In 1935, circula o vorbă grea, cu putere de proverb: Când câte unul fură, e cleptomanie; când grupuri fură, e manie; când un popor întreg fură, e România.
Eliade citează această zicere în acel an, mărturisind teama că așa vom rămâne în istorie, iar nu ca o națiune a creativității culturale, cum visa generația sa.
Lucrurile sunt mai grave azi: gradul de hoție a crescut până într-atât încât și brutalul cuvânt c o r u p ț i e ne caracterizează blând. Națiune de majoră creativitate culturală nu am devenit. Generația Eliade a dat un fel de culminație, după care n-au mai urmat culmi. Ba chiar culminația aceea este lovită azi de acuzații politice și ideologice pe care curgerea anilor vrea să le agraveze .
Și în acest context, spiritul național al generației aceleia apare din nou întrupat, de astă dată într un Eliade diplomat și dezvoltaționist social-economic. Un singuratic fără generație, dar omologat de două milioane de voturi.
Da, elitele ne sunt rătăcite. Poporul e treaz și recunoaște eroul. Elitele pe care le-a visat Eliade, se află acum în conflict cu poporul pe care l-a visat Eliade. Corupția e purulentă… are toată puterea… ucide… proverbe noi au să cadă peste țară…

Text: Ioan Buduca

Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” din Ploiești a găzduit pe 8.04.2025 lansarea a trei volume:

• Ieșirea din intrarea în peșteră (Tipo-Moldova, Iași, 2023)
• Falsificatorii stropului de rouă (Tipo-Moldova, Iași, 2024) – ambele semnate de poetul Gheorghe Vidican
• Orașe nevertebrate (Eikon, București, 2025) – semnat de poeta Ramona Müller

Adriana Ungureanu, moderatorul evenimentului, ne-a promis o marți cu trei ceasuri bune și trei cărți bune — o formulare care aduce zâmbetul pe buze și creează așteptări plăcute. Cu naturalețe și farmec, a transformat o zi obișnuită într-o sărbătoare a lecturii și a întâlnirii dintre oameni și cuvinte. Cele trei ceasuri bune au fost momente de reflecție, emoție și inspirație, iar cele trei cărți bune – ferestre deschise spre lumi diverse, fiecare cu vocea ei unică. Evenimentul face parte din „Itinerar poetic muntenesc” și cuprinde mai multe orașe: Slobozia, Buzău, Ploiești, Târgoviște și Câmpina.

Gheorghe Vidican, născut în satul Petid, comuna Cociuba Mare, județul Bihor, este inginer „din greșeală” și poet din vocație – o vocație născută în clasa a IV-a și dusă cu tenacitate în peste 32 de volume scrise în mai multe limbi. A primit numeroase premii și aplauze literare, dar rămâne fiul satului, propăvăduitor al „stropului de rouă”, etalon al purității, al tradiției și al identității sale profunde. Cele trei simboluri care îl definesc: satul natal, meseria de inginer și soția sa, profesoară de matematică, alături de care trăiește de 44 de ani („E greu să suporți un scriitor”).

Emilia Luchian, istoric și iubitoare de poezie, afirmă că „prin această carte s-a întors la stropul de rouă”, regăsind în versurile sale un univers viu, autentic, un sat care nu a pierit încă – unde gustul fructelor, mirosul fânului și curgerea Crisciorului devin poezie vie.
În Falsificatorii stropului de rouă, timpul devine trup, iar frica adultului – o formă de supraviețuire, mai ales în sistemul comunist. Micii stropi care nu s-au dorit falsificați – adică oamenii cu rădăcini, cu valori, cu tăceri adânci – sunt cei pe care poezia îi reabilitează, îi aduce la lumină. În Falsificatorii stropului de rouă, satul devine o frescă de personaje – nebunul, bunul, crâșmărița, milițianul care își amendează soția, bătrânii, fetele de măritat – dar și o lecție de etică, de adevăr spus cu umor și durere. Timpul are trup. Iar frica adultului devine o formă de supraviețuire într-un sistem care falsifică stropul de rouă, adică însăși puritatea tradiției. Această carte este o întoarcere la valorile simple. Acolo, în Crisciorul unde poetul fura peștele din vârșă (târnă), în acel Petid etern, poezia trudește, se întrupează și devine icoană. Oameni sunt simpli, dar adânci – icoanele prin care începe lumea. Emilia Luchian subliniază prezența regionalismelor prin care poetul construiește o lume recognoscibilă, în care lacrima devine simbolul durerii și al vindecării colective. Aici, iubirile se nasc și mor pe fundalul unei etici profunde, transmisă prin aforisme simple, dar pline de sens. O temă majoră este și cea a feminității – femeia care naște zei, femeia echilibru în spațiul familiar, femeia privită prin ochii copilului, adolescentului și adultului. Cu versuri precum „femeia o iei despuiată de vise dacă o iubești”, poetul aprofundează această dimensiune. „Petidul este o grădină cu Adami și Eve, dar și cu un șarpe controversat”

Scriitoarea Iulia Dragomir, deși nu citise anterior poezia lui Vidican, recunoaște originalitatea stilistică și postmodernismul subtil al acestuia. Volumul Intrarea din ieșirea din peșteră se remarcă prin fluiditatea versurilor fără majuscule, prin simboluri dinamice și printr-un fragmentarism cu spirit critic. Se recompune astfel o lume poetică „minunată”, o călătorie prin locurile formării autorului. Iulia Dragomir analizează cu entuziasm cele două volume ale lui Gheorghe Vidican, mărturisind că se simte onorată de descoperirea acestui autor, întrucât nu îi citise anterior scrierile. Remarcă elementele specifice postmodernismului, dar și originalitatea profundă a poetului, care își construiește o lume proprie, cu repere și simboluri unice. Titlul „Intrarea din ieșirea din peșteră” trădează spiritul inovator al poetului, un joc de cuvinte cu valoare de oximoron. Cartea este o călătorie inițiatică – o evadare și totodată o întoarcere spre sine. Un aspect aparte este forma scrierii: textul curge ca un râu, fără majuscule, ceea ce conferă o notă de modernitate, fluiditate și libertate expresivă. Libertatea devine, astfel, un numitor comun între cei doi autori analizați,  atât în tematică, cât și în stil. Poezia lui Gheorghe Vidican se remarcă printr-o bogăție lexicală și stilistică, reflectând evenimente cotidiene și detalii din lumea înconjurătoare – grija pentru facturi, erori digitale –, toate prin ochiul unui observator lucid și critic. Fragmentarismul specific postmodern impune o viziune compusă din secvențe cu accente altruiste, dar și cu spirit reflexiv. Oamenii care l-au format pe poet apar ca figuri centrale în poezie – femeia, de pildă, aduce echilibru în spațiul familiar. Se realizează o fuziune între tipuri textuale, care creează împreună o poveste coerentă și profundă. Iulia Dragomir mărturisește că a citit aceste volume ca și cum ar fi sorbit un pahar de apă rece, cu o plăcere autentică și bucuria descoperirii. „Citind poezia cuiva,  parcă ne împrietenim cu acel om – pentru că arta este, în fond, o formă de iubire exprimată prin cuvânt.”

Mesajul liric este deschis interpretării, fiecare dintre receptori înțelegându-l prin propriile filtre și experiențe. Gheorghe Vidican reușește să exprime adevăruri grave într-o formă ludică, iar prin personaje precum Mărioara – care „fură mințile bărbaților” – readuce la viață universul satului din volumul Falsificatorii stropului de rouă. Satul este evocat ca spațiu mitic, dar și ca loc al devenirii și al șlefuirii interioare. Poezia ne coboară în noi înșine, iar „drumul poemului nu are semne de orientare turistică”, avertizează subtil poetul. Tema condiției artistului, a identității și a rădăcinilor este recurentă. Figuri precum „bunicul” și „bunica” devin icoane – simboluri ale începuturilor, ale poeziei și ale iubirii. O altă temă relevantă este evoluția satului și a vieții în contextul social-istoric al comunismului, cu obiceiurile și trăirile sale autentice. Iulia Dragomir încheie emoționant cu un fragment din poemul „Petidul – un imens poem la care trudesc de când mă știu”, marcând astfel o legătură între efortul poetic și parcursul identitar.

