Social

Un taram deosebit la granita dintre Transilvania si Tara Romaneasca

Părintele Arhimandritul Partenie este starețul Mănăstirii Sfântul Pavel din Muntele Athos, mănăstirea a cărui duhovnic a fost o perioadă și Cuviosul Părinte Sofronie Saharov.

Părintele stareț a trimis un mesaj de mângâiere și întărire către credincioșii greci, în condițiile în care aceștia au fost lipsiți de slujbele din Postul Mare și de slujba Învierii.

„În 1954 am venit la Sfântul Pavel și m-am făcut monah. Anul acesta, pentru prima oară, am prăznuit Paștele singuri. Totdeauna aveam alături 150-200 de pelerini, care erau o mângâiere pentru noi, iar în total în Sfântul Munte 5000. Cu toată dragostea, vă spun că mă doare acest lucru. Și aceasta se întâmplă din pricina păcatelor noastre, pentru că oamenii s-au îndepărtat de la calea lui Dumnezeu”, spune părintele stareț Partenie.

Părintele a îndemnat politicienii să deschidă bisericile, să lase oamenii se roage pentru ieșirea din acest impas: „Anul acesta, bisericile noastre, în Atena și în Tesalonic, au fost un cimitir. Toți oamenii închiși în casele lor, bisericile închise. Politicienii, bine fac că iau aceste măsuri, care sunt însă măsuri omenești. Nu-i judecăm. Dar le trimit un mesaj, că aceste măsuri nu sunt suficiente. Îi rog pe politicieni și pe conducătorii noștri bisericești să cheme lumea, să deschidă bisericile, să lase lumea să iasă afară, să scoată icoanele, să facă litanii, să-L roage pe atotputernicul Dumnezeu, ca să ridice această ispită.

Nu ne salvează conducătorii acestui veac, ci numai Dumnezeul Atotputernic. El ne va salva. Deschideți bisericile, lăsați lumea să iasă afară, scoateți icoanele, îngenunchiați, așa cum au făcut ninivitenii. Să-L rugăm pe Dumnezeu, atotputernicia Lui, să ridice această ispită, altfel, nu știu ce se va întâmpla cu noi.

Nu vă înșelați, numai Dumnezeu ne va salva, numai Doamna noastră, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, numai Sfinții Apostoli, numai Sfinții noștri, și rugăciunea noastră și credința noastră în Dumnezeu. Și să lepădăm toate lucrurile necredinței.”

Părintele arhimandrit Partenie a amintit de vremurile din urmă când se va petrece pecetluirea despre care vorbește Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul: „Noi, creștinii, credem în atotputernicia lui Dumnezeu, suntem botezați, mirunși cu pecetea lui Dumnezeu. Pecetea Darului Duhului Sfânt.

Cei care nu sunt botezați și vor să se pecetluiască, să facă ce vor, dar nu ne forțați pe noi, creștinii, pentru că orice ați face Hristos va birui. Spune: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” Matei 10:32-33.”

Părintele a încheiat spunând: „Domnul nostru a biruit lumea. Nu vă temeți, Mi s-a dat toată puterea în cer și pe pământ, Eu am biruit lumea. Aceasta este mărturisirea noastră și aceasta este credința noastră.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat! ”

Mănăstirea Sfântul Pavel a fost înființată în a doua jumătate a secolului al X-lea de Sfântul Pavel Xeropotamitul, care a trăit într-o peșteră mai sus de locul unde se află mănăstirea.

Pe teritoriul mănăstirii se află schitul Nea Skiti și schitul românesc Lacu. În momentul de față mănăstirea și schiturile numără împreună 130 viețuitori.

Mai mulți domnitori români au ajutat mănăstirea în perioda imperiului otoman: Sfântul Ștefan cel Mare și Sfânt, Sfântul Neagoe Basarab și fiul său, Teodosie, Radu Paisie, Matei Basarab, Miron Costin, Sfântul Constantin Brâncoveanu și alții.

(avereabisericii.ro)

Zeci de localnici din Luhei de Jos, cătun al comunei Poienile de Sub Munte, județul Maramureș, au ieșit marți în șosea, pentru a opri un transport de lemne, despre care erau siguri că era ilegal și au cerut intervenția de maximă urgență a unui echipaj de Poliție, practic au adus fără ezitare acest echipaj pentru a-l aduce la fața locului ca să constate ilegalitățile flagrante ce se produc sub ochii lor.

Și asta după ce localnicii au văzut în această dimineață, ca și de multe alte ori (cum au declarat la tv) cum camioane TAF aduc bușteni din munte. Vehiculul a fost oprit și imediat la fața locului a intervenit un echipaj al Secției Poliției Rurale Leordina.

PRIMARUL A REFUZAT SĂ INTRE ÎN LEGĂTURĂ DIRECTĂ LA O TELEVIZIUNE DE ȘTIRI! Ce poate fi mai limpede?…

‘Ne fură pădurile!’, au strigat oamenii, care au mai adăugat că SUNT ZECI DE ASTFEL DE CAMPIOANE CARE FURĂ LEMNE ZIUA ȘI, MAI ALES, NOAPTEA!

Spiritele s-au calmat când polițiștii au aflat că spusele oamenilor sunt adevărate și că pentru lemnul transportat nu se avea niciun document de proveniență sau transport.

Polițiștii au luat legătura cu cei de la Ocolul Silvic Poienile de Sub Munte pentru a prelua întreaga cantitate de masă lemnoasă, au notat cei de la vasiledale.ro, conform bugetul.ro.

(magnanews.ro)

Vlad Voiculescu și legătura lui cu Euthyrox. Exclusiv

Cineva își bate joc de bolnavii dependenți de Euthyrox, medicament indispensabil în afecțiunile tiroidei, iar autoritățile statului fie sunt depășite de problemă, fie sunt părtașe la crearea unei crize provocate, premergătoare unei noi afaceri comerciale. În toată această poveste cu lumini și umbre, un rol important îl joacă și fostul ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, cândva și el distribuitor de medicamente ”cu sacoșa” – cum a și fost prezentat în media, când a fost învestit în Guvernul Ciolș.

Importul de medicamente ”la sacoșă”

În 23 aprilie, în plină criză de Euthyrox, Vlad Voiculescu a anunțat pe pagina de Facebook Rețeaua (foto) că începe o nouă activitate, împreună cu un grup de voluntari, prin care va ajuta bolnavii să facă rost de medicamentele pe care nu le găsesc.

Scrie că a ajutat până la acel moment 1.000 de oameni. Face apel la mai multe categorii: la farmaciști, ca să se înscrie în ”Rețea”, la pacienți să le scrie ce medicamente le lipsesc, la cei care fac drumuri în țară sau în străinătate, dar și la cei care dețin acasă medicamente ce nu le mai sunt de folos și le pot dona.

Genul acesta de activitate (numit de Vlad Voiculescu ”serviciu public” și pe care l-a practicat în trecut), eu l-am cunoscut mai în amănunt în anii 2009-2010, în cadrul unei mari campanii de ajutorare a copiilor bolnavi de cancer.

Știu de la mămici că erau nevoite să cumpere medicamentele prescrise de medici de la o rețea de cărăuși, deoarece pe piața din România nu existau decât în cantități mici sau deloc. Cărăușii le aduceau ”în sacoșe” și le vindeau mămicilor la prețul de pe piața din Germania, Austria sau Ungaria, plus un comision. Pentru transportul unor medicamente trebuiau folosite genți frigorifice, iar livrarea trebuia făcută în decursul a câtorva ore. Lucrul acesta le împiedica pe mamele care aveau prieteni sau rude în străinătate să apeleze la ajutorul lor, fiindcă era destul de complicat.  Categoric, în stăinătate exista o persoană influentă care putea obține rețete de la medicii oncologi germani, austrieci sau unguri, iar apoi să le dea cărăușilor.

Ei bine, ca să dezvolți azi o asemenea rețea de comercializare, ai nevoie și de o criză de medicamente, așa cum traversau mămicile copiilor. Iar Vlad Voiculescu a speculat momentul degringoladei din MS și ANM cu privire la Euthyrox, pentru că avea informații că producătorul german nu va livra cantitățile obișnuite.

Anunțul lui Vlad Voiculescu: Am creat Rețeaua și voi ajuta bolnavii să facă rost de ce le lipsește

ANM a fost notificată în 31 martie de firma producătoare din Germania că are probleme cu fabricarea și că nu va onora cantitățile obișnuite, dar niciodată nu a suflat o vorbă despre aceasta în declarațiile publice legate de penuria existentă în farmacii.  Atât Agenția cât și Ministerul Sănătății ne-au tot spus că medicamentele au sosit, că sunt în farmacii, că se dau cu rețetă ca să nu-și facă românii stocuri. Până joi, când ANM a clarificat situația, autoritățile și câțiva politicieni au întreținut ideea că exportul paralel ar fi de vină. Doar pacienții și farmaciștii infirmau aceste informații.

