La sediul Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești și cu mărțișoare literare la butonieră, membrii Cenaclului s-au reunit într-o nouă ședință, a cărei protagonistă a fost CATI RODICA ENACHE.

CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a oferit prilejul unor expuneri lirice, metaforate după simțirea și talentul fiecăruia: Gheorghe Stănescu (8 Martie, Dedicație scriitorilor), Diana Petroșanu (Iluzie, Marea, Lumina), Ramona Müller (Felie de noapte, Partajul primăverii), Luminița Bratu ( Uros – insula mea plutitoare), Sorana Brucăr (Dalta luminii, De iubire), Emilia Luchian (Pielea de șarpe), Cati Enache (Pe o terasă).

LECȚIA DE POEZIE a dat ocazia unui inedit duel liric, provocat de Luminița Bratu și Emilia Luchian, între Aleksandr Pușkin (Elegie) și George Anca (Poeme ale dodiilor). Nicu Drăgulin, cu talent de scenă, incontestabil, a întregit atmosfera „glossând eminescian” și amintind pe Niculae Alexandru Vest (Vă sărutăm pe inimă, pe mână), un poet ploieștean, acoperit pe nedrept de pânza de păianjen a uitării. Maria Bem (De ziua bărbatului) a încheiat într-o notă amuzantă.

11 MINUTE DE ISTORIE au adus în fața auditoriului, prin intermediul lectorului permanent – profesor Emilia Luchian, Duelul. Apanaj al bărbaților din lumea bună, deciși să-și apere onoarea pătată, acesta străbate secolele istoriei din antichitate până în vremurile moderne, ca un ritual al masculinității, probă de onoare, act de dreptate sau răzbunare, urmând reguli bine stabilite. Era o problemă de onoare, care nu ținea cont de abilitățile celor ce se confruntau. Motivele sau pretextele erau diverse: situații politice, vorbe aruncate, priviri îndrăznețe, femei etc. Dacă la începuturi se desfășurau sub semnul judecății divine, ulterior aceasta este înlocuită cu judecata laică. În Franța Evului Mediu, în timpul domniei lui Filip al IV -lea Cel Frumos, apare primul regulament al duelului judiciar, cu public. În Moldova secolului al XIX -lea, Mihail Sturza face cunoscute regulile duelului într-un opis domnesc, votat de Adunarea Obștească. Un alt domnitor, Alexandru Ioan Cuza, susține duelul de onoare, instituind, însă, sancțiuni, pedepse asupra omorului. Unul dintre cele mai absurde motive de duel, din spațiul mioritic, rămâne cel dintre Carol Davilla și un ofițer care a îndrăznit să fumeze în spital, în timpul internării sale.

CINEMARTOR, ne-a propus și de această dată prin intermediul lectorului permanent, Gabriel Comanroni, o experiență cinematografică deosebită prin filmul „Silence” – “Tăcere” sau „Puterea credinţei”. Acest film copleșitor, despre credință şi religie, al reputatului regizor Martin Scorsese, este povestea a doi misionari portughezi care pornesc într-o călătorie periculoasă în Japonia secolului al XVII-lea, în căutarea mentorului lor dispărut, dar şi pentru a răspândi creştinismul.  Japonia traversa atunci o perioadă de eradicare a creștinismului, vânând, torturând și forțându-i să renunțe pe adepții acestei credințe. Scenariul, scris de Scorsese împreună cu Jay Cocks, are la bază romanul publicat de Shusaka Endo în 1966, care pune sub semnul întrebării lipsa răspunsului divin în faţa suferinţei umane. Spectatorii sunt invitați în inima tenebrelor argumentative, legate de practicile religioase, a convingerilor de ordin moral intim… în contrabalans cu cele de natură canonică, dobândite socio-ideologic, în timp. Cineastul italo-american își ține sub tăcere / Silence – ambițiile comerciale și livrează o peliculă de două ore și patruzeci de minute – un prilej de adevărată contemplare, pe un auster fundal religios. Autorul revine la spiritualitate (precum în The Last Temptation of Christ sau Kundun) lăsând deoparte acțiunea, aici, aproape inexistentă, în ciuda apariției (de pe ecran) lui Liam Neeson. Maestru absolut al filmelor menite să nu fie uitate, căci, orice ar spune pricinoşii, de la Taxi Driver, New York-New York, Raging Bull, Casino – la Gangs of New York, The Departed, Shutter Island, Hugo sau The Wolf of Wall Street, creaţiile lui Scorsese au un stil ce inovează permanent. Puterea de a se reinventa la nesfârşit, rămânând personal, distinct, unic este calitatea geniului artistic. Europenii (spaniolii și portughezii) descoperă ținutul nesigur al Japoniei, care declară creștinismul ilegal, adepții, «kirishitan», convertiți de către misionarii Vaticanului, fiind forțați să se sacrifice și să renunțe la crez. Resursa narativă a filmului se regăsește în supliciul îndurat de unul dintre preoții creștini, care, copleșit de torturi, a cedat, negându-și credința, deturnată spre filosofia fără zei. Se evidențiază vizual și simbolic momentul în care trei japonezi convertiţi la creştinism sunt legaţi de stâlpi de lemn, cu funii de mâini şi de picioare, în poziţie cristică, şi lăsaţi să moară sub bătaia valurilor mării, apoi sunt arşi pentru a nu putea fi îngropaţi. Filmul reliefează personajele celor doi misionari portughezi iezuiţi, Rodrigues (Andrew Garfield) şi Garupe (Adam Driver), a îndrumătorului lor Ferreira (Liam Neeson) dar și al „Inchizitorului”, guvernatorul care îi pedepsește, supliciile fiind inspirate de creația scriitorului nipon, Shûsaku Endô. În cea mai mare parte, imaginile sunt dublate de vocea din off a lui Rodrigues, care devine, astfel, protagonist, povestindu-şi călătoria în Japonia. Regia lui Scorsese este mai aşezată, mai pragmatică, fără a renunța complet la celebrele sale tuşe impresioniste – pe măsură ce protagonistul devine tot mai tulburat, se înmulţesc şi halucinaţiile. Un film de vizionat, care pune întrebări despre temele moral-filozofice pe care le lansează. Actorii, un mix de culturi diferite, cu roluri celebre în filmografie, fac față cu brio provocărilor scenariului, regizorului, incontestabili și celebri. Un film anti-western, cu un inedit traseu moral își găsește soluția în destinul îmblânzit: spiritualitatea intimizată. Martin Scorsese continuă să domine lumea filmului, precum un zeu al cinemaului de autor din America, nelăsându-se doborât de grozăviile comercialului facil.

