Creștinătate

O icoană pe sticlă din secolul al 19-lea, ce îl reprezintă pe Sfântul Prorooc Ilie, este prezentată în premieră publicului într-un spațiu special amenajat la Muzeul Civilizației Dacice și Romane (MCDR) Deva, piesa fiind restaurată la mai bine de 35 de ani de la intrarea ei în inventarul instituției de cultură.

Pictura face parte din colecția de artă a muzeului din Deva și a intrat în patrimoniul acestuia în urma unei donații din perioada anilor ’80. Aflată, până nu demult, într-o stare avansată de degradare, pictura a fost restaurată în laboratoarele de profil ale MCDR Deva.

„Pictura a fost realizată în secolul al 19-lea într-un atelier de icoane al Mănăstirii Nicula, din județul Cluj, și, de aceea, nu se cunoaște un autor cert al acesteia. În inventarele muzeului din Deva este menționat doar faptul că a fost primită printr-o donație. În perioada următoare vom face investigații despre modul în care pictura a ajuns în colecțiile muzeului”, a declarat marți, pentru AGERPRES, purtătorul de cuvânt al MCDR Deva, Daniel Iancu.

Compoziția picturii este dominată de cercul de culoare roșie ce simbolizează calea în care Sfântul Ilie poate fi observat în picioare într-un car de foc la care sunt înhămați doi cai. El este însoțit de un înger și de un al doilea personaj care este Sfântul Prooroc Elisei, ucenicul Sfântului Ilie.

„Celebrat pe 20 iulie, Sfântul Ilie este unul din cei mai vechi prooroci din Vechiul Testament și este reprezentat ca divinitate solară și meteorologică care-și marchează ziua cu mari nenorociri: incendii, furtuni cu tunete și fulgere, grindină și ploi violente. Exponatul de față se încadrează în modelul iconografic al ridicării la cer”, a explicat Iancu.

În toate legendele, Sfântul Ilie marchează miezul vieții pastorale, dată când le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână.

Pe lângă toate celelalte atribute pe care le are, Sfântul Ilie este ocrotitorul aviației și forțelor aeriene române, ziua de 20 iulie fiind declarată Ziua Aviației Române și a Forțelor Aeriene.

I.S.

Biserica Sfântul Anton – Curtea Veche, paraclis patriarhal din București, și-a îmbogățit de acum înainte patrimoniul cu un fragment din moaștele ocrotitorului ei spiritual, care a fost adus marți de la Biserica abației Sfântul Antonie din regiunea franceza Dauphiné, locaș situat la 60 kilometri de orașul Grenoble, racla urmând să rămână definitiv la București.

Evenimentul, care a avut loc în prezența a sute de oameni, a început cu slujba Acatistului Sfântului Antonie cel Mare, racla fiind adusă de la Patriarhie, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care a și sfințit moaștele aduse la București. Racla a fost adusă la Biserica Sfântul Anton — Curtea Veche de IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale, Episcopul Ortodox de la Paris, care a și oficiat slujba împreună cu un sobor de preoți.

În predica sa, IPS Iosif a evocat întreaga viață a Sfântului Antonie, considerat „Părintele Monahilor”, care a trăit 85 de ani numai în pustiu, fiind totodată considerat tămăduitorul bolnavilor, vindecătorul celor demonizați, ocrotitorul orfanilor și al oamenilor săraci, dar și cel la care elevii se roagă înainte de examene.

„Este o mare binecuvântare pentru capitala noastră, pentru că iată un mare pustnic sălășluiește și mângâie cu prezența sa, cu rugăciunea sa poporul ortodox din inima României. (…) Se vede din istoria creștină că Sfântul Antonie cel Mare era considerat ca sfânt în Apusul Europei încă fiind în viață. (…) El a făcut minuni în vremuri grele pentru Europa. Începând cu secolul al XI-lea, pe la anul 1095, a apărut o boală teribilă din sămânța de secară — din cauza umidității se instala acolo o ciupercă și oamenii nu știau, o mâncau și se îmbolnăveau. (…) 700 de ani, moaștele Sfântului Antonie au vindecat mulți bolnavi de această ‘boală a focului’, care cuprindea trupul și ardea membrele. Numai între anii 1200 și 1500 s-au construit 360 de spitale în Europa avându-l ca ocrotitor pe Sfântul Antonie, unde se vindecau de toate bolile, dar și de această boală mii și sute de mii de oameni. Așa să-l rugăm pe Sfântul Antonie, când nu mai putem și când constatăm că grijile și greutățile și bolile sufletești și trupești ne depășesc și cădem în deznădejde, să-l rugăm să ne ajute, cum a făcut odinioară și cum o face și astăzi pentru cei care îl roagă. Din dreapta Nilului, din pustia schitului, trecând prin Alexandria, prin Constantinopol, prin Franța, Sfântul Antonie ajunge și aici, la noi, după 1650 de ani de la trecerea lui la Domnul”, a arătat IPS Iosif.

„Biserica noastră este ocrotită de Sfântul Antonie cel Mare de aproape două veacuri și sfântul a însemnat foarte mult pentru toată viața creștinească. Creștini din toate părțile vin la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare. Astăzi Biserica trăiește o sărbătoare minunată. (…) Avem această bucurie, mai ales pentru faptul că se știa că moaștele Sfântului Antonie cel Mare nu ar exista. Pentru că am reușit să găsim o informație, să facem un studiu amănunțit, făcut de părintele profesor Constantin Pătuleanu de la Facultatea de Teologie, care atestă și care dovedește că într-adevăr moaștele Sfântului Antonie cel Mare existau, am urmat un circuit (…), reușita aceasta este rezultatul unei lucrări făcute de un an de zile. Cu un an în urmă aflam informația”, a precizat la finalul evenimentului pr. Gheorghe Zaharia, parohul bisericii Sfântul Anton.

Potrivit acestuia, demersurile către Biserica din Grenoble au fost făcute direct de PF Daniel și cel care a mediat aducerea lor la București a fost IPS Iosif.

„Moaștele Sfântului Antonie cel Mare vor rămâne permanent de acum în biserica noastră, vor fi găsite aici de orice creștin care dorește să aducă o rugăciune. (…) Știm întotdeauna că sfinții sunt mijlocitorii noștri în rugăciunile noastre către Dumnezeu și așa va fi mereu”, a completat părintele Zaharia.

Printr-un studiu al pr. prof. Constantin Pătuleanu, de la Facultatea de Teologie din București, s-a aflat că aceste moaște erau cunoscute din timpul împăratului Justinian (secolul VI) și o parte din ele au ajuns în Occident. Potrivit acestuia, moaștele Sfântului Antonie au fost descoperite în anul 561 și aduse într-o biserică din Alexandria, Egipt. Prin anii 630 — 640 au venit acolo arabii iar moaștele au fost mutate la Constantinopol și în anul 1070 au fost duse de un nobil-soldat din Apus în Franța.

„Atunci când părintele Zaharia mi-a solicitat ajutorul în a întocmi un studiu despre existența moaștelor Sfântului Antonie cel Mare, primul lucru pe care a trebuit să-l fac a fost acela de a cerceta sursele românești. Și am luat toate manualele, toate cărțile, toate studiile care s-au scris în limba română, m-am dus la marii noștri autori de patristică (…). Ar trebui în primul rând să mergem la sursele primare. Sfântul Atanasie scrie profetic despre Sfântul Antonie cel Mare, în sensul în care el amintește că sfinții sunt foarte smeriți și nu vor să fie descoperiți, puși la închinare și așa a fost și Sfântul Antonie. El a dorit să rămână ascuns, lasă prin testament lucrul acesta, ucenicii împlinesc rugăciunea și testamentul părintelui lor duhovnicesc, însă, în același timp, prin viața pe care Sfântul Atanasie o lasă și prin micile indicii referitoare la locurile unde a trăit Sf. Antonie și unde a fost îngropat, la 200 de ani, prin revelație divină („divina revelatione”), ucenicii au descoperit moaștele Sfântului Antonie cel Mare”, a detaliat pr. Pătuleanu, care a arătat că există numeroase mărturii și documente chiar din acea vreme care relevă autenticitatea descoperirii.

Biserica Domnească de la Curtea Veche — paraclis patriarhal cu hramurile Buna Vestire și Sfântul Cuvios Antonie Cel Mare — a fost zidită de domnitorul Mircea Ciobanul în anul 1559.

C.M.

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte la 2 iulie pe Sf. Voievod Ştefan Cel Mare. În cele ce urmează vă prezentăm un amplu material legat de personalitatea marelui sfânt voievod, semnat de Ştefan S. Gorovei publicat pe site-ul stefancelmare.ro:

„O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici pe care atâta îi admirăm, care în vremea noastră a câştigat, cel dintâi dintre principii lumii, o biruinţă atât de strălucită asupra turcului! După credinţa mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai cu seamă cinstea de căpetenie şi conducător împotriva turcului, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia şi plăcerile ori cu războaiele civile”.

Acest elogiu înflăcărat, îmbinând admiraţia, încrederea şi respectul, a ieşit de sub pana unui vestit cronicar polon, Jan Długosz (1415 – 1480), sub impresia victoriei de la Vaslui (10 ianuarie 1475); el exprima, însă, cu certitudine, în partea noastră de Europă, o credinţă generală, pe care politica de până atunci a principelui Moldovei o justifica şi care se întemeia pe speranţa închegării unei coaliţii de mari proporţii, în faţa căreia cuceritorul Constantinopolului să bată în retragere. Evoluţia evenimentelor nu a adus, însă, împlinirea unei speranţe. În aceste împrejurări, al căror dramatism e greu de înţeles şi de retrăit astăzi, Moldova şi principele ei îşi aflaseră locul în prima linie a luptătorilor, a celor care aderau, cu mai multă sau mai puţină însufleţire, la ideea unei cruciade. Locul acesta, cu totul deosebit pentru un principe ortodox, îl avea în vedere papa Sixt IV atunci când îl numea pe Ştefan al Moldovei atlet al credinţei creştine şi în temeiul lui propunea cronicarului polon să se încredinţeze acestui principe misiunea de imperator et dux contra Turcum.

Nici douăzeci de ani nu trecuseră de când Ştefan vodă preluase domnia Moldovei. În 1457, el nu era decât încă un pretendent la Coroană, încă unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun – fii şi nepoţi – care încercau să folosească, în profitul lor, situaţia tulbure din ţară şi de la hotarele ei. Zece ani mai târziu, lupta de la Baia – în care s-a frânt sumeţia regelui Matias al Ungariei – a arătat cine era, de fapt, cel care „pe Siret, la tină, la Doljeşti” luase în mâinile sale „schiptrul Ţării Moldovei” şi, odată cu el, soarta acestei ţări. După încă zece ani, principalele bătălii cu duşmanul Creştinătăţii erau date şi Europa cunoştea faptele acestui principe care stăpânea „o Valahie” întinsă de la Ceremuş la Marea Neagră şi de la Carpaţi până la Nistru, dar a cărui autoritate era încă şi mai întinsă şi a cărui hegemonie ajunsese să cuprindă, un moment, o bună parte a litoralului nordic al Mării Negre. El însuşi, „un bărbat de aleasă virtute şi cu merite preastrălucite faţă de Republica Creştină”, ştia că numele lui se afla – precum îl înştiinţase acelaşi Sixt IV – pe buzele tuturor. Cucernic şi smerit, dar încrezător în forţele ţării sale şi ale oamenilor săi, Ştefan transmitea Europei un mesaj realist: în primăvara anului 1477, solul său înfăţişa la Veneţia temeiurile acelei încrederi şi ale acelui realism politic: „Nu vreau să mai spun cât de folositoare este, pentru treburile creştine, această ţară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea limpede, că ea este cetatea de apărare a Ungariei şi a Poloniei şi straja acestor două crăii”. Şi, cum ştia direcţia pe care aveau să o urmeze viitoarele atacuri otomane, vizând „cele două ţinuturi, al Chiliei şi al Cetăţii Albe”, domnul Moldovei atrăgea atenţia celor interesaţi îndeosebi de căile comerciale din bazinul Mării Negre „să aibă în vedere că aceste două ţinuturi sunt Moldova toată şi că Moldova cu aceste ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia”.

Mesajul a fost auzit, dar n-a fost ascultat. După încă zece ani, cele două cetăţi cu ţinuturile lor erau deja pierdute; războiul început în 1473 s-a încheiat în 1486 şi Moldova a acceptat din nou protectoratul otoman, însă în condiţii care numai lui Ştefan i s-ar fi putut acorda. Un contemporan, italian trăitor în Polonia şi sfătuitor într-ale politicii acestui regat, a caracterizat cum nu se poate mai bine chipul în care s-a ajuns, în acei ani, la fixarea acestui statut. Moldovenii – spune el – „au provocat adesea, în mai multe rânduri, pierderi atât de mari sultanului, încât acesta a fost silit, în cele din urmă, să-l numească aliat şi prieten pe Ştefan, domnul moldovenilor […], care a cedat nu sub presiunea armelor, ci sub anumite condiţii”. Astfel, Ştefan şi moldovenii lui s-au închinat Porţii „prin tratate, nu ca învinşi, ci ca învingători”.

