Promovate

Traian Băsescu a scris, pe Facebook, că „a început Unirea”, precizând că, până în acest moment, 34 de localităţi din Republica Moldova au votat în consiliile locale unirea cu România.
„A început Unirea! Acum, când postez, 34 de localităţi din Republica Moldova au votat în consiliile locale Unirea cu România. Au fost emise Hotărâri semnate de primari şi de consilierii locali. Alooooo! Palatul Cotroceni, Palatul Victoria, Palatul Parlamentului! Se aude? A început Unirea!”, scrie Traian Băsescu.   El enumeră localităţile şi raioanele din care acestea fac parte, în care s-a votat unirea cu România.   Este vorba despre: Parcova (Edineţ); Ulmu (Ialoveni); Bardar (Ialoveni); Ruseştii Noi (Ialoveni); Puhoi (Ialoveni); Văsieni (Ialoveni); Feşteliţa (Ştefan Vodă); Opaci (Căuşeni); Goteşti (Cantemir); Săseni (Călăraşi); Nişcani (Călăraşi); Sărătenii Vechi (Teleneşti); Grătieşti (Municipiul Chişinău); Boghiceni (Hînceşti); Codreanca (Străşeni); Floreni (Anenii Noi); Târşiţei (Teleneşti); Măgurele (Ungheni); Răzeni (Ialoveni); Cucoara (Cahul); Băcioi (Chişinău); Meleşeni (Călăraşi); Ordăşei (Teleneşti); Visoca (Soroca); Bădiceni (Soroca); Drăsliceni (Criuleni); Ghiduleni (Rezina); Capaclia (Cantemir); Ursoaia (Causeni); oraşul Cimişlia; comuna Vatici (Orhei); Cioreşti (Nisporeni); Horeşti (Ialoveni); Chetrosu (Drochia).
A.D.

Joi, 15 februarie, 2018, ora 17, la Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” Ploiești, prof. Raul Sebastian Baz își va lansa volumul de poezii „Cu fața la pământ”. Raul Sebastian Baz este membru al Cenaclului literar „Ion Luca Caragiale” Ploiești, tutelat de Asociația Culturală „24 PH Arte” Ploiești și publicist al revistei culturale 24pharte.ro.
Apărut la prestigioasa editură Eikon, volumul de versuri „Cu faţa la pământ” al editorialistului nostru, Raul Sebastian Baz, este rodul a mulţi ani de reflecţie asupra marilor teme religioase, cartea fiind, în esenţă, o repovestire a trecerii lui Hristos pe pământ, cu trimiteri la episoade pe care autorul le imaginează ca făcând parte din Biblie. Un fel de noi manuscrise descoperite în pustia egipteană, precum textele de la Nag Hammadi, dar în care apar inclusiv referiri la marile legende ale lumii, cum ar fi cea a Păsării Phoenix sau cea a Mioriţei. Matematician fiind, RSB ne prezintă un Hristos care deţine răspunsurile la toate întrebările ştiinţelor exacte, dar pe care nu le dezvăluie, pentru că lumea nu este pregătită să le înţeleagă. Cartea are 50 de pagini, numărul textelor fiind de 33 – evident o corelaţie cu anii pe care i-a trăit Hristos între noi. Cele şapte ilustraţii îi aparţin autorului, ca şi coperta. RSB foloseşte anumite detalii prelucrate digital din tablourile lui Marc Chagall şi ale lui Vincent Van Gogh, pe care le inserează într-o atmosferă stranie, amintind de pictura metafizică a lui Giorgio de Chirico, dar şi de nuvelele lui Dino Buzzati.
lată ce scrie poeta Livia Dimulescu despre cartea lui Raul Sebastian Baz: „Raul Sebastian Baz se încumetă să abordeze povestea lui Iisus simplu, povestind… nu cerşeşte Divinităţii înţelegere, ci vrea să înţeleagă. Iisus vine spre noi simplu, nesofisticat, nesufocat de metafore, iar povestea Lui e dezbrăcată de orice exagerare. Asta convinge în poezia lui RSB – aparenta simplitate de crochiu, stilizarea până la esenţă a POVEŞTII. Poetul nu participă direct, nu-i simţi prezenţa: a înţeles şi vrea să înţelegem şi noi. Curajos demers, curajoasă temă, un excelent discurs poetic în care povestea lui Iisus te prinde şi te cuprinde. C. Noica spunea că filosofia e mai uşor de înţeles dacă o povesteşti. Pe mine, Raul Sebastian Baz m-a convins.”

Seria recitalurilor continuă la Filarmonica “Paul Constantinescu”, de această dată cu un spectacol cu şi despre dragoste, “Greatest Love Songs“! Astfel miercuri, 14 februarie, de la ora 19:00, pianista Ioana Maria Lupaşcu, solist concertist al Filarmonicii noastre, împreună cu Violeta Barac – Visarion, solist vocal, aduc în dar publicului ploieştean cele mai cunoscute, apreciate și îndrăgite cântece de dragoste. De Ziua Îndrăgostiţilor, la Filarmonică veţi putea asculta piese ca “Je t’aime”, “When I fall in love”, “Fly me to the Moon” sau “Love me tender” precum şi multe alte lucrări care pun dragostea, cel mai frumos sentiment existent, pe cea mai înală treaptă a emoţiilor. În interpretarea sensibilă şi plină de romantism a celor două artiste protagoniste, care la fiecare apariţie impresionează publicul prin talentul lor remarcabil, vă aşteptăm la o seară în care vom celebra dragostea aşa cum se cuvine, prin muzică. Biletele pentru “Greatest Love Songs” sunt disponibile atât online pe www.filarmonicaploiesti.ro cât şi la Casa de Bilete a Filarmonicii “Paul Constantinescu” Ploieşti şi la Agenția Teatrală, la prețuri de 20 de lei – întreg, 15 lei – pensionar și 10 lei – elev și student.

De asemenea, Filarmonica “Paul Constantinescu” vă invită joi, 15 februarie, de la ora 19:00, la un nou Concert Simfonic ce va avea loc în sala “Ion Baciu”. “Prin artă, spre bine!” Continuăm să vă dăruim, prin concertele noastre, bucuria şi liniştea pe care doar arta le poate reda. Iar concertul pe care l-am programat pentru joi, 15 februaie, este un alt exemplu de talent îmbinat cu valoroase pagini ale literaturii muzicale. Vom avea, din nou, invitaţi de seamă: maestrul Walter Hilgers, dirijor şi director artistic onorific al instituţiei noastre de cultură şi Emil Vişenescu, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi clarinetişti români, iar concertul reprezintă un periplu prin mai multe stiluri şi şcoli muzicale. Pornim cu Uvertura „Coriolan”, lucrare scrisă de Ludwig van Beethoven în stilul clasic de maturitate. Continuăm cu „Concertino” în Mi bemol major pentru clarinet și orchestră, semnat de Carl Maria von Weber, creatorul operei romantice germane, pentru a merge, mai apoi, până la impresionismul lui Claude Debussy prin Rapsodia 1 pentru clarinet și orchestră. La final ne întoarcem la romantismul târziu al lui Anton Bruckner cu emblematica Simfonie nr. 0 în re minor, cea care, după ce a fost scrisă a fost declarată nulă de însuşi compozitorul, dar care s-a dovedit a fi o partitură superbă. Suntem onoraţi să includem şi acest concert în Proiectul “România 100 – Sărbătorim împreună” inițiat de Ministerul Culturii și Identității Naționale, mai cu seamă că vorbim despre un eveniment realizat cu amabilul sprijin al Ambasadei Republicii Federale Germania la București. Concertul va începe, ca de obicei, la ora 19:00, iar biletele sunt disponibile atât online, pe www.filarmonicaploiesti.eu, cât şi la Casa de Bilete a Filarmonicii “Paul Constantinescu” Ploieşti şi la Agenția Teatrală, la prețuri de 20 de lei – întreg, 15 lei – pensionar și 10 lei – elev și student.