LECTURA DE CENACLU a oferit prilejul colegei noastre, CATI RODICA ENACHE, să ne citească din cea mai recentă creație. Proza propusă, Poate acum, în martie, se instalează cu delicatețe Sub semnul amintirilor, încercând să scoată dintr-un raft vechi pelicula unui film drag, pentru a-l proiecta cu cele mai potrivite cuvinte. Introductio – ul autoarei ne-a pus față în față cu întrebări și frământări, cunoscute: Care este rostul amintirilor?, Pot fi acestea o supapă necesară pentru a suporta prezentul? Validează ele, existența? Sunt o sursă de informație, căutată și apreciată de cei mai tineri? Aflată la vârsta căutării rădăcinilor, autoarea ne propune o formă literară care îmbracă textul prin folosirea alternanței planurilor temporale dar și a alternanței narative. În centrul imaginar al narațiunii, care ia forma unei pânze de păianjen, se află Mamaia Lina și cele opt fiice ale sale, care trebuie crescute cât mai bine, educate, măritate. Gândurile fetiței de altădată (nepoata ce interferează cu universul și poveștile dramatice ale celor mari) sunt prinse în capcana amintirilor. Așa cum, altă dată, madelenele lui Proust declanșează și devin sursa amintirilor autorului, acum, o carte cu versuri de Tudor Arghezi, cu semnătura autorului, primită demult, în dar, constituie un pretext, folosit de Cati Rodica Enache, pentru a da curs amintirilor și așternerii lor, cu emoție, pe paginile unei, sperăm, viitoare cărți. Personajele se dezvăluie unul câte unul, trasând povestea. Se creează un tandem magic-duios, între nepoata de odinioară (azi, bunică) și nepoțica din prezent, a cărei drăgălășenie și naivă curiozitate aduc note de candoare textului, de altfel copleșit de adevărul tragic și necruțător care tulbură destinul personajelor. Fragmentul propus spre lectură a emoționat, a trezit nostalgii personale, fiind bine primit de auditoriu. Discuțiile și aprecierile nu s-au lăsat așteptate, relevând: importanța familiei unite în fața greutăților și provocărilor neașteptate – cărora trebuia să le facă față vrând-nevrând, trăirile intense, rezonanța regăsirii în poveste, revigorarea atmosferei prin existența micuței Serena și a dialogului cu bunica, într-un prezent, care transformă oamenii și faptele într-o visare nostalgică a unui timp îndepărtat, care mai rezistă cu greu pe pelicula de celuloid a amintirii.

Au participat: Cati Rodica Enache, Ramona Müller, Emilia Luchian, Maria Bem, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Diana Petroșanu, Sorana Brucăr, Doina Ofelia Davidescu, Florin Oprea Sălceanu, Leonida Chifu, Nicolae Drăgulin, Dan Constantin.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale  24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Cronică și afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Ministrul francez al Apărării, Sébastien Lecornu, detaliază doctrina nucleară franceză și în ce condiții disuasiunea franceză poate fi folosită de țările europene:

« Elementul nostru de descurajare nucleară este francez și așa va rămâne: de la proiectarea și producerea armelor noastre, până la punerea lor în aplicare prin decizie a Președintelui Republicii.