Şi a mai trecut un deceniu. În toamna anului 1497, ambiţia regelui polon Ioan Albert a mânat spre Moldova o oaste puternică. Şi ambiţia regală, şi oastea s-au lovit de zidurile cetăţilor şi s-au frânt în Codrii Cosminului. După lungi discuţii, s-a ajuns la un tratat de pace, încheiat în iulie 1499 la Hârlău, act cu multe semnificaţii, marcând – după expresia lui A. D. Xenopol – „culmea mersului triumfal al lui Ştefan cel Mare”. Trecuseră 40 de ani de când domnul Moldovei trebuise să accepte un tratat (Overchelăuţi, 1459) cu clauze care încă îl stânjeneau. Acum, amândoi regii catolici – cel al Poloniei (Ioan Albert) şi cel al Ungariei (Vladislav, fratele primului) – trebuiseră să accepte că „în mâinile acestui voievod se află toată temelia şi toată puterea păcii şi a liniştii între aceste două ilustre regate”.

Toate acestea vor fi luminat, poate, sfârşitul lui Ştefan, acum o jumătate de mileniu. Domnul însuşi rezuma, cu smerită mândrie, la 1502, faptele pentru care fusese glorificat în Europa creştină a vremii: „de când sunt domnul acestei ţări, am purtat 36 de lupte, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut două”. Era, desigur bilanţul care îl putea interesa pe medicul veneţian venit să aline suferinţele fizice ale unui „domn atât de mare cum este acesta”. Însă din informaţiile culese şi din observaţiile proprii, acelaşi medic putea să adauge că „acest vestit domn”, Ştefan voievod, „este un om foarte înţelept, vrednic de laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic”.

Aşa îl vedeau contemporanii săi, şi în primul rând supuşii săi – colaboratorii apropiaţi, boierii mari şi mici, locuitorii târgurilor, negustorii, toţi cei în stare să furnizeze informaţii unui străin care trecea hotarele Moldovei sau unuia care scria o cronică dincolo de hotarele Moldovei.

Multe alte lucruri, însă, nu aveau cum să fie percepute imediat de contemporani, rămânând a fi înţelese şi înregistrate numai de urmaşi. Ştefan cel Mare a fost întruparea cea mai înaltă a maiestăţii monarhice din tot cursul Evului Mediu românesc. Tot ceea ce a făcut, tot ceea ce a spus, tot ceea ce a transmis este expresia unei concepţii de guvernare a cărei eficienţă s-a vădit repede şi cu efecte a căror durabilitate a fost verificată prin secole. „Elev” al marelui cruciat care a fost Iancu de Hunedoara, Ştefan a ştiut să preia din experienţa acestuia tot ceea ce se potrivea tradiţiilor dinastiei sale şi ţării pe care trebuia să o conducă. Ortodox fără concesii – fapt ilustrat şi de căsătoriile sale – a fost, în acelaşi timp, stăpânul tuturor supuşilor săi, de toate confesiunile.

Înţelegător al nevoilor impuse de alianţele politice şi militare, a păstrat credinţa şi speranţa într-o cruciadă a sa, ortodoxă. În acest domeniu, poziţia sa poartă pecetea de neconfundat a succesiunii bizantine pe care – fără să fie străin modului de viaţă din Europa centrală – a ilustrat-o cu strălucire. Pentru creştinătate, a luptat cu arma în mână şi s-a oferit să lupte, cu ai săi, până în ceasul din urmă. Când încheierea păcii s-a vădit de neînlăturat, a trecut această luptă într-un plan simbolic, stăruind în a sublinia cât mai apăsat faptul că era vorba de o misiune încredinţată de Cel de Sus, către care îndreptau acum rugăciunile nu numai clopotele bisericilor semănate pe tot cuprinsul ţării, ci şi picturile lor – ţâşnind, de la o vreme, şi pe pereţii exteriori, ca într-o mare, emoţionantă, învăţătura.

Ştefan a înţeles, ca puţini alţii, că a guverna, la vremea aceea, însemna, mai cu seamă, că principele trebuie să fie văzut de supuşii săi. A străbătut ţara cu toată curtea sa, făcând judecăţile nu numai în cetatea de scaun de la Suceava, ci şi în celelalte curţi domneşti. În toate bisericile sale, ridicate pentru folosinţa acestor curţi din oraşe (ca la Dorohoi, Hârlău, Iaşi, Piatra Neamţ ori Vaslui) sau pentru a sluji unor aşezăminte monahale, el şi familia sa puteau fi văzuţi de oricine, în somptuoasele tablouri votive. Prezenţa lui, uneori săptămâni în şir, în alte oraşe decât cetatea de scaun însemna, totodată, şi apariţia la slujbele religioase din acele biserici domneşti, participarea la hramuri şi la tot felul de alte ceremonii. Domnul se înfăţişa supuşilor săi aievea (nu numai prin chipurile încremenite din tablourile votive), în toată strălucirea, cu sfetnicii şi dregătorii curţii, cu ostaşii lui credincioşi, cu suita de cărturari care scriau actele şi scrisorile. Cu greu ne putem imagina, azi, aceste realităţi, care abia se întrezăresc din paginile cronicilor şi din şirurile destul de stereotipe ale documentelor, însă această politică a fost aceea care i-a asigurat câştigarea oamenilor, în epocă, şi supravieţuirea în sufletele urmaşilor. Dacă, în momentul când Ştefan a preluat sceptrul, unii fruntaşi ai societăţii moldovene – însemnaţi prin poziţie, avere, înrudiri şi influenţă – au plecat din ţară, întorcându-se treptat, în primii ani ai noii domnii, în preajma marilor confruntări cu otomanii boierimea şi-a strâns rândurile în jurul principelui şi, cu el în frunte, a dat piept cu moartea. Astfel, în dimineaţa luptei de la Vaslui, unul dintre ei a îngenuncheat şi i-a spus: „Îţi vom sta astăzi credincios alături şi Dumnezeu ne va ajuta”. În anul următor, la Valea Albă, a pierit mai ales floarea oastei; a spus-o Ştefan însuşi: „eu, cu curtea mea, am făcut ce am putut…”. După încă un an, un corp de oaste şi-a lăsat oasele în Crimeea, pe zidurile cetăţii de la Mangop, încercând să stăvilească acolo valul ameninţărilor al puterii otomane. Asemenea jertfe nu ar fi fost posibile fără încrederea puternică a ţării întregi şi în primul rând a boierimii, fără a cărei colaborare nu se putea imagina o cârmuire bună.

Din ce în ce mai mult se întrevede, din cercetarea izvoarelor, că Ştefan cel Mare a fost unul dintre conducătorii medievali care au dispus de o excelentă capacitate de a culege informaţii. Domnul de la Suceava era, tot timpul, foarte bine informat: soli străini veneau mereu la el – Ştefan este, de altminteri, cel dintâi domn român pe lângă care a fost acreditat un reprezentant permanent al unei mari puteri (un veneţian în 1476) – în timp ce solii săi băteau drumurile spre alte curţi. Un aparat diplomatic excelent a stat în slujba domnului, sub directa îndrumare a marelui logofăt al ţării, Ioan Tăutu, el însuşi un diplomat de mare anvergură, specializat în relaţiile cu Poarta şi cu regatul polon. Urmele acestor relaţii diplomatice – deosebit de complexe şi atent construite – se regăsesc în cronici şi în documente.

Faptelor săvârşite pentru apărarea moşiei sale şi a creştinătăţii întregi, Ştefan cel Mare le-a adăugat, însă, o faţă neîntâlnită până atunci, şi nici după aceea la dimensiunile atinse de el; a fost un creator de memorie istorică. Pe de o parte, a restaurat mormintele tuturor înaintaşilor săi: ale primilor principi ai Moldovei independente – în biserica Episcopiei de la Rădăuţi; ale membrilor familiei lui Alexandru cel Bun – la Bistriţa şi Neamţu. După ce părinţilor săi le-a făcut morminte la Probota, a zidit o mănăstire (Putna), a cărei biserică trebuia să fie necropola propriei sale familii. Pe toate bisericile a pus, la vedere, pisanii – dintre care unele, explicând semnificaţia respectivei ctitorii, sunt adevărate pagini de cronică – toate cu numele său, uneori şi cu stema ţării.

Pisanii mai măreţe, cu stema sa personală, dinastică, alături de cea a ţării, a pus să se ridice şi pe zidurile cetăţilor – dintre câte vor fi fost, sunt cunoscute două la Cetatea Albă (din 1476 şi 1479) şi două la Suceava (din 1477 şi 1492). Pe de altă parte, a pus să se scrie cea dintâi carte de istorie a ţării sale, cronica în a cărei redactare a avut un cuvânt important, probabil, marele logofăt Ioan Tăutu, şeful cancelariei domneşti. „Cronica epocii e opera vie a lui Ştefan şi-şi pierde ea însăşi viaţa odată cu acel din al cărui suflet s-a născut” (Emil Turdeanu). Această cronică – din al cărei trunchi se vor desprinde mai multe variante locale şi traduceri în limbi străine – este una dintre ctitoriile nepieritoare ale lui Ştefan cel Mare, făcând din el, cum s-a spus, un ctitor al istoriografiei româneşti.

În anii acestei lungi domnii a avut loc o înflorire extraordinară a artelor. Specialiştii care au studiat ansamblurile picturale, icoanele, manuscrisele cu miniaturi, broderiile liturgice, piesele de argintărie sau sculptate în lemn, nu fac economie de laude şi elogii. Şi încă trebuie să se ţină seama de faptul că broderiile, cărţile şi mai ales tot ce a însemnat obiect lucrat în aur, argint şi pietre scumpe constituie un tezaur drastic redus în urma nenumăratelor prădăciuni care au lovit ctitoriile moldovene în veacurile XVI – XIX. Dar pe unde au ajuns, în vălmăşagul vremurilor, unele manuscrise – în Austria, în Rusia ori în Statele Unite – ele sunt considerate capodopere ale respectivelor depozite.

La împlinirea a cinci veacuri de când „acest vestit domn” a plecat spre veşnicele lăcaşuri, descoperim cu uimire şi emoţie cât de puţine lucruri ştim, totuşi, despre viaţa sa, despre tot ce se va fi lucrat în ţară, despre relaţiile sale cu monarhii vecini şi cu unii principi mai de departe. Cum gândea, cum simţea, cum trăia – capitole întregi sunt acoperite de imense pete albe. Ici şi colo, când şi când, câte un istoric mai îndrăzneţ şi mai puţin conformist speră să spulbere întunericul acestei necunoaşteri, legând laolaltă firimituri care par de neînţeles în absenţa unei imagini a întregului din care nu se mai desluşeşte nici măcar umbra. Din cele mai neaşteptate colţuri, se ridică însă, uneori, câte o asemenea umbră, care zdruncină confortabila şi liniştitoarea credinţă în falsele imagini consacrate. Monumentala sobă, reconstituită din resturile descoperite pe Câmpul Şanţurilor de lângă cetatea Sucevei, a fost una din aceste revelaţii de natură să modifice structural înţelegerea aceluia care a comandat-o şi a aşezat-o în casa lui: unul ca acela nu era un prinţişor sărman, legat de poalele marilor monarhi ai vremii, apărându-şi „sărăcia şi nevoile şi neamul” cum şi pe unde îi era îngăduit, ci un suveran puternic, bogat şi mândru, conştient că tuturor celor care îi treceau pragul trebuia să le arate ce însemna ţara peste care domnea. Era ţara pe care el însuşi o definise ca fiind o „poartă a Creştinătăţii” (1475), o „cetate de apărare a Ungariei şi a Poloniei” (1477), „scut şi protecţie din toată partea păgânească” (1503). Lectura şi analiza liberă a tuturor mărturiilor rămase din acea vreme – fie surse scrise, fie surse vizuale – conduc, încet-încet, la o imagine cu totul nouă a lui Ştefan cel Mare, neaşteptată (poate) pentru unii, dar veridică în fond şi întru totul corespunzătoare aceleia pe care fabuloasa sobă de la Suceava doar a sugerat-o acum câteva decenii.

Nu ne-a rămas de la acest domn un text ca acela, plin de zbucium şi trăire tumultoasă, dictat de Mihai Viteazul la 1601 şi învestit de Nicolae lorga cu o sugestivă caracterizare: o istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi. Pentru a-i cunoaşte gândurile, credinţele, reacţiile avem numai câteva scrisori şi o seamă de ziceri, reţinute de oameni care l-au cunoscut ori care au avut acces la rapoartele diplomatice. Din toate, se desprinde chipul unui om foarte sigur pe el şi foarte măsurat la vorbă, transmiţându-ţi mesajul doar în câteva cuvinte apăsate, ca tăiate în piatră, într-o rostire apropiată de ceea ce s-a numit stil inscripţional. Emoţia, grija, mânia nu se ascund în spatele vorbelor, după cum nici ironia dură nu lipseşte din aceste texte. Însă ceea ce răzbate din toate aceste texte este credinţa nestrămutată şi necondiţionată a celui care, în inscripţiile săpate în piatră, gravate în argint sau scrise pe pergament îşi spune „Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul domn”. Iar dacă aceste mărturii ar putea fi bănuite de formalism, o avem pe aceea a unui străin, un diplomat (Paolo Ognibene), catolic şi nu ortodox, care în 1474 a trecut pe la Curtea Moldovei; el a comunicat la Veneţia – şi de acolo mesajul a plecat spre Roma, la papa Sixt IV – că un principe „mai smerit şi mai cucernic” decât domnul Moldovei „nu se poate a fi”.