Totuși, unde sunt cutiile de Euthyrox despre care autoritățile statului spuneau că au sosit de la producător și că sunt distribuite în farmacii sau că se află în depozite? – întreba și Vlad Voiculescu. Vineri, 8 mai, ne-a mai aruncă nițel praf în ochi. ”Vlad Voiculescu, fost ministru al Sănătății în Guvernul Ciolos și fondator al grupului de voluntari Reteaua 2.0, care îi ajută pe bolnavi să facă rost de ceea ce le lipsește” , după cum e prezentat de ziare.com, acordă un interviu acestui site. Și ne dezvăluie unde sunt doctoriile pentru tiroidă: La distribuitori, care le țin în depozite ”pentru a aștepta Ordinul de ministru 672/2020, în special art. 2 alin. (2) litera c), pentru a fi exportate la un preț mai mare decât s-ar putea vinde în România, încălcând astfel dreptul la sănătate al cetățenilor. Cu complicitatea autorităților”. Tot el spune că ”în Sistemul Electronic de Raportare al Ministerului Sănătății vedem că în România se găsesc 1.219.548 de comprimate de Euthyrox”.

Acum, să demontăm manipularea ”fondatorului Rețelei care ajută bolnavii să facă rost de medicamente”. Ordinul la care face referire a fost dat în 23 aprilie. Cât au depozitat distribuitorii ca să se îmbogățească din export? Cifrele înregistrate vorbesc. Așadar, să reamintim că până la criză, în România se aduceau, lunar 150.000 de cutii. După 23 aprilie s-au exportat doar 800 de cutii de Euthyrox. Iar de atunci și până pe 8 mai, distribuitorii pe care dă vina Vlad Voiculescu se presupune că țin în depozite peste 1,2 milioane de pastile. Cand zici milioane sună bine, se crează și puțină confuzie fiindcă pacienții își evaluează medicamentul în cutii, nu în comprimate. În traducerea concretă, asta înseamnă 12.000 de cutii, cam câte 4.000 de bucăți pentru fiecare dozaj – de 0,25, 0,50 și 100. Și mai clar: cam 2 cutii la fiecare farmacie. La câte firme de distribuitori care fac import-export, această cantitate stocată ce mare tun în afaceri ar însemna?!

Soluțiile date bolnavilor de către Vlad Voiculescu sunt ca cireașa de pe tort în cazul de față, confirmând interesul său direct:

1.Pacientul să meargă la farmacie și să solicite farmaciilor să facă cerere scrisă către distribuitori în baza Ordinului 269/2017 (…)
2. să intre pe site-ul Rețeaua ”și să ne scrie nouă – grupului de voluntari pentru că încercăm să ajutăm cu informații și câteodată cu mai mult decât atât”.
3. să intre pe platforma oficială a MS și să semnaleze și acolo lipsa oricărui medicament (n.r.de pe acest site află toți distribuitorii de ce medicamente e nevoie și fie le importă ei, dacă au autorizație, fie apelează la importatori).

Într-un final, Ministerul Sănătății și ANM vor pune capăt acestei crize. Dar românii trebuie să rețină că în țară există o rețea care, pe lângă faptul că este legală și controlată de instituțiile statului, este și obligatorie în spațiul UE, având ca obiect de activitate importul și exportul paralel de medicamente din spațiul european.

(Simona Ionescu -evz.ro)

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XIV)
(urmare din ediția 2 mai 2020)

Într-o zi, Dora a constatat, consternată, că era plină de păduchi. ”La început, nu le-am dat importanță, considerând că mâncărimile sunt provocate de lipsa de igienă. Apoi, am simțit că umblă păduchii pe mine și am început să plâng”.

S-a prezentat la jandarmerie pentru a-și salva verișoara

”Bineînțeles că nu a existat altă soluție, trebuia să mă duc la jandarmerie”. Seara târziu, Dora a părăsit casa mătușii sale, Regina, unde se refugiase, având un singur gând: să o salveze pe verișoara sa, Johanna, care era văduvă (soțul îi decedase în urma uni accident de muncă) și avea doi copii în întreținere. Faptul trebuie reținut, întrucât va cântări greu în biografia Dorei Dumitru.
A doua zi, Dora a mers la mătușa Sofia, mama Johannei, unde locuiau părinții ei. Aceștia au echipat-o pentru o călătorie lungă, ”fără perspectiva unei revederi grabnice”.
La scurt timp, au venit trei soldați, doi ruși și unul român, ”puțin mai <<brunet>>, au luat-o și au dus-o la sediul Jandarmeriei. ”Trei soldați numai pentru mine… Despărțirea a fost cumplită. Imaginați-vă durerea părinților pentru pierderea copilului iubit și ocrotit tot timpul, care trebuia lăsat în voia sorții. ”În ce mă privește, eram complet dezorientată, deoarece porneam pe un drum necunoscut”, relatează Dora Dumitru.
Soldații au dus-o la Jandarmeria din din Cincu, ”unde ne-au ținut câteva ore”. În momentul în care s-a prezentat, a fost eliberată verișoara sa. ”Zarurile fuseseră aruncate. Cu toată supărarea mea, în momentul acela am avut o licărire de mulțumire deoarece nepoților mei le-a fot redată mama, iar mamei libertatea”.

Drum fără întoarcere

”La prânz, după ce au mai fost aduși câțiva ascunși, au venit șase soldați ruși, ne-au preluat și ne-au escortat circa 12 kilometri , până la Făgăraș”. Acolo au fost depuși într-o cazarmă, unde majoritatea celor care urmau să fie deportați fuseseră instalați de câteva zile. ”Am fost înghesuite, vreo 35-40 de femei, într-o sală enormă. Fiecare își căuta un locșor, așternea pe jos o păturică adusă de acasă și se așeza în așteptarea evenimentelor”.
N-au avut de așteptat prea multă vreme. A apărut un ofițer rus care a început să le numere și să le înregistreze. ”De numărat, am fost numărate de câteva ori, de fiecare dată de alt ofițer. Greu s-a stabilit numărul celor prezente”. Aproape de miezul nopții, acțiunea s-a încheiat. Li s-a permis să se așeze. ”Eu am nimerit lângă o tânără femeie care, sărmana, era însărcinată în luna a treia. Am încercat să-i explicăm ofițerului situația tinerei, dar nimeni nu a avut urechi și înțelegere pentru acest caz, cu toate că în asemenea situații tânăra, după dispoziții, trebuia să fie exceptată de la deportare”. Era târziu însă: fusese cuprinsă în listă și urma să fie trimisă la muncă forțată. Dora va constata că tânăra nu era singura în această situație. De fapt, deținutele erau numărate de atâtea ori pentru că rușilor li se părea că nu sunt suficient de multe. Ei voiau să iasă cât mai multe la număr, pentru a le raporta superiorilor îndeplinirea planului”. Femeia însărcinată n-avea nicio șansă să fie ”sărită” la numărătoare. Care de întoarcere nu mai era. Avea să nască în lag

ăr, la Petrovka. ”A avut un băiat. Ea îl creștea. A fost trimisă în RDG, unde avea rude, cu primul transport de inapți de muncă”. 

Gânduri și bagaje 

”După două zile de așteptare, am fost duși, în convoi și bine păziți, la gara din Făgăraș, unde ne aștepta un lung șir de vagoane de marfă. De-a lungul traseului pe care îl aveam de parcurs erau înșiruiți cunoscuții și rudele noastre, care veniseră să ne mai zărească o dată”. Au ajuns la gară împovărate atât cu bagajele (al Dorei era compus din schimburi de îmbrăcăminte și hrană cât încape), ”cât și cu gândurile provocate de nesiguranța zilelor ce aveau să vină”.
Vagonul, unde au fost repartizate șase femei, era deja ocupat de treizeci de soldați, tot de origine germană, aduși de la unitățile lor, unde își efectuau stgiul militar în armata română. Vagonul era prevăzut cu bănci din scânduri. Pe ele se înghesuiau, fiecare cum se nimerea.

Trista odisee

După ce a fost completat, vagonul a fost sigilat ”și a început trista noastră odisee”. În cea de-a doua zi de călătorie, Dora a constatat că soldaților le-a fost eliberată rația de alimente doar pentru două zile. Unii, flămânzi, o terminaseră după prima zi. În fond, n-aveau mare lucru: Câte o bucățică de pâine și o bucățică de slănină. Nimeni nu știa cât va dura călătoria și nici când va primi alimente. Cele șase femei au porționat alimentele ce le aveau și au împărțit totul în egală măsură, începând chiar din primele zile. ”Din acel moment, am început o viață de amare privațiuni. Foamea mai era suportabilă, mai ales în primele zile, când organismul mai dispunea de rezerve de acasă, însă foarte, foarte greu de suportat era setea. Din fericire, era iarnă și ningea. Prin gratiile ferestrelor vagonului bărbații întindeau mâna din interior și ne dădeau, pe rând, câte un bulgăraș de zăpadă. Așa ne amăgeam”.

Paravanul

”Pentru nevoile fiziologice, bărbații făcuseră o gaură în podeaua vagonului. Neexistând altă soluție, a fost folosită de toată lumea. Trăiam într-o promiscuitate care nu poate fi concepută”. Fiind un vagon în care călătoreau atât bărbați, cât și femei, nimeni nu-și permitea să-și facă nevoile în public. Așa că ”se ținea o pătură paravan când ne făceam nevoile. Fiind o singură <<toaletă>> la 40 de persoane, aceasta era mai tot timpul <<ocupată>>”.

Cum să alungi plictisul

            Într-o zi, Dora a constatat, consternată,  că era plină de păduchi. ”La început, nu le-am dat importanță, considerând că mâncărimile sunt provocate de lipsa de igienă. Apoi, am simțit că umblă păduchii pe mine și am început să plâng”.
Deportații au întins o pătură în colțul vagonului, ca paravan, și, pe rând, treceau la despăduchiere. Luau fiecare pliu, fiecare cusătură în parte. Trei săptămâni, cât avea să dureze călătoria, nu ne-am spălat. Și acasă eram zilnic în baie…”. Pentru Dora, care nu văzuse niciodată un păduche, șocul a fost teribil. ”Am plâns mult. Când am văzut primul păduche pe lenjeria mea, l-am privit mult timp, consternată”. După un timp, s-a obișnuit și cu păduchii. ”Timpul se scurgea monoton. Nu se întâmpla nimic. Acum, aveam însă o ocupație. Mai alungam plictisul”.