Protejează interesele vitale ale Franței, pe care numai șeful statului le poate defini: de aceea generalul de Gaulle dorea ca președintele Republicii să fie ales prin vot universal direct.

Din 1962, șefii de stat succesivi au răspuns cu toții la întrebarea dacă interesele noastre vitale sunt strict limitate la teritoriul național.

– Generalul de Gaulle în 1964 într-o instrucțiune adresată armatelor a precizat că Franța ar trebui „să se simtă amenințată de îndată ce teritoriile Germaniei Federale și Benelux au fost încălcate”.

– Președintele Mitterrand a spus în 1992 că descurajarea nucleară va fi „una dintre problemele majore în construirea unei apărări europene comune”.

– Președintele Chirac a spus în 1996: „dimensiunea europeană apare și în descurajarea noastră nucleară”.

– Președintele Hollande în 2015: „Definiția intereselor noastre vitale nu poate fi limitată doar la scară națională, deoarece Franța nu își concepe strategia de apărare în mod izolat, nici măcar în domeniul nuclear”.

@EmmanuelMacron face parte din această continuitate atunci când exprimă că interesele noastre vitale includ o „dimensiune europeană”.

Deci da: trebuie să răspundem la întrebările partenerilor noștri europeni despre ce este descurajarea noastră, ce poate însemna aceasta pentru ei și ce va rămâne.

Revenind la abordarea gaulistă, pe scurt.

Acest subiect merită seriozitate, rigoare și precizie, pe măsura gravității momentului în care trăim. Și rolul Franței.???????? »

9 martie: ziua comemorării Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944‑1989

 Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din Perioada 1944-1989 este marcată la nivel național de Sărbătoarea Sfinților 40 de Mucenici, 9 martie.
Ziua a fost stabilită oficiat de Parlamentul României prin legea 247/05.12.2011.

 Pe Ion ”Nelu” Ilie l-am cunoscut la o întâlnire a foștilor deținuți politici, veniți din întreaga țară pentru a comemora ”Momentul Târgșor”, închisoarea politică prin care mulți dintre ei au trecut. La acea întâlnire, Ion Ilie, vicepreședinte al AIFDPLA, le-a propus foștilor deținuți politici în închisorile comuniste să aștearnă în scris povestea detenției lor. Nu toți s-au arătat încântați de idee. Mulți sunt încă bântuiți de stihiile acelor vremi de care nu vor să-și mai amintească. Alții au dezarmat, urmare a lipsei de reacție a opiniei publice la demersurile lor. Ion Ilie nu se numără printre aceștia. A răspuns cu multă promptitudine solicitării noastre de a-și depăna amintirile din pușcăriile comuniste. Ne-a prezentat, în manuscris, un volum intitulat ”Mărturisiri din Rezistența Anticomunistă”. Autorul nu are pretenția că posedă talent scriitoricesc, dar notițele sale, aflate în manuscris, urmând a suferi unele retușuri, au multă limpezime, oferă date neprețuite privitoare la regimul de detenție și relevă monstruozitatea regimului comunist. Beneficiar al unei memorii prodigioase, Ion Ilie este un fin ”restaurator” al vremurilor pe care le-a trăit. Ex–deținutul nu are fixații resentimentare. Fără a fi consimțit nici o clipă la atrocitățile comuniste, își sondeză cu mult calm și luciditate trecutul. În ceea ce ne privește, vom încerca să vă prezentăm câteva ”momente” din povestea incredibilă al lui Ion Ilie.
Când vom considera că este cazul, vom utiliza citate din volumul încă nedefinitivat al fostului deținut.