Există, însă, mai presus de tot ceea ce se exprimă prin cuvinte, un document în care Ştefan însuşi a spus, cu toată concizia şi cu toată limpezimea posibile, crezul său: stema pe care şi-a fixat-o spre 1490 şi care, cu mici (dar nu neînsemnate) modificări o va purta până la moarte. Ca orice mărturie heraldică, ea are nu numai rolul de a identifica posesorul, dar şi misiunea de a transmite celor iniţiaţi, contemporani şi urmaşi deopotrivă, gândurile şi credinţele acestuia. În stema pe care principele Moldovei a purtat-o în ultimul deceniu al vieţii sale, locul de frunte (primul cartier) îl ocupă o cruce dublă; în partea opusă (cartierul ultim), o dublă floare de crin închipuie, la rându-i, acelaşi însemn. Sub semnul Cinstitei Cruci a pus Ştefan toate acţiunile sale, toate luptele şi toate strădaniile sale. Vechi scrieri franceze explică simbolul florii de crin ca fiind expresia credinţei (petala centrală), guvernată de înţelepciune şi apărată de cavalerism (petalele marginale). Şi ştim astăzi că domnia lui Ştefan cel Mare a fost o necontenită luptă pentru afirmarea credinţei, a înţelepciunii şi a cavalerismului. Toată partea inferioară a acestei steme este luminată de o jumătate de soare, fixată în chiar „inima” ei. În aceste simboluri vorbeşte Ştefan despre sine şi despre Moldova cu el în fruntea sa.

Multe cuvinte frumoase şi emoţionante au fost scrise de istorici pentru a caracteriza domnia marelui principe trecut la veşnica odihnă acum cinci veacuri. Una dintre ele – şi dintre cele mai puţin cunoscute – datează de acum peste şase decenii şi aparţine cuiva care a cercetat cu pasiune şi devotament literatura şi arta acelei vremi, profesorul Emil Turdeanu. Asupra cuvintelor sale se cade să luăm aminte, mai cu seamă în ziua de azi:

„Opera lui Ştefan cel Mare a crescut printr-un efort tenace şi de lungă durată. Ea ne apare azi cu atât mai mare, cu cât greutăţile din care ea s-a rupt au fost mai aspre şi cu cât ea răsfrânge mai limpede, până în cele mai risipite amănunte, voinţa de creaţie a unui om de geniu”.

Domnitorul

Fiu al domnului Bogdan al II-lea şi al Mariei Oltea, Ştefan l-a înfrânt în 1457, la Doljeşti, pe Petru Aron, ucigaşul tatălui său, şi a fost uns domn al Moldovei de către mitropolitul Teoctist. Domnia i-a fost marcată de numeroase lupte, cele mai multe cu turcii, care deveniseră o ameninţare pentru Europa şi pentru întreaga Creştinătate. Cea mai importantă victorie asupra turcilor Ştefan a obţinut-o la Podul Înalt, lângă Vaslui, în 10 ianuarie 1475, cu o armată de trei ori mai mică decât a invadatorilor. Semnificativ pentru gândirea voievodului, Cronica Ţării Moldovei spune că, după această luptă, Ştefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu pâine şi cu apă şi în toată ţara a dat de veste ca nimeni să nu se laude cu această izbândă, ci s-o atribuie numai lui Dumnezeu şi numai Lui să i se aducă laudă”.

După propria sa mărturie, Ştefan cel Mare a purtat 36 de bătălii, din care a câştigat 34. Victoriile răsunătoare împotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) şi Poloniei (Codrii Cosminului, 1497) au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state. Singurele înfrângeri au fost cele de la Chilia (1462) şi Războieni-Valea Albă (1476). Şi în cazul înfrângerilor, Ştefan cel Mare a dovedit o profundă conştiinţă duhovnicească: „a stat în voinţa lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate şi lăudat să fie numele Său”.

Prima parte a domniei a fost marcată de războaie. Singura mănăstire pe care domnul a ctitorit-o în această etapă a fost Putna (1466–1469). Un moment de cumpănă avea să fie cel din lupta de la Şcheia (1486), în care voievodul a căzut de pe cal şi a zăcut jumătate de zi printre morţi. Acest moment şi poate înţelegerea că invazia otomană nu poate fi stăvilită numai cu armele văzute au dus la o transformare în activitatea sa.

Ctitorul

În cea de-a doua parte a domniei, Ştefan cel Mare s-a ocupat în chip deosebit de ctitorirea de biserici şi mănăstiri, construind chiar şi două în acelaşi an. Tradiţia vorbeşte de un număr de 40 de lăcaşuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existând date certe de identificare. Pe lângă construcţia în sine, toate aceste biserici au fost înzestrate cu odoarele şi cărţile necesare slujbelor. Ne-au rămas până astăzi manuscrise de o rară frumuseţe – Tetraevanghele, Mineie, Vieţile Sfinţilor –, cădelniţe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur şi argint. Toate acestea i-au făcut pe cercetători să vorbească despre o „epocă ştefaniană”.

Această epocă, deopotrivă culturală şi spirituală, a constituit perioada de maximă înflorire a Ţării Moldovei şi a rămas o moştenire neepuizată până astăzi. Ea a rodit nu numai în spaţiul românesc, ci şi în spaţiile ortodoxe aflate sub stăpânire otomană ori în cele aflate în afirmare, precum Rusia. În mod deosebit trebuie amintite ajutoarele acordate mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, acest centru al vieţii monahale ortodoxe. La mănăstirea Zografu, de pildă, Ştefan cel Mare este cinstit ca al doilea ctitor.

Jertfele sale materiale pentru zidirea şi împodobirea locaşurilor sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, sunt expresia văzută a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului capătă o nouă trăsătură: aceea de ctitor luminat, care face din zidirile sale rugăciuni înălţate cu smerenie către Dumnezeu.

Familia

Viaţa de familie a unui principe creştin este unită permanent cu responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu pentru poporul încredinţat de El să-l conducă. Faptele lui trebuie să slujească supuşii, inclusiv prin datoria de a lăsa ţării un urmaş vrednic, indiferent de vitregiile vremii sau de necazurile în familie. În această lumină trebuie înţelese cele trei căsătorii (numărul maxim admis de Biserica Ortodoxă) ale lui Ştefan cel Mare. Întâia soţie, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a murit după patru ani de căsnicie (1463–1467). Cea de-a doua soţie, Maria din Mangop (Crimeea), din familia Asanilor Paleologi, ultimi conducători ai Imperiului Bizantin, a murit după o căsătorie de cinci ani (1472–1477). Moartea acestor două soţii nu a fost însă singura cruce a familiei voievodului: cinci copii îi vor muri în timpul vieţii. Dintre băieţi, îi va supravieţui doar Bogdan al III-lea, urmaş la tron şi fiu din cea de-a treia căsătorie (1478) cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos – domnul Ţării Româneşti – şi a Mariei Despina.

Cercetarea izvoarelor istorice dovedeşte falsitatea ipotezelor privind numeroşii copii din flori ai voievodului. Cu certitudine, Măria Sa a avut un singur fiu în afara căsătoriei: Petru Rareş. Faptul că acesta avea să fie cel mai vrednic urmaş este rodul pocăinţei adânci a domnului, care a avut tăria de a-şi plânge păcatul şi de a-şi întoarce viaţa la Dumnezeu. Pentru această conştiinţă smerită, Dumnezeu a întors o greşeală într-o binecuvântare şi a dat Moldovei un mare ctitor de biserici, un iubitor al sfintelor lăcaşuri întocmai ca şi tatăl său.

Omul şi sfântul

Sfârşitul domnului a fost unul pe măsura vieţii sale: „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ştefan vodă” (Letopiseţul lui Grigore Ureche).

După trecerea lui Ştefan cel Mare la cele veşnice, în 2 iulie 1504, poporul a simţit că are un mijlocitor şi un rugător în cer. Din generaţie în generaţie, Ştefan a fost „cel Mare, cel Bun, cel Sfânt” (Mihai Eminescu), nu doar al Ţării Moldovei, ci al întregului neam românesc. Numele lui a însufleţit eforturile românilor în momentele de răscruce ale istoriei noastre, a unit românii de pretutindeni la mormântul său prin serbările naţionale de la Putna (1871 şi 1904), a inspirat literatura şi folclorul cu o pildă de vitejie şi de demnitate. Şi noi, cei de astăzi, avându-l înainte ca model, ne recâştigăm încrederea în forţele noastre şi ştim că Dumnezeu, pentru astfel de mărturisitori, nu lasă un popor să piară. Un popor creştin care, în momente de mare cumpănă sufletească, se inspiră din viaţa trăitorilor în Dumnezeu, îşi va păstra identitatea şi va şti să răspundă la orice ameninţare dinăuntru sau dinafară.

Recunoaşterea oficială a sfinţeniei lui Ştefan cel Mare, prin actul canonizării de către Biserică, a venit după câteva sute de ani, deşi el era cinstit ca sfânt de către popor încă de la moartea sa. O mărturie din afară care confirmă cultul acordat de către popor o avem de la arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, care, vizitând în 1575 Ţara Moldovei, arăta că „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt”. Însă în general Biserica românească de-a lungul timpului nu a făcut din canonizarea sfinţilor o practică curentă, asemenea Bisericii Greciei sau Rusiei. Acest fapt ţine, poate, de trăirea religioasă a românilor, care îşi cinsteau sfinţii spontan, cu o simplitate firească, fără să simtă nevoia unei decizii oficiale bisericeşti. Era suficientă tradiţia lăsată de părinţi şi bunici şi legătura de inimă cu sfântul respectiv. În spaţiul creştin al Evului Mediu, pe de altă parte, era cunoscută categoria sfinţilor-regi, care cârmuiau cu credinţă poporul întru frica lui Dumnezeu: Sfinţii Boris şi Gleb la ruşi, Sfântul Ştefan al Ungariei, Sfântul Venceslas al Boemiei şi alţii. Pe aceste temeiuri şi Biserica Ortodoxă Română a împlinit în 1992, după o întârziere datorată regimului comunist, actul oficial al canonizării lui Ştefan cel Mare ca domn binecredincios, stabilind şi ziua cinstirii sale – 2 iulie.

Semnele sfinţeniei lui Ştefan cel Mare le găsim în viaţa lui şi în moştenirea pe care ne-a lăsat-o. În viaţa lui şi-a purtat crucea: de domn – cu grija în inimă pentru un imperiu mereu în creştere şi pentru un popor ameninţat cu islamizarea; de soţ şi tată – moartea celor două soţii şi a fiilor săi; de luptător – rana de la picior purtată cu răbdare mai mult de 40 de ani. Prin această întreită cruce, Hristos l-a curăţit şi l-a sfinţit, dându-i o credinţă nestrămutată în ajutorul Lui. Ştefan cel Mare este mare pentru că a înţeles că biruinţele au fost purtate cu ajutorul lui Dumnezeu, iar înfrângerile i-au fost spre încercare şi spre răbdare. Îi vedem nădejdea în ajutorul sfinţilor militari – Gheorghe, Dimitrie, Procopie – şi smerenia cu care îşi întemeiază ctitoriile, mărturisită în pisanii: „O, Mare Mucenice Gheorghe, (…) primeşte de la noi şi această rugăciune a smeritului robului tău”. Remarcabil este gestul său de mulţumire lui Dumnezeu pentru victoria din 1475 de la Vaslui, când a postit patru zile numai cu pâine şi cu apă.

Ştefan cel Mare este sfânt pentru că şi-a iubit neamul şi s-a jertfit pentru el, iar neamul a răspuns prin cinstire şi evlavie. Acestui neam ai cărui fii suntem noi, cei de astăzi, el i-a transmis o moştenire nepreţuită, sugerată chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastră stă apărarea fiinţei şi neatârnarea ţării noastre!”. Această moştenire o avem şi noi de păstrat şi de transmis mai departe nealterată: libertatea neamului şi credinţa ortodoxă.

Ctitorii

Pisaniile păstrate din timpul Sfântului Ştefan cel Mare îl atestă drept ctitor al următoarelor biserici (anul din paranteze este cel al terminării lucrărilor):

Putna (1469), Milişăuţi-Bădeuţi (1487), Pătrăuţi (1487), Sfântul Ilie (1488), Voroneţ (1488), Vaslui (1490), Iaşi (1492), Hârlău (1492), Borzeşti (1494), Huşi (1495), Dorohoi (1495), Popăuţi (1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497), Neamţ (1497), Piatra (1498), Volovăţ (1502), Dobrovăţ (1504), Reuseni (1504).

La acestea se adaugă bisericile de la Râmnic (1704) şi Scânteia (1846), cu pisanii târzii, fără indicarea datei construcţiei iniţiale.

Fără îndoială că numărul ctitoriilor domneşti este mai mare (cel puţin alte şapte biserici îi sunt atribuite), dar există documente clare doar despre cele amintite.

Mănăstirea Putna, Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”

10 iulie 1466 – 3 septembrie 1469

„Binecredinciosul domn a toată ţara Moldovei, Io Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a zidit şi a făcut mănăstirea aceasta întru numele Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, în timpul arhimandritului Ioasaf, în anul 6989 (1481).”

Biserica „Sfântul Procopie”, Milişăuţi

8 iunie – 13 noiembrie 1487

„În anul 6989 (1481), luna iulie, 8, în ziua Sfântului Mare Mucenic Procopie, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei fiul lui Bogdan voievod, şi cu prea iubitul săi fiu Alexandru, a făcut război la Râmnic cu Basarab voievod cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti, poreclit Ţapaluş. Şi a ajutat Dumnezeu pe Ştefan voievod şi a biruit pe Basarab voievod; şi a fost pieire (cădere) foarte mare printre Basarabi. De aceea Ştefan voievod a binevoit, cu a sa bunăvoinţă şi cu gând bun, a zidi casa acesta întru numele Sfântului Mare Mucenic Procopie, în anul 6995 (1487); şi s-a început în luna iunie, 8; şi s-a sfârşit în acelaşi an, în luna noiembrie, 13.”