Dicționarul de limba rusă

În timpul călătoriei, Dora s-a împrietenit cu o fată originară din București. ”Aceasta se refugiase, asemeni mie, la Cincu, de unde a fost ridicată”. Fata – Frieda o chema – era mai în vârdtă decât Dora, avea vreo 30 de ani. Frieda poseda o bună instrucție, fiind directoarea gimnaziului german din București. Precaută, și-a luat un dicționar de limba rusă la ea. ”Vremile cereau să cunoști limba rusă. Am început imediat să învățăm cuvinte rusești, lucru care ne-a prins foarte bine mai târziu”. Printre primele cuvinte învățate figurau ”Drastuite” – ”Te salut!”. ”Kak dela?” – ”Ce faci?”, ”Harașo” – ”Bine”.
De prin 2003, Dora n-a mai știut de soarta Friedei.
(urmare în ediția din 18 mai 2023)
                                                                                                                                                                                                                        

                                                                                                            A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Veţi înţelege de ce îmi este greu să-l numesc cu titulatura oficială de Partidul Comunist Român.

P.C.R. nu are nimic românesc şi nu are nici un trecut istoric semnificativ în România.

Legenda spune că a fost creat în mai 1921. Înainte au existat câțiva marxişti, intelectuali, fără nici o influenţă în afacerile publice din România. Ei erau influenţați de două figuri foarte active în viaţa societăţii româneşti: evreul ucrainian Constantin Dobrogeanu-Gherea (născut Solomon Katz) şi bulgarul Cristian Rakovsky (născut Krăstio Gheorghev Stancev) amic al lui Lenin şi Troțki.Partidul din România a fost creat din iniţiativa şi sub controlul direct al partidului bolşevic sovietic.
Încă de la creare, a luat poziţii extrem de impopulare, de exemplu dezmembrarea României Mari, abia creată, care ar fi dus la înghiţirea Basarabiei de către Rusia Sovietică. (ceace s-a întâmplat mai târziu)
Partidul comunist dovedea prin astfel de poziţii că nu caută un succes electoral ci preluarea puterii numai prin forţă. Pentru astfel de poziţii el a fost scos în afară legii în 6 aprilie 1924.
Şi înainte şi după această dată el a fost condus de la Moscova unde se numeau secretarii partidului. Mulţi dintre ei nu cunoşteau limba română.

Secretari ai PCR (Partidul Comunist Român)
Intre 1948 si 1965 s-a numit Partidul Muncitoresc Român

Gheorghe Cristescu Plăpumarul (1921 – 1924)
Elek Köblös (1924 – 1927)
Vitaly Holostenko (1927 – 1931)
Alexandr Ştefanski Gorn (Danieluk) (1931 – 1936)
Boris Ştefanov Mateiev (1936 – 1940)
Fóriş István (1940 – 1944)
Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945 – 1954)
Gheorghe Apostol (Aaron Gershwin) (1954 – 1955)
Gheorghe Gheorghiu Dej (1955 – 1965)
Nicolae Ceauşescu (1965 – 1989)

Cei din lista de mai sus, care erau etnici români, erau nişte frustraţi; Gheorghiu-Dej, deşi o figură marginală a grevei Grivita 1933, a petrecut 11 ani în închisori sau internare în lagăre, în care timp a fost părăsit de nevastă. De o indiscutabilă carismă, ceea ce i-a permis să ia conducerea comuniştilor în închisori, el nu avea studii şi se simţea umilit în faţa unor intelectuali ca Lucreţiu Pătrăşcanu sau Ana Pauker.
Aceştia, şi în special Pătrăşcanu, au plătit scump frustrarea lui Dej.
Pătrăşcanu a fost un alt exemplu de frustrat, cu o origine nu tocmai potrivită partidului comunist; tatăl său a fost istoricul şi prozatorul D. D. Pătrăşcanu (1872-1937), iar mama sa provenea dintr-o familie boierească.
În timpul ocupaţiei Bucureştiului de către armatele germane, ungare şi bulgare (1916 – 1918), tatăl său, D. D. Pătrăşcanu, a avut o atitudine considerată antipatriotică şi a fost închis pentru scurt timp după reinstaurarea administraţiei româneşti. În aceeaşi situaţie au fost Constantin Stere, Tudor Arghezi, Marta Bibescu, Tzigara-Samurcaş şi alţii.
Întreagă familie a căzut în oprobiu în perioada interbelică şi Lucreţiu Pătrăşcanu a suferit de ostracizarea societăţii bucureştene. Ca reacţie, el s-a lansat trup şi suflet în mişcarea comunistă.

Frustrările lui Nicolae Ceauşescu aveau să răbufnească cu vârf şi îndesat prin anii 80. El era o făptură primitivă (chiar şi printre comunişti !), coleric şi semi-analfabet.
A avut nevoie de spectacole groteşti în care împăraţi romani, regi daci şi voevozi români îi «dau raportul» lui, neisprărvitului de la Scorniceşti.
A avut nevoie de recunoaştere, a publicat zeci de mii de pagini traduse în sute de limbi pe care nu prea le-a citit nimeni, nici măcar el !
Datorită lui Nicolae Ceauşescu, in ultimii ani ai existenţei acestuia, comunismul din Romania a fost o formă de despotism asiatic ridicol.
Sistemul comunist imaginat de Lenin permite ca o societate sa fie condusă după frustrările si bunul plac al unor lideri ca Stalin, Gehorghiu-Dej, Mathias Rakosi, Walter Ulbricht, Fidel Castro, Bolesław Bierut, Mao Tse Dung, Klement Gottwald sau N. Ceauşescu.

Ceea ce frapează când privim numele comuniştilor români din perioada aservirii absolute Moscovei, adică de la început, în 1921, şi până prin 1957, este prezenţa majoritară a unor element alogene.
S-a văzut clar că în perioada cea mai neagră a comunismului din România în posturi de conducere, de represiune, în direcţiiile ideologică şi culturală se găseau în special evrei (adică proveniţi din familii evreieşti). Aceştia au pus umărul cu sârg şi entuziasm să ducă România pe calea cea dezastroasă.

Judecaţi şi dvs.:

Ana Pauker născută Hannah Rabinsohn
Teohari Georgescu născut Burach Teskovich
Gheorghe Apostol născut Aaron Gershwin
Lothar Rădăceanu, născut Lothar Wuertzel
Iosif Kişinevsky născut Ioska Roitman
Liouba Kişinevschi
Leonte Rautu născut Lev Oigenstein
Petre Borilă născut Iordan Dragan Russev
Vasile Luca născut Lukacs Laszlo
Alexandru Moghioroş născut Balogh Joszef
Silviu Brucan născut Saul Brukner
Emil Botnăraş născut Emilian Botnarenko
Walter Roman născut Ernő Neuländer
Miron Constantinescu născut Mehr Kohn
Alexandru Bîrladeanu născut Saşa Goldenberg
Leontin Sălăjan născut Szilágyi Leon
Gheorghe Gaston Marin născut Ghiuri Grossmann
Leonid Tismăneanu născut Leon Moiseevici Tismeneţki,
Avram Bunaciu născut Abraham Gutman
Gheorghe Stoica născut Moscu Kohn
Maxim Berghianu născut Maximilian Bergmann
Gheorghe Pintilie născut Pantelei Bodnarenco zis Pantiuşa
Dumitru Coliu născut Dimităr Kolev
Ion Vinţe născut Vincze János
Alexandru Nicolschi născut Boris Grünberg
Mihai Dulgheru născut Mişa Dulbergh
Mihai Florescu născut Misha Iakobi
Ana Toma născută Ana Grossman
Alexandru Sencovici născut Szenkovits SàndorŞtrul Mauriciu
Moises Haupt
Ştefan Coller (Koller)
Feller Moritz

Domeniul cultural

Aurel Baranga născut Ariel Leibovich
Marcel Breslaşu născut Mark Breslau
Jules Perahim născut Iulis Blumenfeld
Nina Cassian născută Renée Annie Cassian
Veronica Porumbacu născută Veronika Schwefelberg
Alexandru Graur născut Alter Brauer
Alexandru Toma născut Solomon Moscovici
Ion Călugăru născut Ștrul Leiba Croitoru
Maria Banuş fata lui Max Banush de la banca Marmorosch Blank
A.E. Bakonsky născut Anatol Eftimievici Baconsky
Ovid S. Crohmălniceanu născut Moise Cohn
Alexandru Jar născut Alexander Avram
Mihail Davidoglu născut Moise Davidson
Ion Vitner născut Iţic Wittner
Alexandru Mirodan născut Alexander Zissu Saltman

Vechi ilegalisti:

Iosif Ardeleanu născut Dôme Adler
Haia Lifschitz
Ştefan Voicu născut Aurel Rotenberg
Zina Brâncu născută Haia Grinberg
Bela Breiner
Petru Năvodaru născut Petr Fischer
Barbu Zaharescu născut Bercu Zukerman
Belu Zilber născut Herbert Zilber
Vanda Nicolschi născută Sheiva Averbuch
Mircea Bălănescu născut Eugen Bendel
Remus Koffler
Basil Spiru născut Enrich Kutschnecker
Ştrul Zigelboïm
Petre Lupu născut Wolf Pressman
Leon Lichtblau