Copilăria lui Nelu

          S-a născut în anul 1928, în comuna Ținosu, din județul Prahova, localitate situată la 15 km de Ploiești. ”Satul în care m-am născut este o așezare veche, cunoscută încă din vremea lui Mihai Viteazu, care a construit un punct de observație pe cea  mai înaltă cotă de pe malul râului Prahova și ale cărui urme au dăinuit pînă nu demult, sub denumirea de foișor. În cărțile de geografie și istorie ale vremii, locurile mele natale erau cunoscute sub numele de <<Cetatea Tinosu>>”. Aici, cu ani în urmă, vestitul istoric și arheolog, profesorul Vasile Pârvan, a desoperit vase de lut, urme ale unei civilizații preistorice.
În perioada în care Ilie deschidea ochii, comuna cunoștea o dezvoltare impetuoasă, datorită în bună măsură preotului satului, Alexandru Nicolau, ”care era un ”semănătorist” și care a construit o biserică nouă în comună, a creat o bancă populară și o cooperativă de consum. Astfel, nivelul de trai material și spiritual al comuei a crescut simțitor în primele decenii ale secolului XX.
Tatăl. Fiu de țăran, a rămas orfan de mic. A devenit ceferist și ca ceferist a ieșit la pensie. Un fapt semnificativ: tatăl era membru al PNȚ. ”Un om ordonat, pătruns de simțul datoriei și care era gata oricând să-și ajute semenii la nevoie”.
Mama. Fiică de viticultor, provenea din comun Valea Călugărească. ”O femeie bună și blândă, care a crescut cinci copii în frica lui Dumnezeu și respectul aproapelui”. Peste drum de via bunicului lui Ilie se întindea, pe suprafață imensă, cuprinzând dealuri și văi, viile boierului Fernic, tatăl lui Ionel Fernic, nimeni altul decât compozitorul nemuritoarelor romanțe.
”Cum îmi mergea pâra că sunt cam neastâmpărat, tatăl meu s-a gândit să mă dea la școală mai devreme, așa că la vârsta de 6 ani am început clasa I primară. Cât privește cartea, nu aveam probleme. Aveam note foarte bune, numai la purtare stam mai prost, căci deși eram cel mai mic din clasă, eram printre cei mai zglobii copii”.

Pentru țară, rege și biserica străbună 

”Duminica și sărbătorile religioase, când nu mergeam la școală, mama mă îmbrăca frumos și mă trimitea la bisercă, peste drum de casa noastră. Aceasta era mai mult opera tatălui meu, în calculele căruia urma să devin preot”. Ilie consideră că a primit o educație frumoasă axată pe dragostea de țară, rege și biserica străbună. ”O puternică impresie a lăsat în sufletul meu de copil moartea reginei Maria. Atunci, cu întreaga școală am fost la gară pentru a vedea și onora cortegiul reginei, care trecea pe calea ferată”. Principalele sărbători nereligioase la care participa tot satul erau 10 mai, ziua regelui și 24 ianuarie, Ziua Unirii. O puternică influență asupra lui Ilie și a tineretului școlar a avut-o Străjeria, organizația de tineret înființată de Regele Carol al II-lea. ”Credință și muncă pentru țară și rege” era deviza străjerului.”Desigur, noi nu sesizam la vârsta aceea evenimentele ce se petreceau pe arena politică a țării noastre. Copii fiind, nici nu ne interesa”. Curentul naționalist era în plină ascesiune, și din când în când treceau prin sat, mârșăluind și cântând, detașamente de legionari îmbrăcați în cămeși verzi. Era impresionant, iar copiii se țineau după ei până ieșeau din sat. ”Acestea au fost evenimentele cele mai importate și care și-au lăsat amprenta asupra structurii mele educative în perioada cât am urmat cursurile școlii primare din satul meu natal”.

Vacanțe prelungite sau pe când turnătoria nu exista

După ce a terminat cinci clase primare, în toamna lui 1939 Ilie a susținut examen și l-a promovat  la seminarul ”Nifor” din București. ”Era o școală serioasă, unde se făcea carte, nu glumă, și unde aveam profesori de la cele mai bune licce din București. Viața de internat m-a disciplinat și m-a determinat să dau importanța cuvenită școlii”. Ajuns în acest punct al istorisirii sale, Ion Ilie vorbește cu multă căldură despre anii de seminar. Acordă spații însemnate profesorilor și colegilor mai apropiați. Viața de seminarist este descrisă în ultimele detalii. Reținem doar o relatare care are o profundă semnificație pentru fostul deținut. Anul școlar era împărțit în trei trimestre. Elevii aveau o vacanță lungă de vară și alte două, de Paști și Crăciun, a câte două săptămâni fiecare. Vacanțele erau așteptate cu nerăbdare și, uneori, cei de la clasele mai mici recurgeau la diferite trucuri pentru a le prelungi. ”Bunăoară, îmi aduc aminte că eram în clasa a II-a și unui coleg îi vine o idee înainte cu două săptămâni de a intra în vacanță: să ne batem cu peria pe burtă și, astfel, cu pielea iritată, să mergem la infirmerie și să-i spunem domnului doctor că avem râie. Zis și făcut. Câțiva colegi, după ce am practicat bătutul respectiv, cu burta iritată, ne-am dus la infirmerie. Domnul doctor Mărgescu, un om bun, ne-a trimis pe toți la tratament, la o baie comunală situată lângă crematoriul din București. Acolo era un responsabil care se ocupa special de noi, ne făcea baie și ne ungea cu o soluție galbenă care ne ustura cumplit. După o săptămână de tratament, eram aproape vindecați, dar, pentru a nu fi în contact cu ceilalți colegi, domnul doctor ne-a trimis acasă, în vacanță, cu o săptămână înaintea celorlalți. Așa am câștigat o săptămână de vacanță în plus. Desigur, nimeni nu a suflat o vorbă, căci pe vremea aceea nu exista turnătorie, ci, dimpotrivă, funcționa o solidaritate colegială perfectă”. Dar acele vremi aveau să ia sfârșit curând. Ilie nu știa încă nimic despre delațiunea instituționalizată, despre ”datoria patriotică” de a-ți turna inclusiv părinții drept ”dușmani ai poporului”. Nu va trece multă vreme și Ilie va afla cum e cu ”turnătoria” și va face cunoștință cu unii dintre practicanții ei.