Biserica „Sfântul Nicolae”, Chilia

1482

Biserica „Sfânta Cruce”, Pătrăuţi

13 iunie 1487

„Io Ştefan voievod, domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan, a început să zidească casa aceasta întru numele cinstitei Cruci în anul 6995 (1487), luna iunie 13.”

Biserica „Sfântul Ilie”, Suceava

1 mai – 15 octombrie 1488

„Ioan Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, domn al ţării Moldovei, au fost tencuiţi şi zugrăviţi această casă întru numele Sfântului Prooroc Ilie; s-a început în anul 6996 (1488), luna mai, 1, s-a sfârşit în acelaşi an, octombrie 15.”

Biserica „Sfântul Gheorghe”, Mănăstirea Voroneţ

26 mai – 14 septembrie 1488

„Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, Fiul lui Bogdan voievod, a început să zidească această casă în mănăstirea de la Voroneţ, întru numele Sfântului şi Slăvitului şi Marelui Mucenic, purtător de biruinţă, Gheorghe, în anul 6996 (1488), luna 26, în lunea după coborârea Sfântului Duh; şi s-a sfârşit în acelaşi an, luna septembrie 14.”

Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Vaslui

27 aprilie – 20 septembrie 1490

„Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voivod, a zidit această casă întru numele Tăierii cinstitului cap al Sfântului Prooroc, Înaintemergătorului Ioan Botezătorul; şi s-a început în anul 6998 (1490), luna aprilie, 27 şi s-a sfârşit în acelaşi an septembrie 20.”

Biserica „Sfântul Nicolae”, Iaşi

iunie 1491 – 10 august 1492

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Ioan Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a voit a zidi această casă întru amintirea, pomenirea şi întru ruga Sfântului ierarh şi făcător de minuni Nicolae, pentru pomenirea celor adormiţi unde „sunt” şi părinţii şi fratele nostru, şi pentru sănătatea domniei noastre şi copiilor noştri, pe care am început a o zidi în anul 6999 (1491), luna iunie şi s-au sfârşit în al 7000-lea an (1492), luna august, 10.”

Biserica „Sfântul Gheorghe”, Hârlău

30 mai – 28 octombrie 1492

„Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit această casă întru numele Sfântului şi Slăvitului Mare Mucenic şi purtător de biruinţă Gheorghe, care s-a şi început a se zidi în anul 7000 (1492), luna mai 30, şi s-a sfârşit în acelaşi an, luna octombrie 28, iar al domniei sale, în anul 30 şi şaselea curgător.”

Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, Borzeşti

9 iulie 1493 – 12 octombrie 1494

„Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei, şi cu preaiubitul său fiu Alexandru, au zidit această casă, care este la Borzeşti pe Trotuş, a Adormirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, întru rugă sieşi şi întru amintirea (pomenirea) răposaţilor înaintaşilor şi părinţilor lor, şi care s-a început a se zidi în anul 7001(1493), luna iulie 9 şi s-a sfârşit în anul 7002 (1494), iar al domniei lui anul al 30 şi optulea curgător, luna octombrie 12.”

Biserica episcopală „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, Huşi

… – 30 noiembrie 1495

„Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a început a zidi această casă întru numele sfinţilor, slăviţilor şi de toată lauda Apostoli fruntaşi, Petru şi Pavel, care este în Huşi pe Drăslivţe; şi s-a sfârşit în anul 7003 (1495), iar al domniei sale anul 38 curgător, luna noiembrie 30.”

Biserica „Sfântul Nicolae”, Dorohoi

… – 18 octombrie 1495

„Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Ioan Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit această casă întru numele celui între Sfinţi părintele nostru, Arhierarhul şi făcătorul de minuni Nicolae; şi s-a sfârşit în anul 7003 (1495), luna octombrie 18, iar al domniei lui anul al 30 şi nouălea curgător.”

Biserica „Sfântul Nicolae”, Mănăstirea Popăuţi – Botoşani

… – 30 septembrie 1496

„Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit această casă întru numele celui între sfinţi Părintelui nostru Arhierarhul şi făcătorul de minuni Nicolae, în anul 7004 (1496), iar al domniei sale anul al patruzecilea curgător, luna septembrie, 30.”

Biserica „Sfântul Arhanghel Mihail”, Războieni

… – 18 noiembrie 1496

„În zilele binecredinciosului şi de Hristos iubitorului domn, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, în anul 6984 (1476), iar al domniei sale anul 20 curgător, s-a ridicat puternicul Mahmet, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene; şi încă şi Basarab voievod, poreclit Laiotă, a venit cu el, cu toată ţara sa băsărbească. Şi au venit să prade şi să ia ţara Moldovei; şi au ajuns până aici, la locul numit Pârâul Alb. Şi noi, Ştefan voievod, şi cu fiul nostru, Alexandru, am ieşit înaintea lor aci şi am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; şi cu voia lui Dumnezeu, au fost înfrânţi creştinii de păgâni. Şi au căzut acolo mulţime mare de ostaşi ai Moldovei. Atunci şi tătarii au lovit ţara Moldovei din partea aceea. De aceea, a binevoit Io Ştefan voievod cu buna sa voinţă a zidi această casă în numele arhistrategului Mihail şi întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi fiilor săi Alexandru şi Bogdan şi pentru amintirea şi întru pomenirea tuturor drept credincioşilor creştini care s-au prăpădit aici. În anul 7004 (1496), iar al domniei sale anul 40 curgător, în luna noiembrie 18.”

Biserica „Naşterea Maicii Domnului”, Tazlău

4 iulie 1496 – 8 noiembrie 1497

„Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit această casă în numele Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi curatei ei naşteri, să fie întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi fiilor săi Alexandru şi Bogdan, care s-au început a se zidi în anul 7004 (1496) luna iulie, 4 şi s-au sfârşit în anul 7005 (1497); iar al domniei sale anul 41 curgător, luna noiembrie, 8.”

Biserica „Înălţarea Domnului”, Mănăstirea Neamţ

… – 14 noiembrie 1497

„Doamne Hristoase, primeşte casa aceasta, pe care am zidit-o cu ajutorul tău, întru slava şi cinstea sfintei şi slăvitei Tale Înălţări de la pământ la cer; şi Tu stăpâne, acoperă-ne cu mila Ta de acum şi până în veac. Ioan Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a binevoit a începe şi a zidi casa aceasta întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi fiului lor Bogdan şi celorlalţi copii ai lor; şi a sfârşit-o în anul 7005 (1497); iar al domniei sale anul al 40 şi unulea curgător, luna noiembrie 14.”

Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, Piatra Neamţ

15 iulie 1497 – 11 noiembrie 1498

„Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a început a zidi şi a sfârşit casa aceasta în numele Naşterii cinstitului şi Slăvitului Prooroc Înaintemergător Ioan Botezătorul, întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi prea iubitului lor fiu Bogdan; care s-a şi început a se zidi în anul 7005 (1497), iulie 15 şi s-a sfârşit în anul 7006 (1498), iar al domniei sale anul al 40 şi doilea curgător, luna noiembrie, 11 zile.”

Turnul clopotniţă cu paraclisul „Sfântul Ioan cel Nou”, Mănăstirea Bistriţa

… – 13 septembrie 1498

„Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul Ioan Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit această clopotniţă, şi biserică în ea a făcut, întru numele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Cetatea Albă, întru rugă sieşi şi doamnei sale Maria şi copiilor lor, în anul 7006 (1498); în acelaşi an s-a sfârşit, luna septembrie, 13 zile.”

Turnul clopotniţă al bisericii „Sfântul Ioan”, Piatra Neamţ

… – 28 octombrie 1499

„Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod a zidit această clopotniţă împreună cu doamna sa Maria, fiica lui Radu voievod şi cu prea iubit fiului lor Bogdan voievod, în anul 7007 (1499), iar al domniei sale al patruzeci şi treilea curgător, octombrie, 28.”

Biserica „Înălţarea Sfintei Cruci”, Volovăţ

2 aprilie 1500 – 29 august 1502

„Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, şi cu doamna sa Maria, fiica lui Radu voievod, şi cu prea iubitul lor fiu, Bogdan voievod, am zidit casa aceasta întru numele Înălţării cinstitei şi de viaţă dătătoarei cruci, şi s-a început în anul 7008 (1500) şi s-a sfârşit în anul 7010 (1502); iar al domniei sale anul 40 şi 6 curgător, luna septembrie 14.”

Biserica „Pogorârea Sfântului Duh”, Mănăstirea Dobrovăţ

27 aprilie 1503 – 1504

„Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit această casă întru numele Coborârea Sfântului Duh, care s-a şi început a se zidi în anul 7011 (1503), luna aprilie, ziua 27; şi s-a sfârşit în anul 7012 (1504), iar al domniei sale anul al patruzeci şi optulea curgător, luna…”

Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Reuseni

8 septembrie 1503 – 18 septembrie 1504

„În anul 7011 (1503), septembrie 8, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, a binevoit şi a început să zidească casa aceasta întru numele Tăierii cinstitului cap al Cinstitului şi Slăvitului Prooroc Înaintemergător, Ioan Botezătorul, pe acest loc unde a fost tăiat capul tatălui său Bogdan voievod. Şi pe Ştefan voievod l-a ajuns moartea, veşnica lui pomenire; iar fiul lui, Bogdan voievod, a înălţat cele începute de tatăl său şi a sfârşit casa aceasta în anul 7012 (1504), luna septembrie 18.”

Biserica „Sfânta Parascheva”, Râmnicu Sărat

„Această sfântă şi dumnezeiască biserică a căreia este hramul Sfânta Paraschiva fost-au făcută de Ştefan Vodă cel Bun din Moldova. Şi trecând mulţi ani, s-au stricat. În zilele lui Io Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod s-au îndemnat vecinătatea şi au ajutat cine cu ce s-au îndurat şi o au refăcut de la ferestre în sus. Şi s-au făcut şi slon căci n-au fost, fiind ispravnic Dumitraşco căpitan Bagdat vel agă. Şi el cu a sa cheltuială s-au îndemnat de a au învelit şi au făcut şi stâlpii uşilor şi o au şi pardosit, pentru a tuturor vecinică pomenire septembrie, leat 7312 (1704).”

Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, Scânteia

„Acest sfânt locaş cu hramul sfinţilor mai mari voievozi Mihail şi Gavriil, din temelie ridicat întâiul de fericitului întru pomenire de Ştefan voievod cel Mare şi apoi de Duca voievod înfrumuseţat, iar acum, în zilele de prea înălţatului domn Mihail Grigore Sturza voievod, din nou întocmit; şi s-au împodobit din porunca Prea Fericitului Patriarh al Ierusalimului Chirie Chirio Chirii, fiind stăruitor şi îngrijitor prea cuvioşia sa arhimandritul Paisie, Exarhu logofăt şi cavaler, Alexandru Ghica, efor şi comisul Panaite Papazoglu, epitrop asupra averilor sfântului mormânt în Moldova; la anul 1846, noiembrie 13.”

Catedrala Patriarhală Sf.Sava din Belgrad, capitala Serbiei, ridicată pe platoul Vacear, undeva in centrul orasului, are o istorie tumultoasă, incepută in anul 1595, când Sinan Pașa a ars moaștele Sf. Sava, Arhiepiscopul Serbiei. De altfel, Belgradul este plin de istorie și crestinism și sârbii se mândresc cu această Catedrală ortodoxă, ea fiind cea mai mare din lume. În timpul unei slujbe, ea poate găzdui circa 10.000 de credincioși.

Impresionanta catedrală a fost ridicată, în mod simbolic, pe locul unde turcii otomani, conduși de Sinan Pașa, au zdrobit rebeliunea sârbă din 27 aprilie 1594, incendiind cu acel prilej Moaștele Sfântului Sava Nemanja (1236).

În anul 1939, pe data de 10 mai, ziua arderii Moaștelor Sfântului Sava, se pune temelia acestei catedrale. Singura etapă realizată a fost, însă, numai fundația catedralei, după bombardamentele germane din anul 1941, lucrările încetând. Locul a fost folosit ca parc auto de armatele hitleriste si apoi de cele sovietice, iar mai târziu a fost transformat în depozit.

În anul 1958, patriarhul Gherman a solicitat reînceperea lucrărilor, dar acordul a fost dat abia în anul 1984, după 88 de intervenții ale Patriarhiei Sârbe. De atunci, lucrările au înaintat lent, dar fără pauze mari. În cele din urmă, Catedrala Sfântul Sava a fost terminată.

Acest proiect care a durat peste un secol e expresia visului de a prezenta Serbia ca exponent al creștinătății ortodoxe în Europa Centrală, ba chiar o prezentare a excepționalismului sârb. Nu e de mirare că modelul asumat e Hagia Sofia, care e arhetipul arhitectural al Răsăritului creștin, dar și o efigie a Bizanțului, ca împărăție creștină.

Dar această biserică-simbol a Belgradului e departe de a fi o simplă copie. Comanditarilor ei le-au trebuit 40 de ani doar pentru a decide cum ar trebui să arate, semn că, în Balcani, nu suntem singurii cu dileme identitare. Planurile au fost apoi modernizate succesiv, căci cele două războaie mondiale au frânat proiectul. Biserica a fost în totalitate finanțată din donații.

