Risipind…
Carnea mea e putredă de vreme,
Trupul meu e reavăn de pământ,
Simt la tâmple pulberea cum geme
Risipind făptura celui care sunt.
Lume, împrejuru-mi, lume afânată,
Nimeni nu îmi iartă risipirea-n stele,
Numai mărăcinii agățați la poartă
Dor ca o cunună scrijelită-n piele.
Să ne… să nu…
Să ne plimbăm prin parcurile lungi,
Cu umbre înnodate pe alei,
Și să nu știm acum, ca și atunci,
De ce privim lumina cu ochi grei….
Să ne plimbăm alături, subțiratici,
Uimiți că totuși, iată, se întâmplă,
Ca niște plopi înfiorați de muzici,
Ca un pustiu c-o lacrimă la tâmplă…
Să nu vorbim, să nu ne dumirim,
Ce este această taină-nmugurită,
S-o îmbrâncim într-un abis, târziu,
Intrând apoi în altă lume-nchipuită.
Să ne-așezăm cuminți, ca să murim,
Ca roua care tremură pe iarbă.
Să nu mai vrem, să nu putem, să nu dorim…
Soarele roșu cu sete ne soarbă.
Alternanță
Când bate regretul la geam,
Pe ușă îmi iese ispita,
Iar vremea întoarsă din cale
Mi-aduce din mâine iubita.
Mi-e viața umplută de tine!
Și ora ce tocmai trecu,
Minutul ce încă mai vine…
Și clipa ce-acum se născu.
Când bate la geamuri ispita,
Îmi iese pe ușă regretul.
Nicicând nu putea-va iubita
Să-și smulgă din mine-amanetul.
Minel Ghiță-Mateucă
