Declarația de la Paris ” EUROPA ÎN CARE PUTEM CREDE” este concepută de un grup de intelectuali conservatori care s-au întâlnit în luna mai și au redactat-o. 

1. Europa este casa noastră.

Europa ne aparţine şi noi aparţinem Europei. Aici este casa noastră; nu avem altundeva. Motivele pentru care Europa ne este scumpă depăşesc capacitatea noastră de a ne explica sau justifica această credincioşie. Este vorba de o istorie comună, de speranţe şi iubiri. Este vorba despre obiceiuri împământenite, de clipe de patos şi durere. Este vorba despre inspiraţionala experienţă a reconcilierii şi promisiunea unui viitor împreună. Peisaje şi evenimente obişnuite sunt pline de semnificaţii speciale pe care doar noi le putem înţelege. Acasă este acolo unde lucrurile ne sunt familiare şi unde rămânem recunoscuţi oricât de mult am rătăcit. Aceasta este adevărata Europă, preţioasa noastră civilizaţie pe care nimic nu o poate înlocui.
2. Suntem sub ameninţarea unei false Europe.

Europa, cu toată bogăţia şi măreţia ei, se găseşte sub ameninţarea unei false înţelegeri a propriei identităţi. O falsă Europă care se vede pe sine ca o culme a civilizaţiei, dar în realitate ne va confisca căminul. Care face apel la virtuţile autentic europene, pe care însă le exagerează şi distorsionează, în timp ce ea însăşi rămâne oarbă la propriile vicii. Această falsă Europă, care se complace în promovarea unei caricaturi partizane a istoriei noastre, este iremediabil discriminatorie faţă de trecut. Adepţii ei aleg să fie orfani fără trecut şi prezintă starea de orfan fără familie şi cămin ca pe o cucerire nobilă a prezentului. Astfel, falsa Europă se erijează ca înaintemergătoarea unei comunităţi universale care de fapt nu este nici comunitate, nici universală.
3. Falsa Europă este utopică şi tiranică.

Campionii falsei Europe sunt vrăjiţi de superstiţia progresului inevitabil. Cred că Istoria este de partea lor, iar această credinţă îi face aroganţi şi dispreţuitori, incapabili să mai recunoască defectele lumii la care pun umărul, o lume în care nu mai există naţiuni şi culturi. În plus, aceştia ignoră adevăratul izvor al virtuţilor umane pe care le preţuiesc – la fel ca şi noi. Ei ignoră sau chiar resping rădăcinile creştine ale Europei. Şi sunt extrem de atenţi să nu-i ofenseze pe musulmani, despre care îşi închipuie că vor adopta cu bucurie perspectiva lor seculară şi multiculturală. Năpădită de prejudecăţi, superstiţie şi ignoranţă şi orbită de viziunea înfumurată şi plină de sine a unui viitor utopic, falsa Europă înăbuşă în mod automat orice dezacord. Ceea ce se face, desigur, în numele libertăţii şi toleranţei.
4. Trebuie să apărăm adevărata Europă.

Mergem pe un drum înfundat. Cea mai mare ameninţare cu privire la viitorul Europei nu este nici intervenţionismul rus, nici imigraţia musulmană. Cel mai mare risc pentru adevărata Europă este menghina în care falsa Europă ne ţine imaginaţia. Naţiunile şi cultura noastră sunt golite de conţinut şi înlocuite de fantasma unei Europe iluzorii. Ne angajăm să ţinem piept acestei ameninţări la adresa viitorului. Vom apăra, susţine şi promova adevărata Europă, Europa căreia cu toţii îi aparţinem de fapt.

5. Solidaritatea şi loialitatea civică încurajează participarea activă.

Adevărata Europă aşteaptă şi încurajează o participare activă la proiectul comun al vieţii politice şi culturale. Idealul european este cel de solidaritate bazată pe acceptarea unui corp de legi care se aplică tuturor şi are cerinţe limitate. Această acceptare nu a luat întotdeauna forma democraţiei reprezentative. Dar tradiţia noastră de supunere civică reflectă un acord fundamental cu tradiţiile noastre politice şi culturale, în orice formă s-ar manifesta ele. În trecut, europenii s-au luptat pentru un sistem politic mai deschis participării populare şi suntem pe drept cuvânt mândri de aceasta. Chiar în timp ce duceau această luptă, uneori prin revoltă făţişă, europenii au afirmat mereu cu tărie că, în ciuda nedreptăţilor şi eşecurilor, tradiţiile popoarelor de pe acest continent ne aparţin tuturor. Un devotament atât de puternic pentru reformă arată Europa ca pe un loc care a căutat mereu dreptatea. Acest spirit de progres s-a născut din dragostea şi fidelitatea pe care am arătat-o patriei.
6. Nu suntem supuşi pasivi.

