“Ne-au manat la parter si poi au tras… Mama mea a fost impuscata in umar si in gat, iar in cadere m-a luat in brate, sa ma protejeze.
Mama Mirei a fost impuscata si ea in mai multe locuri, dar eu e ram deja acoperita de trupul plin de sange al mamei si nu-ti pot spune unde au nimerit-o. Zaceam amandoua sub mamele noastre, nici nu mai indrazneam sa plangem…)
Am fost recent la o lansare de carte. “Copiii razboiului”, scrisa de Angela Tocila. Condei stralucit, scriitoare, “blogherita”, ziarista de facto. Daca ar fi intrat in presa in anii ’90 rupea gura targului. Cristoiu isi tragea basca pe ochi, Bacanu isi manca mustata, iar Nistorescu ramanea la fel. Un frustat caruia nu i-a iesit niciun roman.
Am fost, asadar, la lansarea acestei carti. Ii spun carte pentru ca are coperte si file. Dar este mai mult decat atat. Este o vietate care iti arde mintea si iti fura atentia, care iti soarbe sufletul cu nesat. As fi vrut sa nu o fi citit niciodata doar pentru a citi-o ca si cum abia as fi primit-o. Nu e un elogiu. E o bucurie, o stare de bine. Am citit “Copiii razboiului” abia dupa vreo doua saptamni dupa ce am primit-o de la Angela. Intr-o noapte am citit-o, si inca odata in alta noapte. Prima oara m-a fascinat epicul. A doua oara cand am citit-o mi-au dat lacrimile. M-au tulburat nu doar relatarile in sine, mai toate terifiante, ci si similitudinele cu experientele mele ca jurnalist de razboi prin Europa, Orient, Africa Centrala, Africa de Nord.
Angela mi-a oferit, mie ca cititor, prin fascinantele ei povestiri, reale, amintite si spuse de oameni de varste venerabile acum, copii in al doilea razboi mondial, prilejul de a ma intoarce in timp, la inceputul fraged al anilor ’90, cand bantuiam ca ziarist prin Iugoslavia proaspat rascolita de razboi.
Ce a facut Angela Tocila in acest roman-documentar, cum imi permit sa il numesc? A scris, in primul rand, pagini de istorie. A redat marturii ale unor oameni, in amurgul vietii acum, ale unor oameni care in timpul celui de-al doilea razboi mondial erau copii. Copii de varsta frageda, “copii ai razboiului”, asa cum i-a numit Angela. Ce a facut Angela, asa cum ii spun eu ca prieten, scriitoare cu verb viu, care starneste emotii intense si dorinta de a afla mai mult, care logodeste misterul cu realitatea frusta? A scris despre experientele, trairile dureroase ale unor copii care s-au trezit, unii peste noapte, la propriu, in mijlocul unui razboi cumplit, pe care, probabil, nici la peste 80 de ani, varsta lor de acum, nu au reusit sa-l inteleaga, sa-i desluseasca rostul. A scris despre copii care au supravietuit unui “sfarsit de lume”. Copii care si-au vazut fratii, surorile, parintii, rudele si prietenii murind. In cele mai oribile moduri. Rapusi de gloante, spintecati de baionete, violati, arsi de vii. Despre toate aceste lucruri a scris Angela Tocila. Cartea asta, “Copiii razboiului” te ia de revere, iti da doua palme si iti spune: “Bai! Asa a fost atunci!”.
Deslusim in aceasta carte, oricat am spune ca am stii deja, citit deja, vazut deja, prin filme si documentare, o lume pierduta in fum, in ura, in miros de praf de pusca, sange, suferinta si durere. Suferinta si durere pe care nu ai putea crede ca un suflet de copilas le-ar putea duce, suporta vreodata.
Dar este si ceva mantuitor in aceasta carte, din perspectiva personajelor, a oamenilor vii care au trecut prin acel infern. Supravietuirea! Prin ei putem sa stim, prin ei trebuie sa cunoastem si sa spunem mai departe. Si Angela Tocila asta a si facut. Asta este Angela. Mesagerul acestor supravietuitori!
“Copiii razboiului” a fost scrisa cu talent indiscutabil. Si cu dragoste si aplecare pentru adevar si compasiune pentru suferinta unor oameni, copii fiind, intr-o vreme trecuta, sa fie vreo saptezeci si ceva de ani de-atunci. “Copiii razboiului” a fost scrisa cu o inima mare, o carte plina, vie, care te face sa traiesti viata altfel. Cu dragoste pentru cei de langa tine.
Cristian Botez
Intr-adevar o carte extraordinara