Tehnic, Sfântul Sava nu e o catedrală, întrucât scaunul episcopului nu se află aici, dar e locul spre care se îndreaptă toate privirile, așa cum e cazul cu bazilica Sf. Petru și catedrala Sf. Ioan Laterano din Roma.

Astăzi, catedrala are următoarele dimensiuni: înălțimea de 70 de metri, 81 de metri de la nord la sud si 91 de metri de la vest la est, punctul cel mai înalt având 134 de metri, iar crucea aurită de pe turla principală, 12 metri. Stilul e unul pur bizantin. Domul din beton de 4.000 de tone a fost construit la sol, iar abia apoi a fost ridicat pe pereții de rezistență, printr-un procedeu anevoios, care a durat o lună.

Domul e susținut de pandantive, o inovație testată prima dată chiar la Agia Sofia, în timp ce cupolele adiacente, mai mici, îndeplinesc rolul unor arce butante, invenția mult mai târzie a goticului.

Catedrala, care poate fi văzută de la mai toate intrările în orașul Belgrad, e închinată Sfântului Sava, patronul spiritual al Serbiei. Acesta a fost primul patriarh al țării și fratele primului rege sârb. O statuie a lui Sava străjuiește și intrarea în micul parc din fața lăcașului de cult.

Biserica e deja placată cu marmură și granit la exterior, la fel și pavimentul de foarte bună calitate fiind așezat la interior. La interior, nu s-a optat pentru frescă, ci pentru mozaic, cel mai durabil și scump mod de a decora o biserică ortodoxă. După cum cere tradiția, ca și Hagia Sofia, în centrul domului va exista o imagine a lui Hristos Pantocrator.

Expresie a consecvenței poporului sârb și a credinței ortodoxe la care nu a renunțat niciun moment, Catedrala Sfântul Sava – Svetog Save – este un edificiu răsăritean unic ale cărui dimensiuni întrece până și celebrele catedrale Sfânta Sofia din Constantinopol și respectiv Iisus Mântuitorul din Moscova.

I.P.

Sfinţii Petru şi Pavel sunt sărbătoriţi ca Apostolii care au contribuit cel mai mult la răspândirea creştinismului în lume. În aceeaşi zi este şi sărbătoarea Sânpetru de vară care marchează prin frumoase tradiţii populare miezul verii agrare şi perioada secerişului. Aproape 500 de mii de români îşi sărbătoresc onomastica.

Sfinţii Petru şi Pavel sunt sărbătoriţi ca Apostolii care au contribuit cel mai mult la răspândirea creştinismului în lume. În aceeaşi zi este şi sărbătoarea Sânpetru de vară care marchează prin frumoase tradiţii populare miezul verii agrare şi perioada secerişului. Aproape 500 de mii de români îşi sărbătoresc onomastica.

Petru şi Pavel sunt prăznuiţi împreună deşi au trăit vieţi foarte diferite. Amândoi au devenit Apostoli şi stâlpi ai Bisericii şi au murit ca martiri ai credinţei creştine, din porunca împăratului Nero. Petru a murit în anul 64, răstignit cu capul în jos, şi Pavel decapitat în anul 67, iar moaştele lor, potrivit Sinaxarului, au fost puse împreună.

Petru, din pescar, Apostol şi Sfânt

S-a născut în Betsaida, un oraş pe malul nordic al lacului Ghenizaret, astazi localitatea El Aradsch din Siria, a fost numit la naştere Simon sau Simeon şi era fratele mai mic al Apostolului Andrei. Tatăl, Iona, se ocupa cu pescuitul şi era un om simplu, neînvăţat.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune ca Andrei l-ar fi adus pe Simion la Hristos şi Mantuitorul i-a schimbat numele din Simon în Chefa, „piatră“ în limba aramaică, de unde şi numele de Petru, în greacă şi latină.

Petru a devenit ucenicul Mântuitorului dupa ce a fost martorul unei minuni: într-o dimineaţă, Hristos a vorbit mulţimii la ţărmul lacului Ghenizaret şi pentru a fi mai bine auzit s-a urcat în corabia lui Petru. S-au depărtat puţin de la ţărm şi dupa ce a terminat de vorbit, i-a spus lui Simon să pescuiască. Mulţimea peştilor prinşi l-a înfricoşat pe Petru: „Iesi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos“, a strigat el, iar Hristos i-a spus: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni“.

Petru, împreuna cu ceilalţi tovaraşi de pescuit a lăsat totul şi l-a urmat pe Mântuitor. Petru s-a bucurat de respectul celorlalţi Apostoli, în multe situaţii vorbea în numele tuturor şi împreună cu ei a fost martorul minunilor şi momentelor importante din viaţa lui Hristos: învierea fiicei lui Iair, la Schimbarea la Faţă şi la rugăciunea din grădina Ghetsimani. După Cincizecime, la Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolul Pavel l-a numit şi pe Petru, alături de Iacob şi Ioan, „stâlp“ al Bisericii.

La Cina cea de Taina s-a jurat că „daca toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti“, dar s-a lepădat de Hristos de trei ori în timpul Patimilor. Înţelegând trădarea faţă de Învăţătorul său, Petru s-a căit şi „a plâns cu amar“. Iertarea i-a acordat-o Măntuitorul dupa Învierea Sa din morţi, când l-a întrebat de trei ori dacă Îl iubeşte.

Petru a stat ascuns împreună cu ceilalţi Apostoli de teama iudeilor până în ziua Invierii când, convins de realitatea Invierii Domnului şi primind Duhul Sfânt la Cincizecime, a devenit un mărturisitor al lui Hristos făra să se mai teamă de nici o ameninţare.

În anul 44, regele Irod Agripa, dorind să facă pe placul iudeilor, l-a ucis pe Apostolul Iacob şi l-a închis într-o temniţă bine păzită şi pe Petru, voind să-l omoare şi pe el, dar printr-o minune un înger trimis de Dumnezeu l-a scos din temniţă. Petru a părăsit apoi Iudeea şi a mers la Roma unde şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii întărind Biserica.

Potrivit traditiei, pe 29 iunie 67 Petru ar fi fost crucificat, cu capul in jos, din porunca împăratului Nero. Sfântul Petru este autorul a două din cele şapte epistole soborniceşti, din care una a sfântului Iacob, trei ale sfântului Ioan şi una a sfântului Iuda, din Noul Testament. Ordinea lor în Noul Testament a fost determinata de enumerarea apostolilor menţionaţi ca “stâlpi ai Bisericii”: Iacob, Petru şi Ioan.

În basmele populare romanesti, Sfântul Petru este cel care îl însoţeşte pe Dumnezeu în călătoriile Sale pe Pământ, petrecute, cândva, la începuturile lumii.

Pavel, din prigonitor al lui Hristos, misionar al credinţei creştine

S-a născut în Tars, din Cilicia, o regiune din sudul Anatoliei, în jurul anului 7, într-o familie de evrei înstărăţi care aparţineau tribului lui Veniamin şi la nastere a primit numele de Saul. A moştenit de la părinţi cetăţenia romană şi a dobândit o educaţie aleasă. De foarte tânăr Saul a mers la Ierusalim, la sora sa, şi a studiat acolo legea mozaică la şcoala rabinului Gamaliel, unul dintre fariseii cei mai învăţaţi şi mai respectaţi în vremea sa.

Nu l-a întâlnit pe Mântuitorul Hristos în timpul vieţii pentru că a trăit la Tars, unde a fost rabin. S-a întors la Ierusalim, după ce la Tars ajunseseră veştile despre lucrarea Apostolilor de după Cincizecime, cu gândul de a apăra puritatea legii mozaice şi s-a alaturat cu multă râvnă celor care începuseră să persecute Biserica.

A participat la uciderea lui Ştefan, păzind hainele celor care îl ucideau cu pietre. Aflând apoi că şi în Damasc sunt creştini, a luat scrisori de împuternicire de la marele preot şi, însoţit de o gardă dată de Sinedriu, a pornit spre acest oraş. Însă, cu puţin înainte de a ajunge, a avut loc întâlnirea cu Hristos, care i-a schimbat viaţa.

Ziua, în amiaza mare, i-a apărut Mântuitorul într-o lumină strălucitoare şi i-a zis: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“. Rămas orb, a intrat în Damasc smerit şi tăcut. După aceea, prin preotul Anania din Damasc, Dumnezeu i-a redat vederea, Saul a primit botezul şi început să vorbească în sinagogă despre Cel pe care, cu putin timp înainte, Îl prigonea. Pentru a scăpa de iudeii care-l căutau să-l ucidă, a părăsit Ierusalimul şi s-a întors la Tars.

Peste ani, a fost chemat la Antiohia de către Barnaba, nume dat lui Iosif, unul din primii misionari. De aici a plecat în cele trei călătorii misionare, între anii 45-58, prin care a adus la credinţa în Hristos mai mult de 30 de cetăţi importante din bazinul Marii Mediterane. Cu ocazia primei călătorii, în Cipru, l-a adus la credinţă pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei. De la acesta si-a luat numele de Pavel, nume pe l-a purtat până la moarte.

Munca sa misionara a fost de multe ori însoţită de primejdii, aşa dupa cum singur mărturisea Apostolul: „De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o data am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărămat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii intre fraţii cei mincinoşi; În osteneală şi în trudă, în privegheri, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine.“ În lucrarea sa de vestire a Evangheliei, Apostolul Pavel i-a vizat pe cei de un neam cu el, dar mai ales pe cei de alte neamuri, de aici şi ura iudeilor care pretutindeni i se opuneau.

În anul 58 a fost prins de iudei în Ierusalim, întemniţat doi ani în Cezareea Palestinei şi în final dus pe mare la Roma pentru a fi judecat de împărat, pentru că avea cetăţenie romană. Aici a petrecut alţi doi ani într-o casă fiind păzit de un ostaş roman, iar dupa judecata din anul 63 a fost eliberat.

Împrejurarile sfârşitului său sunt necunoscute. Se crede că, ajuns din nou la Roma, a fost închis şi omorât din porunca împăratului Nero, în anul 67, prin tăierea capului. A fost ingropat pe Calea Ostia de lânga Roma, unde mai târziu s-a ridicat biserica „San Paolo fuori le Mura“ (Sfântul Pavel din afara zidurilor).

Sânpetru de vară şi tradiţii populare

Sărbătoarea Sânpetru de Vară, despărţită de Sânpetru de Iarnă, patronul lupilor, de aproape o jumatate de an, este precedată de Postul lui Sânpetru, rânduit de Biserică în cinstea celor doi apostoli şi în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde fapte importante.

În tradiţia populară Sânpetru este fie pământean, fie divinitate celesta. Cândva, la începuturile lumii, ar fi trăit Sânpetru, om simplu şi harnic care se ocupa cu agricultura, creşterea animalelor şi cu pescuitul, dar care fiind foarte credincios îl însoţea pe Dumnezeu în călătoriile sale pe Pământ. Fiind şi un bun sfetnic, Sânpetru a fost luat de Dumnezeu în cer şi i s-au încredinţat porţile şi cheile Raiului. Acolo, era mai mare peste cămările cereşti, împărţea hrana animalelor sălbatice, şi în special lupilor, şi topea grindina pentru a o face mai măruntă şi mai puţin periculoasă pentru culturi.

La marile sărbatori, de Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Măcinici, Sângiorz şi Sânziene, se spune că Sânpetru poate fi văzut de pământeni, la miezul nopţii când se deschide pentru o singura clipa cerul, stând la masa împărătească în dreapta lui Dumnezeu.

Potrivit tradiţiei populare până în acestă zi nu se scutură merii şi, dacă se respectă datina, sunt ocrotite ogoarele de căderea grindinei.

Se mănâncă mere şi miere din recolta anului, după masa de prânz şi se pun dorinţe, după ce se împart mere dulci şi miere prietenilor şi vecinilor şi li se urează spor în munca lor şi sănătate.

Când Sânpetru pocneşte din bici,  scânteile care apar se transformă în licurici care-i călăuzesc pe călătorii rătăciţi pe drumuri de munte sau în pădure.

Pentru sporul casei şi pentru sănătate se sfinţesc la biserică pachete cu colaci, lumânări, mere dulci şi mere acrişoare şi se împart oamenilor săraci.

Oamenii pistruiaţi, dacă se spele pe faţă cu apă la miezul nopţii, când cântă cocoşul, scapă de pistrui.

Dacă tună şi fulgeră în ziua Sfinţilor Apostoli, nucile şi alunele vor fi viermănoase.

Se respectă sărbătoarea lupilor: nu se pun capcane şi lupii nu se alungă cu focuri de armă, pentru a fi îmblânzite şi să nu fure vitele din gospodării.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt doi oameni diferiţi, chemaţi de Iisus Hristos să vestească aceeaşi Evanghelie a iubirii milostive şi a mântuirii lumii.