Spiritul unităţii europene ne permite să le acordăm încrederea celor din piaţa publică, chiar dacă ne sunt străini. Parcurile publice, pieţele centrale şi largile bulevarde ale oraşelor europene exprimă spiritul politic European: împărtăşim o viaţă în comun şi treburile publice (res publica). Presupunem că este de datoria noastră să ne asumăm responsabilitatea pentru viitorul societăţilor în care trăim. Nu suntem supuşi pasivi aflaţi sub dominaţia unei puteri despotice, fie ea sacră sau seculară. Nu ne prosternăm în faţa forţelor implacabile ale istoriei. A fi european însemnă să fii capabil de acţiune politică şi istorică. Suntem autorii destinului nostru comun.
7. Statul-naţiune este emblema Europei.

Adevărata Europă este o comunitate de naţiuni. Avem fiecare propria limbă, propriile tradiţii şi graniţe. Dar am recunoscut întotdeauna înrudirea noastră, chiar şi atunci când ne-am găsit pe poziţii opuse sau chiar în război. Această unitate în diversitate ni se pare firească. Dar este deopotrivă remarcabilă şi preţioasă, pentru că nu este nici naturală, nici inevitabilă. Cea mai obişnuită formă politică de unitate în diversitate este imperiul, exact ceea ce regii războinici ai Europei au încercat să creeze iar şi iar după căderea Imperiului Roman. Atracţia formulei imperiale a fost îndelungată, dar în final a învins statul-naţiune, forma politică ce conferă suveranitate popoarelor. Statul-naţiune a devenit astfel emblema civilizaţiei europene.
8. Nu susţinem o unitate impusă cu forţa.

O comunitate naţională se autoguvernează cu mândrie, adesea se laudă cu realizările în plan naţional în domeniul artei sau al ştiinţelor şi concurează cu alte naţiuni. Uneori aceasta s-a făcut şi pe câmpul de luptă, ceea ce a rănit Europa – uneori profund – dar nu a reuşit niciodată să compromită unitatea noastră culturală. De fapt, s-a întâmplat chiar contrariul. Pe măsură ce statele-naţiune ale Europei deveneau tot mai recunoscute şi de sine-stătătoare, identitatea Europeană comună s-a consolidat. După teribila vărsare de sânge a celor două Războaie Mondiale din prima jumătate a secolului XX, am pornit la drum cu o hotărâre şi mai mare de a ne cinsti moştenirea culturală comună. Aceasta dovedeşte profunzimea şi forţa Europei ca civilizaţie cosmopolită în adevăratul sens al cuvântului. Nu căutăm unitatea impusă cu forţa de tipul unui imperiu. Dimpotrivă, Europa cosmopolită recunoaşte că iubirea de patrie şi supunerea civică faţă de ţară includ şi o deschidere către lumea largă.
9. Creştinismul a încurajat unitatea culturală.

Adevărata Europă a fost marcată de creştinism. Împărăţia universală a Bisericii – una a duhului – i-a conferit unitate culturală Europei, fără a avea nevoie şi de un imperiu politic. Aceasta a permis înflorirea culturilor şi cetăţeniilor specifice în sânul unei culturi Europene comune. Autonomia a ceea ce azi numim societatea civilă a devenit o caracteristică a vieţii europene. Evanghelia creştină nu impune legea divină în treburile statului, ci permite afirmarea şi cinstirea legilor seculare ale naţiunilor în diversitatea lor, fără ca aceasta să prezinte vreo ameninţare la adresa unităţii noastre. Nu întâmplător declinul credinţei creştine în Europa a coincis cu reluarea eforturilor de a stabili o unitate politică, un imperiu al banului şi regulilor prezentat sub masca unor sentimente de universalism pseudoreligios. Este ceea construieşte şi promovează în prezent Uniunea Europeană.
10. Europa se hrăneşte din rădăcinile sale creştine.

