mult „online”, dar fragmentat, inegal. Nu se mai produce apropierea firească, treptată, care apare în urma interacţiunii directe cu omul din faţa noastră.

Faptul că am intrat atît de rapid în era computerelor îi face pe unii să aibă sentimentul că au foarte multe relaţii, deoarece comunică cu foarte multe persoane. Dar nu au exerciţiul social al contactului direct şi nu ştiu foarte bine ce să facă, nu au răbdare să construiască o relaţie, nu-şi dau seama că aceste lucruri trebuie clădite în timp, obţinute printr-un anumit efort; de aceea exista înainte noţiunea de „a face curte”, de exemplu. Acum lucrurile se desfăşoară cu o altă viteză, cu o notă de plată în suferinţă.

Practic, ardem etape care ar fi esenţiale în construirea unei relaţii reale…

Exact. Pentru că timpul îţi permite să te adaptezi la celălalt. Şi adaptarea este uşoară cînd eşti îndrăgostit. Nu o simţi ca pe un efort, ca pe o corvoadă, uneori nici nu-ţi dai seama că te adaptezi, pentru că motivarea este atît de mare, pentru că fascinaţia pe care celălalt o exercită asupra ta este atît de importantă, încît nimic nu pare sacrificiu, nimic nu pare greu şi eşti dispus să faci „totul” ca sa construiesti ceva profund si de duarata.

Să vorbim şi despre reversul monedei – însingurarea ca urmare a părăsirii…

Situaţiile sînt extrem de variate, dar nu întîmplător se foloseşte termenul de „doliu” al unei relaţii. Este evident că separarea, abandonul, moartea uneia dintre persoanele semnificative – părinte, partener sau un copil (cînd este răsturnată ordinea biologică), toate au un efect devastator. La un moment dat, persoana găseşte suficiente resurse pentru a-şi recăpăta echilibrul, fără ca vreodată să poată uita de pierderea suferită. Păşeşti mai departe şi îţi construieşti o viaţă care-ţi aduce bucurii, în care te simţi util… Însă trebuie făcută o distincţie: una este cînd cuiva i-a murit un părinte şi apoi îşi clădeşte propria viaţă de familie – lucrurile au, oarecum, un caracter de normalitate; alta e cînd îţi moare copilul şi cu totul altceva cînd te părăseşte persoana iubită. Există o vorbă populară – „iubirea vieţii mele”. Dacă întîmplarea face că nu aceea era, de fapt, iubirea şi că, de-abia după acea despărţire, întîmplarea face să găsească persoana despre care într-adevăr poate spune acest lucru, atunci sigur că ceea ce s-a întîmplat înainte este uitat. Dacă persoana pierdută este cu adevărat iubirea vieţii noastre, atunci rămîne un regret, fără să paralizeze existenţa sau să împiedice o viaţă fericită pe mai departe.

Cum izvorăsc, din singurătate, viciile, dependenţele?

O persoană singură va sta în faţa televizorului, va bea, va fuma, va mînca prea mult… Ceilalţi ne stimulează să menţinem un anumit standard, un respect faţă de sine care în singurătate se poate pierde, iar în cazuri extreme descoperim oameni care acasă, lipsiţi de prezenţa celuilalt, mănîncă din cratiţă, beau direct din sticlă, nu menţin o igienă minimă. Apoi, intervin probleme la nivel intelectual, pentru că fiecare dintre noi, privind un film, citind o carte, urmărind evenimente politice, are impresia că a înţeles ceva. Confruntarea cu un alt punct de vedere este sanogenă, pentru că ne forţează să facem asocieri, să construim discursuri, să găsim argumente. În cazul singurătăţii, toată această parte esenţială dispare.

Cum se leagă singurătatea de depresie şi anxietate?