Andrei Aradits, charismaticul actor de teatru și film, va fi invitatul nostru special la Concertul Extraordinar de joi, 22 februarie 2018, ce va avea loc la Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploiești. Vă așteptăm cu drag la concert, iar biletele, în valoare de 70 de lei, pot fi achiționate de la Casa de Bilete a Filarmonicii (str. Anton Pann nr 5) sau online, de pe www.filarmonicaploiesti.eu. Un actor cu o carieră impresionantă, Andrei Aradits va interpreta partea narativă a Suitelor “Peer Gynt”, semnate de norvegianul Edvard Grieg. Inspirate din opera lui Henrik Ibsen, acestea redau povestea unui tânăr visător aflat în căutarea dragostei perfecte. După o serie de aventuri, consumate pe mai multe tărâmuri fantastice, Peer Gynt revine acolo de unde a plecat: în brațele lui Solveig, pe care o sedusese și abdonase în trecut. Filarmonica “Paul Constantinescu” vă oferă aşadar prilejul de a asista la un spectacol complex, foarte apreciat de publicul spectator la fiecare reprezentaţie. Cu o orchestră simfonică aflată mereu la înălțime, cu maestrul Radu Postăvaru la pupitru și cu Andrei Aradits într-o formă excelentă, concertul din 22 februarie, de la Casa Sindicatelor, este unul de neratat! Absolvent, în 1998, al Universităţii Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L. Caragiale”, Andrei Aradits a fost Mesia în “Golem” (regia Cătălina Buzoianu); Jack în  “Cabaret” (regia Andreea Vulpe),  Fedka  în “Scripcarul pe acoperiş” (regia Harry Eliad), Zefir în “Trandafirii roşii” (regia Vlad Massaci), Toboșarul în “Regele Lear” (regia Dragoș Galgoțiu), Regele Ludovic – “Thomas a Becket” de Jean Anouilh (regia Adrian Pintea) sau Pantalone – “Turandot” (regia Cătălina Buzoianu). A jucat în lungmetraje şi în seriale – “Tatăl fantoma” (2009), “Bunraku” (2009), “Cenuşă şi sânge” (2009) – film prezentat în afara competiției Festivalului Internațional de Film de la Cannes din 2009 , “Slaughter” (2009), “Contra timp”(2008), “Restul e tăcere” (2008 ), “Greşeala din trecut” (2007), “Mafalda di Savoia” (2006), “În familie” (2002), “Efect 30” (2009), “Narcisa sălbatică” (2010). De asemenea, scurmetrajul “10”, care l-a avut în distribuţie, a fost prezentat în 2010 la Festivalul de Film de la Cannes, în afara competiţiei şi a fost inclus în programul “Romanian Short Waves 2010”.

Dacă fecioarele, după atâta muncă și atâtea sudori, n-au găsit nicio mângâiere, unde va fi refugiul nostru atunci când Judecătorul ne va zice cu un glas amenințător aceste cuvinte grozave: „Mi-a fost foame și nu Mi-ați dat să mănânc” (Matei 25, 45). Voi nu Mi-ați făcut aceste servicii, de atâtea ori de câte ori nu Mi le-ați făcut dându-le unuia din aceștia prea mici. Domnul nu zice aceea numai despre ucenicii Săi sau despre călugări, ci chiar despre toți credincioșii, oricine ar fi ei. Căci tot credinciosul, dacă ar fi el rob sau cerșetor, de atunci de când crede în Dumnezeu are dreptul să ia parte la toate bunurile noastre și la întreagă bunăvoința noastră. Dacă atunci când este gol sau când îi este foame, noi îl neglijăm, auzim aceste cuvinte îngrozitoare: „Mergeți în foc.” Și sigur aceasta va fi dreptatea. Oare ce cere de la noi Domnul greu și împovărător? Sau este ceva mai ușor ca ceea ce cere El de la noi? El n-a zis: „Eu eram bolnav și nu M-ați vindecat”, ci: „Nu M-ați cercetat”. El n-a zis: „Eu eram în închisoare și voi nu M-ați eliberat”, ci: „n-ați venit să Mă vedeți”. Cu cât sunt mai ușoare aceste porunci, cu atât vor fi mai mari chinurile celor care nu le-au păzit.

„Pentru că am fost flămând și nu Mi-ați dat să mănânc…”

Nu zice că ați curvit, că ați furat sau ați mărturisit strâmb, deși sunt adevărate aceste rele și pierzătoare, dar tot sunt mai jos decât neomenia și nemilostivirea. O, Doamne, nu-Ți aduci aminte și altceva? Pentru că zici, nu judec păcatul cu nemilostivirea, nu judec pe cei ce au păcătuit, ci pe cei care nu s-au pocăit. Pentru neomenia voastră vă osândesc, pentru că având voi milostenia ca doctorie de mântuire, v-ați lepădat și ați lăsat atâta bine. Deci neomenia voastră o cert, care este un izvor a toată răutatea și a toată păgânătatea.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Ioan

Poetă, prozatoare, jurnalistă… În două cuvinte: colega noastră! În trei cuvinte: Mihaela Taulet Popescu. Astăzi, este ziua ta. La Mulți Ani minunați, Mihaela! Te așteptăm cu drag să reanimăm Cenaclul!

„Nu, nu. Nu sufletul. Nu din bronz! Căci nu m-ar mai durea atâta Puterea asta De a te slăvi. A slăvit. Prea tare. Şi oceanul a înghiţit-o. În fiecare dimineaţă priveşte luciul metalic al valurilor aproape imperceptibile în leagănul lor. Priveşte întoarsă întotdeauna către Nord. Acolo e ţara ei. Cu munţi şi brazi, cu praf şi sudoare, cu îngeri căinaţi şi ponosiţi.” (Mihaela Taulet Popescu)

Cenaclul I.L. Caragiale Ploiești și redacția 24 PH ARTE

Luni, 5 februarie, ora 17, la Filarmonică “Paul Constantinescu” din Ploiești a avut loc ședința Cenaclului literar „Ion Luca Caragiale”.

Serata literară a continuat la Atelierele colegului nostru, sculptorul Eugen Petri, locul unde lemnul, piatra, bronzul sau marmura devin suport pentru cunoaștere, cale și chei in spațiul generos al metaforei. Mulțumim pentru ospitalitate, Maestre!

Dragostea nu intră în cadrul șabloanelor rațiunii. Dragostea este mai presus de rațiune. Așa este și dragostea lui Dumnezeu. Ea depășește rațiunea oamenilor. Din această pricină nu putem judeca cu criterii raționale pe oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu. Pentru aceasta Sfinții lui Dumnezeu s-au mișcat după propria lor rațiune. Au avut o altă rațiune, nu rațiunea omenească. Și aceasta pentru că rațiunea lor a fost rațiunea dragostei.

Biserica nu ne învață să devenim oameni buni. Nu. Aceasta este ceva firesc, trebuie să se facă. Dacă nu devenim oameni buni, atunci ce am făcut? Acestea sunt lucrurile grădiniței. Biserica ne învață să-L iubim pe Hristos, adică să iubim însăși persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

În Biserică se dezvoltă o relație, o relație personală a omului cu Hristos, nu cu învățătura lui Hristos, nu cu Evanghelia. Evanghelia este ceea ce ne ajută să ajungem la dragostea lui Hristos. Când vom ajunge la dragostea lui Hristos, nu va mai trebui Evanghelia. Nimic nu ne va mai trebui. Aceasta le oprește pe toate. Rămâne numai legătura omului cu Dumnezeu. Aceasta este diferența Bisericii de religie. Religia te învață să-ți faci îndatoririle tale, așa cum erau închinătorii la idoli.

Un exemplu: Am mers la locurile de închinare, ne-am închinat, am pus niște bani în cutie, am lăsat lumânări, untdelemn, pomelnice cu nume, prescuri, totul. Acestea constituie îndatoriri religioase. Cu toate acestea inima noastră nu s-a schimbat deloc. S-a sfârșit vremea îndatoririlor noastre, însă am rămas la fel cum am fost mai înainte. Gata să-i atacăm pe ceilalți, gata să protestăm, gata să ne oțărâm ca și mai înainte. Nu se schimbă inima noastră. Nu dobândim legătura cu Hristos. Și aceasta pentru că ne rezumăm numai la îndatoriri, la îndatoririle religioase.

Și să știți că acești oameni, oamenii pietiști, sunt cei mai periculoși în Biserică. Dumnezeu să ne păzească de ei! Odată, când am săvârșit o Liturghie în Sfântul Munte, și spuneam: „Doamne, mântuiește pe cei binecredincioși”, un aghiorit spunea în glumă: „Doamne, mântuiește-ne de cei binecredincioși”. Adică, Dumnezeu să te păzească de oamenii pietiști, pentru că omul pietist înseamnă o personalitate deformată, care niciodată nu va avea o legătură personală cu Dumnezeu. Ci își face numai îndatoririle sale față de Dumnezeu, însă nici o legătură serioasă nu are cu El, iar Dumnezeu nu spune nimic acestui om. Și vă mărturisesc din experiența mea că nu am văzut vrăjmașii mai răi a Bisericii ca oamenii pietiști.