Sfântul Petru se numea Simon înainte de a se fi întâlnit cu Iisus Cel ce i-a schimbat numele în Chefa, care înseamnă piatră. Acesta s-a născut în Betsaida Galileii, tatăl său se numea Ioná, iar fratele său, Andrei, a fost cel dintâi chemat de Iisus să fie Apostol. Andrei l-a prezentat pe Simon lui Iisus după ce i-a spus: „Am găsit pe Mesia. “ (cf. Ioan 1, 41). Simon Petru era căsătorit şi era pescar de profesie. Această îndeletnicire l-a învăţat să înfrunte valurile mării, să se ostenească, să se bucure de pescuire bogată sau să-şi asume eşecul. Era o fire dinamică, spontan şi plin de zel. Într-o zi l-a întâlnit pe Iisus din Nazaret Cel care i-a schimbat viaţa şi l-a făcut din pescar obişnuit „pescar de oameni”, adică Apostol ca să adune oameni pentru împărăţia cerurilor pe care o predica Sfântul Ioan Botezătorul şi apoi Iisus zicând: „ Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei4, 7). Credinţa sa iudaică a moştenit-o din familie şi a cultivat-o la sinagogă, într-un context iudaic, dar elenizat, al Galileii, populat cu amestec de grupuri etnice diferite. Totuşi, Simon Petru era un om simplu, el nu vorbea limba greacă, de aceea, mai târziu a fost ajutat în misiunea sa de ucenicul său, Ioan Marcu, fiind traducător pentru el din ebraică în greacă.

Sfântul Pavel se numea iniţial Saul. S-a născut în Tarsul Ciliciei (azi, în Turcia), în diaspora evreiască, era fiu al unor evrei deportaţi de romani. Sfântul Pavel avea o vastă cultură teologică dobândită în Tars şi la Ierusalim. Era cetăţean roman, adică un internaţional. Vorbea limba greacă, era zelos şi ucenic al învăţatului Gamaliel, un mare tâlcuitor al Legii lui Moise. A fost contemporan cu Iisus din Nazaret, dar nu L-a întâlnit niciodată cât timp Iisus a trăit pe pământ. Din zel pentru tradiţia iudaică, Saul a persecutat noua comunitate a ucenicilor lui Iisus din Nazaret. Dar, pe când persecuta pe creştini, în Siria, lângă Damasc, s-a întâlnit cu Iisus Cel viu din ceruri, într-o lumină copleşitoare. Iisus l-a întrebat: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?”(Fapte 9, 4). Atunci, Saul a înţeles că Iisus din Nazaret este viu şi că El este cu adevărat Mesia. Tot atunci, Saul a învăţat că Iisus Hristos este Capul Bisericii, iar Biserica este Trupul Său. Saul lovea în creştini, iar Iisus Hristos simţea durerea lor, căci viaţa lor era viaţa Lui şi viaţa Lui era viaţa lor. Apoi, Saul, persecutorul, convertit şi botezat, devine Pavel Apostolul, misionarul cel mai zelos al lui Iisus Hristos şi al Bisericii Sale.

Diferiţi ca loc de naştere şi cultură sau formare profesională, Sfinţii Petru şi Pavel au fost chemaţi la apostolat tot în mod diferit şi au primit de la Hristos şi de la Biserică misiuni diferite: Sfântul Petru începe predicarea Evangheliei la iudei, iar Sfântul Pavel la neamuri (etnii diferite). Sfântul Petru apare primul în listele celor doisprezece Apostoli, iar Sfântul Pavel este cel de-al treisprezecelea Apostol. În planul Său de mântuire a lumii, Hristos preferă pe fiecare om. Sfântul Andrei este cel dintâi chemat, Sfântul Petru este cel dintâi în liste, Sfântul Ioan este cel mai iubit ucenic, iar Sfântul Pavel, deşi chemat ultimul ca timp, devine primul ca zel misionar. Cu fiecare persoană şi cu fiecare popor, Hristos are în iubirea Sa o relaţie preferenţială şi unică, fiindcă El Se dăruieşte total fiecăruia din cei care cred în El şi Îl iubesc pe El.

Ce au în comun Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel?

1. Esenţialul şi plenitudinea, mai precis, credinţa fierbinte în Hristos Fiul lui Dumnezeu şi comuniunea vie cu El. Sfântul Petru a mărturisit dumnezeirea lui Iisus Hristos: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu!“ (Matei 16, 16), iar Sfântul Pavel a mărturisit că în Hristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9); pentru el, credinţa creştină este taina lui Dumnezeu Cel ce „ S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă. “ (1 Timotei 3, 16).

2. Amândoi Apostolii aveau o puternică experienţă a pocăinţei sau a convertirii: Sfântul Petru s-a lepădat de Hristos de trei ori, apoi a plâns cu amar (Luca 22, 62 ), L-a iubit şi L-a mărturisit pe Hristos până la moarte martirică; Sfântul Pavel a persecutat Biserica lui Hristos, dar ulterior a regretat aceasta în tot timpul vieţii lui şi a lucrat apoi în şi pentru Biserică mai mult ca oricare altul.

3. Sfinţii Petru şi Pavel mai aveau în comun dragostea lor puternică pentru Hristos şi pentru Biserica Sa. Biserica este zidită pe piatra credinţei mărturisită de Petru, adică pe mărturisirea dumnezerii lui Iisus Hristos (Matei 16, 13- 20). De aceea, Sfântul Petru însuşi mărturiseşte că nu el, ci Hristos este piatra din capul unghiului, care ţine în unire, în Biserică, pe iudei şi pe celelalte popoare ale lumii: „Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ; şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos…. Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.” (1 Petru 2, 4-5; 9-10). De aceea, Sfântul Petru cere să fie păstrată dreapta credinţă şi unitatea Bisericii, neluând în seamă profeţiile mincinoase: „Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire…. ” (2 Petru 2, 1-22).

Sfântul Pavel, arătând iubirea lui jertfelnică faţă de Hristos zice: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? … Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8, 35, 38-39).  Iar în altă parte, el arată grija pentru Biserică în lucrarea sa misionară: „Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile.” (2 Corinteni 11, 28).

4. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel mai aveau în comun martiriul sau mucenicia lor în Roma, a cărui dată a fost considerată de tradiţia Bisericii ca fiind 29 iunie, anul 67, în timpul persecuţiilor împăratului Nero împotriva creştinilor.

Cu ce s-au confruntat ei în lumea din timpul lor?

În primul rând, cu o religiozitate panteistă sau politeistă, idolatră şi confuză, care confunda pe Dumnezeu Creatorul cu creatura (cf. Romani 2, 25) şi care suprimă libertatea sau diminua demnitatea persoanei umane, înmulţind formele de sclavie spirituală şi socială.

În al doilea rând, ei s-au confruntat cu autosuficienţa şi aroganţa filosofiei greco-romane care nu putea accepta Crucea şi Învierea lui Hristos, adică iubirea smerită a lui Dumnezeu Cel Atotputernic şi nici învierea trupului din moarte, deoarece fatalismul morţii ţinea toată lumea păgână antică într-o sclavie a spiritului. De aceea, Iisus Hristos voia „să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa.” (Evrei 2, 15). Aşadar, credinţa în Dumnezeu Cel veşnic viu, Care nu Se confundă cu lucrurile trecătoare şi Care a biruit moartea prin învierea lui Hristos, era eliberare pentru păgânii robiţi de idolatrie şi de frica morţii trupului.

În al treilea rând, aceşti Apostoli s-au confruntat cu autosuficienţa şi ostilitatea puterii politice imperiale. Sfinţii Petru şi Pavel cer în epistolele lor să fie respectată atât autoritatea politică imperială, cât şi autoritatea administrativă şi militară, ba chiar ei le numesc slujitori ai binelui comun şi pedepsitori ai răufăcătorilor. (cf. 1 Petru 2, 13-14; Romani 13, 1-13). Cu toate acestea, ei n-au confundat şi n-au înlocuit niciodată puterea bisericească spirituală cu puterea politică seculară, nici n-au confundat imperiul roman cu împărăţia cerurilor sau pe împăratul roman pământean şi trecător cu Domnul Iisus Hristos, Împăratul Cel veşnic viu din ceruri. De aceea, ei au pătimit slujind şi mărturisind pe Hristos până la moarte martirică.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel rămân pentru noi mari învăţători ai credinţei, misionari model şi rugători statornici pentru viaţa şi unitatea Bisericii lui Hristos. Prin viaţa, faptele şi scrierile lor, ei ne îndeamnă să iubim pe Hristos, Evanghelia şi Biserica Sa, să lucrăm pentru vindecarea şi mântuirea tuturor oamenilor fără deosebire de rasă şi gen, de etnie şi clasă socială. Ei sunt pentru noi dascăli ai reconcilierii, ai iertării, ai unităţii şi ai sfinţeniei. Ei ne învaţă să ne rugăm neîncetat, să săvârşim cu iubire milostivă faptele bune, dar să nu contăm niciodată pe noi înşine mai mult decât pe harul lui Dumnezeu Cel viu, arătat în Iisus Hristos. În iconografia ortodoxă, Sfinții Petru şi Pavel, primul şi ultimul între Apostoli, reprezintă Biserica sau comuniunea lui Israel (Petru) cu toate popoarele lumii (Pavel). Cheile Sfântului Petru reprezintă pocăinţa şi iertarea păcatelor, smerenia şi iubirea milostivă, prin care omul intră în împărăţia lui Dumnezeu. Iar sabia Sfântului Pavel reprezintă puterea Cuvântului sfânt, care distinge între erezie şi adevăr, între egoism şi iubire, între moarte şi viaţă.

Să ne rugăm Sfinților Petru şi Pavel, cei doi corifei ai Apostolilor, să ne ajute să fim şi noi mărturisitori ai lui Hristos în lumea de astăzi, cum au fost ei mărturisitori în lumea din timpul lor, pentru a putea spune tuturor celor care cred în Hristos: „bucuraţi-vă pururea în Domnul şi iarăşi zic, bucuraţi-vă!” (Filipeni 4, 4).

B.R.

Pe 11 noiembrie 1821 se năştea Feodor Mihailovici Dostoievski, scriitor rus de talie mondială. Vedea lumea aceasta la Sankt Petersburg (cunoscut azi nu doar pentru FC Zenit, cât mai ales pentru sfinţii Ioan de Kronstand şi Xenia). Dostoievski dovedeşte o viziune profetică. Îmi place mai ales psihologia personajelor. Rămâne orfan la vârstă fragedă (Freud va sensibiliza lumea prin studiul său „Dostoievski şi paricidul”). Traduce din Balzac şi debutează cu „Oameni sărmani”. Este arestat şi chiar condamnat la moarte. Sentinţa este extrem de aproape de executare. Scapă în ultimul moment: ţarul comută pedeapsa.

Graţierea aceasta ne aminteşte de harul (graţia) care ne scapă de eşafodul iadului, în ultimul moment, uneori. Este soldat în Kazahstan (la Semipalatinsk). Îi moare soţia, apoi fratele. Acumulează datorii uriaşe din jocuri de noroc. Se recăsătoreşte şi scrie un jurnal de mare succes. Apoi operele devenite celebre. Este preocupat de suferinţa celor inocenţi şi de căutarea lui Dumnezeu. Conturează portrete de oameni umili, dar şi cinici. Rebeli, dar şi nihilişti. Tema principală este revigorarea duhovnicească.

Cât de actual a rămas, impresionant: Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata. Chiar aşa şi este! La fiecare preselecţie, din orice domeniu, valorile sunt îndepărtate. Scara axiologică e inversată, spre a noastră duioasă îndobitocire… Ce sentimente! Într-o lume rece, care ţine cont doar de profit, sentimentul e o slăbiciune. Incultura a devenit pasiunea principală a maneliştilor de pretutindeni, a bădăranilor, a nesimţiţilor şi a parveniţilor. Iată tabloul lumii fără Dumnezeu, imaginea iadului. Salvarea vine tot din regăsirea chipului divin din fiecare: vindecarea este exclusiv spirituală. Copiii sunt cocoloşiţi (şi întreţinuţi) de părinţi mult după majorat. Primesc totul de-a gata, se plictisesc repede, cad în depresie, sunt indiferenţi faţă de lacrimile altora. Omul virtuos devine înger, cel pătimaş devine bestie. Nu piroanele L-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!(Dragostea jertfelnică ce ne graţiază). Există luptă duhovnicească: Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu. Şi încă ce război! Credinţa este altarul sufletului: Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.

Marea taină a existenţei noastre nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti. Viaţa e un rai, numai că noi nu vrem să ştim, căci dacă am vrea să ştim chiar mâine s-ar întinde raiul peste toţi. Recitind Dostoievski, mă bucur de prospeţimea lui Vali Balcan, care se înscrie pe acest filon: „Am tot învățat să tac și să trec mai departe, să nu mai acuz sau să scuz idolatria cu care oamenii își formează idei. Observ că nu mă mai agit atât de mult, că în sfârșit încep să înțeleg respectul datorat adversarului, fără noimă pentru zâmbetul edulcorat al eșecului. Într-un fel mi-am conservat toată liniștea pentru a o converti într-un nou început”. Un liant potrivit pentru a continua cu Dostoievski: Recitind rândurile aşternute până acum pe hârtie, îmi dau seama că nu sunt atât de prost cum reiese din ele. De ce s-o fi exprimând un om inteligent cu mult mai prost decât gândeşte?

Oamenii îşi resping profeţii şi îi măcelăresc; dar îşi iubesc martirii şi îi iubesc pe cei care i-au măcelărit. Scriptura confirmă acest fapt. Ce este iadul? Şi cuget în sinea mea: e suferinţa de a nu mai putea iubi. Însingurare, lipsă de comuniune. Lipsa entuziasmului este semnul sigur al pierzării, caracterizat printr-o stare de nelucrare, prin lipsa de zel. Râvna ne trezeşte, ne zvârle-n rai. Să ştiţi că nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, mai sănătos şi mai folositor în viaţă decât o amintire frumoasă, şi mai ales o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în casa părintească. O nostalgie a Paradisului, o dorinţă de reîntoarcere acasă, la Tatăl. Îngerii nu au părăsit Casa părintească şi „sting” dorul Tatălui după noi: ne înlesnesc, în acelaşi timp, întoarcerea.