Adriana Ungureanu evidențiază rolul important pe care Gheorghe Vidican îl are în viața culturală a comunității: referent cultural-sportiv al Filialei Nevăzătorilor Bihor-Sălaj, inițiator al Festivalului Internațional de Creație Literară pentru Nevăzători Pașii Profetului (1991–2021), precum și redactor-șef al revistei Caietele Oradiei între 2007 și 2012. Copleșit de emoție, autorul subliniază că, dincolo de premii și recunoașteri, cel mai important este cititorul. Pentru el, poezia este o formă de viață, una care „curge prin sânge”. „Dacă vieții îi pui punct și virgulă, eu îi dau voie cititorului să recreeze poezia mea, să o treacă prin filtrul propriei imaginații” – menționează Gheorghe Vidican, oferind o definiție subtilă a artei ca spațiu de întâlnire între sufletul scriitorului și cel al celui care citește.

Într-o prezentare cu accente personale și sensibile, Adriana Ungureanu a prezentat-o Ramona Müller nu doar ca scriitoare, ci ca om și spirit autentic. Cele două se cunosc de peste zece ani, iar această legătură durabilă între două vărsătoare se traduce printr-o afinitate profundă pentru creație și un simț comun al dăruirii. Adriana o numește cu afecțiune „o vărsătoare autentică, ce își dăruiește literatura”, făcând trimitere atât la zodia pe care o împărtășesc, cât și la forța cu care Ramona Müller își exprimă emoțiile prin cuvânt. Ramona Müller este cunoscută ca o excelentă organizatoare, un membru de echipă eficient, dar și o colaboratoare activă a unor reviste de prestigiu din România. Cariera sa literară este o demonstrație că „munca naște talentul” – sau, în cazul ei, îl șlefuiește și îl amplifică. „Pentru Ramona, munca literară este fără sfârșit”, spune Adriana Ungureanu, urându-i să întâlnească din ce în ce mai mulți oameni care să o aprecieze cu adevărat. Întrebată ce iubește cel mai mult în afară de poezie, familie și călătorii, Ramona a răspuns simplu și profund: „Iubesc viața.” Această pasiune pentru viață o face să se îndrăgostească de orașele prin care trece, de oamenii pe care îi întâlnește fie pentru o clipă, fie pentru o viață. „Eu sunt ceea ce trăiesc” – o definiție poetică și completă a unei ființe care respiră prin emoții.

Adriana Ungureanu menționează: „Cei care o cunosc de la cenacluri literare știu că Ramona nu este o persoană egocentrică – dimpotrivă, ea îi pune în lumină pe ceilalți, chiar și atunci când aceștia nu sunt de față. Este un promotor al literaturii vii, al oamenilor cu suflet, iar generozitatea ei rezidă tocmai în acest altruism literar: scrie, sprijină, promovează – fără a aștepta nimic în schimb.” Volumul lansat este cel cu numărul 10 – cifra perfecțiunii, iar pentru Adriana, este o carte perfectă. Ramona se poate lăuda cu ușurința cu care scrie atât poezie, cât și proză de călătorie, dar și cu faptul că rămâne constant fidelă unui ideal: de a fi pod între oameni și emoții. Gheorghe Vidican punctează, la rândul său, cu umor și admirație: „Ramona Müller este o surpriză”. A cunoscut-o anul trecut, la Galați, când, printr-un gest discret, Ramona i-a oferit o carte. A citit-o în tren și, ajuns la Oradea, a luat imediat legătura cu ea. „Cred că Ramona este Vidican Gheorghe în varianta feminină din viitor” – o metaforă care spune totul despre forța și autenticitatea scrisului ei.

Iulia Dragomir, o prezență energică, a prezentat cartea Ramonei cu aceeași atenție sporită: stârnește interesul, dar nu dezvăluie totul. „A fost, spune ea, o redescoperire. O altă Ramona Müller își exprimă emoțiile prin cuvânt – mai matură, mai complexă, cuprinzând în paginile sale experiențele unei călătorii intercontinentale și ale unei călătorii interioare. Volumul este recent scris și respiră prospețimea unui spirit aflat în plină explorare”. Se construiește o imagine interdimensională, unde cotidianul se împletește subtil cu universul global, iar libertatea devine o formă de manifestare. Femeile – în această ecuație literară – sunt portretizate cu o expresivitate aparte. Ramona folosește semnele întrebării și ale mirării nu doar ca elemente stilistice, ci ca o oglindă a complexității feminine. De fapt, cuvintele se reasamblează – își pierd sensul aparent, pentru a-l regăsi cititorul, prin introspecție și relectură. Poezia Ramonei Müller creează un angrenaj valoric în care intelectul, emoția și viziunea se întrepătrund armonios. Calibrul poeziei este direct proporțional cu autenticitatea trăirii. Pentru Iulia Dragomir, titlul Orașe nevertebrate nu e o contradicție, ci o revelație: „orașul este reprezentat de om”. Ramona, prin acest titlu, ne oferă imaginea unei ființe care apreciază verticalitatea, caracterul și valorile, construind din ele – cărămidă peste cărămidă – premisele unei schimbări reale. Orașele „nevertebrate” nu doar că sunt vulnerabile social și economic, dar pot fi și fragilizate de dependența excesivă de tehnologie, fără o structură solidă care să le susțină în fața schimbărilor rapide și imprevizibile.

„Pentru mine, <<Muntele din noi>> n-a fost doar un titlu, ci un punct de sprijin: mi-a făcut viața mai ușoară, într-o perioadă în care cuvintele vindecau, în pandemie. Am călătorit cu ea, la propriu și la figurat, prin lumi nevăzute și pe culmile sufletului. Am impresia că este singurul om pe care îl cunosc care a străbătut întreg pământul — nu doar prin kilometri, ci și prin profunzimea trăirii. De fiecare dată când ajunge undeva, ne ia și pe noi cu ea. Ne duce de mână prin colțuri de lume la care nici n-am visat”, afirmă Adriana Ungureanu.

Diana Petroșanu remarcă felul în care autoarea împletește o imagine critică, profund subiectivă, cu o hartă geografică a amintirilor și a prezentului. În versurile sale se nuanțează o formă aparte de nostalgie – nu o simplă melancolie după comunism, ci o concentrație a esențelor de altădată, o întoarcere spre valorile autentice care încă merită o șansă: dragostea sinceră pentru oameni. Între autentic și modern, Ramona Müller se interpune cu poezie, dar nu se regăsește niciodată complet într-o lume care și-a pierdut busola. Este foarte simplu să nu știm să trăim – ne spune poeta, o reflecție profund filosofică, o constatare tăioasă care răzbate din fiecare pagină. Versurile sale sunt o radiografie socială, marcată de conștiința nedreptății. Dezamăgită de artificialul care ne înconjoară, Ramona apelează la vectorii interiori: luciditatea, emoția și iubirea, ca forme de supraviețuire poetică și umană.

Momentele muzicale și de încântare au fost realizate de Constantin Bianca, de la Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, grupul folk alcătuit din Teodor Badea, Maria Pescarul, Ana Radu, elevi ai aceluiași Colegiu, și Andreea Oproiu, studentă UPG.

Evenimentul s-a desfășurat sub egida Cenaclului literar-artistic „I.L.Caragiale”, Asociația Culturală 24 PH ARTE și sub egida Cenaclului literar ”Artă și comunicare”, Ploiești.

A consemnat Ramona Müller, organizator al evenimentului

Zi istorică, pentru mine cel puțin…
Crucea de pe turla mare a Catedralei Mântuirii Neamului, care cântăreşte şapte tone, a fost montată astazi 08.04.2025

Aceasta este denumită şi Turla Pantocrator, pentru că, în toate bisericile, la interior, în cupola turlei principale, este pictat Iisus Hristos Pantocrator

Mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a îngăduit să fac aceste fotografii!