Atunci când oamenii pietiști din Biserică, preoții, teologii sau oamenii care o fac pe religioșii au încercat să-i facă pe copiii lor monahi sau preoți, acești oameni au devenit mai răi și decât demonii. S-au ridicat împotriva tuturor. Au devenit cei mai răi vrăjmași ai oamenilor.

Îmi aduc aminte de unii părinți care-și aduceau copiii la omiliile mele, iar când copilul lor la un moment dat făcea un pas mai mult, aceștia deveneau cei mai răi oameni și spuneau cele mai urâte cuvinte despre mine. Iar eu le spuneam: Dar tu ți-ai adus copilul la omilie, nu eu.

Odată am spus unui tată a cărui fiică avea râvnă pentru Biserică:

– Ascultă! N-o mai aduce la omilie pentru că mâine-poimâine fiica ta va deveni monahie, și atunci eu voi fi de vină.

– Nu, Părinte! Vai, dar noi vă adorăm.

Și au trecut șapte ani de când fiica lor a devenit monahie și încă nu mai vorbesc cu mine. Și oameni care nu au pierdut nici o omilie, ci erau totdeauna primii. Omilii, privegheri, cărți, toate. Și mai aduceau și pe copii lor, iar când a venit ceasul ca copilul lor, având dreptul să aleagă, a hotărât să urmeze propriul său drum, atunci acești oameni s-au postat exact în tabăra adversă și s-a dovedit că Hristos nu le-a vorbit niciodată în inimă. Ci au fost numai niște oameni pietiști. De aceea, oamenii pietiști este categoria cea mai dificilă din cadrul Bisericii. Și vreți să mai știți ceva? Acești oameni niciodată nu se vor vindeca, pentru că ei cred că sunt aproape de Dumnezeu.

În timp ce păcătoșii, cei pierduți – cum mai sunt numiți, știu că sunt păcătoși. De aceea Hristos a spus că vameșii și desfrânatele vor merge în Împărăția lui Dumnezeu. Iar despre farisei a spus: „Voi, care sunteți pietiști nu veți merge niciodată în Împărăția lui Dumnezeu”. Și aceasta pentru că niciodată cuvântul lui Dumnezeu nu le-a schimbat inima, ci s-au limitat numai la ținerea unor rânduieli exterioare.

Așadar, să luăm aminte la noi înșine și să înțelegem că Biserica este un spital care ne tămăduiește, care ne face să-L iubim pe Hristos – iar dragostea lui Hristos este o flacără care se aprinde în inima noastră – și să ne cercetăm dacă suntem în dragostea lui Dumnezeu. Dacă vedem înlăuntrul nostru toate aceste răutăți, indiferențe și viclenii, atunci trebuie să ne neliniștim. Pentru că nu este cu putință ca Hristos să fie în inima noastră și să fim plini de oțet. Cum este cu putință să te rogi și să fii plin de fiere față de semenul tău? Cum este cu putință să citești Evanghelia și să nu-l primești pe fratele tău? Cum este cu putință să spui că ai atâția ani de slujire în Biserică, că ai atâția ani de când ești monah, cleric sau orice altceva, iar pe alfa în viața duhovnicească, care este dragostea, care este să-l rabzi pe fratele tău, să faci puțină răbdare, să nu o cunoști? Înseamnă că nu ai făcut nimic. Cu desăvârșire nimic.

Hristos a spus despre acele fecioare că nu le cunoaște. Le-a aruncat afară din cămara de nuntă, pentru că, cu toate că aveau toate celelalte virtuți, nu aveau dragoste. Ca și cum le-ar fi spus: Deși aveți virtuți exterioare, deși ați rămas fecioare, deși ați făcut nenumărate fapte, nu ați izbutit însă esența, care are mai mare însemnătate decât toate. Dacă nu ai izbutit aceasta, la ce îți folosesc celelalte? La ce-mi folosește dacă astăzi mănânc mâncare cu untdelemn sau nu? Se poate să nu mănânc mâncare cu untdelemn, însă să-l mănânc pe fratele de dimineață până noaptea.

În Sfântul Munte spuneau: „Nu mă întreba dacă mănânc pește. Pe pescar să nu-l mănânci, peștele poți să-l mănânci. O picătură de untdelemn poți să mănânci, numai pe producătorul de untdelemn să nu-l mănânci”. A mânca pe aproapele cu limba este mult mai rău decât a mânca o lingură de untdelemn. Și totuși numai la asta rămânem. A băgat cineva lingura în altă mâncare care are untdelemn și ne putem certa chiar pentru aceasta: de ce a băgat lingura mai înainte în altă mâncare? Vă dați seama cât de ridicole sunt aceste lucruri, pentru care își bat joc de noi demonii și oamenii care sunt în afara Bisericii? Când se apropie aceștia de noi, în loc să-i vadă pe oamenii Bisericii schimbați în Iisus Hristos, în loc să fie niște oameni plăcuți, maturi, echilibrați, integri, oameni plini de armonie înlăuntrul lor, din nefericire ne văd cu toate aceste patimi și acreli și spun:

– Ei, decât să devin și eu astfel, mai bine să rămân așa cum sunt.

Tu care mergi la Biserică, cu ce te-a folosit Biserica? Așa cum spuneam ieri, ai fost pe la mănăstiri, i-ai văzut pe Părinți, ai văzut Sfintele Moaște, ai văzut Sfântul Munte, pe Maica Domnului de la Tinos. La toate acestea am mers și ne-am întors, dar care este folosul de la toate aceste lucruri? Ți s-a schimbat inima? Am devenit niște oameni smeriți? Am devenit oameni mai plăcuți? Am devenit oameni mai blânzi în familia noastră, în mănăstire? Sau acolo unde lucrăm? Aceasta are însemnătate. Dacă nu vom izbuti aceste lucruri, cel puțin să devenim mai smeriți. Iar aceasta prin pocăință. Să devenim smeriți. Și dacă nici aceasta nu o izbutim, atunci suntem vrednici de multe lacrimi. Suntem de plâns. Deoarece, din păcate, timpul trece și se pierde, iar noi numărăm anii.

Pe Părintele Paisie l-a întrebat cineva:

– Gheronda, câți ani aveți în Sfântul Munte?

– Eu am venit în Sfântul Munte în anul în care vecinul meu și-a cumpărat un catâr. Vecinul meu, bătrânul Zitos avea un catâr și știți că în Sfântul Munte fiecare chilie are și un catâr cu care își cară lucrurile. Animalul acesta trăiește mulți ani, nu poți cumpăra în fiecare zi catâri, pentru că sunt scumpi. Așadar în anul în care am venit eu în Sfântul Munte, și-a cumpărat și vecinul un catâr. Avem același număr de ani în Sfântul Munte. Și amândoi am rămas aceiași, acela, sărmanul, a rămas tot catâr, iar eu tot mirean, nu m-am schimbat.

De multe ori noi, călugării și preoții, spunem aceste lucruri. Unul spune: „Eu am patruzeci de ani în mănăstire”. Dar anii sunt spre paguba ta, căci Dumnezeu îți va spune: „Patruzeci de ani și încă nu ai izbutit să faci ceva? Ai patruzeci de ani și încă te mai mânii, mai judeci, te mai contrazici, te mai împotrivești, încă nu te supui? Ai patruzeci de ani și nu ai învățat primul lucru al vieții monahale? Nu ai învățat prima literă a vieții creștine? Ce să fac cu anii tăi? Ce să-ți fac dacă ai cincizeci de ani cu spovedanie regulată și nu poți răspunde aproapelui cu un cuvânt bun. Ce să fac cu toate aceste lucruri?”.

Publicat inițial pe Mărturie Athonită

Mai multi oameni cu icoane in maini au inceput sa cante “Mantuieste Doamne, poporul tau!” si Imnul Romaniei in timpul difuzarii filmului 120 de Batai pe Minut, care rula, duminica seara, la Muzeul Taranului Roman. Credinciosii au urcat pe scena MTR cu pancarte cu mesaje precum “Romania nu e Sodoma si Gomora” si “Hey Soros, leave them kids alone”.

In sala de cinema si-a facut aparitia si Politia.