E adevărat că în România interbelică, curentul antisemit era foarte puternic şi a dus la multe orori comise de anumiţi români.
Evreii nu aveau nici un motiv să iubească societatea românească. Poate asta explică aderarea lor în număr atât de mare la minusculul partid communist şi entuziasmul cu totul deplasat manifestat la ocuparea Basarabiei de către sovietici în iunie 1940.
Toate astea au dus, ca reacţie, la pogromuri şi atrocităţi îndreptate, ca de obicei, contra unor nevinovaţi. Bineînţeles, barbaria unora nu justifică alte barbarii.
Dar dacă unii români s-au comportat odios înainte de război, mulţi evrei nu s-au comportat oare la fel de odios după război?
E adevărat că ei nu au acţionat în calitate de evrei, ci de comunişti, nefiind majoritari printre evrei. Uneori chiar alţi evrei au avut de suferit în urma acţiunilor acestor evrei comunişti.
De ce oare faptele unor evrei din anii ‘50 nu dau oare de gândit evreilor de azi?
Responsibilitatea, fie ea numai morală, n-ar trebuii oare recunoscută şi asumată?
Germanii din noile generaţii îşi recunosc o responsabilitate morală şi materială faţă de evrei. Au plătit şi continuă să plătească compensaţii colective statului Israel, dar şi individuale supravieţuitorilor.
Pe mulţi dintre evreii de azi nu-i mai interesează decât Auschwitz-ul şi nu vor să ştie absolut nimic de Sighet, Aiud, Piteşti, Canal, etc.
E normal să-i preocupe trista soartă a multor evrei în timpul celui de al II lea Război Mondial, dar n-au avut oare timp să remarce nici o crimă sau persecuţie contra românilor?
Când comunismul anilor ‘60 a căpătat o tentă oarecum antisemită, mulţi dintre ei au plecat în Israel lăsând românilor “minunata” invenţie a lui Marx şi Engels. Acolo, unii foşti membri în aparatul represiv, s-au dat chiar drept victime ale comunismului!!!
Un exemplu este cel al lui Coler sau Koller, fost commandant al închisorii de la Aiud şi torţionar celebru. El susţinea că şi-a pierdut postul din cauza “antisemitismului românesc”!
Altul este cel al lui Jules Perahim (Iulis Blumenfeld) care în anii 50 și 60 tăia, spânzura și demasca alături de Leonte Răutu (Lev Oigenstein) iar mai apoi, la Paris, a devenit un mare dizident anticomunist.
Şi totuşi, nu cred că evreilor de astăzi li se cere mult; să recunoască doar şi să-şi amintească şi de suferinţele provocate românilor de către unii dintre co-religionari de ai lor.
E mult? E greu?

În 1984, câteva calugăriţe carmelite poloneze au înfiinţat o mică mânăstire în incinta fostului lagăr Auschwitz-Birkenau, actualmente muzeu, considerat simbol al crimelor în masă comise de nazişti şi, în particular, al uciderii evreilor. Ele voiau să se roage în acest loc simbolic pentru mântuirea tuturor. Comunitatea evreiască din întreaga lume a început o puternică şi violentă campanie de presă contra prezenţei acestei mânăstiri în acel loc, considerat de evrei ca unul aparţinând exclusiv memoriei «Soluţiei finale». Campania a fost extrem de intensă şi a durat 9 (nouă) ani. În cele din urmă, la intervenţia Papei Ioan Paul al II lea, mănăstirea s-a mutat din fostul lagăr în 1993.
Prin analogie cu cele de mai sus, ce ar spune comunitatea evreiască dacă, de exemplu, fiul lui Heinrich Himmler ar fi numit preşedinte al unui « Institut de Investigare a Crimelor celui de al III lea Reich»? De altfel, el ar şti multe, din familie!
Bineînţeles, într-o societate normală nimeni nu e responsabil de faptele părinţilor săi.
Revenind în România, ce pot gândi oare victimele represiunii comuniste şi urmaşii acestora despre numirea lui V. Tismăneanu (Volodea Leonidovici Tismeneţki) în fruntea «Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc»?
Dar despre desemnarea aceleeaşi persoane ca raportor al «Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza dictaturii comuniste din România»?
Bineînţeles, într-o societate normală nimeni nu e responsabil de faptele părinţilor săi.

(Alexandru Petrescu)

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XIII)
(urmare din ediția 28 aprilie 2020)

Pentru necesitățile firești, ”aveam o găleată acoperită în beci. Trebuia să o ținem acolo tot timpul, într-un colț, deoarece nu ne puteam permite să ieșim peste zi din ascunzătoare. și nici mătușa nu ne vizita în beci, întrucât exista riscul ca soldații să năvălească taman într-un astfel de moment. O acopeream și o băgam într-un colț. În fiecare seară o scoteam”.

Zvonul

În ianuarie a anului 1945, se zvonea în cercurile etnicilor germani că Guvernul României a trebuit să se supună unui ordin venit de la Moscova  ”prin care era obligat să pună la dispoziția URSS-ului muncitori pentru reconstrucție, iar acești muncitori să fie de origine etnică germană”. Cu timpul, zvonurile se întețeau. În baza Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944, încheiată între Puterile Aliate și România, țării noastre i-au fost impuse numeroase condiții. ”Una dintre acestea a fost, pot spune, cea mai inumană prin modul în care a fost concepută și aplicată de către administrația sovietică în România. Ea a constat în deportarea cetățenilor români de origine etnică germană în URSS pentru lucrări de reconstrucție”. Etnicii știau că ordinul venise direct de la Stalin. Ei au tot sperat că va interveni Regina Maria, dar nu era nimic de făcut. Era război, iar Aliații – ”de voie, de nevoie” – au făcut această concesie URSS. ”Stalin, nemilos cum îl știm, dorea să se răzbune pe germani. Și s-a răzbunat pe etnicii germani care n-avuseseră niciun rol și, desigur, nicio vină în declanșarea războiului, doar de origine germană să fie”.

Perspective sumbre

La acea dată, Dora avea 20 de ani. ”Mă aflam la începutul vieții, iar perspectivele deveniseră de-acum sumbre”. Pentru a evita o eventuală deportare – care devenise o certitudine – ”părinții mei și cu mine, împreună cu niște veri de-ai mei, am plecat la Ciucu”. Era spre sfârșitul lui 1944. Nu erau singurii care aleseseră calea refugiului. Majoritatea etnicilor germani care lucrau la fabrica de hârtie din Bușteni și-au părăsit locurile de muncă de teama rușilor și au apucat-o care-ncotro. Dar șansele de a se sustrage controlului sovietic erau ca și inexistente. ”Până atunci nu fusesem confruntată cu asperitățile vieții și nici nu realizam încă dimensiunea evenimentelor. Crescută și trăită într-un mediu de liniște și armonie, nu puteam concepe ca deodată ”orânduiala” lucrurilor să fie răsturnată și să fiu expusă necunoscutului.

Primele arestări sau ce căutau rușii

”Într-o dimineață, au năvălit soldații ruși în casă. Auzeam tropotul pașilor și vocile lor. Tare ne era frică, atât pentru bătrâna noastră mătușă, cât și pentru noi, să nu fim descoperiți”. Soldații ruși nu căutau refugiați, ci altceva, indispensabil rușilor. Ce anume nu este greu de bănuit. La începutul lunii ianuarie 1945, au fost efectuate primele arestări. Situația familiei se înrăutățise. Tatăl Dorei abandonase restaurantul din Bușteni, dar, prevăzător, își făcuse anumite rezerve. ”Desigur, cei din familia mea realizau de-acum gravitatea situației și au căutat să mă scutească de acest eveniment tragic”.

Cincu – Agnita și retur

Părinții au hotărât să-și ducă fiica la niște rude. Din Agnita, localitate situată la vreo 20 de kilometri de Cincu. ”Speram cu toții ca acolo, unde nu am fost cunoscută, sau măcar văzută, să nu fiu căutată”. La Agnita, Dora a locuit, vreme de o săptămână, în casa soțului verișoarei sale Sofia. Soțul Sofiei, Helmut, era fiul patronului unei fabrici de încălțăminte din Agnita. Tinerele sale gazde se încadrau, la rândul lor, în dispozițiile ordinului de deportare, fiind expuse riscului arestării. Patronul, care avea și alți fii, a gândit o strategie menită să-i scutească pe ai săi de chinurile deportării și ale muncii de reconstrucție a fostei URSS. Andrei (acesta era numele patronului) considera că familia sa nu era în siguranță în Agnita, fiind foarte cunoscută de către localnici. Prin urmare, într-o noapte, a tras o căruță în fața porții locuinței din Agnita. În următoarele minute, Dora, Sofia și Helmut arau ”îmbarcați” în căruță cu destinația Cincu. ”Vizitiu” era patronul. Pe parcurs, căruța a fost oprită în câteva rânduri de gărzile sătești, care supravegheau liniștea localităților.