Singurătatea poate fi unul dintre factorii care favorizează apariţia unei patologii. În afară de studiul care arată că singurătatea este un factor important de vulnerabilitate pentru apariţia depresiei la femei, dispunem de numeroase alte date. Dacă ne gîndim la o persoană care a suferit o pierdere şi începe să facă atacuri de panică (o tulburare anxioasă extrem de chinuitoare), putem spune că factorul primar de stres este trauma. 50% din populaţie divorţează, dar 2-3% fac o depresie după un divorţ, restul – nu. Deci oamenii, trecînd prin acelaşi eveniment, au vulnerabilităţi diferite faţă de diverse patologii. Singurătatea poate să joace un rol, dar într-un context bogat de vulnerabilitate biologică şi de circumstanţe individuale, sociale, financiare. Sînt studii care arată că persoane singure și care suferă din această cauză, chiar fără să prezinte o patologie, au anumite modificări la nivel cerebral şi studii de imagistica cerebrală arată că circuitul de răsplată (reward) din creier este afectat.

În astfel de cazuri, oamenii apelează de multe ori la medicamente, dar e aceasta o soluţie, de fapt?

Am să vă dau un exemplu: cînd am terminat eu facultatea, eram obligaţi să mergem la ţară, iar un cuplu de prieteni apropiaţi s-a nimerit într-un sat de munte; ea a făcut o depresie şi a trebuit să ia medicamente, pentru că i se părea insuportabil să fie acolo, el a început să înveţe o limbă străină, să cultive tot felul de mirodenii…

E ceva ce ţine de atitudine – un fel de înţelepciune ca cea care vine odată cu vîrsta: acceptăm că sîntem muritori şi mergem mai departe, fără ca ziua de azi să ne fie întunecată. Desigur, uneori, singurătatea în urma unei despărţiri are foarte mult din semnele unei depresii – pierderea chefului şi a plăcerii, insomnii, gînduri negre care se repetă, lipsa poftei de mîncare, dereglări la nivelul funcţionării cognitive, toate sugerează, într-un fel, un tablou depresiv. Sînt situaţii în care, din lipsă de timp, medicului i se cere să rezolve problema imediat şi atunci persoanei respective i se administrează un antidepresiv, un anxiolitic, eventual un hipnotic, un medicament de somn, iar aceasta se simte mai bine, mai repede decît dacă ar fi metabolizat natural suferinţa pe care o avea în momentul respectiv… Pentru unii este soluţia ideală. Problema este că la momentul acela dificil se ajunge ca urmare a unui anumit mod de a gîndi, a unui fel de a se comporta, poate a unor reacţii emoţionale excesive. Luînd doar medicamente, individul nu va explora cauzele şi, deci, nu va şti să le corecteze, ceea ce îi creează o fragilitate pentru viitor.

Radu Teodorescu este medic psihiatru la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia”. De asemenea, este preşedintele Asociaţiei Române de Terapii Comportamentale şi Cognitive, precum şi al Asociaţiei de Psihiatrie Comunitară.

a consemnat Patricia MIHAIL

Aparut in Dilema veche, nr. 451, 4-10 octombrie 2012

(dilemaveche.ro)

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XV)

(urmare din ediția 8 mai 2020)

”Cât de gustoasă poate fi, uneori, o zeamă de varză cu castraveți murați și leșinați la Dnepropetrovsk!”.

După circa o săptămână, deportații au ajuns pe teritoriul URSS. Acolo, nu se știe în ce localitate, au fost desigilate, în premieră, ușile vagoanelor. Deportații aveau liber la coborâre. Nimeni nu plănuia să evadeze, întrucât din URSS nu se putea evada, mai ales iarna. ”Am profitat de <<șansa>> ce ni se oferea, pentru a ne spăla superficial. Am și mâncat zăpadă, cu toate că era destul de murdară. Setea și foamea erau însă foarte chinuitoare și toată lumea ignora pericolul îmbolnăvirii. Unii s-au și îmbolnăvit, dar niciunul dintre noi nu era preocupat de ce i s-ar putea întâmpla a doua zi. Important era să prindă sfârșitul zilei de azi. Era un haos total atunci. Nimeni nu știa nimic”.