Ploieștiul este unul dintre orașele cele mai subapreciate din Romania, beneficiind de o imagine mai degrabă nefavorabilă în rândul opiniei publice. În toamna anul 2010 m-am decis să schimb acest lucru prin demararea unei campanii de promovare a orașului care s-a materializat la finalul anului 2015 prin înființarea Asociației Iubesc Ploieștii. De-a lungul celor șapte ani în care am promovat orașul prin diferite metode, am alcătuit o listă de zece lucruri pe care oricine ar trebui să le știe despre Ploiești:

1. În primăvara anului 1857, fraţii Mehedinţeanu inaugurează la Ploiești prima rafinărie de petrol din lume. „Fabrica de gaz” a fost construită special pentru a furniza Bucureştiului petrolul lampant necesar iluminatului public.
2. 13 ani mai tarziu, pe 8 august 1870, elita locală pune în acțiune planul mai multor orașe de a schimba domnitorul străin cu unul român. „Republica de la Ploiești”, la evenimentele căreia a participat și I.L. Caragiale, se încheie după câteva ore, când inițiatorii revoluției ploieștene sunt arestați de soldații sosiți de la București. Capul mișcării antidinastice, avocatul și ziaristul Alexandru Candiano Popescu devine după zece ani de la eveniment adjutantul Regelui Carol I.
3. În primăvara anului 1877, în timpul războiului ruso-turc, țarul Alexandru al II-lea își stabilește cartierul general la Ploiești, fiind primit cu entuziasm de locuitorii orașului. În afara țarului, la Ploiești sunt găzduiți toţi demnitarii importanţi ai imperiului, în total peste 700 de persoane sosite de la Sankt Petersburg. Astfel, pentru aproximativ trei săptămîni, Ploieștii devin de facto capitala Imperiului Țarist!

4. În 1882, criticul literar Constantin Dobrogeanu Gherea, deschide în incinta Gării de Sud cel mai faimos restaurant dintr-o gară românească. În scurt timp faima restaurantului atinge cote maxime după ce este vizitat și apreciat de regele Carol I și de elita vremii, precum I. L. Caragiale, Alexandru Vlahuţă, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Bogdan Petriceicu Hașdeu sau Titu Maiorescu. Restaurantul a funcționat până în preajma Primului Război Mondial.
5. Orașul lui „Ce bei?” este denumirea mai puțin cunoscută a Ploieștilor interbelici. La acea vreme, în oraș funcționa o cârciumă la aproximativ 200 de locuitori, astfel că devenise o obișnuință ca ploieștenii să se salute pe stradă cu întrebarea “Ce bei?” în loc de „Bună ziua”. Într-un oraș pestriț, dar în același timp cosmopolit, centru industrial și comercial al României, birtul era locul în care ploieștenii își petreceau timpul liber.

credit foto: România de altadată

6. La 1 august 1943, aviația americană întreprinde primul atac masiv, de la joasă înălțime, asupra facilităților petroliere ale orașului. Raidul aerian nu și-a atins scopul deoarece nu s-a înregistrat o micşorare a capacităţii globale de producţie și rafinare a petrolului însă a însemnat cea mai mare pierdere înregistrată vreodată de aviația Statelor Unite ale Americii într-o bătălie aeriană. Ploieştiul devine cunoscut drept „Cimitirul bombardierelor”, mai târziu piloții americani numind această zi „Duminica Neagră”.
7. În martie 1960, Hipodromul de Trap din București este mutat într-o singură noapte la Ploiești, din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Prima cursă hipică este organizată la Ploiești în anul 1961. Recent Hipodromul a trecut printr-un proces de reconstructie, fiind singurul hipodrom din țară care din țară care găzduiește curse de trap și galop.
8. În 1963, muzicianul Paul Constantinescu compune „Simfonia ploieșteană”, astfel că Ploieștiul devine singurul oraş din România care are propria simfonie. Întrebat de ce a compus o simfonie dedicată orașului natal, Paul Constantinescu a răspuns: „Când urbea mea natală mă primeşte cu braţele deschise şi taie viţelul cel gras, cum pot eu să-i răspund? Cu slabele mele puteri, prin ceea îmi este mai la îndemână, prin muzică!”.
9. 1963 a fost un an bun pentru cultura ploieșteană de vreme ce profesorul Nicolae Simache pune bazele la Ploiești a singurului muzeu din Europa de est dedicat ceasului. Din 1972, Muzeul Ceasului este găzduit in Casa Luca Elefterescu, fiind în prezent cel mai vizitat muzeu al Ploieștiului, cu peste 35.000 de vizitatori anual.

10. În primăvara anului 1969, Ploieștiul găzduiește primul festival de jazz din România în incinta Palatul Culturii. Interzis de regimul comunist în anii următori, festivalul a fost reluat în anul 2005 de către o mână de pasionați din oraș. Găzduit în prezent de Filarmonica „Paul Constantinescu”, evenimentul reusește în fiecare an să anime viața culturală a orașului, aducând la Ploiești nume importate din lumea jazz-ului.

Corneliu Eugen Moraru

Vocile europarlamentarilor români susțin Unirea României cu Republica Moldova. Într-un interviu acordat postului 10 TV, europarlamentarul Marian-Jean Marinescu a declarat că va întreprinde demersuri pentru ca în Anul Centenarului viitorul proiect de țară să aibă titlul ”REÎNTREGIRE”. Cu această ocazie, România poate rescrie istoria Europei.

100 de ani de la Marea Unire este o ocazie bună pentru ca România să aibă un proiect de țară care va face istorie. Unirea Republicii Moldova cu România reprezintă o necesitate istorică pentru cele două state, afirmă europarlamentarul român Marian-Jean Marinescu. Oficialul a făcut referire și la anul 2019, atunci când România va deține Președenția Consiliului Uniunii Europene, încă o ocazie pentru care poate pune pe agendă acest deziderat.

https://www.facebook.com/pg/10tv.md/videos/

Declarația de la Paris ” EUROPA ÎN CARE PUTEM CREDE” este concepută de un grup de intelectuali conservatori care s-au întâlnit în luna mai și au redactat-o. 

1. Europa este casa noastră.

Europa ne aparţine şi noi aparţinem Europei. Aici este casa noastră; nu avem altundeva. Motivele pentru care Europa ne este scumpă depăşesc capacitatea noastră de a ne explica sau justifica această credincioşie. Este vorba de o istorie comună, de speranţe şi iubiri. Este vorba despre obiceiuri împământenite, de clipe de patos şi durere. Este vorba despre inspiraţionala experienţă a reconcilierii şi promisiunea unui viitor împreună. Peisaje şi evenimente obişnuite sunt pline de semnificaţii speciale pe care doar noi le putem înţelege. Acasă este acolo unde lucrurile ne sunt familiare şi unde rămânem recunoscuţi oricât de mult am rătăcit. Aceasta este adevărata Europă, preţioasa noastră civilizaţie pe care nimic nu o poate înlocui.
2. Suntem sub ameninţarea unei false Europe.

Europa, cu toată bogăţia şi măreţia ei, se găseşte sub ameninţarea unei false înţelegeri a propriei identităţi. O falsă Europă care se vede pe sine ca o culme a civilizaţiei, dar în realitate ne va confisca căminul. Care face apel la virtuţile autentic europene, pe care însă le exagerează şi distorsionează, în timp ce ea însăşi rămâne oarbă la propriile vicii. Această falsă Europă, care se complace în promovarea unei caricaturi partizane a istoriei noastre, este iremediabil discriminatorie faţă de trecut. Adepţii ei aleg să fie orfani fără trecut şi prezintă starea de orfan fără familie şi cămin ca pe o cucerire nobilă a prezentului. Astfel, falsa Europă se erijează ca înaintemergătoarea unei comunităţi universale care de fapt nu este nici comunitate, nici universală.
3. Falsa Europă este utopică şi tiranică.

Campionii falsei Europe sunt vrăjiţi de superstiţia progresului inevitabil. Cred că Istoria este de partea lor, iar această credinţă îi face aroganţi şi dispreţuitori, incapabili să mai recunoască defectele lumii la care pun umărul, o lume în care nu mai există naţiuni şi culturi. În plus, aceştia ignoră adevăratul izvor al virtuţilor umane pe care le preţuiesc – la fel ca şi noi. Ei ignoră sau chiar resping rădăcinile creştine ale Europei. Şi sunt extrem de atenţi să nu-i ofenseze pe musulmani, despre care îşi închipuie că vor adopta cu bucurie perspectiva lor seculară şi multiculturală. Năpădită de prejudecăţi, superstiţie şi ignoranţă şi orbită de viziunea înfumurată şi plină de sine a unui viitor utopic, falsa Europă înăbuşă în mod automat orice dezacord. Ceea ce se face, desigur, în numele libertăţii şi toleranţei.
4. Trebuie să apărăm adevărata Europă.

Mergem pe un drum înfundat. Cea mai mare ameninţare cu privire la viitorul Europei nu este nici intervenţionismul rus, nici imigraţia musulmană. Cel mai mare risc pentru adevărata Europă este menghina în care falsa Europă ne ţine imaginaţia. Naţiunile şi cultura noastră sunt golite de conţinut şi înlocuite de fantasma unei Europe iluzorii. Ne angajăm să ţinem piept acestei ameninţări la adresa viitorului. Vom apăra, susţine şi promova adevărata Europă, Europa căreia cu toţii îi aparţinem de fapt.