Era noapte, era iarnă, era frig

Gărzile sătești fuseseră înființate la comanda rușilor și erau alcătuite din trei-patru inși. ”Exista riscul să fim duși la vreun post și să fim reținuți. Văzând că nu prea sunt șanse de a ajunge nestingheriți acasă, patronul. <<Unchiul>> îi spuneam, ne-a dus la o șură, undeva pe câmp. Apoi, Unchiul a plecat cu căruța în sat, urmând să revină după ce se va fi luminat de ziuă.
Acolo, în șură, au petrecut noaptea. Dora n-a putut să pună geană pe geană. Era noapte, era foarte frig, era o iarnă cumplită. ”Din fericire, aveam destule blănuri la noi, cu care ne înveleam, pentru că, altfel, acolo ne-ar fi fost sfârșitul. Cu gânduri foarte neliniștite, am trecut și peste acea noapte”, își amintește Dora. În zorii zilei, a venit unchiul cu o căruță mare, i-a culcat pe cei trei pe fundul căruței și i-a acoperit cu mult fân. Au reușit să ajungă, într-un târziu, la Cincu, fiind scutiți de neplăcerile controalelor. Ziua te puteai strecura mai ușor. ”Am ajuns aproape asfixiați la casa unei mătuși, în fapt, o verișoară a mamei mele, care locuia singură în casă, fiind văduvă. Mătușa era foarte speriată, întrucât nu știa la ce se poate aștepta”.

Gaura din podea sau viața ca surpriză

Cei trei s-au furișat grăbiți în interiorul casei. Imediat Helmut, împreună cu un vecin care aștepta la fața locului, s-a apucat să ”sape” de zor o gaură în podeaua camerei, în apropierea unui perete, prin care fugarii se puteau strecura în beci. Casa avea doar două camere, bucătărie, o cămară și o pivniță.
Gaura a fost camuflată cu un șifonier. ”Acolo jos, în beci, ne credeam în siguranță. Aici a început o viață plină de surprize”.

Ferestruica spre lume

Legătura cu exteriorul se ținea printr-o ferestruică mică a beciului, care dădea în curte. Prin acea ferestruică, primeam hrană și mai vorbeam cu mătușa peste zi.
Pentru necesitățile firești, ”aveam o găleată acoperită în beci. Trebuia să o ținem acolo tot timpul, într-un colț, deoarece nu ne puteam permite să ieșim peste zi din ascunzătoare. și nici mătușa nu ne vizita în beci, întrucât exista riscul ca soldații să năvălească taman într-un astfel de moment. O acopeream și o băgam într-un colț. În fiecare seară o scoteam”.
Dar Dora avea și motive de bucurie. Singurele bucurii le trăia tot seara, la venirea părinților ei, ”care locuiau la o altă mătușă de-a mea, sora mamei, din Cincu. Atunci ieșeam din ascunzătoare și discutam o oră-două. Însă nici această situație n-a durat mult timp”.

Arheologie rusească

Într-o dimineață, au năvălit în casă patru soldați ruși. Au început să scotocească prin toate ungherele. Din pivniță se auzeau tropotul pașilor și vocile lor. ”Tare ne era frică, atât pentru bătrâna noastră mătuță, cât și pentru noi, să nu fim descoperiți. Era război, iar războiul își are regulile sale. Drepturile omului aveau să vină mai târziu”, reflectează Dora.
Dar nu s-a întâmplat așa, deoarece soldații ruși căutau ceva indispensabil rușilor, marea plagă a spiritului rusesc. Soldații ruși căutau… băutură. N-au găsit băutură. Și să fi fost băutură în casă, bine ascunsă, nu le-ar fi dat mătușa Dorei, întrucât i-ar fi învățat cu nărav, și nimeni dintre cei ai casei n-ar fi vrut să mai aibă vreodată de-a face cu ei. În al doilea rând, dacă s-ar fi îmbătat, nu se știe ce-ar fi făcut. Mătușa le-a oferit o gustare și până la urmă s-au mulțumit cu atât. ”Am răsuflat ușurați când i-am văzut plecând”, respiră Dora ușurată, retrăind momentele de-atunci.

Dora rămâne singură

A doua zi, când se împliniseră patru zile de viață subterană, verișoara și soțul ei au părăsit beciul și au plecat la fabrica lui Andrei, industriașul. Strategia acestuia se dovedise inspirată. Andrei și-a pus mai întâi la adăpost familia de privirile curioșilor, izolând-o undeva, în afara cadrului obișnuit în care își ducea traiul, apoi și-a trecut rudele directe pe o listă a salariaților indispensabili (”specialiști”) pentru bunul mers al fabricii pe care o controla. A reușit să-și păstreze fabrica până în 1948, salvându-și, astfel, urmașii de la deportare. Dora n-a avut această șansă. ”Eram prea tânără și prea nou venită, iar unchiul nu-și putea permite să forțeze prea mult lucrurile”.
Dora a rămas singură în ascunzătoarea pe care nu-și permitea să o părăsească prea des. Veștile pe care le primea nu erau deloc încurajatoare. Tinerii etnici germani erau arestați pe capete în comună. ”După două zile, au venit părinții mei, care mi-au comunicat că verișoara mea cea mare. Văduvă și cu doi copii minori în întreținere, a fost ridicată în locul meu, urmând să fie eliberată numai dacă mă voi prezenta la jandarmerie”.
(urmare în ediția din 8 mai 2020)

                                                                                                    A consemnat Leonida Corneliu Chifu

În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea mișcărilor muncitorești în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.

Istoric

Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației zilei de 1 mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

Data de 1 mai apare pentru prima dată în legătură cu întrunirea din anul 1886 a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei (precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor, a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Dar ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Haymarket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți.

În seara aceleiași zile a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket. Din mulțime, o bombă a fost aruncată spre coloana de polițiști. Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, dintre care pe câțiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhiști, care aparțineau unei mișcări muncitorești promotoare a tacticilor militante violente, au fost judecați. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franța și Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre acuzați au fost condamnați la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15 ani de închisoare. Șapte ani mai târziu, o nouă investigație i-a găsit nevinovați pe cei 8.

Eveniment anual

În anul 1888, la întrunirea Federației Americane a Muncii s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore. Dar, în anul 1889, social–democrații afiliați la așa–numita Internațională a ll–a au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internațională a muncitorilor. La 1 mai 1890 au avut loc demonstrații în SUA, în majoritatea țărilor europene, în Chile, Peru și Cuba. După aceasta, 1 mai a devenit un eveniment anual. Până în 1904, Internaționala a ll-a a chemat toți sindicaliștii și socialiștii să demonstreze energic pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8 ore, cererile de clasă ale proletariatului și pace universală”.

La scurt timp, Federația Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 mai, celebrând în schimb Labor Day („Ziua Muncii”) anual, în prima zi de luni a lui septembrie. Pe 28 iunie 1894, Congresul SUA a adoptat un act confirmând această dată ca sărbătoare legală. Această decizie a fost luată pentru a repara ofensa adusă greviștilor de la Sindicatul American al Căilor Ferate și al căror protest fusese înăbușit prin trimiterea de trupe. Ziua Muncii în SUA este asimilată grătarelor, autostrăzilor aglomerate și ca ultimul week-end lung al verii.

Instrumentare politică

1 mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internațională a Muncii. Există și excepții, de exemplu Australia, Elveția și Statele Unite, unde 1 mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea țărilor vest europene, ziua de 1 mai este zi liberă.

În țările comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoțită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să ducă tradiția unei mișcării muncitorești internaționale, apărută sub egida celei de-a doua Internaționale. De asemenea, și naziștii au avut tentative de uzurpare a acestor tradiții. Ziua de 1 mai, fusese transformată într-o sărbătoare a comunității naționale germane, promițându-se construirea unui socialism național, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc. Un discurs rostit de Hitler la 1 mai 1933 este edificator în acest sens: Certurile și neînțelegerile simbolizate de lupta de clasă se transformă acum într-un simbol al unității și înălțării națiunii. Ziua de 1 mai a fost transformată de către naziști într-o sărbătoare propagandistică. Se susținea că ziua de 1 mai trebuie să devină o sărbătoare a întregii națiuni și nu poate fi transformată într-un simbol al luptei proletare și a decadenței. Serbările câmpenești, chioșcurile cu bere și spectacolele nu lipseau, dar sindicatele fuseseră interzise. Organizațiile muncitorești au fost înlocuite cu directive de la partidul unic. Peste timp, grupări radicale folosesc retorica nazistă, participând la proteste violente având ca pretext ziua de 1 mai (de exemplu, în Germania).

În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulți ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivități decât la inițiativa unor reprezentanți ai unor partide precum PSM și PRM.

În diferite țări

În Germania, 1 mai este zi liberă. Se poartă la butonieră o panglică roșie, în amintirea lui 1 mai 1890, când, în pofida interdicției manifestațiilor de către Sozialistengesetz, militanții Internaționalei au convenit să se întâlnească în parcuri purtând o astfel de panglică. Intrată în uitare în Germania de Vest, ea a fost mare sărbătoare în Republica Democrată Germană.

În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în 1890. În perioada regimului comunist, de 1 mai autoritățile organizau manifestații uriașe pe marile bulevarde. Coloane de oameni, în ținute festive, scandau lozinci și purtau pancarte uriașe. După 1990, importanța propagandistică a zilei a fost minimalizată, dar oamenii se bucură de acest eveniment, sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte. În 2003, pentru prima oară în istoria postdecembristă, o confederație sindicală (Blocul Național Sindical) a încercat organizarea unei adunări populare, cu mici, bere și muzică, pentru a serba acestă zi. Criticile nu au lipsit, la fel nici acuzațiile de simpatie pro-comunistă, amintirea propagandei PCR fiind încă vie în conștiința populației.