Foto/Text Gabriel Boholț

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 2 aprilie 2025) 

Procesul

În dezbaterile procesului, un rol important îl avea procurorul, un ofițer cu gradul de căpitan, care „se dezlănțuia în așa fel de parcă atunci urma să fim uciși cu toții”

După un an de anchetă, a urmat procesul, desfășurat în clădirea armatei din Ploiești. „Însă deținuții au fost judecați de Tribunalul Militar București. Președintele Tribunalului, un căpitan magistrat care se numea Dumitru, era, desigur, unealta Securității, cel care consfințea prin sentințe condamnările fixate de Securitate. ”În dezbaterile procesului, un rol important îl avea și procurorul, un ofițer cu gradul de căpitan, al cărui nume Ilie nu-l mai reține, dar care „se dezlănțuia de parcă atunci urma să fim uciși cu toții.” În ceea ce privește apărarea, toți inculpații au avut avocați care mai mult îi acuzau decât îi apărau. 

Viața fără Blidaru

Dacă pe Cif îl tortura Badea țiganul, Ilie era torturat sistematic de Nicolae Blidaru, „o lepădătură muncitorească, un sadic înnăscut și un bețiv ordinar. Mi-am zis că dacă voi mai ieși din închisoare, indiferent sub ce regim, mă voi răzbuna. Dar vai! Dumnezeu veghează.” La câtva timp după ce a ieșit din închisoare, Ilie l-a întâlnit în autobuzul numărul 1, „care circula de la Uzina <Cablul românesc> la Rafinăria 1 Ploiești.” Blidaru era îmbrăcat civil și era foarte slăbit. Ilie l-a scrutat cu o privire de vultur, gândindu-se la ce ar fi putu să-i spună. Dar Blidaru l-a recunoscut și i-a luat-o înainte, zicându-i: „Vrei să-mi reproșezi, nu?”. Ilie i-a răspuns prin două întrebări: „De ce arăți așa rău? Te-au dat afară din Securitate?”. Blidaru ieșise la pensie de boală (ciroză) și se trata cu medicamente din Franța. Ilie i-a replicat: „Deși primești medicamente din Franța, observ că nu te-au arestat. Îți amintești că pe maiorul Marin l-ați condamnat la moarte pentru că a adus niște medicamente de la Paris?”. „Nu mai este ce a fost, a zis Blidaru, iar Ilie a încheiat spunând: „Dumnezeu să te ierte pentru ce mi-ai făcut mie și altora” și a coborât din autobuz. „La câteva săptămâni, am auzit că ticălosul a murit, deși era încă tânăr.”

Bătrâna Doamnă, „scutul” lui Ilie

Și nu putea fi altfel. De fapt, dacă cei numiți să-i apere pe Ilie și ceilalți și-ar fi luat în serios rolul de apărători, ar fi sfârșit în boxă, lângă sau în locul acuzaților. Ilie a memorat câteva cuvinte ale apărătoarei sale, o femeie în vârstă, pe care n-o văzuse până la proces și care a început prin a înfiera „faptele nesăbuite ale acestui tânăr.”

Tânărul a apărut pentru prima dată în instanță ca martor la judecata primului lot, cel al lui Marinaru și Florea Costache. În ciuda faptului că înainte de a pleca din domiciliul de la Securitate li se atrăgea atenția inculpaților asupra comportamentului pe care urma să-l afișeze în instanță, întrebat fiind despre cei doi, Florea și Marinaru, oameni cu care colaborase, Nelu Ilie nu le-a adus nici un fel de acuză, „ci dimpotrivă, i-am caracterizat ca fiind niște oameni întregi, care mi-au servit drept exemple de urmat. La rândul său, când a fost judecat lotul meu, Marinaru a vorbit despre mine în termeni foarte frumoși, apărându-mă și luând totul asupra sa.”  

Teribilul șef al anchetelor

În afară de căpitanul dezlănțuit, s-au mai perindat pe parcursul anchetei și alții, precum Minea Balalia, de care am mai pomenit, locotenentul Constantin Militaru, locotenentul major Rus Teodor și, în sfârșit, teribilul căpitan Ionescu Virgil, șeful anchetelor, care „lăsa impresia unui om echilibrat”, dar care propunea, cu zâmbetul pe buze, pedepse de la 15 ani muncă silnică în sus, chiar și pentru elevii aflați în primul an de liceu, și care le indica subalternilor metode de tortură ce urmau să fie folosite în funcție de caz. El era cel care stabilea regimurile alimentare și de detenție ale informatorilor. „L-am văzut după ieșirea din închisoare în stația de autobuz de la Halele Centrale, în uniformă militară de Securitate, cu gradul de colonel. Era slab, îmbătrânit și cu o față crispată de om rău.”   (va urma)
(continuarea miercuri, 16 aprilie 2025)

                                                                                      A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Luni, deși afară înfloririle lui aprilie își puseseră capișoane de zăpadă, în interiorul Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești, spațiul liric a fost însemnat cu delicatețe, prin grija poetei Luminița Bratu, cu imaginare Hotare de lavandă, reprezentând cel mai recent volum al său. Înaintea acestuia au mai apărut: Memoria vântului (2022), Omul care a fugit din vis (bilingv, 2022), Mișcarea apelor (2023), Castele pe marginea frigului (2024).

 》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus la rampă versurile Luminiței Bratu (Ce-ți pasă ție), Rodicăi Enache (Inimi amare din volumul Frânturi de prezent), Doinei Ofelia Davidescu (Ar trebui), Gabrielei Petri (Praf de stamine).

》LECȚIA DE POEZIE ne-a oferit bucuria reîntâlnirii cu maeștri. Cati Rodica Enache ne-a amintit de Letiția Ilea (Un singur poem) iar Emilia Luchian de Octavian Goga (Moștenire) și de Ștefan Augustin Doinaș (Amanta).
Un scurt omagiu a fost adus colegului nostru Gabriel Comanroni, recitând din sensibila sa creație Luminița Bratu (În sine și în voi) și Doina Ofelia Davidescu (Piatra 30 din volumul Vama Oglinzilor).

》11 MINUTE DE ISTORIE Expunerea lectorului permanent, profesor Emilia Luchian, ne-a oferit surpriza unui periplu prin timp și spațiu alături de haiduci. Personaje înconjurate cu aură de romantism, rămași în folclor ca justițiari, au existat într- o perioadă cuprinsă între secolele XVII – XIX, cu precădere în Balcani, dar și în Occident, provenind din pătura săracă a societății. Ocupându-se cu furturi, tâlhării, răpiri și crime, haiducii îi jefuiesc pe boieri, domni, arendași, donând celor sărmani o bună parte din prăzile lor.
Dacă în Occident, haiducii, tip Robin Hood, ofereau nobililor suficiente motive de teamă, în Țările Române, erau cunoscuți și drept contestatari ai domniilor fanariote. Cunoscuți ca: Toma Alimanul, Toma Alimoș, Iorgovan, Iancu Jianu, Baba și Gruia Novac, Pintea Viteazul, A. Popa, Gheorghe Cioroi (printre ultimii, în perioada interbelică) erau iubiți de femei, maeștri ai deghizărilor, buni și agili luptători și de temut în rândul celor bogați.
În literatura română au fost evocați de Cantemir, Dimitrie Bolintineanu,  Pericle Papahagi, Ioan Nenițescu ș.a. Numeroase legende au apărut pe seama vitejiei haiducilor. Dintre toți, lectora a găsit potrivit să amintească de Caciandoni. Pe numele său real, Antoni Caciu, este un Robin Hood al Balcanilor, un haiduc legendar, o figură eroică şi populară a populaţiei aromâne şi balcanice, celebru prin rezistenţa antiotomană şi sfârşitul său dramatic.
Caciandoni a fost un om foarte bogat, proprietar a numeroase turme şi acareturi, care au stârnit invidia şi ura lui Mehmed Ali Paşa. Acesta i-a confiscat întreaga avere. Pentru a se răzbuna Canciandoni a pus mâna pe arme, chemând în jurul său un mare număr de aromâni (inclusiv pe fraţii săi care fuseseră jefuiţi de hoardele de turci şi albanezi) cu care a lovit năprasnic armata lui Mehmed Ali Paşa, punând în pericol statul creat de acesta (format de teritoriile Albania, Epir și Mora). Ca să salveze satele și locuitorii prigoniți de Pașă din cauza lui, a acceptat un duel de onoare între douăzeci de luptători din fiecare tabără. Iese victorios din această încercare, dar, nu peste mult timp, ca urmare a unei trădări, este capturat de Ali Pașa. Este interogat alături de fratele său și, suportând cu puteri supraomenești torturi groaznice, cei doi mor cu demnitate.