5. Solidaritatea şi loialitatea civică încurajează participarea activă.

Adevărata Europă aşteaptă şi încurajează o participare activă la proiectul comun al vieţii politice şi culturale. Idealul european este cel de solidaritate bazată pe acceptarea unui corp de legi care se aplică tuturor şi are cerinţe limitate. Această acceptare nu a luat întotdeauna forma democraţiei reprezentative. Dar tradiţia noastră de supunere civică reflectă un acord fundamental cu tradiţiile noastre politice şi culturale, în orice formă s-ar manifesta ele. În trecut, europenii s-au luptat pentru un sistem politic mai deschis participării populare şi suntem pe drept cuvânt mândri de aceasta. Chiar în timp ce duceau această luptă, uneori prin revoltă făţişă, europenii au afirmat mereu cu tărie că, în ciuda nedreptăţilor şi eşecurilor, tradiţiile popoarelor de pe acest continent ne aparţin tuturor. Un devotament atât de puternic pentru reformă arată Europa ca pe un loc care a căutat mereu dreptatea. Acest spirit de progres s-a născut din dragostea şi fidelitatea pe care am arătat-o patriei.
6. Nu suntem supuşi pasivi.

Spiritul unităţii europene ne permite să le acordăm încrederea celor din piaţa publică, chiar dacă ne sunt străini. Parcurile publice, pieţele centrale şi largile bulevarde ale oraşelor europene exprimă spiritul politic European: împărtăşim o viaţă în comun şi treburile publice (res publica). Presupunem că este de datoria noastră să ne asumăm responsabilitatea pentru viitorul societăţilor în care trăim. Nu suntem supuşi pasivi aflaţi sub dominaţia unei puteri despotice, fie ea sacră sau seculară. Nu ne prosternăm în faţa forţelor implacabile ale istoriei. A fi european însemnă să fii capabil de acţiune politică şi istorică. Suntem autorii destinului nostru comun.
7. Statul-naţiune este emblema Europei.

Adevărata Europă este o comunitate de naţiuni. Avem fiecare propria limbă, propriile tradiţii şi graniţe. Dar am recunoscut întotdeauna înrudirea noastră, chiar şi atunci când ne-am găsit pe poziţii opuse sau chiar în război. Această unitate în diversitate ni se pare firească. Dar este deopotrivă remarcabilă şi preţioasă, pentru că nu este nici naturală, nici inevitabilă. Cea mai obişnuită formă politică de unitate în diversitate este imperiul, exact ceea ce regii războinici ai Europei au încercat să creeze iar şi iar după căderea Imperiului Roman. Atracţia formulei imperiale a fost îndelungată, dar în final a învins statul-naţiune, forma politică ce conferă suveranitate popoarelor. Statul-naţiune a devenit astfel emblema civilizaţiei europene.
8. Nu susţinem o unitate impusă cu forţa.

O comunitate naţională se autoguvernează cu mândrie, adesea se laudă cu realizările în plan naţional în domeniul artei sau al ştiinţelor şi concurează cu alte naţiuni. Uneori aceasta s-a făcut şi pe câmpul de luptă, ceea ce a rănit Europa – uneori profund – dar nu a reuşit niciodată să compromită unitatea noastră culturală. De fapt, s-a întâmplat chiar contrariul. Pe măsură ce statele-naţiune ale Europei deveneau tot mai recunoscute şi de sine-stătătoare, identitatea Europeană comună s-a consolidat. După teribila vărsare de sânge a celor două Războaie Mondiale din prima jumătate a secolului XX, am pornit la drum cu o hotărâre şi mai mare de a ne cinsti moştenirea culturală comună. Aceasta dovedeşte profunzimea şi forţa Europei ca civilizaţie cosmopolită în adevăratul sens al cuvântului. Nu căutăm unitatea impusă cu forţa de tipul unui imperiu. Dimpotrivă, Europa cosmopolită recunoaşte că iubirea de patrie şi supunerea civică faţă de ţară includ şi o deschidere către lumea largă.
9. Creştinismul a încurajat unitatea culturală.

Adevărata Europă a fost marcată de creştinism. Împărăţia universală a Bisericii – una a duhului – i-a conferit unitate culturală Europei, fără a avea nevoie şi de un imperiu politic. Aceasta a permis înflorirea culturilor şi cetăţeniilor specifice în sânul unei culturi Europene comune. Autonomia a ceea ce azi numim societatea civilă a devenit o caracteristică a vieţii europene. Evanghelia creştină nu impune legea divină în treburile statului, ci permite afirmarea şi cinstirea legilor seculare ale naţiunilor în diversitatea lor, fără ca aceasta să prezinte vreo ameninţare la adresa unităţii noastre. Nu întâmplător declinul credinţei creştine în Europa a coincis cu reluarea eforturilor de a stabili o unitate politică, un imperiu al banului şi regulilor prezentat sub masca unor sentimente de universalism pseudoreligios. Este ceea construieşte şi promovează în prezent Uniunea Europeană.
10. Europa se hrăneşte din rădăcinile sale creştine.

Adevărata Europă afirmă demnitatea egală a fiecărei persoane indiferent de sex, statut sau rasă. Aceasta provine tot din rădăcinile noastre creştine. Bunele noastre virtuţi provin toate din moştenirea noastră creştină: echitatea, compasiunea, mila, iertarea, împăcarea, caritatea. Creştinismul a revoluţionat relaţia dintre bărbat şi femeie, preţuind dragostea şi fidelitatea reciprocă într-un mod nemaiîntâlnit. Legământul căsătoriei le permite bărbaţilor şi femeilor să înflorească în comuniune. Majoritatea sacrificiilor noastre sunt de dragul consortului sau al copiilor noştri. Acest duh jertfelnic constituie o altă contribuţie creştină la Europa pe care o iubim.
11. Rădăcinile clasice încurajează excelenţa.

Adevărata Europă îşi trage extrage inspiraţia şi din tradiţia clasică. Ne recunoaştem oglindiţi în literatura antică greacă şi romană. Ca europeni, ne străduim să atingem măreţia, cununa virtuţilor clasice. Uneori, aceasta a condus la o competiţie violentă pentru supremaţie. Dar, în cea mai bună versiune a sa, aspiraţia către excelenţă continuă să inspire europenii să compună muzică şi să creeze obiecte de artă de o frumuseţe inegalabilă şi să facă descoperiri istorice în ştiinţă şi tehnologie. Adevărata Europă nu a uitat vreo clipă nici virtuţile severe ale calmilor romani, nici mândria participării civice şi spiritul de investigare filosofică ale grecilor antici. Şi acestea fac parte din moştenirea noastră culturală.
12. Europa este un proiect comun.

Adevărata Europă nu a fost niciodată perfectă. Cei care ne propun o falsă Europă nu greşesc când îşi doresc dezvoltare şi reformare. S-au realizat multe după 1945 şi după 1989 – realizări pe care trebuie să le cinstim şi să le sărbătorim. Viaţa noastră comună este un proiect în lucru, nu o moştenire împietrită. Dar viitorul Europei rezidă în reafirmarea credinţei noastre în cele mai bune tradiţii, nu într-un universalism contrafăcut care cere uitare şi repudiere de sine. Europa nu a început odată cu Iluminismul. Uniunea Europeană nu împlineşte dezideratul de cămin drag al nostru. Adevărata Europă este şi va fi întotdeauna o comunitate de naţiuni de sine-stătătoare, care uneori îşi apără cu înverşunare diferenţa, dar mereu unite prin moştenirea spirituală pe care o dezbat şi dezvoltă împreună, pe care o împărtăşesc şi o iubesc.

13. Ne pierdem căminul. Adevărata Europă este în primejdie.

Suntem pe cale să pierdem multe: suveranitatea popoarelor, rezistenţa la imperialism, cosmopolitismul civic capabil de iubire, moştenirea creştină a unei vieţii umane şi demne, angajamentul viu faţă moştenirea antichităţii greco-romane. Pe măsură ce promotorii falsei Europe construiesc un fals creştinism al drepturilor universale ale omului, noi ne pierdem căminul.
14. Se promovează o falsă libertate.