Adevărata Europă afirmă demnitatea egală a fiecărei persoane indiferent de sex, statut sau rasă. Aceasta provine tot din rădăcinile noastre creştine. Bunele noastre virtuţi provin toate din moştenirea noastră creştină: echitatea, compasiunea, mila, iertarea, împăcarea, caritatea. Creştinismul a revoluţionat relaţia dintre bărbat şi femeie, preţuind dragostea şi fidelitatea reciprocă într-un mod nemaiîntâlnit. Legământul căsătoriei le permite bărbaţilor şi femeilor să înflorească în comuniune. Majoritatea sacrificiilor noastre sunt de dragul consortului sau al copiilor noştri. Acest duh jertfelnic constituie o altă contribuţie creştină la Europa pe care o iubim.
11. Rădăcinile clasice încurajează excelenţa.

Adevărata Europă îşi trage extrage inspiraţia şi din tradiţia clasică. Ne recunoaştem oglindiţi în literatura antică greacă şi romană. Ca europeni, ne străduim să atingem măreţia, cununa virtuţilor clasice. Uneori, aceasta a condus la o competiţie violentă pentru supremaţie. Dar, în cea mai bună versiune a sa, aspiraţia către excelenţă continuă să inspire europenii să compună muzică şi să creeze obiecte de artă de o frumuseţe inegalabilă şi să facă descoperiri istorice în ştiinţă şi tehnologie. Adevărata Europă nu a uitat vreo clipă nici virtuţile severe ale calmilor romani, nici mândria participării civice şi spiritul de investigare filosofică ale grecilor antici. Şi acestea fac parte din moştenirea noastră culturală.
12. Europa este un proiect comun.

Adevărata Europă nu a fost niciodată perfectă. Cei care ne propun o falsă Europă nu greşesc când îşi doresc dezvoltare şi reformare. S-au realizat multe după 1945 şi după 1989 – realizări pe care trebuie să le cinstim şi să le sărbătorim. Viaţa noastră comună este un proiect în lucru, nu o moştenire împietrită. Dar viitorul Europei rezidă în reafirmarea credinţei noastre în cele mai bune tradiţii, nu într-un universalism contrafăcut care cere uitare şi repudiere de sine. Europa nu a început odată cu Iluminismul. Uniunea Europeană nu împlineşte dezideratul de cămin drag al nostru. Adevărata Europă este şi va fi întotdeauna o comunitate de naţiuni de sine-stătătoare, care uneori îşi apără cu înverşunare diferenţa, dar mereu unite prin moştenirea spirituală pe care o dezbat şi dezvoltă împreună, pe care o împărtăşesc şi o iubesc.

13. Ne pierdem căminul. Adevărata Europă este în primejdie.

Suntem pe cale să pierdem multe: suveranitatea popoarelor, rezistenţa la imperialism, cosmopolitismul civic capabil de iubire, moştenirea creştină a unei vieţii umane şi demne, angajamentul viu faţă moştenirea antichităţii greco-romane. Pe măsură ce promotorii falsei Europe construiesc un fals creştinism al drepturilor universale ale omului, noi ne pierdem căminul.
14. Se promovează o falsă libertate.

Falsa Europă afişează un devotament fără precedent pentru libertatea umană. O libertate care, totuşi, este foarte părtinitoare şi se prezintă mai degrabă ca eliberare de orice constrângere: eliberare sexuală, libertatea de auto-exprimare, libertatea de a fi „tu însuţi”. Generaţia studenţilor care au participat la revolta din 1968 priveşte aceste libertăţi ca pe nişte victorii preţioase în faţa unui regim cultural cândva opresiv şi atotputernic. Se percep pe ei înşişi ca mari eliberatori, iar imoralitatea le este aclamată ca o adevărată realizare morală pentru care întreaga lume ar trebui să le fie recunoscătoare.
15. Individualismul, izolarea şi lipsa de ţel se răspândesc.