》CINEMARTOR, rubrica rezervată, în ultimul timp, alegerilor frumoase și sugestiilor inspirate ale regretatului nostru coleg, Gabriel Comanroni, va funcționa în continuare, sub același titlu, în memoria lui. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută din timp.

Pentru că a fost de interes și timpul ne-a permis, Gabriela Petri a făcut o succintă informare asupra Festivalului internațional de poezie „Nichita Stănescu”, aflat în acest an la cea de-a XXXV a ediție, mai cu seamă asupra evenimentelor la care a participat. Printre acestea, a evidențiat traseul cultural al Festivalului, de duminică, 30 martie, care a cuprins o vizită la Mănăstirea Jercălăi și  la Conacul Bellu din Urlați, unde a avut loc o masă rotundă. Moderatorul, Constantin Stere, a explorat preocupările personale ale lui Nichita Stănescu, în prezența și cu participarea oaspeților: Mihai Cimpoi, Nicolae Băciuț, Aliona Grati, Magda Cârneci. Academicianul Georgeta Filitti a prezentat o prelegere despre familia Bellu.
Discuțiile dintre cei prezenți la Cenaclu au divagat în mod plăcut atingând și alte aspecte legate de festival, istoria Conacului și a familiei Bellu.

》LECTURA DE CENACLU a oferit prilejul colegei noastre LUMINIȚA BRATU să ne prezinte și să ne recite din cel mai recent volum de versuri, „Hotare de lavandă” apărut în acest an la Editura Limes, Cluj Napoca și a cărui lansare va avea loc curând.

Pe coperta de spate, Luminița Bratu explică titlul volumului: Hotarele de lavandă sunt doar un simptom al trecerii de la o stare la alta, de la un moment al vieții la altul, de la o etapă a istoriei la alta. Ele sunt o îmbinare mai mult sau mai puțin fericită de trăiri cărora ne supunem cu sau fără voia noastră, ascultându-ne glasul interior care adesea ne șoptește: „Mergi mai departe, Eu îți sunt alături”.

Autoarea ne-a împărtășit cu emoție și mândrie sursele de inspirație, diferite aspecte din perioadele de creație, definitivare și redactare a acestui volum și că este posesoarea unei diplome de absolvire a mentoratului – desfășurat pe o perioadă de câțiva ani, cu poetul Ioan Vintilă Fintiș. Ne-a mărturisit că stă ore în șir și cu mare plăcere la masa de scris, compunând și cizelând fără odihnă. A acceptat cu responsabilitate provocarea scrisului, simte recunoștință față de „școala Fintiș” și se consideră eliberată de constrângeri sau competiții, singura cu care concurează fiind ea însăși. A lecturat cu plăcere din volum și a fost acompaniată în acest demers de câteva colege care au ales poeme semnificative (Cati Rodica Enache, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu). Aprecierile celor prezenți au fost unanime și la superlativ.

Poeziei i se cuvine poate cel mai întins spațiu de libertate, în care poeții sunt binecuvântați să hoinărească. Ei surprind în metafore vibrația proprie, interioară, dar și a lumii, ne lasă să intrăm în inima lor și ni se dăruiesc nouă, cititorilor, mai mult, sau mai puțin avizați. Estetica și evocarea, realitatea și idealul se împletesc pentru a schimba semnificația și aparențele cuvintelor, dând la iveală noi sensuri. Gândurile dau logosului putere? Sau un înger? Cu siguranță că un înger bun și frumos  păzește curajul, scrisul și pe scriitori,  insuflându-le acestora harul.

„Ce face altceva poetul decât să adulmece existența? Îi caută urmele, aromele discrete, pașii pierduți, mărturia că a fost. Evanescența unei lumi improbabile. Căci asta este minunea: pentru poet Lumea nu este decât ceva permanent surprinzător.” Christian Crăciun (Anatomia și fiziologia lui A)

Toate acestea i se potrivesc poetei Luminița Bratu. Am lecturat și mi-a plăcut „Hotare de lavandă”. Volumul este un mozaic frumos de teme și simboluri. Dacă un hotar te duce cu gândul la un spațiu intermediar între ceva și altceva, care separă, izolează, hotarele Luminiței sunt înfloriri simbolice cu parfum de neuitat. Ele nu par să separe ci doar să însemne.
Și cum „Poezia este invulnerabilă și invincibilă” (A. Paleologu), să o lăsăm să vorbescă:

dincolo de adevăr poate fi orice
și oricine
putem fi noi doi goliți de mister

dincolo de adevăr pot fi păsări
cărora nu le știm numărul
nici drumul
cărora nu le vedem urma
și atunci le privim numărând
crescând în gând un alt adevăr

dincolo de adevăr ești fără voie tu
singur
hoinărind pe un hotar violet de lavandă
îmbătat de arome
albit de adevăruri care se împlinesc
doar în viețile altora (Luminița Bratu)

Dincolo de noi, ninsoarea de april a trecut ca o părere, alungată de înflorirea lirică a Hotarelor de lavandă.

Au participat: Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Emilia Luchian, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Afiș,cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Într-o seară calmă cu înfloriri de aprilie, Sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” a fost gazda unui atractiv recital de poezie. Inspirat de versurile lui Alexandru Philippide, titlul spectacolului, M-atârn de tine, Poezie, ca un copil de poala mumii, a constituit o frumoasă provocare a actorului Nicolae Drăgulin, membru al Asociației Culturale 24PH ARTE și al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești. Colegi, cunoștințe, prieteni au ocupat din timp locurile puse la dispoziție, așteptând ceea ce avea să urmeze, cu freamăt discret și curiozitate.

Protagonistul serii a intrat grăbit, preocupat, teatral. Și-a scos pălăria și eșarfa și, după un cuvânt de bun venit, ne-a introdus cu delicatețe în atmosfera fermecată a poeziei. Am asistat la un itinerar liric ales cu grijă, pe ale cărui coordonate s-au reunit într-o armonie bine studiată o frumoasă pleiadă de poeți români, în tandem cu acorduri muzicale bine alese (D.L. Zaharia, Lache Găzaru, Zavaidoc, Ioana Piper, Constantin Gherghina, Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaș, Grigore Leșe, Frédéric Chopin, Fanfara din Bosanci, Fanfara de la Stamate, Johann Sebastian Bach, Ilinca Burlan). Cu talent incontestabil, Nicolae Drăgulin și-a determinat auditoriul „să simtă poezia” aidoma lui (adeverind astfel vorbele marelui scriitor argentinian Jorges Luis Borges: „Dacă un om nu simte poezia fizic, atunci nu simte poezia deloc”). Cei prezenți s-au lăsat purtați într-o lină escapadă, participând cu emoție la confluențele lirice ale poeților aleși. Și ca într-o frumoasă poveste, minunea s-a produs: spațiul intim al Sălii Studio s-a transformat într-un minuscul Ateneu, iar actorul, într-un virtuoz. Așezat pe un podium aproape insesizabil, a scos cu bagheta sufletului din jobenul personal o frumoasă înșirare de imagini expresive, de emoții felurite, de afectivitate, aducând bucuria în micul spațiu de spectacol. Memoria fabuloasă, mimica și gesturile – reținute, iar glasul, cu un timbru de scenă, bine exersat, ne-a învăluit și ne-a acaparat aproape două ore.

Cu scurte comentarii lămuritoare și introduceri muzicale în perfectă armonie cu versurile, ne-au fost dezvăluiți visătorii sacri ai lirismului românesc: George Coșbuc (Scara, O scrisoare), Miron Radu Paraschivescu (Rică), Marin Sorescu (Spânzuratul, Prânzul, Petrecerea), Mircea Micu (Resemnare), Niculae Alexandru Vest (Limba și literatura română), Grigore Vieru (Nu am moarte cu tine nimic), Radu Rosetti (Teatru), Spiridon Popescu (Ferește-te, Sfat, Rugăciune), Teodor Pâcă (Scurtă despărțire), Nicolae Labiș (Moartea Căprioarei), Nichita Stănescu (Cina generală), Ion Barbu (După melci), Tudor Arghezi (Gura lumii), Geo Bogza (Poveste), Mihai Eminescu (Scrisoarea a III-a).