Falsa Europă afişează un devotament fără precedent pentru libertatea umană. O libertate care, totuşi, este foarte părtinitoare şi se prezintă mai degrabă ca eliberare de orice constrângere: eliberare sexuală, libertatea de auto-exprimare, libertatea de a fi „tu însuţi”. Generaţia studenţilor care au participat la revolta din 1968 priveşte aceste libertăţi ca pe nişte victorii preţioase în faţa unui regim cultural cândva opresiv şi atotputernic. Se percep pe ei înşişi ca mari eliberatori, iar imoralitatea le este aclamată ca o adevărată realizare morală pentru care întreaga lume ar trebui să le fie recunoscătoare.
15. Individualismul, izolarea şi lipsa de ţel se răspândesc.

Pentru generaţiile europene mai tinere, realitatea nu pare atât de aurită. Libertinajul hedonist adesea provoacă plictiseală şi un sentiment profund de lipsă de ţel. Legătura căsătoriei a slăbit. Valurile libertăţii sexuale care se rostogolesc peste tineri le înăbuşă dorinţa profundă de a se căsători şi a-şi întemeia familii. O libertate care înăbuşă cea mai profundă aspiraţie a inimii devine blestem. Societăţile noastre par să se afunde în individualism, izolare şi lipsă de ţel. În locul libertăţii, suntem condamnaţi la conformismul lipsit de substanţă al culturii consumeriste şi mediatice. Avem datoria să spunem adevărul: Generaţia 1968 a distrus, nu a construit. Au creat un gol pe care acum îl umplu reţelele de socializare online, turismul ieftin şi pornografia.
16. Suntem reglementaţi şi gestionaţi.

Chiar în timp ce pretutindeni este ridicată în slăvi libertatea fără precedent de care cetăţenii se bucură în ziua de astăzi, viaţa europenilor devine tot mai amplu reglementată. Regulile – adesea elaborate de birocraţi fără chip care merg mână în mână cu interese puternice – ne guvernează relaţiile de muncă, deciziile de afaceri, calificările educaţionale, ştirile şi divertismentul. Iar Europa încearcă acum să strângă şurubul în ceea ce priveşte regulile libertăţii de exprimare, o libertate pe care se întemeiază însăşi Europa, căci reprezintă manifestarea libertăţii de conştiinţă. Noile restricţii nu vizează obscenitatea sau alte atacuri la adresa decenţei în viaţa publică. Ceea ce doreşte, de fapt, să restricţioneze clasa guvernantă a Europei este exprimarea politică. Liderii politici care rostesc adevăruri incomode despre Islam şi imigraţie sunt târâţi prin tribunale. Corectitudinea politică impune tabuuri puternice, care împiedică orice punere sub semnul întrebării a stării de fapt. Falsa Europă nu încurajează de fapt o cultură a libertăţii, ci promovează o cultură a omogenizării consumeriste şi a conformismului impus politic.
17. Multiculturalismul nu funcţionează.

Falsa Europă se mai mândreşte şi cu un devotament fără precedent faţă de principiul egalităţii. Pretinde că promovează non-discriminarea şi incluzivitatea faţă de toate rasele, religiile şi identităţile. În această privinţă, progresele sunt autentice, dar au fost însoţite de o detaşare utopică de realitate. În decursul unei singure generaţii, cea anterioară, Europa a pus în aplicare un proiect măreţ de multiculturalism. A cere sau promova adaptarea nou-veniţilor de religie musulmană la obiceiurile şi moravurile noastre, ca să nu pretindem şi la religia noastră, este considerat ca o nedreptate flagrantă. Ni se spune că devotamentul nostru pentru egalitate ne cere să renunţăm la orice urmă de pretenţie că am avea o cultură superioară. În mod paradoxal, aventura multiculturală a Europei, care neagă rădăcinile creştine ale acesteia, promovează o formă exagerată şi himerică a idealului creştin de caritate universală. Le cere popoarelor Europene un grad de negare de sine care frizează sfinţenia. Ni se cere să confirmăm însăşi colonizarea propriei patrii şi moartea propriei culturi ca cea mai mare realizare europeană a secolului XXI – un act de sacrificiu colectiv făcut de dragul unei noi comunităţi globale a păcii şi prosperităţii, care s-ar naşte acum.
18. Rea-credinţă.

Este o doză mare de rea-credinţă în acest raţionament. Cu siguranţă majoritatea celor din clasa guvernantă recunosc superioritatea culturii europene, dar refuză afirmarea ei publică într-o manieră care ar putea leza imigranţii. Dată fiind această superioritate, ei cred că asimilarea va avea loc în mod natural şi rapid. Ca o reverberaţie ironică a vechii gândiri imperialiste, clasa guvernantă europeană presupune că aceştia vor deveni de la sine ca „noi”, prin legea naturii şi a istoriei, neputând concepe faptul că s-ar putea să se întâmple chiar pe dos. Între timp, multiculturalismul se aplică în mod oficial ca instrument terapeutic de gestionare a nefericitelor tensiuni culturale „temporare”.
19. Creşterea tiraniei tehnocratice.

Există însă o doză şi mai mare de rea-credinţă, una de natură întunecată. În decursul celei mai recente generaţii, un segment tot mai amplu al clasei noastre guvernante a decis că globalizarea accelerată îi favorizează propriile interese. Vor să construiască instituţii supranaţionale pe care să le poată controla fără inconvenientele rezultate din suveranitatea populară. Devine tot mai limpede că „deficitul de democraţie” din Uniunea Europeană nu mai este o simplă problemă tehnică ce poate fi remediată prin mijloace tehnice. Ci este mai degrabă o caracteristică fundamentală şi apărată cu zel. Fie că sunt legitimaţi de presupuse necesităţi economice, fie de legislaţia internaţională a drepturilor omului, care se dezvoltă în mod autonom, mandarinii supranaţionali ai instituţiilor UE confiscă viaţa politică a Europei, răspunzând la toate provocările cu acelaşi argument tehnocrat: „Nu există alternativă”. Aceasta este tirania ascunsă, dar tot mai reală, cu care ne confruntăm.
20. Falsa Europă este fragilă şi neputincioasă.

Vina tragică a falsei Europe devine tot mai evidentă, în ciuda faptului că partizanii ei fac eforturi majore pentru a întreţine falsele iluzii. Mai presus de orice, falsa Europă se dovedeşte mai slabă decât şi-ar fi imaginat cineva. Nu distracţiile populare şi consumul de bunuri materiale sunt cele care susţin viaţa cetăţii. Lipsite de idealuri mai înalte şi descurajate, prin ideologia multiculturalistă, de a-şi mai exprima mândria patriotică, societăţile moderne cu greu îşi mai găsesc resursele pentru a se apăra. Mai mult chiar, încrederea cetăţenească şi coeziunea socială nu se consolidează prin retorica incluzivităţii sau cu ajutorul unui sistem economic impersonal dominat de corporaţii-gigant multinaţionale. Trebuie să o spunem pe şleau: societăţile europene scârţâie din toate încheieturile. Dacă deschidem mai bine ochii, vom vedea o utilizare tot mai mare a puterii guvernamentale, inginerii sociale şi îndoctrinare prin educaţie. Azi, soldaţii înarmaţi de pe străzile noastre nu sunt acolo doar pentru a combate terorismul islamic, ci şi pentru a gestiona situaţii precum protestele violente împotriva sistemului sau mulţimile de fani beţi care ies de la meciurile de fotbal. Fanatismul în fotbal este un semn disperat al nevoii profund umane de solidaritate, pe care falsa Europă nu o poate împlini.
21. Se instalează o cultură a negării de sine.

Elita intelectuală europeană se numără, din nefericire, printre principalii apărători ai pretenţiilor falsei Europe. Fără îndoială, universităţile noastre reprezintă gloria civilizaţiei europene. Dar, dacă acestea căutau cândva să transmită noilor generaţii înţelepciunea acumulată din vremurile trecute, astăzi majoritatea universitarilor echivalează gândirea critică cu o negare simplistă a trecutului. Un punct de referinţă esenţial al spiritului european este disciplina riguroasă a sincerităţii şi obiectivităţii intelectuale. Dar, de două generaţii încoace, acest nobil ideal s-a schimbat. Ascetismul intelectual care cândva căuta să elibereze mintea de tirania opiniei dominante a devenit adesea conformism automat şi respingere a tot ceea ce ne caracterizează. Această poziţie de respingere culturală funcţionează ca un surogat facil de gândire critică. De o generaţie încoace, acest surogat intelectual se practică în sălile de conferinţă, devine doctrină, dogmă. Iar aderarea la el este etichetată drept dovadă de iluminare, de rafinament spiritual. În consecinţă, universităţile au devenit agenţi activi ai disoluţiei culturale.
22. Elitele îşi etalează cu aroganţă virtutea.