Notă. L-am cunoscut pe Ion Ilie în 2007. Ultima dată l-am întâlnit prin 2010. Nu știm dacă și-a terminat cartea, dacă a publicat-o și dacă mai trăiește. Dar ne vom interesa. Dacă mai trăiește, promitem să continuăm depănarea poveștii lui de viață.

Pentru mama

Dincolo de Galaxii,
Ochii mamei strălucesc.
Lumina cade-n lacrimi,
Ce mijesc.
Roua, pe mâinile
Vechi de vițe-ntortocheate,
În albul foșnitor
Încremenirii sparte,
Fac doar porți.
Cuvintele nu au sonor,
Si Dorul nu mai doare,
Ci este acolo-ntre ogoare,
Cu a mosorului,
Cătare.

Aș vrea să mai apari,
Cândva,
Ca zâmbete pe pleoape,
Să nu rămână Șoapte.
Din Galaxiile Minunii
De dincolo de raze,
Secretele Nedumeririi,
Străbat cuminți,
Neauzirile-mplinirii.

3.12.2024, Corbeanca

Mihaela Popescu Taulet

Atitudine sau tăcere?

Sursă: https://ziarullumina.ro/opinii/editorial/atitudine-sau-tacere-195816.html

 

Este bine cunoscut faptul că Biserica nu face propagandă politică şi nu se implică în politică, nici de la amvon şi nici prin mijloacele de comunicare în masă. Ca mădulare ale Bisericii, jurnaliştii bisericeşti sunt cetăţeni ai statului, dar şi ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Însă Împărăţia lui Dumnezeu „nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), de aceea, şi poziţia jurnaliştilor care fac parte din Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române faţă de viaţa politică se încadrează în general în răspunsul oferit de Mântuitorul Iisus Hristos irodianilor şi fariseilor, care L-au întrebat dacă se cuvine să plătească impozit cezarului. Din punct de vedere religios, unele tradiţii creştine pot avea viziuni diferite asupra implicării în viaţa politică. De exemplu, în unele biserici sau comunităţi ecleziastice, implicarea activă în politică poate fi văzută ca un mod de a promova valorile creştine în societate, în timp ce în altele se pune accent mai mult pe neutralitate sau distanţare de politică. Crucială în acest sens rămâne totuşi responsabilitatea faţă de etica profesională a jurnalistului bisericesc.

Astfel, ne putem întreba: Este absolut necesară o luare de atitudine în paginile Ziarului Lumina, primul cotidian creştin din România şi din lumea ortodoxă, atunci când sunt sesizate şi semnalate unele exagerări venite din partea statului, a politicienilor, a autorităţilor centrale şi locale etc.? Georgios I. Mantzaridis consideră că supunerea este o obligaţie fundamentală a unui creştin. Supunerea are trei forme, şi anume: supunerea faţă de Dumnezeu, supunerea faţă de aproapele şi supunerea faţă de stăpânitorii lumeşti (Romani 13, 1-8). Însă, dintre cele trei tipuri de supunere, numai supunerea faţă de Dumnezeu are o valoare absolută şi integrală. Celelalte două sunt relative şi parţiale. Supunerea faţă de aproapele cultivă păstrarea iubirii frăţeşti, iar supunerea faţă de autorităţi are scopul menţinerii ordinii. Mantzaridis atrage atenţia asupra faptului că Statul nu este identic cu societatea, Statul fiind instituţia care slujeşte societăţii, nu o exploatează sau împilează. Dar, de cele mai multe ori, Statul are tendinţa de absolutizare, are tendinţa de a-şi depăşi hotarele şi de a deveni totalitar. Deificarea cezarului s-a produs atât în monarhie, dar aceasta nu înseamnă că democraţia este ferită de acest proces. Dimpotrivă, o regăsim şi în cadrul democraţiei, şi în comunism.