După ultimul vers, lumina s-a stins, actorul și-a pus pălăria, eșarfa, și a ieșit discret din scenă.

Numeroasele aplauze, aprecieri și felicitări din partea publicului au răsplătit cu generozitate acest deosebit de emoționant  recital de poezie.
Printre cei prezenți, cunoscutul actor de teatru și film Ilie Gâlea și colegii de Cenaclu: Emilia Luchian, Cătălin Apostol, Adrian Surubaru, Diana Petroșanu, Valentin Irimia, Gheorghe Stănescu, Ioan Rus, Dan Simionescu, Doina Ofelia Davidescu.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

MASACRUL DE LA FÂNTÂNA ALBĂ – RANA SÂNGERÂNDĂ A NEAMULUI ROMÂNESC

Mii de români au fost măcelăriți de călăii sovietici staliniști în Duminica Paștelui, la 01 aprilie 1941, la Fântâna Albă.

Masacrul de la Fântâna Albă e o tragedie a neamului nostru, e “Katyn-ul românesc” și nu trebuie dat uitării, căci astfel am trăda memoria femeilor, copiilor, bătrânilor uciși fără cruțare de barbarii grăniceri bolșevici doar pentru că au ales să evadeze din “raiul sovietelor” și să traiască în LIBERTATE împreună cu frații din același NEAM și sânge.

Veșnic fie cinstită memoria tuturor victimelor masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

Dumnezeu să-i odihnească!

Dumnezeu să ocrotească poporul român de pretutindeni!

Boris Volosatîi

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 26 martie 2025) 

În care Ilie îl cunoaște pe Pseudogavrilă

„Au fost zile bune în compania lui Cif, căci am trăit mai aproape de Dumnezeu”

Nelu Ilie se afla spre sfârșitul anchtei, înaintea condamnării. Știa că fie va primi ani grei de pușcărie, fie va fi condamnat la moarte. Nu bănuia cât va mai avea de trăit. Organele de anchetă ale Securității îl hărțuiau încontinuu.

Momeala cea robustă

În așteptarea judecății, Nelu a fost mutat într-o celulă unde a dat peste un individ robust, cu lanțuri la mâini și la picioare. Acesta l-a privit foarte amical, prezentându-se „Gavrilă”. Așa se nume afaimosul luptător anticomunist, Ioan Gavrilă Ogonaru, care acționase în Munții Făgărașului. Fusese adus la Ploiești pentru a destăinui legăturile pe care le avusese în Munții Bucegi. „Omul povestea lucruri extraordinare. Dar primea zilnic țigări și avea un regim alimentar special. Mi se părea ciudat. Firește, l-am suspectat că ar fi informator și, ca atare, mi-am luat toate măsurile de precauție”, relatează Nelu Ilie.

„Floarea reginei”

În acea perioadă, anchetatorul său îl tot iscodea dacă a avut legături cu cei din munți. Și, cum Nelu nu ajunsese pe acolo și nu știa bine nici munții din Prahova, „cu domnul Gavrilă, care, dimpotrivă, cunoștea bine Munții Bucegi, nu aveam ce să discut. Zilnic îmi punea aceeași placă, insistând să vadă dacă știu ceva despre <floarea reginei>, care crește sus, pe munții noștri.” Individul era scos periodic la anchetă, dar, când revenea, nu povestea nimic despre cei cu care, chipurile, avusese legături în Prahova. Pentru Ilie era limpede. Avea de-a face cu un informator, „care mă chinuia pentru a scoate ceva de la mine, deși n-aveam habar.” După aproape o lună de zile, Nelu a cerut să iasă la raport la șeful anchetei, căruia i-a spus clar ce gândea și cum îl teroriza „Gavrilă”.

Rezistența în munți și în beci

„Domnule căpitan, la anchetă sunt întrebat de legături cu muntele, iar acest Gavrilă mă chinuie zilnic cu aceeași <floare a reginei>. Nu mai pot suporta, simt că înnebunesc. Dacă aș fi fost în munți, aș fi spus (căci ce mai însemna asta pe lângă toate celelalte câte am făcut?).” Anchetatorul șef l-a înțeles și, în aceeași zi, l-a mutat pe Ilie din celula lui „Gavrilă”. „Imaginea lui mi-a rămas întipărită în minte și o am și acum clară în fața ochilor. Pentru mine, lucrurile s-au lămurit abia după 1989, când am aflat de la televizor și din cărți viața adevăratului Gavrilă. La vremea când eram anchetat, în 1956-1957, își pierduse grupul, oamenii lui fiind rând pe rând uciși de Securitate (procesul lotului Gavrilă a avut loc în 1950, în orașul I.V. Stalin – Brașov. Sentințele de condamnare la moarte au fost puse în aplicare în 1952 – n.r.), iar el se ascunsese în beciul unei case din Ardeal, unde a trăit până în 1976, când s-a dat decretul de amnistie pentru cei care luptaseră în munți, legiuitorul fiind convins că nu mai este niciunul în viață.” Atunci a apărut Gavrilă.

Nenea Cif

„Și încă un caz foarte interesant. În vara anului 1957, beciul Securității era ocupat aproape în întregime de noi, cei din organizația PNȚ – Marinaru. Într-o zi, a apărut un nou grup care avea să umple celulele Securității. A fost grupul adventiștilor de ziua a șaptea, care organizaseră o adunare pe țară la Ploiești și care au fost luați ca din oală, fiind, bineînțeles, turnați de informatorii care se aflau printre ei și dintre ei.”
Ilie a avut ocazia să stea în celulă cu unul dintre predicatorii lor din Ardeal. „Era instruit și avea o memorie fantastică, reținând cifre ale versetelor și, desigur, versete întregi din Biblie. Un om cinstit în fond, dar habotnic în credința sa.” Conform dispozițiilor superiorilor săi ierarhici, își sfătuise credincioșii să nu mai mănânce lapte sau carne, ci numai vegetale. Acest fapt avea să influențeze în rău sănătatea unora dintre credincioși. De pildă, a moților, care munceau din greu la pădure ca tăietori de lemne. Mulți dintre moții țapinari, subnutriți, s-au îmbolnăvit.
Acesta era unul din capetele de acuzare formulate la adresa lui Cif Traian (acesta era numele predicatorului). Însă omul era convins de necesitatea regimului alimentar pe care îl recomanda și chiar îl urma, „deși el nu muncea din greu la pădure. Cât privește mâncarea la Securitate, printr-o acțiune grevistă, determinase conducerea Securității să le facă mâncare separat, fără carne și grăsimi animale.” 

Baia de ziua a șasea și bătaia de fiecare zi

Problema cea mai delicată a fost cu baia, care se făcea sâmbăta. Ei refuzau să facă baie în ziua Sabatului. Atunci securiștii, ca să-i determine să accepte, au recurs la soluția universală: bătaia. „Parcă-l văd pe căpitanul Badea, țiganul bătăuș, cum l-a luat într-o serie pe nenea Cif și, după ce l-a bătut bine, zi după zi, l-a dus la baie.” Ilie respecta credința colegului său de celulă, deși Cif, de multe ori, critica ortodoxia. „Era fratele meu întru suferință și, cum căutam să ne facem viața mai ușoară în calvarul de la Securitate, l-am sfătuit să meargă la baie în ziua de sâmbătă, a șasea a săptămânii. Dacă este păcat, este păcatul lor, al tiranilor care ne torturează, îi spuneam. Mai mult, m-am referit la Noul Testament, când Iisus vindeca bolnavii în ziua sabatului și era acuzat de farisei că nu respectă legea.” Nenea Cif a înțeles și-l însoțea pe Nelu sâmbăta la baie. „Au fost zile bune în compania lui Cif, căci am trăit mai aproape de Dumnezeu.”
(continuarea miercuri, 9 aprilie 2025)

                                                                                         A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Următoarea întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești va avea loc sub semnul primăverii și al înfloririlor de tot felul, pe data de 7 aprilie 2025, ora 17.00, la Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești.