Nu există bunăvoinţă şi caritate dacă nu există credinţa în nemurire. Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi. Un duhovnic bun trasează corect calea spre rai: Stareţul este acela care găzduieşte în sufletul său şi îmbrăţişează cu voinţa sa propriul tău suflet şi voinţa ta. Din clipa când şi-a ales un stareţ, omul renunţă la propria sa voinţă, încredinţându-i-o lui cu cea mai deplină supunere şi cu o totală uitare de sine. Acela care îşi pecetluieşte astfel soarta acceptă de bunăvoie această încercare, această austeră ucenicie, în speranţa că la capătul unor îndelungi străduinţe va ajunge să se învingă pe sine şi să se domine atât de perfect, încât după o viaţă întreagă de ascultare să poata dobândi, în sfârşit, deplina libertate, descătuşându-se de propriul său eu, ca nu cumva să împărtăşească soarta celor care-şi încheie viaţa fără a fi reuşit să se regăsească pe sine.

Marius MATEI

Mănăstirea Ghighiu este o mănăstire ortodoxă din România situată în satul Ghighiu, județul Prahova, în apropierea municipiului Ploiești.

Cu ajutorul donațiilor, în zona izvorului, călugărițele au reușit să construiască o „gură de rai”. O oază de liniște și verdeață, străjuită de un iaz și o moară ornamentală, împrejmuite de băncuțe, unde credincioșii se pot odihnii la umbra copacilor în care au fost puse și căsuțe pentru păsărele. În dreapta izvorului a fost construit un loc de joacă pentru copii, lucru greu de regăsit în curtea unui așezământ de rugăciune.

De aceea, vizitarea acestui loc este binevenită în aceste zile toride de vară.

Cele mai vechi mărturii despre Mănăstirea Ghighiu datează de la sfârșitul secolului al XVI-lea, când este menționat pe aceste locuri schitul logofătului Coresi și al jupâniței Slăvița. Urmele sihăstriei se vor șterge însă aproape în întregime.

Abia în 1817, Măriuța Răfoveanca împreună cu mama sa Ana donează un teren și o parte din averea lor pentru înălțarea unui schit, la cererea monahului Agapie. Vor fi ridicate, mai întâi, o bisericuță de lemn și câteva chilii.

Biserica mare a mănăstirii a început a se zidi în anul 1858, prin purtarea de grijă a starețului Eftimie, fiind sfințită pe 31 martie 1866.

Legenda spune: „Căutând loc de mănăstire, Călugărul Agapie împreună cu patru ucenici, obosiţi de drum au poposit într-o poiană din Codrii Vlăsiei pentru a se odihni. Aici au fost treziţi de un foşnet; era susurul unui izvor. Atunci au înteles că aici este locul potrivit şi s-au hotărât să facă schit, astăzi Mănăstirea Ghighiu. De la acest izvor mănăstirea şi-a luat hramul: „Izvorul Tămăduirii.”
De asemenea, legenda spune că este un izvor cu apă tămăduitoare, dovedindu-se în timp de către marturiile oamenilor care au consumat această apă cu credintă şi s-au vindecat de diferite boli.

Binefacerile Maicii Domnului se revarsă asupra mănăstirii şi a peleriniilor atât prin Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cât şi prin apa tămăduitoare a acestui izvor.

L. C. P.

În timp ce credeam un fapt deja săvârşit zdrobirea şi căderea mea în păcat, deodată un fulger strălucitor a străbătut toată camera, ca şi cum ar fi fost luminată de multe becuri electrice. Iar în mijlocul acestei lumini fulgerătoare s-a arătat marele Înaintemergător, care m-a apucat de piept şi într-o clipă, fără să-mi dau seama cum, m-am aflat în camera mea din cealaltă parte a etajului.

Un oarecare monah dintre proestoşii Sfintei noastre Mănăstiri, aflând că scriu în cronica mănăstirii minunile săvârşite de-a lungul vremii de către Sfântul Ioan Botezătorul, spre slava şi cinstea lui, m-a cercetat la chilie şi mi-a destănuit ceea ce i s-a întâmplat, rugându-mă mai întâi să nu-i menţionez numele, nici să-l fac cunoscut cuiva. După ce i-am făgăduit, a prins curaj şi mi-a povestit următoarele:

„Eu, frate Lazar, aşa cum îţi aminteşti, la începutul lunii iulie a anului trecut, 1995, am fost trimis de mănăstire la Tesalonic pentru a cumpăra diferite alimente şi lucruri necesare mănăstirii. Ajungând în Tesalonic, am tras, după obicei, la un hotel, unde am şi rămas peste noapte. Dar, vai mie, ticălosului, din lucrarea satanică am căzut într-o mare şi neaşteptată ispită. Dacă nu ar fi apucat înainte Harul dumnezeiesc şi ajutorul Sfântului Ioan Botezătorul, nu ştiu ce s-ar fi ales cu viaţa mea şi dacă aş mai fi fost astăzi în mănăstire”.

Şi spunând acestea, monahul a început să plângă amintindu-şi înfricoşătoarea încercare prin care a trecut, precum şi minunata lui izbăvire ce a urmat. Apoi a tăcut pentru puțină vreme. Eu, încurajându-l să-mi povestească ceea ce i s-a întâmplat, i-am făgăduit din nou că această povestire se va socoti ca o mărturisire şi nimeni nu va afla vreodata numele lui, nici chiar egumenul. Auzind acestea, a continuat:

„Fratele meu, s-a întâmplat ca în camera vecină să găzduiască, împreună cu fratele ei, o tânără frumoasă din unul din satele din Halkidikis, pe care cu vreo zece ani în urmă o cunoscusem, mică fiind, în casa ei părintească, fiindcă familia ei era cunoscută de mănăstire. În acea noapte s-a întâmplat ca fratele fetei să lipsească de la hotel. Tocmai se înnoptase şi eram singur în camera mea, când fata, aflând despre mine că stau în cutare cameră, a venit să mă viziteze în virtutea faptului că ne cunoşteam, aşa cum am spus mai înainte. După obişnuita salutare, ne-am prins în discuţie. După ce am întrebat-o despre tatăl ei şi despre ceilalţi membri ai familiei ei, iar ea m-a întrebat despre unii părinţi din mănăstire pe care îi cunoştea, în cele din urmă fata m-a chemat în camera ei să mă ospăteze din mâncarea rămasă de la fratele ei, care lipsea, şi să-mi dăruiască nişte fructe pe care le adusese din sat.

La început m-am împotrivit şi am refuzat propunerea ei, însă ea insista. În cele din urmă m-a prins de mână şi mi-a spus: «Mergem numai o clipă şi te vei întoarce imediat». O, ce nenorocire, fratele meu! Îţi dai seama în ce situaţie grea mă aflam? Pe de o parte, cugetam la absurda, necuviincioasa şi meşteşugita cursă a vrăjmaşului, pe de alta, eram atras de cuvintele ei dulci, de frumuseţea feciorească, de săgeţile aprinse de noapte, de singurătate, de legea potrivnică ce se află în mădularele trupului… Ameţisem şi începusem să cedez voii ei. Cu toate acestea nu încetam să-l rog din adâncul sufletului pe Sfântul Ioan să mă apere şi să nu devin jucăria şi batjocora demonilor….

Şi ca să nu mai lungesc vorba, am mers în camera ei, care era în celălalt capăt al etajului, la o depărtare destul de mare de camera mea. De îndată ce am intrat în cameră, a încuiat bine uşa şi se pregătea să mă sărute… Închipuieşte-ţi acum bucuria şi strigătele demonilor pentru biruinţa lor aproape împlinită. Dar, o minunate sunt lucrurile tale, Ocrotitorule cel mare al nostru, preaslăvite Botezătorule şi Înaintemergătorule al Domnului!

În timp ce credeam un fapt deja săvârşit zdrobirea şi căderea mea în păcat, deodată un fulger strălucitor a străbătut toată camera, ca şi cum ar fi fost luminată de multe becuri electrice. Iar în mijlocul acestei lumini fulgerătoare s-a arătat marele Înaintemergător, care m-a apucat de piept şi într-o clipă, fără să-mi dau seama cum, m-am aflat în camera mea din cealaltă parte a etajului.

Venindu-mi întru sine din uimirea ce m-a cuprins şi dându-şi seama de ajutorul şi ocrotirea pe care le-am avut de la sfântul nostru ocrotitor, Înaintemergătorul Domnului, toată noaptea aceea am petrecut-o în lacrimi de bucurie, de recunoştinţă şi de evlavie, mulţumindu-i cu căldură, rugându-mă şi minunându-mă de marea dragoste şi de ocrotire pe care le are faţă de noi, monahii dionisiaţi, neînsemnaţii lui fii”.

Atunci eu i-am spus: „Sfinţia Ta, ca om, ai alunecat şi urmarea acestei căderi ar fi fost o mare pagubă sufletească, însă Preabunul Dumnezeu te-a acoperit pentru ascultarea pe care o săvârşeai. Iar pentru rugăciunile părinţilor mănăstirii, a intervenit Sfântul Ioan Botezătorul, ocrotitorul mănăstirii şi te-a izbăvit de la o mare cădere sufletească”.

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri Dionisiate, traducere de ieroschim. Ştefan Nuţescu, editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 132-135)

Muntele Carantinei, adică al celor patruzeci de zile de post, sau Muntele Ispitirilor, se înalţă la nord-vest de Ierihon și domină întreaga regiune.

Potrivit tradiţiei creştine, acesta este locul în care Mântuitorul Iisus Hristos S-a retras şi a postit vreme de 40 de zile, precum şi locul în care El a fost ispitit de diavol (Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-13; Marcu 1, 12-13).

La mijlocul muntelui, pe peretele aspru de stâncă roşiatică, la o altitudine de 350 de metri, se înalță Mănăstirea ortodoxă „a ispitirii Mântuitorului”. Prima mănăstire de pe culmea acestui munte a fost construită în anul 340 de Sfântul Hariton.

Mănăstirea Sfântului Hariton de pe culmea muntelui a fost distrusă de către perşi şi şi-a încetat existenţa. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Patriarhia a construit pe locul Postului o nouă mănăstire, lăsând pe culmea muntelui ruina celei vechi.

Mai sus de mănăstirea ortodoxă şi de celelalte ruine se află fortăreaţa Doc, cunoscută pentru o trădare istorică: aici au fost omorâţi, de către Ptolomeu (ginerele), prin înşelare, preotul Simon Macabeul (socrul) şi fiii săi, Matatia şi Iuda (I Macabei 16,11-17).