Zeamă lungă de Dnepropetrovsk

După două săptămâni, trenul a ajuns la Dnepropetrovsk. Acolo, deportaților li s-a permis – pentru a doua oară – să coboare. Imediat după coborâre, au primit pentru prima dată o ciorbă caldă, mai precis un amestec de varză – plutind într-o zeamă lungă – cu castraveți murați, ”însă zeama era caldă și… aveam puțin lichid”. ”Ciorba” a fost savurată de toți cu multă plăcere. ”După primele înghițituri, aproape că nu mai puteam mânca, ni se închiseseră stomacurile, dar nu ne permiteam să ratăm o asemenea <<bunătate>>. Parcă retrăiesc acele clipe. Cât de gustoasă poate fi, uneori, o zeamă de varză cu castraveți murați și leșinați la Dnepropetrovsk!”.

Petrovka, Cotul Donului

După această călătorie, deportații au mai călătorit aproape o săptămână, în vagoane închise și sigilate, cu regretul de a se fi despărțit prea curând de Dnepropetrovsk. Într-o după-amiază târzie, au ajuns la Petrovka, lângă Stalino, în Cotul Donului, stația terminus, o regiune carboniferă. ”Locul în care aveam să încercăm să supraviețuim cinci ani unor cumplite suferințe”. Deportații ar fi sărit repede din vagoane, pregătiți să primească o nouă porție de zeamă, dar autoritățile sovietice aveau sarcini precis trasate. ”După ce au fost numărați și înregistrați a nu știu câta oară, vagoanele au fost sigilate”, dar de această dată deportații au rămas în afara lor. Pe întuneric, au pornit în convoi spre viitoarea reședință. Drumul s-a dovedit extrem de anevoios. ”Era ger cumplit, zăpada ne ajungea până la genunchi și erau toți extrem de obosiți. Nu știam încotro ne îndreptăm. Nu gândeam nimic, nici nu mai eram în stare să gândesc”.

Locul supliciului, locul salvării

Înaintau greu, bagajele parcă erau și ele tot mai grele, iar drumul părea nesfârșit, ”aveam senzația că nu mai ajungem”. Deși distanța până la lagăr ar fi putut fi parcursă în 20 de minute pe vreme bună, în acele condiții le-a luat mult mai mult timp. Se întâmpla ca în vise. ”Deși ținta la care îți propui să ajungi pare accesibilă, pe măsură ce te apropii, parcă se îndepărtează sau, oricum, te împotmolești la câțiva pași de ea. Locul care se va dovedi al supliciului nostru reprezenta, cel puțin în acele momente, locul salvării noastre. Să ajungem, cum-necum, dar să ajungem <<acolo>>, acesta era singurul nostru țel”. Dar drumul refuza să se lase străbătut. Un loc la care Dora, mai firavă, părea condamnată să nu ajungă niciodată. ”La un moment dat, am simțit că puterile m-au părăsit de tot. Eram convinsă că voi muri atunci”.

Mai dă-mi o țigară, Dora!

Până la urmă, salvarea a venit de unde se aștepta mai puțin. Unul dintre supraveghetori, un soldat rus, văzând că nu se poate altfel, le-a ajutat pe fete la căratul bagajelor. La sosirea în lagăr, Dora i-a oferit salvatorului ei, ”drept mulțumire”, un pachet de țigări, ”pe care acesta nu-l putea refuza, primindu-l cu vădită satisfacție și recunoștință”.
Prevăzător, tatăl Dorei strecurase în bagajul fiicei sale nefumătoare, pe lângă alimente care să-i ajungă măcar o parte din timpul călătoriei, zece pachete de țigări. ”Bătrânul” Francisc știa cât valorează o țigară pentru un soldat în vreme de război.