Programul include rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE

》LECȚIA DE POEZIE

》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian

 CINEMARTOR, rubrica rezervată, în ultimul timp, alegerilor frumoase și sugestiilor inspirate ale regretatului nostru coleg, Gabriel Comanroni, va funcționa în continuare sub același titlu, în memoria lui. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.

》LECTURA DE CENACLU va oferi prilejul colegei noastre, LUMINIȚA BRATU, să ne prezinte și să ne recite din cel mai recent volum de versuri, „Hotare de lavandă” apărut în acest an la Editura Limes, Cluj Napoca.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Emanoil Gojdu (1802-1870), unul dintre cei mai importanți juriști și filantropi români ai secolului al XIX-lea, a fost și o personalitate remarcabilă în cadrul Francmasoneriei.

Gojdu a făcut parte din lojile masonice din cadrul Regatului Ungariei, unde a susținut activ principiile de fraternitate, egalitate și solidaritate umană. Valorile masonice i-au influențat profund activitatea filantropică și socială.

Prin celebrul său testament, Gojdu a lăsat o avere considerabilă pentru susținerea educației și a dezvoltării culturale a românilor din Transilvania și Ungaria. Această generozitate reflectă perfect principiile masonice ale întrajutorării și ale iluminării prin educație.

În prezent, există loji care îi poartă numele (Loja Emanoil Gojdu), evidențiind respectul și aprecierea față de contribuția sa semnificativă atât pentru Francmasonerie, cât și pentru întreaga comunitate românească.

Emanoil Gojdu rămâne o figură emblematică, un exemplu de cum valorile masonice pot transforma societatea și pot contribui decisiv la construirea unui viitor bazat pe educație, fraternitate și umanism.

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 19 martie 2025) 

De la Constantin Opriș la Mircea Ionescu-Quintus

În toată perioada anchetei, deținuții arau terorizați de zgomotul acelui ventilator, deoarece se știa că în momentul când îl porneau cineva intra la tortură pe capră și abia se auzeau urletele torturatului. „Înspăimântător era și faptul că imediat ce pornea ventilatorul se auzea un vuiet infernal.” 

Ilie nu mai putea să meargă, fiind susținut de Blidaru. Ajuns în biroul comandantului Ștrul, șeful Securității Prahova, acesta îl invită să se așeze pe un scaun situat în fața biroului său. A încercat Nelu Ilie să se așeze, dar i-a fost imposibil. Urla de durere. A cerut un pahar cu apă care i-a fost adus imediat de unul dintre ofițeri. Și-a revenit puțin după ce a băut, a respirat adânc și și-a proptit mâinile pe biroul lui Ștrul. Toți ofițerii prezenți îl studiau. La un moment dat, Ștrul, foarte calm, aproape cu blândețe, zice: „Ai spus că vrei să faci declarații complete numai în fața mea. Uite, ți-am îndeplinit dorința. Hai, vorbește!”

Tânărul Minea Balalia

Nelu își mai amintește de o ședință de anchetă „foarte interesantă”, când a venit un anchetator, locotenentul Minea Balalia, unul dintre fiii primului secretar al regiunii Prahova, Dumitru Balalia. Minea era foarte tânăr, „probabil intrase de curând în pâine, căci nu avea prea multă experiență și nici nu s-a comportat urât, ba aș putea spune chiar civilizat. ” Ședința de anchetă a durat cam o oră, timp în care anchetator și anchetat au discutat despre organizația din care Ilie făcuse parte, pentru ca, la final, Minea să solicite, pe un ton destul de blând, câteva date noi despre organizație, pe care să le comunice șefului său. „Firește, ancheta era terminată, nu am putut să-l <servesc> pe Minea, și de atunci nu l-am mai văzut. A fost singura mea întâlnire cu Minea. Nu știu ce a făcut în rest. Până una-alta, este singurul om din Securitate căruia nu am ce să-i reproșez”, afirmă Ilie.

Costel Opriș complet desfigurat

Nelu ne-a mai relatat un fapt în care eroul principal a fost colegul său de celulă, Constantin Opriș, ”Costel”, cum îi spuneau prietenii și apropiații. „La câteva zile după ce m-a doftoricit, a fost și el scos la anchetă. Când s-a întors, aproape că nu l-am mai recunoscut. Era complet desfigurat la chip, că aproape nu mai putea vorbi. Acum eu eram înspâimântat, căci mai văzusem oameni bătuți, dar în felul axcela nu l-am văzut pe niciunul. Costel avea fața de nerecunoscut. Acest om a avut parte de o anchetă dură.”

În toată perioada anchetei deținuții erau terorizați de zgomotul acelui ventilator, deoarece se știa că în momentul când îl porneau cineva intra la tortură pe capră și abia se auzeau urletele torturatului. „Înspăimântător era și faptul că imediat ce pornea ventilatorul se auzea un urlet infernal. În toate celulele se trăgea apa la WC-uri de către cei pe care îi treceau nevoile de spaimă. Așa s-a mers aproape un an de anchetă. Această schimbare era binevenită, mai ales după ce iureșul anchetei trecea, deoarece mai cunoșteam alți oameni, aveam și alte subiecte de discuție pentru a omorî plictiseala zilelor lungi, la marginea patului, cu mâinile pe genunchi, fără a avea dreptul de a te lungi pe pat nici o clipă până la stingere. ”Dacă deținuții doreau să se plimbe constatau că e tare incomod, întrucât celula era foarte mică, spațiul – foarte redus – ocupat de cele două paturi și masa de beton. Mai rămânea un spațiu între paturi, lat de vreo 80 de centimetri și lung de un metru și jumătate, în care deținuții se puteau mișca.

Secretarul lui Bordeni

În această perioadă de anchetă la Securitate, Ilie a cunoscut mai mulți oameni, fiecare cu povestea lui mai mult sau mai puțin interesantă. Nelu ne-a relatat câteva cazuri care i s-au părut „mai aparte”.

La un moment dat, a fost adus în celula pe care o împărțea cu aviatorul, un bătrân de peste 60 de ani, care urma să stea în același pat cu Ilie. Acest om era atât de speriat încât câteva zile n-a scos o vorbă, ci doar privea fie sub patul de beton, împrejmuit cu o plasă de sârmă, „care nu-ți permitea să intri sub pat”, fie la becul de pe peretele unde ara situată ușa, îngrădit și acesta cu o mică plasă. Becul era mereu aprins pentru ca deținuții să fie ținuți permanent sub observație. 

Popa despre Quintus

După câteva zile, omul și-a dezvăluit identitatea. „A spus că se numește Popa, că a fost secretarul particular al domnului Bordeni, fostul președinte al Partidului Național Liberal, și că nu știe de ce a fost arestat, întrucât sunt ani de zile de când partidul și-a încheiat activitatea.” Mai târziu, când s-a mai obișnuit cu noua stare de lucruri, le-a atras atenția colegilor de celulă să vorbească mai încet, deoarece în locașul becului și sub pat sunt instalate microfoane. Acesta era motivul pentru care el privea mereu spre cele două locuri. „Șederea în celulă cu acest om a fost o plăcere. Își revenise din spaimă, după o anchetă care a durat doar câteva zile, fără urmări deosebite. Nu știu cât a mai stat la Securitate sau dacă a fost condamnat, dar în perioada cât cât am locuit împreună ne-a povestit multe lucruri interesante din lumea liberalilor și din viața sa personală. Era foarte pornit împotriva lui Mircea Ionescu-Quintus, care – spunea el – este omul Securitîății, el fiind cel care îl turnase la Securitate.”
(continuarea miercuri, 2 aprilie 2025)

                                                                                         A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Cea mai recentă întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului Literar „I.L.Caragiale” Ploiești a avut loc într-una din ultimele zile din „luna lui Marte”, în compania mereu miraculoasă a poeziei. Sala de lectură „Nichita Stănescu” a Bibliotecii Județene „Nicolae Iorga” Ploiești a găzduit în după-amiaza zilei de 24 martie invitați, colegi și prieteni ai Cenaclului.