Pe de-o parte, este firesc ca jurnalistul bisericesc să se intereseze de viaţa politică şi să găsească rezolvarea problemelor ivite. Pe de altă parte, interesul pentru viaţa politică al jurnaliştilor angajaţi ai Centrului de Presă BASILICA nu trebuie să fie neapărat unul activ. Prin abţinere, sau prin diminuarea, începând cu finele anului 2007, a paginilor din Ziarul Lumina, dedicate vieţii politice din România, nu se poate trage imediat concluzia că politica nu este acceptată de această branşă a cărei misiune este cu totul alta. Însuşi ziarul a devenit din anul 2007 Oficiosul Patriarhiei Române, vocea Patriarhului şi a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. De aceea, şi misiunea jurnalistului bisericesc este tocmai de a lumina, de a-i face pe oameni să conştientizeze misiunea lor în lume, de a aduce (în cazul Ziarului Lumina) cititorilor săi cunoaşterea Adevărului, de a-i zidi sufleteşte, evitându-se astfel tot ceea ce ţine de discriminare, ură, duplicitate, viciu, răutate. În tot cazul, astăzi, relevanţa publicării unor astfel de ştiri (din sfera politică, n.a.) în Ziarul Lumina este aproape nulă, în contextul în care tehnologia a evoluat într-un ritm alert, ştirile, de orice fel, fiind accesibile oricând şi oricui prin intermediul telefoanelor inteligente.

Vorbim aşadar de o responsabilitate a comunicării şi de o disciplină ce trebuie să caracterizeze comunicarea publică în Biserica Ortodoxă Română, respectând prevederile statutare şi regulamentare şi hotărârile sinodale referitoare la comunicarea publică, nu doar atunci când ne referim la „Ziarul Lumina”, Trinitas TV, Radio Trinitas, Agenţia de ştiri BASILICA, Biroul de presă al Patriarhiei Române, ci şi în cazul gestionării mijloacelor proprii de comunicare virtuală (facebook, youtube, instagram, grupuri de whatsapp etc.).

O viață au visat să treacă Prutul: Grigore Vieru, Nichita Stănescu, Anatol Ciocanu, Petru Zadnipru, Vladimir Beșleagă, Mircea Tomuș,Dumitru Matcovschi, Ion Vatmanu.

Ajuns la București Grigore Vieru la vizitat pe Nichita Stănescu, frați în ale poeziei. Și scrie Grigore Vieru: „Îmi amintesc că poetul Nichita Stănescu nu mai ştia cum să mă bucure şi într-un miez de noapte mi-a spus: «Hai Grigore să îţi arăt casa în care Eminescu a citit pentru prima oară Luceafărul – casa lui Titu Maiorescu. „Hai, Nichita». Şi am mers şi am mers, ne-am oprit în faţa unui gard înalt. Eu am încercat să mă uit şi atunci Nichita, care în ’70 era înalt ca un brad şi frumos şi voinic, m-a luat în braţe şi m-a ridicat pe umeri şi m-a întrebat «Vezi casa, Grigore?” „O văd, Nichita!».
Nu era nici o casă, nimic – aflasem mai târziu că acea casă fusese demolată prin anii 1950. Practic, ea exista doar în imaginaţia lui Nichita şi în imaginaţia mea. Astfel de pe umerii lui Nichita am văzut casa în care Eminescu a citit pentru prima oară Luceafărul, iar, de pe umerii lui Eminescu, am văzut ţara. ”

Text: Dan Drăguș

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 26 februarie 2025) 

Haidamacii. Badea, căpitanul, și Blidaru, strungarul

„Cum securiștii erau aproape aliniați iar eu treceam triumfal printre ei, am schițat un zâmbet de dispreț pe tot traseul, până am intrat în culoarul de jos al arestului.”

La început, mult mai experimentatul Nelu Ilie, fost cadru militar și trecut prin ale vieții, s-a jucat cu neexperimentații tineri securiști „de-a șoarecele și pisica”, fără a le servi vreo informație. Mai târziu, când aceștia i-au vorbit despre rolul lor acolo, Ilie i-a înțeles și le-a servit câteva informații. Le-a vorbit despre pistoalele pe care le aruncase în puțul de pe câmpul de la Pucheni. De altfel, despre aceste pistoale se dorea să se vorbească în anchetă, deoarece nu mai reprezentau un secret. Marinaru cunoștea situația și avea evidența lor.