Adjuncta șefei barăcii

”Nu mică mi-a fost mirarea când, a doua zi, la apel se prezenta binefăcătorul nostru, care avea și un grad militar – nu mai știu care – anunțându-ne că e responsabil de bunul mers al lucrurilor la baraca în care urma să locuim”. Cunoștințele de limba rusă dobândite pe drum s-au dovedit acum de foarte mare folos. Prietena mea, Frieda, care avusese inspirația să-și ia un dicționar de limba rusă la ea – pe care l-am cercetat zi de zi, tot drumul -, a devenit – firesc – șefa barăcii noastre”, iar Dora, adjuncta ei. Deocamdată, Dora și Frieda aveau obligația să întocmească o listă a deportatelor, să asigure primirea mâncării, să încoloneze și să predea lucrătoarele santinelelor care le escortau spre locul lor de muncă. ”Mai trebuia să asigurăm ordinea și liniștea în baracă, să facem, zi de zi, prezența, precum și să supraveghem instalarea tuturor paturilor, a ferestrelor, a ușilor la barăci. Baracă în care fuseseră repartizate o sută de femei”.
La preluare, barăcile din lagăr nu aveau uși și ferestre. Vreo săptămână, cât a durat instalarea lor, deportatele au dormit îmbrăcate și învelite cu tot ce aveau la ele. Cele o sută de femei dormeau pe priciuri.

Preludiu la o scurtă ”fericire”

Dar, cu efort, încăpeau o sută de priciuri. Nici bărbații nu beneficiau de mai mult confort. (Mai târziu, pe măsură ce numărul inapților de muncă sporea și nefericiții erau trimiși acasă sau decedau, s-au mai rărit rândurile). N-aveau nici cărbuni, deși Donbas era regiune carboniferă (Și aceștia aveau să vină mai târziu, când o parte dintre deportate vor fi repartizate la muncă în subteran, de unde mai furau câte un cărbune pe care îl doseau în mânecă sau în cizme). Dar Dora era asistenta șefei barăcii, fapt care îi ușura întrucâtva traiul. ”Fericirea mea, însă, nu a durat mult, deoarece rușii aveau nevoie de foarte multă forță de muncă și, după scurtă vreme, am fost și eu repartizată la muncă în exterior. Noul meu loc de muncă a fost în cadrul unei brigăzi care fasona stâlpi de susținere pentru subteran”.

Imensa stepă rusească

Sarcina brigăzii din care făcea parte Dora consta în despicarea și tăierea unor trunchiuri de copaci enormi, la anumite dimensiuni. Brigada era alcătuită din zece fete. Trebuie să menționăm că la Petrovka fuseseră aduși numai etnici germani din România, fapt care făcea destul de lesnicioasă comunicarea între ei. Fetele au primit joagăre mari și grele. Mânuirea lor trebuia mai întâi învățată. Dora știa de joagăr, dar nu avusese niciodată vreunul. ”Nevoia te învăța. La toate acestea se asocia și un ger cumplit. Vântul nu se oprea niciodată în această stepă rusească, iar noi nu aveam nicio încăpere unde am fi putut să ne adăpostim puțin. Încă din primele zile, unora le înghețaseră mâinile și picioarele. Ritmul de lucru era inuman. Un bărbat care se grăbea să treacă peste calea ferată a fost surprins de trenul cu materiale. Nu a putut evita întâlnirea”. Trenul i-a retezat o mână. Avea să fie trimis acasă, infirm pe viață. Mulți dormeau afară în schimbul de noapte, când se mai putea înșela vigilența supraveghetorilor. Unii nu se mai trezeau niciodată. Înghețau în timpul somnului, fiind descoperiți a doua zi. ”De obicei, bărbații pățeau asta. Noi, femeile, eram mai atente. Să nu credeți că se îmbătau. Nu se bea pentru că nu se găsea urmă de băutură și, oricum, pedepsele erau drastice pentru cei care ar fi fost prinși cu băutură”.

Vântul divin

Seara, deportații își frecau degetele degerate cu zăpadă. Încercau să-și mențină, pe cât era posibil, sănătatea. Într-o baracă mai mică fusese improvizat un așa-zis spital, cu 12 paturi. ”Cele mai grave și mai frecvente cazuri le reprezentau accidentele de muncă, în special cele din subteran. Ne aflam în plin război, totul fusese lăsat de izbeliște în aceste mine. Stâlpii de susținere nu rezistau, multe galerii se surpau, prinzându-i pe unii nefericiți sub dărâmături. Alții erau prinși între vagoane. Condițiile de lucru erau extrem de precare”, relatează Dora Dumitru.
A trecut o bună bucată de vreme până s-a instalat o primăvară foarte târzie. ”Primele raze de soare au fost primite cu mare bucurie. Am scăpat de un ger de nesuportat. Acum, vântul era o binecuvântare”. 