În debut, s-a ținut cu emoție, un scurt moment de tăcere, meditație și trist lirism în memoria regretatului coleg, lectorul rubricii Cinemartor, Gabriel Comanroni, talentat regizor și scenarist de film, sensibil poet, eseist de marcă, de curând plecat într-o lume mai bună.

Distinsul invitat ai serii a fost Silviu Guga, scriitor, critic literar și publicist iar amfitrionul întâlnirii literare a fost poetul Ioan Vintilă Fintiș, Președintele Asociației 24 PH Arte Ploiești și al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești. A moderat poeta Ramona Müller.

Versuri inspirate din creația proprie și cea nichitiană au fost prezentate de: Ramona Müller, Ana Nedelcu, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Maria Bem, Cati Rodica Enache, Diana Petroșanu, Adrian Ilarie Frone, Gheorghe Stănescu, Nicu Drăgulin.

Distinsul invitat al Cenaclului, Silviu Guga, cunoscut scriitor și critic literar sibian a ținut, cu aplomb și umor, plăcuta și inedita prelegere O samă de cuvinte despre Nichita. A făcut referire la amintirile domniei sale, legate de prietenia cu ilustrul poet, la cele 42 de întâlniri cu acesta, la „povestea cubului”, a ciudatei semnături a poetului, urmând ca toate acestea și încă altele să apară în cartea domniei sale, în curs de editare, sub același titlu. Momentul când perfecțiunea cubului este definitivată cu ciobirea unui colț, printr-o lovitură scurtă de ciocan, a luat prin surprindere și a amuzat asistența.
Oaspetele sibian a prezentat apoi Prăbușirea din abstract, cel mai nou volum de versuri (apărut în anul 2024, la Editura LIMES, Cluj-Napoca) al dlui Ioan Vintilă Fintiș.

Seara s-a încheiat cu un poem al lui Gabriel Comanroni, recitat, ca un mic omagiu, de către Ramona Müller.

Poetul Ioan Vintilă Fintiș a oferit exemplare ale volumului Prăbușirea din abstract și a acordat autografe.

Invitații Ramonei Müller:  Diana Trandafir, Florin Dochia, Mircea Teculescu, Iulia Dragomir.

Au participat: Ioan Vintilă Fintiș, Florin Manole, Ramona Müller, Emilia Luchian, Ana Nedelcu, Cati Rodica Enache, Luminița Bratu, Maria Bem, Diana Petroșanu, Gabriela Petri, Eugen Petri, Adrian Ilarie Frone, Gheorghe Stănescu, Sorin Vânătoru, Nicu Drăgulin, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu.

Fotografii: Ramona Müller, Ana Nedelcu, Emilia Luchian
Film: Dan Simionescu
Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale  24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 12 martie 2025)

Aplicarea „Constituției”

„Nu știu ce forță teribilă – numai Dumnezeu o poate ști – mi-a dat tăria necesară ca într-un moment crucial pentru mine să strig cât puteam de tare: <Domnule colonel, nu mai am nimic de spus>. Cred că arătam ca ieșit din minți, căci un murmur de înjurături a izbucnit din gurile ofițerilor asistenți, și numai colonelul Ștrul, senin și fără să-i tresară vreun mușchi pe față, a zis: <Lăsați-l și duceți-l în celulă!>”.

”Père-Lachaise!. Este denumirea unui cunoscut cimitir parizian unde se spune că erau verificați cei care intrau în mișcarea de rezistență franceză în timpul Celui de-al II-lea Război Mondial, trecând examenul de tortură și rezistență.” 

La „ventilator”

„Anchetatorul meu, care era un bețiv, m-a supus de câteva ori acestui supliciu. Îmi aduc aminte: odată eram în celulă cu avocatul Costel Opriș (a fost primul președinte al PNȚ Prahova, după 1989 – s.n.), și el tot țărănist, care activase la tineret, fiind arestat pentru a doua oară.” Într-o dimineață, Ilie a fost scos din celulă, ca de obicei, cu ochelarii cei negri la ochi. Dar,  în loc să-l ducă la anchetă, l-au îndreptat spre „ventilator”. Acolo, bineînțeles, Blidaru și  încă un ofițer căruia Ilie nu-i știa numele. „Cei doi, fără alte comentarii, îmi aplică <constituția>, cerându-mi să recunosc existența unei organizații proprii, cu alte elemente din afara PNȚ-ului, un produs al imaginației șefului anchetelor. Desigur, puteau să mă omoare și așa ceva nu puteam să recunosc, întrucât pe unele dintre persoanele despre care-mi vorbeau nici nu le cunoșteam.”

Ștrul

În disperare de cauză, Nelu a recurs la o stratagemă care s-a dovedit salvatoare pentru el. Lecția o știa de-acum: bătaia, leșinul, cutia de conserve cu apă care să-l trezească din leșin și „hai, ce mai ai de declarat?!”. „Dacă aș fi spus: nu mai am nimic de declarat, aș fi intrat într-o nouă repriză. Și, la o inspirație divină, am zis: <Voi spune tot în fața domnului colonel Ștrul>, pe atunci comandantul Securității din regiunea Ploiești. Mulțumiți de răspunsul său, anchetatorii au plecat să raporteze, iar după o jumătate deoră locotenentul Blidaru s-a întors, i-a desfăcut legăturile, i-a pus ochelarii de tablă și l-a dus într-un birou unde erau vreo zece ofițeri de diferite grade, în frunte cu colonelul Mauriciu Ștrul, „un om înalt, cu ochi albaștri, figura evreului distins.”

Strigătul. Père-Lachaise

„Nu știu ce forță teribilă – numai Dumnezeu o poate ști – mi-a dat tăria necesară ca într-un moment crucial pentru mine să strig cât puteam de tare: <Domnule colonel, nu mai am nimic de spus>. Cred că arătam ca ieșit din minți, căci un murmur de înjurături a izbucnit din gurile ofițerilor asistenți, și numai colonelul Ștrul, senin și fără să-i tresară vreun mușchi pe față, a zis: <Lăsați-l și duceți-l în celulă!>”, relatează Ion Ilie. Locotenentul Blidaru i-a pus ochelarii cei negri și, aproape târâș, l-a dus în celulă. Costel Opriș s-a uitat speriat la Nelu, care, într-un moment ce i se părea a marca o victorie personală, a exclamat: ”Père-Lachaise!”. „Este denumirea unui cunoscut cimitir parizian unde se spune că erau verificați cei care intrau în mișcarea de rezistență franceză în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, trecând examenul de tortură și rezistență. Costel, care cunoștea povestea de la mine, a schițat un zâmbet amar, privindu-mă insistent, probabil păream tare răvășit.”

Despre o evoluție. De la negru la maro

La câteva minute, însă, s-a deschis vizeta celulei și locotenentul Blidaru i-a dat lui Opriș o sticluță cu spirt și praf de sulfamidă și i-a spus să-i pună lui Ilie comprese pe fese. Costel s-a executat, dar durerile nu au încetat câteva zile, timp în care „culoarea feselor s-a schimbat din negru în maro. Spirtul și sulfamida și-au făcut efectul, că nu am făcut puroi.” Aceasta a fost ultima ședință de tortură pe capră suportată de Ilie înainte de proces. De altfel, și insistențele anchetatorilor, care de acum se schimbau din când în când, încetaseră, iar Nelu, după aproape un an de anchetă, dvenise „expert”, așa că era greu să mai scoată vreun anchetator ceva de la el.
(continuarea miercuri, 26  martie 2025)

                                                                                     A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Următoarea întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului Literar „I.L.Caragiale” Ploiești va avea loc în ultima săptămână din „luna lui Marte”, sub semnul perpetuu miraculos al poeziei.

Luni, 24 martie 2025, ora 16.30, la Sala de lectură „Nichita Stănescu” a Bibliotecii Județene „Nicolae Iorga” Ploiești, ne vom bucura cu interes de distinsul nostru invitat, dl. Silviu Guga, scriitor, critic literar și publicist.
Amfitrionul întâlnirii literare va fi poetul Ioan Vintilă Fintiș, Președintele Asociației 24 PH Arte Ploiești și al Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești.

În deschiderea ședinței membrii Cenaclului vor întâmpina evenimentul și pe oaspeții săi cu „pâine și sare” lirice, din propriile creații și din cea Nichitiană, făcând un melanj inspirat cu  rubricile tradiționale, Ultima creație și Lecția de poezie.