Pentru generaţiile europene mai tinere, realitatea nu pare atât de aurită. Libertinajul hedonist adesea provoacă plictiseală şi un sentiment profund de lipsă de ţel. Legătura căsătoriei a slăbit. Valurile libertăţii sexuale care se rostogolesc peste tineri le înăbuşă dorinţa profundă de a se căsători şi a-şi întemeia familii. O libertate care înăbuşă cea mai profundă aspiraţie a inimii devine blestem. Societăţile noastre par să se afunde în individualism, izolare şi lipsă de ţel. În locul libertăţii, suntem condamnaţi la conformismul lipsit de substanţă al culturii consumeriste şi mediatice. Avem datoria să spunem adevărul: Generaţia 1968 a distrus, nu a construit. Au creat un gol pe care acum îl umplu reţelele de socializare online, turismul ieftin şi pornografia.
16. Suntem reglementaţi şi gestionaţi.

Chiar în timp ce pretutindeni este ridicată în slăvi libertatea fără precedent de care cetăţenii se bucură în ziua de astăzi, viaţa europenilor devine tot mai amplu reglementată. Regulile – adesea elaborate de birocraţi fără chip care merg mână în mână cu interese puternice – ne guvernează relaţiile de muncă, deciziile de afaceri, calificările educaţionale, ştirile şi divertismentul. Iar Europa încearcă acum să strângă şurubul în ceea ce priveşte regulile libertăţii de exprimare, o libertate pe care se întemeiază însăşi Europa, căci reprezintă manifestarea libertăţii de conştiinţă. Noile restricţii nu vizează obscenitatea sau alte atacuri la adresa decenţei în viaţa publică. Ceea ce doreşte, de fapt, să restricţioneze clasa guvernantă a Europei este exprimarea politică. Liderii politici care rostesc adevăruri incomode despre Islam şi imigraţie sunt târâţi prin tribunale. Corectitudinea politică impune tabuuri puternice, care împiedică orice punere sub semnul întrebării a stării de fapt. Falsa Europă nu încurajează de fapt o cultură a libertăţii, ci promovează o cultură a omogenizării consumeriste şi a conformismului impus politic.
17. Multiculturalismul nu funcţionează.

Falsa Europă se mai mândreşte şi cu un devotament fără precedent faţă de principiul egalităţii. Pretinde că promovează non-discriminarea şi incluzivitatea faţă de toate rasele, religiile şi identităţile. În această privinţă, progresele sunt autentice, dar au fost însoţite de o detaşare utopică de realitate. În decursul unei singure generaţii, cea anterioară, Europa a pus în aplicare un proiect măreţ de multiculturalism. A cere sau promova adaptarea nou-veniţilor de religie musulmană la obiceiurile şi moravurile noastre, ca să nu pretindem şi la religia noastră, este considerat ca o nedreptate flagrantă. Ni se spune că devotamentul nostru pentru egalitate ne cere să renunţăm la orice urmă de pretenţie că am avea o cultură superioară. În mod paradoxal, aventura multiculturală a Europei, care neagă rădăcinile creştine ale acesteia, promovează o formă exagerată şi himerică a idealului creştin de caritate universală. Le cere popoarelor Europene un grad de negare de sine care frizează sfinţenia. Ni se cere să confirmăm însăşi colonizarea propriei patrii şi moartea propriei culturi ca cea mai mare realizare europeană a secolului XXI – un act de sacrificiu colectiv făcut de dragul unei noi comunităţi globale a păcii şi prosperităţii, care s-ar naşte acum.
18. Rea-credinţă.

Este o doză mare de rea-credinţă în acest raţionament. Cu siguranţă majoritatea celor din clasa guvernantă recunosc superioritatea culturii europene, dar refuză afirmarea ei publică într-o manieră care ar putea leza imigranţii. Dată fiind această superioritate, ei cred că asimilarea va avea loc în mod natural şi rapid. Ca o reverberaţie ironică a vechii gândiri imperialiste, clasa guvernantă europeană presupune că aceştia vor deveni de la sine ca „noi”, prin legea naturii şi a istoriei, neputând concepe faptul că s-ar putea să se întâmple chiar pe dos. Între timp, multiculturalismul se aplică în mod oficial ca instrument terapeutic de gestionare a nefericitelor tensiuni culturale „temporare”.
19. Creşterea tiraniei tehnocratice.