Băieți cruzi

În lagăr lucrau și civili ruși de prin partea locului. Erau angajați mulți tineri de 16-17 ani. Aceștia, încântați de șansa ce li se oferise de a câștiga un bănuț la vârsta lor, dădeau dovadă de mult zel afișând un comportament ”destul de dur. Ei ne duceau la muncă și ne supravegheau. Ne mânau ca pe vite, ne bruscau, ne înjurau. Nu țineau seama de faptul că erau și femei în lagăr. N-aveai voie să te plângi, nici să povestești cuiva despre ce ți se întâmpla”. O discuție despre un fapt petrecut în lagăr avea să-i aducă Dorei o condamnare de 12 ani, în România, la aproape un deceniu după întoarcerea acasă.
(urmare în ediția din 25 mai 2023)

                                                                                                 A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Dacia se pregătește în acest an intens pentru lansarea unei noi generații a celui mai vândut model al său la nivel global, Sandero.

De fapt, nu este doar un model, ci trei: Logan, Sandero și Sandero Stepway. Acesta din urmă este vedeta piețelor vestice din ultimul an, iar o nouă generație, transformată și mai mult într-un SUV veritabil, similar cu Renault Captur sau Peugeot 2008, o va face și mai atractivă pentru clienți, la un preț accesibil, așa cum ne-a obișnuit Dacia.

Citește mai mult pe profit.ro

(Gabriel Dogaru)

O interesantă ofertă a ambasadorului englez pentru profesorul Virgil Păunescu, mai ales când ai tăi te fac să te simți fiul ploii și nu un cercetător aflat la un pas de o descoperire.

Pe mine m-a dus gândul în istorie. La inventatorii României, luați în derâdere la vremea lor sau ignorați, pe care ni-i revendicăm acum, după ce alte state le-a acordat ajutorul și ni i-a confiscat cu tot cu idei și invenții. La Nicolae Paulescu și a lui insulină descoperită și confiscată de doi medici canadieni după ce au citit studiile românului… La primul stilou din lume a lui Petrache Poenaru, la vaccinul anti-holeră a lui Cantacuzino… Ba chiar și la cum am rămas fără Brâncuși și Enescu, de proști și neîncrezători ce-am fost. Și țara i-a tratat cu indiferență, și le-a pus piedici, și i-a ”exportat” cu ușurință…Iar acum, hop și noi, ne împăunăm cu ei, le revendicăm invențiile și operele.

(Simona Ionescu)

Medic român anchetat. Englezii vor să le arate cum se pune în nas vaccinul anti-Covid

Ani de zile, autoritățile statului și somități ale medicinei au tolerat în spațiul public tot felul de vraci și vânzători de buruieni miraculoase, de tăietori sub limbă sau dresori de lipitori și n-au sărit să ia atitudine, să înfiereze cu mânie proliferarea metodelor empirice. Au sărit acum să-l ancheteze pe profesorul dr. Virgil Păunescu din Timișoara fiindcă a anunțat că, după îndelungi studii de cercetare împreună cu colectivul său, crede că a creat un vaccin anti-Covid.  Pe  care și l-a administrat prin câte două picături puse în nas.

Săptămâna trecută s-a petrecut execuția publică. Un alt medic, coleg de spital, a ieșit primul și a transmis românilor că e o aiureală povestea scrisă de profesorul Păunescu pe Facebook, că nu a descoperit niciun vaccin și că acesta ”și-a administrat un produs compus din proteine sintetizate după codul genetic al virusului, sintetizate în Germania, deci nu este vorba de un vaccin, ci de un produs experimental și nu există nici o dovadă că acesta furnizează o imunitate.”

Vigilentul manager ne-a spus și că a declanșat o anchetă, fapt ce i l-a adus la cunoștință și ministrului Sănătății. Adică, pâra la comenduire i s-a părut mult mai normală decât a încerca să înțeleagă ce a făcut profesorul dr. Virgil Păunescu și cercetătorii săi în laborator și a-i sprijini. Sau, dacă ajungea la competenta concluzie că specialiștii aceștia vântură apă de ploaie în eprubete, să facă demersurile necesare pentru stoparea unei activități inutile. Pe bază de argumente și probe solide, orice e permis.