Clasa noastră guvernantă face posibil progresul drepturilor omului. Se luptă pentru a preveni efectele schimbărilor climatice. Proiectează o economie de piaţă globală unificată şi armonizează politicile de taxare. Monitorizează progresele realizate în privinţa egalităţii de gen. Fac atât de multe pentru noi! Ce mai contează procesul prin care ajung să ne conducă? Ce importanţă mai are că popoarele Europei devin tot mai sceptice cu privire la conducere?
23. Există alternativă.

Creşterea nivelului de scepticism este pe deplin justificată. Azi, Europa este dominată de un materialism lipsit de sens şi incapabil să mai motiveze femeile şi bărbaţii să-şi mai întemeieze familii şi să nască copii. O cultură a negării de sine privează generaţiile viitoare de un sens al identităţii. În unele ţări europene există deja regiuni întregi în care musulmanii locuiesc într-un regim de autonomie neoficială în raport cu legea locală, ceea ce-i face de facto colonişti, nu compatrioţi. Individualismul ne izolează unul de celălalt. Globalizarea schimbă perspectiva de viaţă a milioane de persoane. Când sunt confruntaţi cu aceste adevăruri, guvernanţii ne spun că ei nu fac decât să îmblânzească inevitabilul, adaptându-se la necesităţile implacabile. Nu există altă opţiune şi este iraţional să opui rezistenţă. Lucrurile nu pot fi deturnate. Cei care obiectează suferă de nostalgie, drept pentru care sunt „pe drept cuvânt” etichetaţi ca „rasişti” sau „fascişti”. Pe măsură ce diviziunea socială şi neîncrederea civică devin tot mai evidente, viaţa publică din Europa devine tot mai mânioasă şi mai ranchiunoasă, sentimente despre care nimeni nu ştie până unde vor putea fi împinse. Nu trebuie să mai continuăm pe acest drum. Trebuie să ne scuturăm de tirania falsei Europe. Există alternativă.

24. Trebuie să respingem pseudoreligia.

Orice lucrare de înnoire începe cu o autocunoaştere de tip teologic. Universalismul şi pretenţiile universaliste ale falsei Europe o revelează pe aceasta ca fiind o întreprindere pseudoreligioasă, care propune un puternic angajament de credinţă, dar şi anateme. Această atitudine constituite puternicul opiu care paralizează organismul politic al Europei. Trebuie să subliniem că aspiraţiile religioase ţin de domeniul religiei, nu al politicului – şi cu atât mai puţin al unei administraţii birocratice. Din această perspectivă, pentru a ne recupera puterea de influenţă politică şi istorică, trebuie să „resecularizăm” viaţa publică europeană.
25. Trebuie să restaurăm adevăratul liberalism.

Pentru aceasta va fi nevoie să renunţăm la limbajul mincinos care ocoleşte responsabilitatea şi favorizează manipularea ideologică. Discuţiile despre diversitate, incluziune şi multiculturalism sunt vorbe goale. Adesea, acest limbaj este folosit pentru a prezenta eşecurile drept realizări: destrămarea solidarităţii sociale este „de fapt” un semn de primire, toleranţă şi incluziune. Acesta este un limbaj de marketing, care îşi propune să ascundă realitatea, nu să o clarifice. Trebuie să ne recâştigăm respectul pentru realitate. Limbajul este un instrument delicat care îşi pierde lustrul când este folosit pe post de buzdugan. Ar trebui să veghem la decenţa limbajului. Recursul la denunţ este un semn de decadenţă a momentului actual. Nu trebuie să tolerăm intimidarea verbală şi cu atât mai puţin ameninţările cu moartea. Trebuie să îi protejăm pe cei care vorbesc raţional, chiar şi atunci când ni se pare că se înşală în vederile lor. Viitorul Europei trebuie să fie liberal în sensul bun al cuvântului, ceea ce înseamnă să fie profund ataşat deschiderii către dezbaterea publică solidă, eliberată de orice ameninţări de violenţă sau coerciţie.
26. Avem nevoie de oameni de stat responsabili.

Să rupem vraja falsei Europe şi cruciada ei utopică şi pseudoreligioasă către o lume fără frontiere înseamnă să nutrim un nou sens politic şi un nou tip de om de stat. Un bun lider politic administrează bunăstarea unui anumit popor. Un bun om de stat vede moştenirea noastră europeană comună şi tradiţiile naţionale specifice ca pe daruri măreţe şi dătătoare de viaţă, dar şi ca pe lucruri fragile. El nu respinge o astfel de moştenire, nici nu riscă să o piardă de dragul unor vise utopice. El va râvni să fie cinstit de poporul său, nu va înseta după aprobarea „comunităţii internaţionale”, care este de fapt aparatul de relaţii publice al oligarhiei.
27. Trebuie să ne reînnoim unitatea şi solidaritatea la nivel naţional.

Să recunoaştem caracterul particular al fiecărei naţiuni europene şi a specificului ei creştin fără a ne lăsa intimidaţi de pretenţiile false ale multiculturalismului. Imigraţia fără asimilare înseamnă colonizare, iar acest fapt trebuie respins. Ne aşteptăm pe drept cuvânt ca cei care vin în ţările noastre să devină membri ai naţiunilor noastre şi să adopte felul nostru de a fi. Această aşteptare trebuie să fie consolidată prin politici sănătoase. Limbajul multiculturalismului a fost importat din America. Dar marea imigraţie americană a avut loc în pragul secolului XX, o perioadă de remarcabilă creştere economică dintr-o ţară în care practic nu exista niciun sistem de servicii sociale. Dar această ţară avea un foarte puternic simţ al identităţii naţionale, aşteptându-se de la imigranţi să se adapteze la acesta. După ce a acceptat un mare număr de imigranţi, America şi-a închis uşile timp de aproape două generaţii. Europa trebuie să înveţe din această experienţă americană, nu să preia ideologiile contemporane care circulă în prezent acolo. Respectiva experienţă istorică ne arată că locul de muncă este un motor puternic de asimilare, că un sistem de asigurări sociale generos împiedică această asimilare şi că o conducere politică prudentă dictează uneori reducerea – chiar drastică – a numărului de imigranţi acceptaţi. Nu trebuie să permitem ideologiei multiculturale să ne deformeze judecata politică în ceea ce priveşte optima slujire a binelui comun. Şi este nevoie de comunităţi naţionale suficient de unitare pentru a vedea care este binele lor comun.
28. Doar imperiile sunt multiculturale.

După al Doilea Război Mondial, Europa Occidentală a cultivat democraţiile vitale. După destrămarea Imperiului Sovietic, naţiunile central-europene şi-au recăpătat vitalitatea civică. Acestea se numără printre cele mai preţioase realizări ale Europei. Dar vor fi pierdute dacă nu încercăm să rezolvăm problema imigraţiei şi pe cea a schimbărilor demografice din naţiunile noastre. Numai imperiile pot fi multiculturale. Astfel va deveni şi Uniunea Europeană dacă nu reuşim să reconstruim solidaritatea şi unitatea civică drept criterii de evaluare pentru politicile de imigraţie şi strategiile de asimilare.
29. O ierarhie adecvată nutreşte bunăstarea socială.

Mulţi cred în mod greşit că Europa este frământată numai de controversa din jurul imigraţiei. În realitate, acesta este doar unul dintre aspectele unui proces general de destrămare a ţesutului social care trebuie oprit şi reparat. Trebuie să recuperăm demnitatea anumitor roluri sociale. Părinţii şi profesorii au datoria de a-i forma pe cei care le-au fost daţi în grijă. Trebuie să rezistăm cultului experienţelor câştigate pe seama înţelepciunii, tactului şi căutării unei vieţi cultivate. Europa nu se poate înnoi fără a respinge în mod hotărât egalitarismul exagerat şi reducerea înţelepciunii la expertiză tehnică. Apreciem realizările politice ale erei moderne. Bărbaţii şi femeile trebuie să aibă drepturi egale de a decide treburile cetăţii. Drepturile fundamentale trebuie protejate. Dar o democraţie sănătoasă necesită ierarhii sociale şi culturale care încurajează căutarea excelenţei şi îi cinstesc pe cei care slujesc binele comun. Trebuie să refacem sentimentul de măreţie spirituală şi să-i acordăm cinstea cuvenită pentru ca civilizaţia noastră să poată contracara puterea tot mai mare a banului, pe de o parte, şi distracţia vulgară, pe de alta.
30. Trebuie să restaurăm cultura morală.