(Wikipedia)

Profesorul Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române, a tras un semnal de alarmă asupra faptului că se orbește despre orice în legătură cu relaxarea normelor de distanțare socială, doar despre biserici nu. Acesta subliniază faptul că România este mai religioasă decât alte țări și autoritățile ar trebui să permită accesul oamenilor în biserici și cimitire, în condiții adaptate.

Președintele Academiei este conștient că, „pe fondul secularizării de astăzi, remarcile mele nu vor suna bine în urechile unora, dar îmi asum, ca și altădată, riscul”.

În ultima vreme profesorul semnalează știrile de reluare a activităților în diferite domenii, reluarea zborurilor sau chiar a turismului. „Dar nu am auzit mai nimic despre biserici și cimitire. Veți zice că nu asta are prioritate acum, că bisericile – fiind locuri de adunare a oamenilor – nu au cum să fie deschise și că cimitirele nu au de ce să primească oameni vii, ele fiind necropole, adică „orașe ale morților”.

Așa este, numai că în aceste rânduri ale mele nu este vorba nici de adunări bisericești (de slujbe publice) și nici de ceremonii în cimitire. Românii nu merg la biserică numai pentru slujbele din duminici și sărbători, nu merg numai să se spovedească și să se cuminece, nu merg neapărat să sărute icoanele și nici ca să stea unii lipiți de alții.

Foarte mulți români merg la biserică peste săptămână, preț de câteva minute, ca să se roage în liniște și chiar în singurătate, să fie doar cu Domnul și cu sfinții, să se despartă un pic de zgomotul străzii, de rele, de amenințări și de ispite.

La noi, credința nu este ca la alte neamuri. În multe locuri din Europa, mai ales în Occident și mai ales în țările nordice, bisericile – cu excepția monumentelor istorice vizitate de turiști – sunt, în afara scurtelor servicii divine, închise. Oamenii de-acolo nu au aproape nimic în comun cu formele tradiționale de manifestare a credinței creștine, mai ales după ce s-a raționalizat totul prin Reforma protestantă și prin nașterea cultelor neoprotestante și după ce Biserica Catolică a trecut, după Conciliul Vatican II, la variate aggiornamenti („aduceri la zi”, modernizări).

Dincolo de aceasta, însă, bisericile se identifică cu lumea și cu problemele sale. O mărturie sunt și donațiile Bisericii Catolice (cinci ventilatoare pulmonare) și Bisericii Ortodoxe Române (12 milioane de lei, echivalentul a 3 milioane de dolari) pentru vindecarea bolnavilor noștri și prevenirea bolii.”

Președintele Academiei subliniază specificul poporului român care își trage oxigenul, chiar dacă nu este întotdeauna creștin practicant, din rugăciunea bisericii:

„Toate popoarele creștine au destui numitori comuni, dar românii au specificul lor. Ei se declară religioși și creștini (circa 99%), majoritatea ortodocși (86,45% conform datelor din 2011), chiar dacă nu sunt practicanți și nu respectă (în aceeași măsură în care declară) canoanele, posturile, sărbătorile etc.

Unii români se duc la biserică doar de Crăciun și de Paști, alții se duc mai des. Dar mai sunt și alte chestiuni care-i individualizează pe români față de alții, chiar față de alți creștini. Să enumerăm câteva: românii care se cunună religios, care se închină în biserici și sărută icoane, care își botează copiii, care se mărturisesc (spovedesc), care aprind lumânări, care respectă cultul morților etc. sunt, totuși, mai mulți decât alții, decât membrii altor popoare.

Românii își sfințesc casele, mașinile, alte bunuri și chiar animalele; țin mai multe sărbători de peste an decât alții; își urează de ziua numelui „La mulți ani!”, iar ziua aceasta celebrează câte un sfânt din calendarul creștin; își mai spun, când se întâlnesc și când se despart, „Doamne ajută!”, „Dă-ne, Doamne, bine!”; românii, când află de un deces, spun și scriu „Dumnezeu să-l/ s-o ierte!” etc. Se poate obiecta că nu este vorba aici despre chestiuni de fond (de dogmă), ci de formă (de rit, de cutumă), dar, dincolo de aceasta, ele jalonează viețile oamenilor.

Românii se îmbrățișează și se pupă des, dau mâna des, iar de sărbători, chiar dacă se plâng de lipsa banilor, dau tot ce au ca să iasă petrecerea bine. Și încă ceva: mulți români – după un obicei de când e lumea – își fac cruce când trec pe lângă biserică, înalță ochii și gândul către Domnul. Așa au învățat de la părinți și de la moși, ca „să fie primit”, ca să fie sufletul împăcat.

Mulți români știu să asculte smeriți o priceasnă, să cânte mai multe colinde decât alții, să spună cu smerenie „Hristos a înviat!”, să facă „veșnica pomenire” a morților, să plângă, seara, la lumina candelei, după morții și viii lor, aflați departe, prea departe. Nu am văzut popoare occidentale să facă la fel. Evident, unii veți spune că asta este o probă de bigotism și de înapoiere, că românii sunt la fel de păcătoși sau chiar mai păcătoși ca alții. Se poate! Din perspectiva ateilor, agnosticilor, neomarxiștilor, anticlericalilor etc. așa este, dar altminteri este vorba despre un fapt adânc, care ține de spiritualitatea poporului nostru.

Credința românilor nu se chema mai demult, de către poporeni, religie sau confesiune, ci „lege” sau „legea românească”. „Lasă-l în legea lui” însemna, în Evul Mediu, „nu-l clinti din credința lui”. În centrul acestei „legi românești” era (ca întruchipare palpabilă a devoțiunii față de Dumnezeu) biserica sau lăcașul de cult. Biserica nu era numai locul simplu de închinăciune, ci era și locul de adăpost, de mărturisire și de iertare a păcatelor, de dialog cu Domnul și cu sfinții, prin mijlocirea preotului, numit popă sau părinte. Biserica era și locul de împăcare și de alinare în fața relelor lumii și, lucru esențial, de vindecare a rănilor și bolilor sufletești și trupești.

Întotdeauna, în credința noastră, bolnavii au intrat în biserici cu nădejdea și chiar cu convingerea vindecării. Primirea împărtășaniei ori cuminecăturii, unde se afla trupul și sângele Domnului sacrificat și înviat pentru oameni, garanta (câtă vreme se făcea cu credință curată) protecția față de boală, vindecarea bolilor, alungarea amenințărilor cu molima. Oamenii se adăposteau în biserici și când veneau atacurile „păgânilor” și, de multe ori, erau cruțați.

Credința aceasta puternică o aveau și sașii transilvăneni, care și-au făcut biserici solide de piatră, așa de mari încât să încapă în ele tot satul. Dar, firi practice, când au văzut că protecția nu este întotdeauna eficientă, sașii și-au înconjurat bisericile cu ziduri groase, pentru ca adăpostirea acolo să fie în totalitate salvatoare. Acestea sunt faimoasele biserici-cetate din sudul Transilvaniei, păstrate până astăzi.

Veți spune că acestea sunt chestiuni consumate, prea vechi și că nu mai ai relevanță azi. Nu mai au aceeași relevanță ca în trecut, dar ele sunt stratificate undeva în subconștientul nostru individual și chiar în conștiința colectivă. O dovadă este rolul pe care l-au jucat credința creștină și bisericile creștine în închisorile comuniste de la noi, unde deținuții sfidau ofensele și înjosirile și își păstrau încrederea prin slujbe, rugăciuni, pricesne, colinde, prin sărbători ținute în secret, prin mărturisiri ascunse în fața preoților (închiși și ei), prin iconițe și simboluri ținute la piept și în piept, prin semnul crucii făcut cu limba etc.

Asemenea trăiri de fond și de formă a vieții creștine nu mai sunt demult în Occident. De aceea, în lumea situată acolo, mai ales în nord – o lume eficientă, confortabilă și prosperă material – bisericile sunt închise (nu le trece nimeni pragul, oricum), iar la noi nu. Închiderea bisericilor era echivalentă odinioară cu afurisenia (excomunicarea), adică oprirea creștinilor de la botezuri, cununii, înmormântări, slujbe curente, praznice etc. Opririle acestea temporare, care au fost la noi individuale și nu colective, erau acceptate cumva de cei vizați. Ceea ce era greu de acceptat era ruperea legăturii genuine și directe cu Dumnezeu, făcute prin biserică și slujitorii ei. Creștinii ortodocși au în suflete și durerea a nu fi putut merge în cimitire, în sâmbăta lui Lazăr. Această sâmbătă specială precedă Floriile și este ziua în care se pomenesc cei răposați nu oriunde, ci în cimitire.

Natural, orice român rațional a înțeles de ce s-au închis bisericile noastre acum și, în linii mari, a respectat această interdicție. Ea trebuie respectată și de-acum înainte, câtă vreme orice fel de adunare a mai multor oameni situați unul lângă altul este primejdioasă.

Dar, în contextul în care se vor redeschide unele spații (din interior și din natură), bisericile și cimitirele nu ar trebui uitate de autorități. Ele nu creează premisele unor primejdii mai mari decât magazinele, mijloacele de transport în comun, hotelurile, parcurile sau terenurile de joacă pentru copii. Este vorba de redeschiderea acestor spații de cult nu pentru slujbe și comemorări publice, ci pentru perindări individuale, într-o primă etapă.