Iată, însă, că omul care a declanșat ancheta nu a apărut nici până azi să ne spună că profesorul imunolog Virgil Păunescu a mințit atunci când a scris că, la momentul izbucnirii epidemiei în China, el și colectivul de 60 de cercetători de la centrul OncoGen din Timișoara (n.r.institut de stat, construit cu fonduri europene) lucrau de circa 4 ani ”la un tratament avansat în imunoterapia în cancer (un tratament extrem de avansat și recent dezvoltat în SUA), mai exact la vaccinurile personalizate în cancer”. Cu această experiență în spate, cercetătorii timișoreni au reușit să producă o formulă de vaccin împotriva Covid-19 și, după cum spune profesorul, au anunțat pe toate căile realizarea lor.

”Și, având în vedere miza și potențialul extraordinar pentru populația din România și din Europa, a tehnologiei publicate de noi, mă așteptam ca dialogul cu autoritățile române să decurgă bine. NU am fost contactați nici până în ziua de astăzi de autoritățile competente ale statului român. Asta în condițiile în care Uniunea Europeană a alocat României circa 1,5 miliarde de Euro pentru combaterea epidemiei din țara noastră. Din acești bani, 0 (zero) au fost alocați cercetării românești, și desigur, 0 (zero) pentru dezvoltarea vaccinului de la OncoGen, deși este singurul centru din țară care are în testare un vaccin-lucru confirmat și de prezența noastră pe lista Organizației Mondiale a Sănătății (OMS)”, a scris imunologul, accentuând că ”autoritățile române, nu au doar capacitatea, au și obligația de a susține cercetătorii acestei țări, așa cum, de altfel, fiecare țară din vest își susține proprii cercetători”.

Asta să-i fi deranjat pe managerul-anchetator și pe mai marii din Sănătate? Hai, veniți odată cu rezultatele anchetei, arătați-ne ce crimă, șarlatanie sau lăudăroșenie a făcut profesorul Păunescu!

Să-i rupem gâtul medicului care și-a pus vaccin anti-Covid în nas! Că la asta ne pricepem!

Ai noștri factori de decizie și de sprijin tac de câteva zile bune. În schimb, sensibil la știrea despre eforturile colectivului de la OncoGen pentru crearea unui vaccin anti-Covid a fost ambasadorul Regatului Unit la București. Excelența Sa Andrew Noble a avut o conversație telefonică cu profesorul Virgil Păunescu, în cursul căreia și-a oferit sprijinul pentru efortul românesc de a găsi un vaccin împotriva coronavirusului. Diplomatului de rang înalt nu i-a păsat de anchetarea profesorului pentru că s-a autovaccinat, nici nu l-a luat în derâdere.

Iar Ambasada a emis un comunicat elocvent: „Știm că încercarea de a găsi un vaccin împotriva COVID-19 înseamnă trecerea prin multe provocări, dar ea trebuie să fie un efort de colaborare care să includă guverne, sectorul farmaceutic și comunitatea științifică din toată lumea. În acest context, guvernul britanic a oferit 388 de milioane de lire sterline pentru dezvoltarea vaccinului, testelor și tratamentelor, iar pe 4 mai a găzduit Conferința Globală pentru Angajamente împotriva Coronavirusului, la care guvernele lumii s-au angajat să ofere 6,5 miliarde de lire sterline”.

Ne riscăm și cu profesorul Virgil Păunescu – să-l anchetăm, să facem mișto de faptul că lucrează la vaccinul anti-Covid și că s-a autovaccinat ca să-i testeze efectele, în loc să-l ajutăm să uimească lumea medicală internațională? Și dacă nu reușește cu vaccinul anti-Covid, care-i nenorocirea? Poate o să ne explice domnul manager, pârâciosul de la Timișoara, când ne va prezenta și rezultatul anchetei asupra cercetătorilor de la OncoGen.

(Simona Ionescu – evz.ro)