Există însă o doză şi mai mare de rea-credinţă, una de natură întunecată. În decursul celei mai recente generaţii, un segment tot mai amplu al clasei noastre guvernante a decis că globalizarea accelerată îi favorizează propriile interese. Vor să construiască instituţii supranaţionale pe care să le poată controla fără inconvenientele rezultate din suveranitatea populară. Devine tot mai limpede că „deficitul de democraţie” din Uniunea Europeană nu mai este o simplă problemă tehnică ce poate fi remediată prin mijloace tehnice. Ci este mai degrabă o caracteristică fundamentală şi apărată cu zel. Fie că sunt legitimaţi de presupuse necesităţi economice, fie de legislaţia internaţională a drepturilor omului, care se dezvoltă în mod autonom, mandarinii supranaţionali ai instituţiilor UE confiscă viaţa politică a Europei, răspunzând la toate provocările cu acelaşi argument tehnocrat: „Nu există alternativă”. Aceasta este tirania ascunsă, dar tot mai reală, cu care ne confruntăm.
20. Falsa Europă este fragilă şi neputincioasă.

Vina tragică a falsei Europe devine tot mai evidentă, în ciuda faptului că partizanii ei fac eforturi majore pentru a întreţine falsele iluzii. Mai presus de orice, falsa Europă se dovedeşte mai slabă decât şi-ar fi imaginat cineva. Nu distracţiile populare şi consumul de bunuri materiale sunt cele care susţin viaţa cetăţii. Lipsite de idealuri mai înalte şi descurajate, prin ideologia multiculturalistă, de a-şi mai exprima mândria patriotică, societăţile moderne cu greu îşi mai găsesc resursele pentru a se apăra. Mai mult chiar, încrederea cetăţenească şi coeziunea socială nu se consolidează prin retorica incluzivităţii sau cu ajutorul unui sistem economic impersonal dominat de corporaţii-gigant multinaţionale. Trebuie să o spunem pe şleau: societăţile europene scârţâie din toate încheieturile. Dacă deschidem mai bine ochii, vom vedea o utilizare tot mai mare a puterii guvernamentale, inginerii sociale şi îndoctrinare prin educaţie. Azi, soldaţii înarmaţi de pe străzile noastre nu sunt acolo doar pentru a combate terorismul islamic, ci şi pentru a gestiona situaţii precum protestele violente împotriva sistemului sau mulţimile de fani beţi care ies de la meciurile de fotbal. Fanatismul în fotbal este un semn disperat al nevoii profund umane de solidaritate, pe care falsa Europă nu o poate împlini.
21. Se instalează o cultură a negării de sine.

Elita intelectuală europeană se numără, din nefericire, printre principalii apărători ai pretenţiilor falsei Europe. Fără îndoială, universităţile noastre reprezintă gloria civilizaţiei europene. Dar, dacă acestea căutau cândva să transmită noilor generaţii înţelepciunea acumulată din vremurile trecute, astăzi majoritatea universitarilor echivalează gândirea critică cu o negare simplistă a trecutului. Un punct de referinţă esenţial al spiritului european este disciplina riguroasă a sincerităţii şi obiectivităţii intelectuale. Dar, de două generaţii încoace, acest nobil ideal s-a schimbat. Ascetismul intelectual care cândva căuta să elibereze mintea de tirania opiniei dominante a devenit adesea conformism automat şi respingere a tot ceea ce ne caracterizează. Această poziţie de respingere culturală funcţionează ca un surogat facil de gândire critică. De o generaţie încoace, acest surogat intelectual se practică în sălile de conferinţă, devine doctrină, dogmă. Iar aderarea la el este etichetată drept dovadă de iluminare, de rafinament spiritual. În consecinţă, universităţile au devenit agenţi activi ai disoluţiei culturale.
22. Elitele îşi etalează cu aroganţă virtutea.

Clasa noastră guvernantă face posibil progresul drepturilor omului. Se luptă pentru a preveni efectele schimbărilor climatice. Proiectează o economie de piaţă globală unificată şi armonizează politicile de taxare. Monitorizează progresele realizate în privinţa egalităţii de gen. Fac atât de multe pentru noi! Ce mai contează procesul prin care ajung să ne conducă? Ce importanţă mai are că popoarele Europei devin tot mai sceptice cu privire la conducere?
23. Există alternativă.