Iubirea de tată sau „sediul” anticomuniștilor

După câteva zile, cei doi ofițeri au fost scoși din arest, iar Ilie a rămas singur alte câteva zile. După o săptămână de ședere în arestul comandamentului trupelor de Securitate, a fost scos și condus în curtea unității, unde îl aștepta o mașină mică a Securității din… Ploiești. În ea se aflau doi ofițeri de Securitate și tatăl său. Unul dintre ofițeri a coborât și i-a atras atenția lui Ilie să nu vorbească nimic cu tatăl său, că altfel nu i-ar fi fost bine. „Tatăl meu stătea în față, lângă șofer, iar eu, cu cătușele la mâini, stam între cei doi ofițeri, pe banca din spate. Unul din ei mi-a atras atenția să nu-mi mișc mâinile, deoarece cătușele se strâng și o să mă doarăîncheieturile. Când am intrat în mașină și l-am văzut pe tatăl meu, care sta nemișcat, fără a se uita la mine, mi-au dat lacrimile și, înnebunit de durere, am strigat: <Ce faci, tată?>.” Cei doi ofițerin-au scos o vorbă, parcă surprinși și ei de durerea noastră, iar tatăl meu, care probabil avea același consemn, nu mi-a răspuns și nici nu a schițat vreo mișcare. Trist, dar adevărat. În perioada cât am stat în arestul comandamentului, mi-am recăpătat liniștea după atâtea peripeții petrecute în ultima vreme, zicându-mi: de-acuma, gând pe pușcărie, căci acolo era locul celor care gândeau ca mine”, notează Ilie.

Erou al neamului

Problema era mai delicată. Cel mai mult îl îngrijora ancheta care urma și de care se temea, bănuind prin ce avea să treacă. „M-am întărit întru Domnul și mi-am zis: mai mult decât moartea ce poate fi? Nu sunt nici primul, nici ultimul, voi deveni erou al neamului.” Modul în care a fost tratat la comandament a avut darul de a-i ridica moralul lui Ilie. „parcă mă simțeam protejat de cineva.” A ajuns la Securitatea din Ploiești în plină zi. Mașina l-a lăsat în fața pantei ce duce la beciul clădirii Securității, din strada Vasile lupu. După ce a coborât din Mașină, a fost luat în primire de un ofițer și, coborând pe panta ce ducea la arest, a observat cum de o parte și de alta a pantei căscau gura, roși de curiozitate, mulți ofițeri și subofițeri, care ieșiseră din birouri pentru a-l vedea pe Nelu, captura cea mai grasă și periculoasă din organizația lui Marinaru.

Triumful. Ochelarii de tablă

„Cum securiștii erau aproape aliniați, iar eu treceam triumfal printre ei, am schițat un zâmbet de dispreț pe tot traseul, până am intrat în culoarul de jos al arestului. Acolo m-au băgat într-un birou, m-au dezbrăcat și m-au percheziționat. Mi-au luat cureaua și șireturile de la bocanci, după care mi-au pus niște ochelari de tablă, negri. Apoi m-au dus sus, într-o cameră, unde am fost lăsat singur vreme de circa o jumătate de oră.” În cameră se aflau un birou cu scaunul anchetatorului, un fișet, iar într-un colț, o măsuță fixă, ca un pupitru, cu un scaun tot fix, unde i s-a spus să se așeze și să aștepte.

Canaliile

„După acea jumătate de oră au intrat în birou patru haidamaci, toți ofițeri, care mai de care mai solid și mai bine hrănit. Unul dintre ei, cum aveam să aflu mai târziu, era căpitanul Badea, un țigan vânjos. Fără altă introducere, haidamacul a zis: <Ăsta e, mă?>, și, deodată, toți patru s-au năpustit asupra mea cu o ploaie de pumni și picioare, încât m-au paralizat pur și simplu, eram o grămadă de carne de om pe podea și fără cunoștință.

Nu știu cât m-au bătut, nu știu când au plecat din cameră, știu doar că m-am trezit mai târziu în niște dureri cumplite. Eram lovit peste tot corpul, dar ceea ce mă neliniștea mai mult era faptul că nu mai auzeam deloc cu urechea stângă. Celui care m-a lovit peste ureche i-am reținut figura și l-am identificat mai târziu în persoana anchetatorului meu, locotenentul Blidaru Nicolae, o fiară cu chip de om, o lepădătură, fost strungar la Întreprinderea 1 Mai din Ploiești.” 

Să nu le surâzi securiștilor

Acesta a fost primul contact al lui Ilie cu „faimoasa Securitate din Ploiești.” Avea să afle mai târziu că exista o gamă mai largă de metode de tortură, care se foloseau în funcție de individ. Ilie a plătit scump surâsul pe care l-a schițat când a trecut printre securiști, în drum spre arestul de la subsol. Apoi, un ofițer i-a pus ochelarii cei negri și l-a dus la beci, într-o celulă cu două paturi de beton, o masă tot din beton, între paturi, și, în colțul de la ușă, un WC turcesc. În celulă mai era un tânăr, pe chipul căruia se citeau urmele mai multor ani de pușcărie. „Nu-mi mai amintesc numele său, știu doar că mi-a spus că este aviator și că așteaptă să fie condamnat. Era un băiat inteligent, vorbea frumos și încerca să-mi ridice moralul după proba de foc prin care trecusem.”
(continuarea miercuri, 12 martie 2025)

