Azi am lucrat la ultimul numar de Evenimentul zilei print. Am intrat in “vacanta” pana la anu’, dar de la anu’ ziarul nu mai apare pe hartie.
Simt asa… O stare de suflet bolnav.
Am iubit mult ziarul asta, poate si pentru ca am crescut cu el in casa, in redactiile lui, poate si pentru ca a fost cel mai apropiat produs fata de idealul meu in meseria care m-a ales.
Nu, eu nu am ales sa fiu jurnalist, dar va invit sa stati o zi pe langa mine.
Intr-un capat al lumii, printre limbi straine si alte culte, cineva o sa ma opreasca din gandurile mele si o sa ma roage sa-i ascult povestea.
Sunt 15 ani de cand tot scriu ce aud, ce vad, nu copiez, nu inventez, descopar, ajut, incurc, deschid si inchid capitole…
La varsta de 8 ani am publicat primul meu “articol”, la 16 ani am luat contact cu mass-media, intr-un job de vara. La 18 ani am venit la EVZ.
Primul reportaj la care am fost trimisa avea ca subiect doi copii inecati in Dambovita.
M-am dus, am vazut, am scris. Unii se asteptau sa plec acasa.
Apoi a fost cazul Iovan (Romanita/2004) si Politia isi facea ancheta cu informatiile publicate de mine. Colegii mai batrani ma balacareau prin carciumi spunand ca mi se da totul pe tava, desi eu bateam tara in lung si-n lat – in conditii pe care greu le-ar mai accepta cineva azi.
De acolo… a pornit un lung sir de anchete, intr-un lung sir de publicatii, pe care adesea le semnam cu pseudonim – ba eram prea mica pentru subiecte atat de mari, ba eram a lu’ mama, a lu’ tata, a surorii… Mi-au fost sparte mailurile, am fost barfita si detestata de fel si fel de neterminati. Imi amintesc ca eram in sectia de politie, cu treaba, cand unul imi spunea in telefon ca ma omoara pentru ca refuz sa scriu. Am pus telefonul pe speaker, am ascultat, ne-am distrat, viata a mers mai departe. Discret.
De as scrie o carte… S-ar rade mult, printre altele.
In fine, acum o sa treaca totul in online si… O sa incerc, cat pot, sa-mi gasesc muza si placerea in a scrie la fel, fara sa-si dea nimeni seama ca nu mai e acelasi lucru. Sa raman doar eu cu stropul de amaraciune. Si sa ma intreb, temporar, ca orice amarat pacatos, de ce noi si altii, nu? Ca asa face omul la suparare, prima oara se compara, apoi schimba. Nu mi-a facut bine ca am trecut prea mult granitele si am vazut ce au altii. Sau?…
Dar mai stiu si ca fara supararea asta nu ar exista progres. Ca din suparare mi s-a nascut mereu ambitia si tot din suparare am ajuns unde mi-am dorit sa ajung, poate chiar mai mult.
Si de nu m-ar fi invatat inteleptii sa imi apreciez munca si caracterul la adevarata lor valoare, nu vedeam nici 15 ani in spate, nici tristetea de acum. Ma mancau sfintii de n-aveam aer si, cu siguranta, acum eram intr-o alta meserie fata de care nu as fi avut nicio chemare.
In fine, sa fie intr-un ceas al schimbrii in bine si sa speram ca 2020 va duce EVZ pe noi culmi ale succesului, pe online.
Mesajul meu, ca e pe hartie, ca e pe site sau ca e pe Facebook, intotdeauna ajunge la cine trebuie.
Asta e o alta superputere de a mea.
(Sandra Luca – Decembrie 2019)