Demnitatea umană înseamnă mai mult decât dreptul de a fi lăsat în pace, iar doctrina internaţională a drepturilor omului nu epuizează dorinţa de dreptate şi cu atât mai puţin dorinţa de bine. Europa are nevoie de un consens înnoit asupra culturii morale, astfel încât oamenii să fie conduşi către o viaţă virtuoasă. Nu trebuie să permitem ca o falsă imagine a libertăţii să împiedice folosirea prudentă a legii pentru a combate viciul. Trebuie să iertăm slăbiciunea umană, dar Europa nu poate prospera fără recuperarea unei aspiraţii comune către o conduită dreaptă şi către excelenţă umană. O cultură a demnităţii decurge din decenţă şi din împlinirea datoriei de către fiecare la locul său din societate. Trebuie să reînnoim respectul reciproc dintre clasele sociale, trăsătură caracteristică pentru o societate care preţuieşte contribuţiile tuturor.
31. Piaţa trebuie îndreptată spre scopuri sociale.

Deşi recunoaştem aspectele pozitive ale economiei de piaţă, trebuie să rezistăm la tentaţia ideologiilor care încearcă să organizeze întreaga societate conform logicii pieţei libere. Nu totul este de vânzare. Pieţele funcţionale necesită domnia legii, iar scopul celei din urmă trebuie să fie mai mult decât eficienţa economică. Piaţa funcţionează cel mai bine când beneficiază de instituţii sociale puternice şi organizate după propriile principii, care nu ţin de logica pieţei. Creşterea economică, deşi benefică, nu reprezintă cea mai înaltă valoare. Piaţa trebuie orientată spre scopuri sociale. Astăzi, corporaţiile-gigant ameninţă până şi suveranitatea politică. Naţiunile trebuie să coopereze pentru a gestiona aroganţa şi indiferenţa forţelor economice globale. Susţinem folosirea judicioasă a puterii administrative pentru a susţine bunuri sociale non-economice.
32. Este nevoie de o reformă a educaţiei.

Credem că Europa are o istorie şi o cultură demne de a fi păstrate. Universităţile noastre, totuşi, trădează prea des moştenirea noastră culturală. Este nevoie de o reformă a programelor educaţionale pentru a încuraja transmiterea culturii noastre comune, nu de o îndoctrinare a oamenilor într-o cultură a negării de sine. Profesorii şi mentorii de la toate nivelurile de educaţie au datoria memoriei. Trebuie să se mândrească cu rolul lor de punte între generaţiile trecute şi cele viitoare. Trebuie să reînnoim cultura înaltă a Europei stabilind frumosul şi sublimul ca standard comun şi respingând degradarea artelor într-un fel de propagandă politică. Aceasta necesită cultivarea unei noi generaţii de mecena. Corporaţiile şi birocraţii s-au dovedit a fi slabi gestionari ai artelor.
33. Căsătoria şi familia sunt esenţiale.

Căsătoria stă la temelia societăţii civile şi a armoniei între bărbaţi şi femei. Este legătura intimă centrată pe susţinerea gospodăriei şi creşterea copiilor. Afirmăm că cele mai importante roluri pe care le avem în societate şi ca fiinţe umane sunt cele de tată, respectiv mamă. Căsătoria şi copiii sunt de nelipsit din orice viziune a prosperităţii umane. Copiii necesită sacrificiu din partea celor care îi aduc pe lume. Acest sacrificiu este nobil şi trebuie onorat. Susţinem politicile sociale judicioase care încurajează şi consolidează căsătoria, naşterea şi creşterea copiilor. O societate care nu este deschisă faţă de naşterea propriilor copii nu are viitor.

34. Noţiunea de populism trebuie reexaminată.

În Europa de astăzi există o mare doză de anxietate cu privire la ascensiunea a ceea ce este desemnat drept „populism”, cu toate că termenul nu este niciodată definit şi se foloseşte mai ales în sens peiorativ. Ne exprimăm rezerva cu privire la aceasta. Europa trebuie mai degrabă să se hrănească din înţelepciunea profundă a propriilor tradiţii decât să recurgă la lozinci simpliste şi apeluri emoţionale care învrăjbesc. Însă recunoaştem că o mare parte din acest fenomen politic poate constitui o rebeliune sănătoasă împotriva tiraniei falsei Europe, care etichetează ca „antidemocratică” orice ameninţare la propria legitimitate morală. Aşa-zisul „populism” pe drept cuvânt pune sub semnul întrebării dictatura sistemului, „fanatismul centrului”. Este dovada că, până şi în cultura noastră politică degradată şi sărăcită, capacitatea de acţiune istorică a popoarelor europene poate renaşte.
35. Viitorul nostru este adevărata Europă.

Respingem pretenţia falsă că nu există alternativă responsabilă la solidaritatea artificială şi lipsită de suflet a pieţei unice, a birocraţiei transnaţionale şi a societăţii de divertisment. Pâinea şi circul nu sunt suficiente. adevărata Europă reprezintă alternativa responsabilă.
36. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea.

În acest moment, le cerem tuturor europenilor să ni se alăture în respingerea fanteziei utopice a unei lumi multiculturale fără frontiere. Suntem îndreptăţiţi să ne iubim patriile natale şi ne dorim să le transmitem integral copiilor noştri nobilul tezaur cultural şi identitar care ne-a fost încredinţat. Ca europeni, avem şi o moştenire culturală comună, iar această moştenire ne cerem să trăim împreună în pace ca o Europă a naţiunilor. Să reînnoim suveranitatea naţională şi să ne regăsim demnitatea unei responsabilităţi politice comune pentru viitorul Europei!

Phillipe Bénéton (France)
Rémi Brague (France)
Chantal Delsol (France)
Roman Joch (Česko)
Lánczi András (Magyarország)
Ryszard Legutko (Polska)
Roger Scruton (United Kingdom)
Robert Spaemann (Deutschland)
Bart Jan Spruyt (Nederland)
Matthias Storme (België)
thetrueeurope.eu

Teatrul „Toma Caragiu” Ploiesti are placerea sa va invite, in data de 2 si 3 februarie 2018, de la ora 18:30, la spectacolul Zaraza, un spectacol-eveniment ce poarta semnatura lui Razvan Mazilu. Reprezentatiile vor fi urmate de lansarea, la Ploiesti, in prezenta autoarei, a volumului biografic Razvan Mazilu. De la dans la musical, de Sanda Visan, si de o sesiune de autografe.
Un artist complex, Razvan Mazilu este pionier al dansului contemporan in România. Dansator, coregraf, regizor, abordeaza o gama larga de genuri artistice: de la dans la teatru, de la clasic la musical, de la cabaret la opera. In peste 25 de ani de cariera, Razvan Mazilu a fost o prezenta constanta pe scenele din tara si din strainatate, unde a castigat numeroase premii.
Scrisa de Sanda Visan, realizator si producator de televiziune, si aparuta in colectia Yorick Actual a editurii Nemira, cartea Razvan Mazilu. De la dans la musical permite intrarea in culisele lumii fascinante ale dansului si artei scenice.
„Lumea de fantasme ce salasluiesc in fiinta lui Razvan Mazilu este atat de bogata, incat poate da nastere oricand celor mai bogate fantezii, scenice sau nu. Personalitatea lui polimorfa se manifesta cel mai bine in fictiune, dar chiar si contactul cu realitatea inconjuratoare este intotdeauna unul mediat prin filtrul artistic.” (Sanda Visan)
Absolventa a Sectiei de critica a Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale“ din Bucuresti, Sanda Visan a obtinut in 2008, o diploma de doctor, in domeniul cinematografie si media, la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale“. Este realizator la Televiziunea Romana si a semnat numeroase contributii la reviste de specialitate, de teatru si film.
Va asteptam sa luati parte la un eveniment de exceptie, dedicat teatrului, dansului si muzicii.

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, județul Dîmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român, de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.

S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale și al Ecaterinei.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cîntăreața Caloropulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas.

Primele studii le-a făcut între anii 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești.

În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luîndu-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie.

L-a cunoscut pe Eminescu cînd tînărul poet, debutant la Familia, era sufleur și copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit sufleur și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly.

În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea română.

I.L. Caragiale a fost, printre altele, și director al Teatrului Național din București.

De la debutul său în dramaturgie (1879) și pînă în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a fost, până prin 1884 – 1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că destule dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale se datorează și calității sale de junimist și de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 – 1881). Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea și publicată în Convorbiri literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile.

După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numește director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la ședințele Junimii, iar la întîlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, reprezentată la 13 noiembrie, în prezența reginei, cu un mare succes.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul în Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe.
În acelaşi an s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete.

În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic “Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”. Începînd cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicînd caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialiene, Moftul român s-a dovedit și un organ literar.

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. După moartea sa, piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului communist.

“Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor”. (Titu Maiorescu).

Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa a influențat și pe alți dramaturgi, cum ar fi Eugen Ionesco.