Iar credincioșii din consiliile parohiale și, în cazul cimitirelor, salariații primăriilor ar putea asigura respectarea ordinii din interior și de la intrarea și ieșirea, în și din aceste locuri, cu respectarea strictă a distanțelor, a regulii de purtare a măștilor, mănușilor, fără apropieri nepermise de alți credincioși, de icoane, de preoți etc. Permisiunea de intrare – pe fondul regulilor în vigoare – în biserici și cimitire ar fi și un factor de alinare sufletească, de speranță și încredere.

Reintrarea românilor în biserici ar spori și eficiența luptei contra acestei teribile molime, care ne-a schimbat traiul, care a luat viața unora dintre semenii noștri și care – cu tot spiritul ei malefic – ne-a învățat să fim mai buni. Un om mulțumit sufletește și împăcat cu Dumnezeu este mai puternic în fața primejdiei îmbolnăvirii, a amenințării bolii. El poate învinge mai ușor teama de boală și chiar boala. Orice individ fortificat sufletește întărește și forța fizică și morală a comunității.

În Duminica Tomii a anului 2020
Ioan-Aurel Pop”

(avereabisericii.ro)

Exclusiv, Cristian Botez, în reporterspecial.ro

Fotoreportaj de noapte de Cristian Botez

Putin dupa ora 22.00, ieri, 29 aprilie, in Piata Rosetti a avut loc un scandal intre un livrator al firmei de livrare Glovo si un vanzator dintr-un butic din strada Hristo Botev nr 1.

Cei doi, potrivit livratorului, dar si a patronului magazinului sosit la locul incidentului, aveau un conflict mai vechi. Scandalul s-a lasat cu cu avarierea bicicletei livratorului, Leonard Nitel, care a sunat firma de paza sub contract cu buticul.

La locul incidentului au sosit in doar cateva minute, atat reprezentanti ai firmei de paza, cat si politisti de la Sectia 10 si jandarmi.

Dupa aproximativ 20 de minute de cercetare , interogare a celor implicati, inclusiv a martorilor, conflictul a fost aplanat. Livratorul a pararsit locul injurand pe toata lumea si amenintand ca se va intoarce la butic pana va fi sigur ca vanzatoarul cu care intrase in conflict va fi dat afara din firma.

Text si fotografii: Cristian Botez

Episcopul Siluan al Italiei a stat de vorbă cu mai mulți tineri duminică după-amiază prin intermediul platformelor Zoom și YouTube.

Ierarhul a răspuns la întrebările adresate prin mesaje scrise, dar a purtat și dialoguri directe cu mai mulți tineri. Unul dintre cei mai curajoși a fost Ioan Berim, din parohia Modena.

Copilul a deschis dialogul exprimându-și îngrijorarea vizavi de actuala stare de izolare cauzată de pandemia de coronavirus:

„Suntem încă în carantină și postul încheindu-se, cum putem să ne continuăm nevoința ca Dumnezeu să ne poată ierta și să fim din nou liberi?”

„Uite care-i treaba, drăguțule”, i-a răspuns părintește ierarhul. „Știi care-i cel mai important lucru? Ca eu să am inima deschisă către Domnul astăzi, acum, având convingerea că Domnul astăzi, acum este cu mine. Așa cum o fost cu ușile încuiate la Apostoli, așa este cu mine”.

„Și cât este cu mine? El ne spune așa: ‹Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului›. Adică până când se termină lumea”, l-a încredințat Preasfinția Sa pe copil.

„Dacă noi credem, total și fără să ne îndoim, ce spune Domnul Hristos, El este cu noi în toate zilele și atuncea viața noastră îi frumoasă”.

Partea cea bună

Părintele episcop l-a întrebat pe tânăr dacă-și amintește vizita Mântuitorului în casa surorilor lui Lazăr (Luca, cap. 10) și i-a explicat ce înseamnă „partea cea bună” pe care a ales-o Maria.

– Ți-aduci aminte când o venit acasă Domnul la Marta și Maria? Erau două surori, surorile lui Lazăr..
– Da, da, a răspuns Ioan.
– Îți aduci aminte că Marta voia să facă ‹ospăț mare›, spune Evanghelia. Ospăț mare, o venit Domnul Hristos. Însă sora ei, Maria, ți-aduci aminte ce făcea? Stătea la picioarele Lui și asculta. Da?

„Ce spune Marta? Doamne spune-i surorii mele să mă ajute”, a continuat evocarea ierarhul. „Vezi câte am de făcut aicea! Și Domnul îi spune: Marto, Marto pentru multe te îngrijești, dar un singur lucru este de trebuință, și Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea”.

„În lumea aceasta toată lumea vrea să fie Marta”, i-a spus copilului Episcopul Italiei. „Toată lumea vrea să muncească, vrea să facă o grămadă de lucruri; inclusiv noi, episcopii, preoții, vrem să facem o grămadă de lucruri. Dar la singurul lucru care este de trebuință… nu prea ne înghesuim: să vrem să stăm cu Domnul”.

Dacă tot mai stăm un pic pe acasă, măcar să stăm cu Domnul!

„Dacă tot mai stăm un pic pe acasă, măcar acuma în ultimu ceas, să stăm cu Domnul!”, l-a mai  sfătuit ierarhul pe Ioan.

„Cum stăm cu Domnul?”, l-a întrebat el, oferindu-i și răspuns: „Avem icoana, avem Crucea Domnului Hristos, avem cuvântul Domnului în Evanghelie, îl citim acolo, ne închinăm, facem o închinăciune la Domnul Hristos și zicem: Doamne! Chemăm numele Domnului. Atunci când chemi numele cuiva, acela îți răspunde. Zici: mama! Și mama vine.. Păi noi când zicem Doamne Iisuse Hristoase!”

„El în inima noastră ne răspunde”, a explicat Preasfinția Sa.

„Și în felul ăsta noi devenim mai buni. În felul ăsta ne curățim: alegând singurul lucru de trebuință”.

Atuncea ești bucuros și dacă-i ușa închisă!

Încurajându-l pe copilul îngrijorat de izolarea actuală, PS Siluan a subliniat că partea cea bună nu poate fi luată de la cel care o alege, pentru că este în inima lui. Dumnezeu este în inimă.

„Adică tu dacă o ai pe asta în inimă și stai aproape de Domnul cu inima ta și îl primești pe Domnul Hristos în inima ta și cuvântul Lui; și numele Lui îl chemi și-l ai în mintea și inima ta, Domnul îi cu tine”.

„Atuncea ești bucuros și dacă-i ușa închisă, și dacă poți să ieși afară și dacă nu poți să ieși afară, și dacă ești bolnav și dacă ești sănătos, și dacă ești la serviciu, și dacă ești pe mașină, și dacă ești în pat, și dacă ești în baie și dacă ești în bucătărie, și oriunde ai fi”.

„Așa că eu îți doresc să-ți alegi partea cea bună! Alege partea cea bună! Partea cea bună care nu se va lua de la noi. Singurul lucru care trebuiește!”, a fost îndemnul final al Preasfințitului Părinte Siluan către Ioan.

„Mulțumesc, Preasfințite!”, i-a răspuns tânărul episcopului.

Foto: captură video YouTube

(basilica.ro)

Deoarece oamenii nu au putut veni la biserică de Paștele Blajinilor, ÎPS Teodosie a cerut ca cei ce doreau să facă pomenirea celor trecuți la Domnul, să trimită numele acestora și să participe la parastasul oficiat de părintele arhiepiscop.

Salcia de pe strada câmpului plânge verde peste sticle de bere aruncate cu importanţă de zeflemitorii care poartă mască şi mânuşi de cauciuc!…

Câte o mănuşă zace obosită în iarbă ca 5 prezervative la un loc!…

Pe deasupra Telejenului zboară muşte necarantinate şi păsări călătoare plecate de multă vreme spre nemţeşti plaiuri!… La căldura primăvăratică se vor întoarce şi ele din “ţările (s)calde”…

Copiii silitori se întorc de la… teleşcoală!… Se întorc pe spate!… Profesorii şomează salarizaţi!…

Este totul bine, foarte bine!… De atâta bine s-au speriat căpşunile şi au început să rodească!… De la bucureşti ne vin ştiri, sparanghel şi ştir!…

Avioanele zboară în fiecare noapte alături de sateliţii lui Elon Musc şi sub calota de gheaţă de pe Saturn se anunţă semne de viaţă (NASA)!…

Cum, Dumnezeule, să fie gheaţă la Saturn?!… La Saturn este un nisip acceptabil şi hoteluri cu pacienţi!… Da, aia da viaţă!…

Totul renaşte, se înverzeşte, se parfumează de la liliac şi este o chemare la participare distanţată, defazată din 2 în 2 metri!… Adică la Londra 78 şi 47/64 ţoli!… Adică inci, pardon, inches!… Dacă luăm în calcul distanţarea britanică este mai sigur, 78 este suficient!…

Şi eu, şi eu, şi eu particip la toate astea!…

(Bogdan Costin Georgescu)

Părintele patriarh Daniel este atacat și jignit cu sălbăticie de către unii cititori dezinformați care îl acuză pe nedrept pentru unele probleme sociale existente în țara noastră.

De parcă românii l-au votat special pe patriarh și el trebuie să facă ceea ce instituțiile statului sunt plătite deja pentru munca pe care o au de făcut. Contextul epidemiei de corona virus a scos la iveală și un fapt dureros, unde manipularea, lipsa de respect și informațiile false sunt foarte prezente. Lipsa multor lucruri din Sistemul de Sănătate a ridicat multe întrebări iar unii cititori îl acuză pe părintele patriarh – pe care-l jignesc într-un mod nesimțit și iau în derâdere proiectul Catedralei Mântuirii Neamului în dauna altor proiecte de ,,interes public”.