Sursa: Doxologia

INFO

Ierihon
Cuvântul ebraic Ierikho înseamnă lună; e posibil ca numele cetăţii să provină de la un sanctuar în care era venerată această divinitate.
Ierihonul este cetatea cea mai veche din lume şi în acelaşi timp cetatea cea mai joasă din lume: e situată la 258 m sub nivelul mării. Apare ca o oază în mijlocul Pustiului Iudeii. Vegetaţia luxuriantă a grădinilor sale datorată climei subtropicale şi unui izvor puternic de apă contrastează cu pustiul ars de soare şi dezolant care înconjoară oaza. Numele biblic Cetatea Palmierilor este pe deplin justificat.
Săpăturile arheologice efectuate în anii 1952-1958 de Miss Kenyon permit refacerea aproximativă a istoriei Ierihonului.
Clima caldă chiar şi în timpul iernii şi izvorul Ein es-Sultan sau Fântâna lui Elizeu cu izvor continuu şi debit foarte mare – 4.000 de litri pe minut – i-au atras pe nomazi în acest loc deja din timpurile preistorice.
Astfel, după mai multe mii de ani, vânătorii nevoiţi să se deplaseze continuu în căutare de hrană s-au sedentarizat, devenind crescători de vite şi agricultori. În jurul anului 8000 î.C. au fortificat aşezarea spre a se apăra împotriva triburilor nomade care le invadau proprietatea. O parte din turnul de apărare construit o dată cu zidurile e încă vizibil la Tel es-Sultan, în apropiere de izvor, unde a fost Ierihonul antic.
În jurul anului 7000 î.C. cetatea a fost abandonată pe neaşteptate, probabil din cauza unui cutremur de pământ sau a unei epidemii.
În jurul anului 4000 î.C. e din nou populat. Nenumărate populaţii şi civilizaţii s-au perindat şi de nenumărate ori Ierihonul a fost distrus şi reconstruit până când israeliţii conduşi de Iosua au reuşit să pună stăpânire pe el în jurul anului 1200 î.C. Povestind cucerirea Ierihonului de către israeliţi, Biblia îl prezintă ca o cetate fortificată şi bine organizată. Săpăturile arheologice nu au găsit urmele acestei cuceriri. E posibil ca eroziunea să fi şters urmele distrugerii înfăptuite de israeliţi. Sau e posibil ca povestirea biblică să fi fost idealizată şi modelată după ceremonia liturgică ce se celebra pornind în procesiune de la sanctuarul din Galgala şi se înconjurau ruinele oraşului pentru a comemora cucerirea.
În afara Bibliei, cetatea nu este menţionată în nici un alt document.
Ierihonul e prima cetate pe care israeliţii o întâlnesc în cale şi pe care o cuceresc după ce intră în ţara făgăduită (cf. Ios 6). În apropierea cetăţii, ei celebrează primul Paşte; din acest moment mana cu care Dumnezeu îi hrănise în pustiu încetează să mai cadă (cf. Ios 5,10).
Biblia descrie cu lux de amănunte modul în care a fost cucerită: înconjurul cetăţii timp de şapte zile şi prăbuşirea zidurilor la sunetele trâmbiţelor în ziua a şaptea. Cetatea a fost rasă până la pământ, iar Iosua a aruncat blestemul asupra oricui va fi încercat să o reconstruiască. Iosua şi-a stabilit la Gilgal, lângă Ierihon, cartierul general de unde organiza incursiunile sale pe teritoriul Palestinei (cf. Ios 6,26).
În epoca celor două regate, Ierihonul aparţinea Regatului de Nord sau Regatului lui Israel. În timpul domniei lui Ahab, un oarecare Hiel din Betel a reconstruit zidurile Ierihonului atrăgând în felul acesta asupra sa blestemul lui Iosua: în momentul în care a pus temeliile i-a murit primul copil, iar în momentul în care a instalat porţile i-a murit ultimul copil (cf. 1Rg 16,34).
Lângă Ierihon, darul profetic al lui Ilie a trecut asupra lui Elizeu. După răpirea la cer a lui Ilie, Elizeu a trecut prin Ierihon. „Oamenii din cetate au zis lui Elizeu: «Iată, aşezarea cetăţii este bună, după cum vede domnul meu; dar apele sunt rele şi ţara este stearpă». El a zis: «Aduceţi-mi un blid nou şi puneţi sare în el». Şi i-au adus. Apoi s-a dus la izvorul apelor şi a aruncat sare în el zicând: «Aşa vorbeşte Domnul: Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici stârpiciune»” (2Rg 2,19-21).
De atunci izvorul poartă numele de Fântâna lui Elizeu.
Înainte de a cuceri Ierusalimul, Nabucodonosor a capturat pe regele Sedecia în câmpiile Ierihonului (cf. 2Rg 25,5).
Cetatea a fost reconstruită după întoarcerea israeliţilor din exil, iar începând cu Alexandru cel Mare a fost domeniul personal al suveranului care se afla la putere. În secolul al II-lea î.C., Bacchides, generalul sirian care s-a confruntat cu Macabeii, a întărit Ierihonul, construind fortăreaţa de pe Jebel Qarantal (Muntele Ispitirilor). În anii 68-69, Vespasian a rămas la Ierihon aşteptând ca diferitele fracţiuni rivale evreieşti să se macine între ele.
Frumuseţea şi rodnicia Ierihonului erau cunoscute în tot Imperiul Roman. Toată vegetaţia mediteraneană: plopi, pini, sicomori, eucalipţi, cireşi, piersici, amandieri, smochini, curmali, lămâi şi portocali, tot felul de legume se găseau la Ierihon. Dar mai ales se cultiva la Ierihon arborele de balsam – myrobolanum – din care se extrăgea renumitul parfum de Ierihon.
Când Irod, proclamat rege de Senatul Roman, s-a întors în Palestina ca să-şi ia regatul în primire, Ierihonul a fost una din primele etape; aici a avut o luptă grea cu adversarul său Antigon din care s-a ales cu o rană. Dar cum cetatea era râvnită de Cleopatra, Marc Antoniu, amantul acesteia, i-a făcut-o cadou. Abia după sinuciderea cuplului în 30 î.C., Octavian, noul stăpân al Imperiului Roman, i-a dăruit definitiv Ierihonul lui Irod ca răsplată a subtilei sale diplomaţii. Irod a schimbat faţa Ierihonului care deja din perioada haşmoneilor se afla ceva mai la sud de vechea cetate, la gura văii Kelt, construind noi apeducte, edificii grandioase în stilul cetăţilor elenistice ale timpului, printre care un palat de iarnă cu săli vaste, curţi interioare, băi, o piscină de 20/30 m, grădini şi o fortăreaţă numită Kypros, după numele mamei sale. Era locul lui preferat unde îşi petrecea o bună parte din timp. Invitaţii săi se distrau la hipodrom şi la teatru. Aici Irod a înfăptuit o parte din monstruoasele sale crime; l-a ucis pe cumnatul său Aristobul, în vârstă de 16 ani, pe care el însuşi îl numise mare preot, întrucât devenise prea popular (a pus să fie înecat în piscina palatului după un ospăţ). Tot aici l-a ucis pe fiul său Antipater. I-a masacrat de asemenea pe fariseii care au îndrăznit să doboare acvila de aur pe care el o pusese la poarta templului. Se pare că tot la Ierihon a murit şi a fost înmormântat, având grijă să masacreze, când şi-a simţit sfârşitul aproape, pe reprezentanţii celor mai de seamă familii din Ierusalim, pentru ca evreii să nu se bucure prea mult la moartea lui, ci să-şi plângă morţii lor.
Ierihonul era o etapă obligatorie pentru toţi cei care veneau din Galileea la Ierusalim pe valea Iordanului. În trecere prin Ierihon, Isus l-a vindecat la poarta cetăţii pe orbul Bartimeu (cf. Mc 10,46).
Într-o altă împrejurare, la ieşirea din cetate, a întâlnit doi orbi pe care i-a vindecat (cf. Mt 9,29).
La Ierihon s-a petrecut savuroasa întâmplare cu micuţul vameş Zaheu:
„Isus a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate. Un om bogat, numit Zaheu, mai-marele vameşilor, căuta să-l vadă care este Isus; dar nu putea din pricina mulţimii, căci era mic de statură. A alergat înainte şi s-a suit într-un dud ca să-l vadă; pentru că pe drumul acela avea să treacă. Isus, când a ajuns în locul acela, şi-a ridicat ochii în sus şi i-a zis: «Zahee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta». Zaheu s-a dat jos în grabă şi l-a primit cu bucurie. Când au văzut lucrul acesta, toţi cârteau zicând: «A intrat să găzduiască la un om păcătos». Dar Zaheu a stat înaintea Domnului şi a zis: «Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit». Isus i-a zis: «Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi acesta este fiul lui Abraham. Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut»” (Lc 9,1-10).
În secolul al IV-lea Ierihonul a devenit un centru creştin puternic. În anul 325 a devenit reşedinţă episcopală, construindu-se numeroase biserici şi mănăstiri.
În secolul al VIII-lea califul Hisham al Malek (724-743) din dinastia Omaiyazilor a construit un splendid palat de iarnă care a fost distrus probabil de un cutremur de pământ cu puţin timp înainte de a fi dat în funcţiune. Printre ruine se pot vedea urmele sălilor vaste, ale curţilor şi băilor şi în special frumoasele mozaicuri cu care era pardosit palatul.
În evul mediu regiunea era acoperită cu plantaţii de trestie de zahăr. Încă se mai văd urmele instalaţiilor de fabricare a zahărului utilizate de cruciaţi.
După plecarea cruciaţilor regiunea a rămas fără apărare, la discreţia beduinilor. Canalele fiind abandonate, Ierihonul a fost în bună măsură invadat de deşert, astfel încât deja pe la anul 1700 nu mai rămăsese din el decât un mizerabil sat, cu câteva colibe de beduini. După primul război mondial, când englezii au dispus de o poliţie eficace, Ierihonul a putut să-şi regăsească puţin din splendoarea de odinioară, devenind un mare centru agricol.
Ierihonul modern cu circa 7.000 de locuitori este situat pe aria unde se afla Ierihonul construit de cruciaţi, la răsărit de Ierihonul antic (Tel es-Sultan) şi de Fântâna lui Elizeu. Din construcţiile cruciaţilor nu a mai rămas nimic afară de resturile unui zid crenelat şi ale unui bastion.
În mijlocul oraşului ghizii le arată pelerinilor un sicomor care aminteşte de întâlnirea lui Isus cu Zaheu.
Părinţii franciscani au construit în anul 1924 o casă de oaspeţi şi o biserică închinată Bunului Păstor. Din anul 1951 biserica a devenit parohie latină.
Frumuseţea acestei oaze şi a celui mai vechi oraş din lume este umbrită de două imense lagăre de refugiaţi abandonate; aceste mizerabile bordeie de pământ au adăpostit între anii 1948-1967 mai bine de 70.000 de arabi palestinieni.

Muntele Carantinei (Giabal Quruntul)
Muntele Carantinei, adică al celor patruzeci de zile de post, sau Muntele Ispitirilor, care se înalţă la nord-vest de Ierihon, domină întreaga regiune. Pe vârful muntelui se află mănăstirea greco-ortodoxă construită la sfârşitul veacului trecut în jurul grotelor care au servit eremiţilor pustiului ce au locuit aici începând din secolul al V-lea.
O grotă transformată în capelă e considerată de pietatea creştină ca fiind aceea în care s-a adăpostit Isus în timpul celor patruzeci de zile de post şi unde s-a prezentat diavolul pentru a-l ispiti:
„Atunci Isus a fost dus de Duhul Sfânt în pustiu, ca să fie ispitit de diavol. Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de el şi i-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini». Drept răspuns Isus i-a zis: «Este scris: Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu». Atunci diavolul l-a dus în sfânta cetate, l-a pus pe aripa templului şi i-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris: El va porunci îngerilor săi să vegheze asupra ta şi ei te vor lua pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră». «De asemenea este scris, a zis Isus: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău». Diavolul l-a dus apoi pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi i-a zis: «Toate aceste lucruri ţi le voi da ţie, dacă te vei arunca cu faţa la pământ şi te vei închina mie». «Pleacă, Satano, i-a răspuns Isus. Căci este scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti». Atunci diavolul l-a lăsat şi, iată, îngerii au venit şi au început să-l slujească” (Mt 4,1-11).
Pe piscul de deasupra mănăstirii se mai văd ruinele unei biserici bizantine construite în amintirea celei de a treia ispitiri.
Pe această colină se află fortăreaţa Doc unde, în urma unei trădări, au fost ucişi în timpul unui banchet oferit de Ptolemeu, preotul Simon Macabeul cu fiii săi Matatia şi Iuda (cf. 1Mac 16,11-17).

Situată în Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia, mănăstirea a fost întemeiată în 1959 de Stareţul Sofronie Saharov. Obştea este alcătuită din monahi şi monahii ce vieţuiesc, după tradiţia monastică, o viaţă de rugăciune, centrată pe Hristos.

ănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex este strâns legată de Arhimandritul Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul.

După plecarea din Sfântul Munte în anul 1947, părintele Sofronie a mers la Paris, unde a vieţuit într-un azil rusesc, ajutându-l pe preotul de acolo. La scurtă vreme, doi tineri doritori de viaţă monahală l-au căutat pe Stareţul Sofronie pentru povăţuire. Li s-a îngăduit să trăiască la azil, folosind rostirea Rugăciunii lui Iisus în lipsa cărţilor liturgice şi mâncând hrana rămasă de la locatarii azilului. În acea perioadă, la azilul de bătrâni, vieţuiau şi câteva monahii.

În 1958, Stareţul Sofronie avea deja în jurul său şase oameni ce căutau să ducă o viaţă călugărească. Dându-şi seama că această situaţie nu putea continua, în primăvara lui 1959 a mers în Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia, pentru a vizita o proprietate; acolo s-a întemeiat noua obşte a Sfântului Ioan Botezătorul, sub omoforul Mitropolitului Antonie de Suroj.

În 1965, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul a trecut sub omoforul Patriarhiei Ecumenice, devenind mănăstire patriarhală; mai târziu, ea va primi şi titlul de stavropighie.

Rânduiala mănăstirii constă din rostirea Rugăciunii lui Iisus timp de aproximativ 4 ore pe zi şi din slujirea Dumnezeieştii Liturghii de trei sau patru ori pe săptămână Tipicul acesta este inspirat din experienţa Stareţului Sofronie în pustia athonită, cu origini în practica isihastă a schiturilor athonite, la Sfântul Nicodim Aghioritul şi la Sfântul Paisie Velicikovski.

Încă de la început mănăstirea a avut şi monahi, şi monahii, din pricina neputinţei Stareţului Sofronie de a călăuzi două obşti separate. Este un lucru rar, însă nu ceva nemaiîntâlnit în monahismul ortodox. Astăzi, marea parte a obştii o constituie maicile, numărul călugărilor fiind mai mic.

Vezi galerie foto aici!

Sursa: doxologia.ro

Se zice că pentru rugăciunile sfinților călugări ne mai ține Dumnezeu. Poate așa este. Că și Avraam patriarhul mult s-a mai rugat la Dumnezeu ca să lase în picioare cetățile Sodomei și Gomorei… Și Moise proorocul a plâns la Dumnezeu pentru iertarea poporului Său cel cârtitor.. Și Marele Pavel ar fi vrut să renunțe la mântuirea sa pentru cea a conaționalilor săi…

Mai adâncă decât oceanul este inima sfinților lui Dumnezeu! Mai iute decât lumina este rugăciunea lor! Mai înmiresmat decât tămâia este suspinul de pocăință al Cuvioșilor Călugări!

Și atunci?.. Să ne mirăm că ne ține Dumnezeu pentru lacrimile mănăstirilor? Nu! Să credem și să ne smerim și noi. Și să plângem și noi pentru mântuirea altora, mai slabi decât noi..

Domnul să vă binecuvânteze pe toți cu pacea Sa care covârșește puterea noastră de înțelegere!

(Preotul Sorin Croitoru din Mantova – Italia)