O samă de cuvinte despre Nichita este titlul prelegerii pe care o va susține distinsul invitat al Cenaclului, dl. Silviu Guga, cunoscut scriitor și critic literar sibian, făcând referire la „povestea cubului”, a ciudatei semnături a poetului, dar și la ultima carte a domniei sale, apărută recent, sub același titlu.

Prăbușirea din abstract este cel mai nou volum de versuri (apărut în anul 2024, la Editura LIMES, Cluj-Napoca) al dlui Ioan Vintilă Fintiș, care va fi prezentat audienței de către distinsul oaspete sibian.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale  24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Invitație și afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 5 martie 2025) 

Tehnici de tortură

„Doi haidamaci, de obicei ofițeri anchetatori, ridicau parul și-l puneau sub capete, pe cele două capre, iar individul se răsucea pe par (i se mai spunea și fus), de venea cu capul în jos și cu fundul în sus. Apoi, începea supliciul. Cei doi ofițeri bătăuși, unul deoparte, iar celălalt, de cealaltă parte, luau câte o bucată de cablu și începeau să lovească cu putere torturatul. Și loveau până când oboseau, iar victima urla ce urla până își pierdea cunoștința.”

Ilie observă cum tânărul aviator, informatorul din celula sa, știa mai multe decât el, „căci pe la aviatorul meu trecuseră cei din vârful piramidei organizației noastre. Am aflat mai târziu că acesta era un student condamnat – ca făcând parte dintr-o organizație subversivă – la mulți ani de închisoare. Datorită inteligenței lui, era folosit ca informator de șeful anchetator de atunci.”

Ultimul mohican

Dar ceea ce-l intriga pe Ilie era faptul că aviatorul avea dreptul să stea culcat în pat, în vreme ce el trebuia să stea la marginea patului. În plus, tânărul avea un alt regim alimentar decât al său, „mai bun, mai consistent, mai omenesc.” Ilie avea să stea o perioadă mai lungă de timp cu aviatorul cel isteț, care, „bineînțeles”, îi urmărea firul anchetei, fără a-l sâcâi sau a-l trage de limbă. „Ba, uneori, îmi dădea chiar sfaturi de cum să mă comport în anchetă. Din când în când, era scos el însuși la anchetă și se întorcea bine dispus și cu țigări primite de sus. Era clar că era un informator inteligent, care cred că juca cartea agentului dublu. Nu am ce-i reproșa, întrucât nu mai aveam secrete. Despre activitatea organizației, relații și arme vorbise Marinaru și toți ceilalți care fuseseră arestați înaintea mea. Eram, într-un fel, ultimul mohican.”

Ionescu Virgil, șeful anchetelor. Greva foamei

După ce a oferit primele declarații, în special asupra armamentului, anchetatorii l-aun dus pe Nelu Ilie la Pucheni, cu cătușele la mâini, să le arate puțul unde aruncase pistoalele ce le avusese asupra sa. L-au însoțit atunci două mașini cu specialiști. O parte dintre aceștia aveau să coboare în fântână pentru a scoate pistoalele. Apoi l-au plimbat pe Nelu cu mașina prin Pucheni, să vadă și ei locurile pe und ese ascundeau „bandiții.” Era mai mult un joc, pentru a-i înspăimânta pe țărani, care se uitau ca după urs. „Am trecut și pe la sora mea, care fusese eliberată, dar care era foarte înspăimântată și avea o față ca de mort. Apoi m-au dus din nou la Securitate, unde a continuat ancheta. De fiecare dată când mergeam la anchetă cereau să fiu văzut de medic, deoarece mă durea urechea după prima bătaie. Timp de două săptămâni, am raportat zi de zi. Începea să mă doară capul și-mi curgea puroi din ureche. Am hotărât atunci să fac grev foamei.”, relatează Nelu Ilie. După o săptămână de grevă a fost dus la șeful anchetelor de atunci, căpitanul Ionescu Virgil, căruia i-a dezvăluit motivul pentru care făcea greva foamei. A doua zi doi ofițeri l-au dus pe deținut cu mașina la Spitalul Schuller, la secția ORL, unde medicul i-a curățat urechea și i-a dat tratamentul necesar. „Este drept că m-am vindecat, dar am rămas cu auzul slab și cu un țiuit permanent, care mă supără și azi.”

Sabia și palma

Dar să revenim la anchetă, care, credea Ilie, va fi ușoară de-acum, gândind că toate faptele sunt cunoscute din relatările celor arestați înaintea lui, inclusiv cea a lui Marinaru. „Și totuși, ancheta nu s-a desfășurat cum am gândit. Anchetatorul îmi cerea să vorbesc eu despre activitatea noastră, fără a-mi da vreun indiciu despre ceea ce urmărea el. Or, neștiind ce au declarat ceilalți, luam de fiecare dată poziție negativistă și numai după ce mâncam o bătaie bună și-mi puneau în față probe sau declarații ale altora, recunoșteam și consemnam în declarațiile mele.” Șeful anchetelor, un bun psiholog, realiza că treaba va merge mai greu cu Ilie. Pentru a ușura mersul anchetei, i-a repartizat „un ticălos de anchetator”, pe amintitul Blidaru Nicolae, „o brută care nu știa nici să scrie bine.” Timp de șase luni de zile, nu a existat ședință în care Ilie să nu fi fost bătut. „Nemernicul avea o sabie și o palmă foarte grea, care-i serveau ca instrumente de anchetă. De altfel, venea cu lecția pregătită de șeful anchetelor, el o transpunea numai în declarația mea, pe care o concepea și o scria cu niște hieroglife de te umfla râsul și pe care eu o semnam. De multe ori nu eram de acord cu felul său de a concepe declarația, astfel că Blidaru era nevoit să rupă coala de hârtie și să scrie altă declarație, dar asta mă costa câteva săbii sau palme grele, după care plecam în celulă <bine încălzit>.”

„Capra”. Asasinarea maiorului Constantinescu

În câteva rânduri, când se iveau probleme „mai delicate”, Ilie a trecut și pe la ventilator, unde era vestita „capră”, un mijloc de tortură ingenious, care dădea fiori de moarte arestaților. Mulți au decedat după câteva ședințe pe „capră”. În ce consta această tehnică de tortură? Ilie o descrie: „În încăperea în care se afla ventilatorul de aerisire a culoarelor erau două capre confecționate din lemn, precum caprele de tăiat lemne. Alături era un pat de lemn de vreo doi metri lungime și mai multe bucăți de cablu cu fire metalice prin el. Condamnatului la tortură i se legau mâinile cu sfoară în fața genunchilor și în poziția ghemuit. I se introducea acel par pe sub genunchi, iar doi haidamaci, de obicei ofițeri anchetatori, ridicau parul (i se mai spunea și fus) și-i punea sub capete cele două capre, iar individul se răsucea pe par, de venea cu capul în jos și cu fundul în sus. Apoi, începea supliciul. Cei doi ofițeri bătăuși, unul de o parte, iar celălalt, de cealaltă parte, luau câte o bucată de cablu și începeau să lovească cu putere torturatul. Și loveau până când oboseau, iar victima urla ce urla până își pierdea cunoștința. Atunci, unul dintre ofițeri lua apă cu o cutie de conserve dintr-o găleată ce se afla în apropiere și-i turna muribundului apă pe cap și pe față până se trezea. Urma o scurtă perioadă de liniște, în care canaliile veneau la capătul victimei cu o coală de hârtie și stilou în mână și-i spuneau cam așa: <Vezi ce pățești dacă nu vrei să vorbești? Vorbește, că altfel te omorâm în bătaie!>.” Victima înspăimântată, nemaiputând suporta alte reprize de chin, recunoștea tot ceea ce ticăloții îi puneau în sarcină. Mulți, în special dintre cei mai în vârstă, n-au putut suporta chinurile și și-au dat duhul în beciurile Securității. Unul dintre aceștia a fost maiorul Constantinescu, din satul Puchenii Mici.
(continuarea miercuri, 19 martie 2025)

                                                                                          A consemnat Leonida Corneliu Chifu