                                                                                   A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Sursă: https://bucpress.eu/doua-biserici-din-storojinet-unde-slujbele-se-tin-si-in-limba-romana-ar-putea-trece-la-ptu/?fbclid=IwY2xjawIVOm1leHRuA2FlbQIxMQABHS9Ct-4cb-yveWndoWSx5XI1Zchmtra07cMq9FU8g1QDoLiGCMS6Tyt6XA_aem_v6PWvgmdENNhOhMFhoY3xQ&sfnsn=wa

Zilele trecute m-ați ținut de vorbă și am pierdut niște reduceri masive la ceva. Nu mai știu la ce, dar sigur la pantofi.
Azi, apar frumoșii ăștia în feed și simt că-i necesit. Trimit repede la Iulia-Maria Neuwirth și începem să-i analizăm. Ea, că bună culoarea, frumos tocul, eu, că decupajul e suficient de adânc să se vadă rădăcina degetelelor și cataramele alea poate n-or zgâria, în fine, d’astea de fete.
Pare că sunt câștigători. Materialul ar putea fi cam dur, dar nici eu nu sunt la prima bătătură.
So, there will be blood!

P. S. Permiteți să raportez! Au sosit pantofii. Drăguți , comozi, decolteul degetelor de la picioare perfect. Dar știam exact că 8 cm e prea puțin.

Text: Maria Luiza Ostaficiuc

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Următoarea întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului Literar „I.L.Caragiale” Ploiești va avea loc sub semnul primăverii, pe data de 10 martie 2025, ora 17.00, la Filarmonica „Paul Constantinescu”.

Programul include rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE

》LECȚIA DE POEZIE

》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian

》CINEMARTOR – lector, Gabriel Comanroni

》LECTURA DE CENACLU va oferi prilejul colegei noastre, CATI RODICA ENACHE, să ne citească din cea mai recentă creație.
Nu există un anotimp al amintirilor dar, unul, care face tranziția de la somnul cenușiu la triumful soarelui, ar putea să fie destul de potrivit pentru a aduce în seninul memoriei oameni, locuri, fapte. Cati Rodica Enache, protagonista acestei întâlniri spune: „Dumnezeu ne-a dat memorie pentru ca, datorită ei, timpul să devină reversibil.” Și poate că are dreptate. Proza  Poate acum, în martie se instalează cu delicatețe Sub semnul amintirilor, încercând să scoată dintr-un raft vechi pelicula unui film drag, pentru a-l proiecta cu cele mai potrivite cuvinte.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Invitație și afiș: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Expediţie – Filip Brunea-Fox

La dreapta Miss e oceanul hidropic
(Probabil fiindcă a mâncat mult peşte)
Până revin pune ciorapii pe ecuator
Să se usuce.
Eu mă duc să vânez negrii
(Stau ascunşi, dar îi recunosc după guler).
Şeful deşi are păr de pene
Nu consumă lăcuste
Nici engleji.
Ca şi Louis XV. Doarme în fiece seară
În alt copac
Toți morţii – în afară de noi – îi aparţin.
(Bucata aia de picior e nevasta lui.)
Când ţi-e foame Miss
Nu te jena.
Negrii sunt foarte albi la gust.

Anti-iubire

Te-am iubit
am și scris
ne-am împărțit
inimile
în două

Iarba am scuturat
de rouă
un bob mie
un bob ție

Ziua și noapte
aveam
două perne
una să-mi fie mie
cealaltă ție

Ai plecat
victorioși am fost
două ore
una tu
una eu

Dumnezeu nu avea
loc
în iubire
nici de mine
nici de tine

Dumnezeu nu intră
în anti iubire

05 februarie 2025,
D. Drăguș

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești, Moldova – ☦️ 31 decembrie 1889, Iași, România) a fost un scriitor, dascăl și diacon român. Figură principală a literaturii române din secolul al XIX-lea, este cunoscut pentru autobiografia Amintiri din copilărie, precum și pentru nuvelele și povestirile sale. Principala contribuție a lui Creangă la literatura fantastică și pentru copii include narațiuni structurate în jurul unor protagoniști eponimi (Ivan Turbincă, Dănilă Prepeleac, Stan Pățitul), precum și basme ce pictează tabloul valorilor autohtone (Povestea porcului, Capra cu trei iezi, Soacra cu trei nurori, Punguța cu doi bani, Fata babei și fata moșneagului). Considerate pe scară largă drept capodopere ale limbii și umorului românesc, scrierile sale ocupă o poziție de mijloc între o culegere din surse folclorice și o contribuție originală la un realism literar de inspirație rurală.

Alături de I.L.Caragiale, Ioan Slavici și Mihai Eminescu, Ion Creangă este considerat unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române.