Ceea ce nu știu unii cititori, este că părintele patriarh Daniel se implică activ în dezvoltarea multor proiecte. De când se află la conducere, Biserica Ortodoxă Română a cheltuit în ultimii zece ani, doar în sectorul social, peste 150 de milioane de euro pentru ajutorarea nevoiașilor. De asemenea, tot în ultimii ani, a construit sute de centre sociale – aprox. 800, azile pentru bătrâni (câte un centru la fiecare 8-9 zile), case pentru numeroase familii, acordă sute de burse studenților și elevilor săraci, tabere de vară pentru copiii cu posibilități materiale reduse, donații de aparatură medicală către spitale, adopții de copii, campanii și marșuri pentru apărarea copiilor nenăscuți, donează sânge – Biserica fiind cel mai mare donator din România, campania ,,Sănătate pentru sate” – 15 000 de beneficiari, promovează cultura și identitatea naţională prin predici, conferințe, simpozioane naționale și internaționale şi prin înființarea de parohii în străinătate și multe alte lucruri. Patriarhul Daniel își donează tot salariul în scopuri caritabile. Cu toate acestea, este permanent atacat de presa anticreştină.

De la acest domn care a postat o informație penibilă – pentru că nu s-a informat deloc corect, aflăm că Ortodoxia ,,a fost impusă cu forța” (fără să țină seama de legăturile foarte strânse a Țărilor Române și a celorlalte popoare din Balcani cu Bizanțul – una dintre cele mai strălucitoare civilizații din istoria omenirii) jignind în modul acesta memoria unor întregi generații de domnitori și personalități de seamă din istoria patriei noastre care au iubit și apărat Ortodoxia. Mai mult, respectivul domn acuză Biserica că se bazează pe o doctrină ,,păgână” și nu biblică!! La ce se referă exact, noi nu știm. Poate nu știe, dar Biserica Ortodoxă respinge multe obiceiuri, iar în privința tradiției dogmatice alături de Biserica Catolică, o consideră unul din izvoarele Revelației Divine.

Și nu în ultimul rând, este ponegrită persoana părintelui patriarh, făcut vinovat pentru soarta multor copii săraci, de care trebuia să se ocupe instituțiile statului. Biserica are programe educaționale și de într-ajutorare pentru mulți copii.

Servicul Judeţean de Ambulanţă a avut anul trecut 120.000 de intervenţii medicale, iar SMURD, 10.000. Salvarea are 66 de autosanitare, iar SMURD, 16 mijloace de intervenţie. O altă nemulţumire de la Ambulanţă este că sunt chemaţi chiar la cazuri preluate de paramedici. „Sunt situaţii în care dacă e trimis echipaj de prim ajutor, din urmă ne solicită şi pe noi pentru că atunci când ajung la faţa locului consideră cu sunt depăşiţi de situaţie“, arată un medic de la SAJ. Șefa SMURD arată că, din noiembrie, paramedicii au învăţat să prindă o linie venoasă şi să asigure calea aeriană în cazul unei victime.

Conflictul mocnit dintre Ambulanţă şi SMURD a ajuns la nivelul Ministerul Sănătăţii (MS). Secretarul de stat din Ministerul Afacerilor Interne, doctorul Raed Arafat, a fost arătat drept principalul vinovat pentru alterarea relaţiilor dintre cele două tipuri de servicii care asigură intervenţiile medicale înainte de internarea în spital. Conducerea Asociaţiei Serviciilor de Ambulanţă din România l-a acuzat pe Arafat, într-o scrisoare adresată ministrului Sănătăţii Patriciu Achimaş-Cadariu, de „subminarea activităţii serviciilor judeţene de ambulanţă“. Potrivit asociaţiei, la nivel naţional, „28.000 de pompieri, cu un buget de 1,5 miliarde de lei rezolvă anual aproape 900.000 de intervenţii, în timp ce 11.000 de angajaţi SAJ, rezolvă 3.700.000 de intervenţii, cu un buget de aproape 800 de milioane de lei“.

Pornind de la aceste date, „Ziarul de Iaşi“ a realizat o comparaţie a activităţii celor două servicii la nivel judeţean. Conform datelor raportate la finalului lui 2015 de Serviciul de Ambulanţă Judeţean (SAJ), care ţine de Ministerul Sănătăţii, şi de Serviciul Mobil de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare (SMURD), care ţine de Ministerul Afacerilor Interne, peste 90% din intervenţiile medicale efectuate la nivelul judeţului au fost realizate de SAJ. Serviciul de ambulanţă a preluat peste 120.000 de cazuri medicale care au re­prezentat urgenţe medicale, chirurgicale, obstetricale, pediatrice şi de alte specia­lităţi, în timp ce SMURD a raportat că a efectuat peste 10.000 de misiuni de salvare, acestea reprezentând intervenţii me­dicale, descarcerare sau asistenţă de persoane.

„Peste 90% din activitatea de prespital o facem noi. Din păcate, mun­cim în anonimat şi suntem arătaţi doar atunci când nu avem promptitudine la un caz, când maşinile noastre ajung cu întâr­ziere. Din păcate, acestea sunt resursele de care dispunem acum. Noi preluăm 90% din cazuri, dar nu ne medaliază nimeni. Tot din păcate, în România anului 2015, la nivelul Ministerului Sănătăţii, sunt jocuri care nu ţin de noi şi astfel ajungem să pierdem achiziţii de ambulanţe pe toată ţara. Noi nu am mai primit nicio ambulanţă din 2014. Acum toate ambulanţele de tip C2 sunt în service şi le rulăm pe cele de tip B2, cu medic în echipaj“, a explicat asistent principal Nicolai Pralea, purtător de cuvânt al SAJ.

În 2015, ambulanţele SAJ au parcurs 3,6 milioane de kilometri în tot judeţul. Serviciul de ambulanţă are în dotare 66 de autosanitare, dintre care patru sunt de tip C2, destinate urgenţelor medicale cu prio­ritate maximă, cu echipaj format din medic, asistent şi ambulanţier, 43 de maşini sunt de tip B2, destinate intervenţiilor de urgenţă, cu echipaj format din asistent şi ambulanţier, alte 13 autosanitare sunt de tip A1 şi A2, cu ajutorul cărora se transportă cazurile minore şi cele asistate, plus încă şapte ambulanţe care sunt folosite pentru consultaţii la domiciliu, echipajul lor fiind format din ambulanţier cu medic. Pentru a interveni cu cele 66 de autosa­nitare, SAJ are 23 de medici, 166 de asistenţi medicali şi 163 de ambulanţieri.

Comparativ, SMURD are 16 mijloace de intervenţie, dintre care un echipaj de terapie intensivă – TIM, unul de terapie intensivă neo-natală – TINN, un elicopter, şapte echipaje de prim-ajutor, trei maşini de transport victime multiple şi o maşină de dezastre. Pe acestea lucrează 20 de medici, 30 de asistenţi medicali şi aproape 90 de paramedici. Medicii și asistenții din cadrul SMURD își desfășoară activitatea în Unitatea de Primire Urgențe de la Spitalul ”Sf Spiridon”, activitatea lor în cadrul serviciului mobil fiind o extensie.

„SAJ şi SMURD colaborează în baza unui ordin comun al Ministerului Afacerilor Interne şi a Ministerului Sănă­tă­ţii care precizează criteriile de dispece­rat. La Iaşi, dispeceratul este asigurat o zi de SAJ, o zi de SMURD. Avem un tabel şi în funcţie de principala acuză a pacientului care sună, decidem ce tip de echipă tri­mitem ca prioritate 1, ca prioritate 2 şi ca prioritate 3, în funcţie de ceea ce avem dis­ponibil la momentul respectiv. De aceea, pe cele mai multe care intervin scrie echipaj B2 de la SAJ sau echipaj de prim-ajutor de la SMURD. Mai func­ţionează şi criteriul de apropiere de caz pentru că în dispecerat se urmăreşte în timp real prin telefon şi radio unde se află fiecare echipaj“, a explicat profesorul Dia­na Cimpoeşu, medic şef UPU-SMURD.

Ordinul ministrului Educației și Cercetării nr. 4135/2020 ,articolul 12, alineatul (2):

„Elevul are OBLIGAȚIA de a participa la activitățile de învățare on-line stabilite de unitatea de învățământ”….

Doamna ministru, el este Ionut. Nu-l stiti. Eu il stiu. Orfan de mama si cu un tata bolnav. Nu va vedea postarea mea. Nu are facebook. Nici telefon. Si stiti ce nu mai are? Curent electric.

I l-au taiat de 2 luni. El este unul dintre copiii de condiție precară din Romania de care ar trebui, prin orice mijloace, sa te ocupi dumneata, prin INLESNIREA dreptului la educație.

Pana atunci, obligatia lui Ionut nu este de a participa la cursuri on-line. Ci de a supravietui.

Poate te trage cineva de mânecă si-ti reaminteste faptul ca esti ministru intr-o tara in care cateva zeci de mii de “Ionuți” se culca flămânzi. Nu in Wonderland!

PS- ca sa ma fac bine inteleasa. Sunt 100% de acord cu scoala on line. Am trecut la aceasta varianta din momentul in care au fost inchise scolile. Dar articolul care IMPUNE elevilor sa participe la ore on-line este ridicol.

Doamna ministru, aveti obligația de a va conecta mai mult la realitate! Nu prea aveti semnal .

(Răzvan Gabriel Marteș)