Creşterea nivelului de scepticism este pe deplin justificată. Azi, Europa este dominată de un materialism lipsit de sens şi incapabil să mai motiveze femeile şi bărbaţii să-şi mai întemeieze familii şi să nască copii. O cultură a negării de sine privează generaţiile viitoare de un sens al identităţii. În unele ţări europene există deja regiuni întregi în care musulmanii locuiesc într-un regim de autonomie neoficială în raport cu legea locală, ceea ce-i face de facto colonişti, nu compatrioţi. Individualismul ne izolează unul de celălalt. Globalizarea schimbă perspectiva de viaţă a milioane de persoane. Când sunt confruntaţi cu aceste adevăruri, guvernanţii ne spun că ei nu fac decât să îmblânzească inevitabilul, adaptându-se la necesităţile implacabile. Nu există altă opţiune şi este iraţional să opui rezistenţă. Lucrurile nu pot fi deturnate. Cei care obiectează suferă de nostalgie, drept pentru care sunt „pe drept cuvânt” etichetaţi ca „rasişti” sau „fascişti”. Pe măsură ce diviziunea socială şi neîncrederea civică devin tot mai evidente, viaţa publică din Europa devine tot mai mânioasă şi mai ranchiunoasă, sentimente despre care nimeni nu ştie până unde vor putea fi împinse. Nu trebuie să mai continuăm pe acest drum. Trebuie să ne scuturăm de tirania falsei Europe. Există alternativă.

24. Trebuie să respingem pseudoreligia.

Orice lucrare de înnoire începe cu o autocunoaştere de tip teologic. Universalismul şi pretenţiile universaliste ale falsei Europe o revelează pe aceasta ca fiind o întreprindere pseudoreligioasă, care propune un puternic angajament de credinţă, dar şi anateme. Această atitudine constituite puternicul opiu care paralizează organismul politic al Europei. Trebuie să subliniem că aspiraţiile religioase ţin de domeniul religiei, nu al politicului – şi cu atât mai puţin al unei administraţii birocratice. Din această perspectivă, pentru a ne recupera puterea de influenţă politică şi istorică, trebuie să „resecularizăm” viaţa publică europeană.
25. Trebuie să restaurăm adevăratul liberalism.

Pentru aceasta va fi nevoie să renunţăm la limbajul mincinos care ocoleşte responsabilitatea şi favorizează manipularea ideologică. Discuţiile despre diversitate, incluziune şi multiculturalism sunt vorbe goale. Adesea, acest limbaj este folosit pentru a prezenta eşecurile drept realizări: destrămarea solidarităţii sociale este „de fapt” un semn de primire, toleranţă şi incluziune. Acesta este un limbaj de marketing, care îşi propune să ascundă realitatea, nu să o clarifice. Trebuie să ne recâştigăm respectul pentru realitate. Limbajul este un instrument delicat care îşi pierde lustrul când este folosit pe post de buzdugan. Ar trebui să veghem la decenţa limbajului. Recursul la denunţ este un semn de decadenţă a momentului actual. Nu trebuie să tolerăm intimidarea verbală şi cu atât mai puţin ameninţările cu moartea. Trebuie să îi protejăm pe cei care vorbesc raţional, chiar şi atunci când ni se pare că se înşală în vederile lor. Viitorul Europei trebuie să fie liberal în sensul bun al cuvântului, ceea ce înseamnă să fie profund ataşat deschiderii către dezbaterea publică solidă, eliberată de orice ameninţări de violenţă sau coerciţie.
26. Avem nevoie de oameni de stat responsabili.

Să rupem vraja falsei Europe şi cruciada ei utopică şi pseudoreligioasă către o lume fără frontiere înseamnă să nutrim un nou sens politic şi un nou tip de om de stat. Un bun lider politic administrează bunăstarea unui anumit popor. Un bun om de stat vede moştenirea noastră europeană comună şi tradiţiile naţionale specifice ca pe daruri măreţe şi dătătoare de viaţă, dar şi ca pe lucruri fragile. El nu respinge o astfel de moştenire, nici nu riscă să o piardă de dragul unor vise utopice. El va râvni să fie cinstit de poporul său, nu va înseta după aprobarea „comunităţii internaţionale”, care este de fapt aparatul de relaţii publice al oligarhiei.
27. Trebuie să ne reînnoim unitatea şi solidaritatea la nivel naţional.

Să recunoaştem caracterul particular al fiecărei naţiuni europene şi a specificului ei creştin fără a ne lăsa intimidaţi de pretenţiile false ale multiculturalismului. Imigraţia fără asimilare înseamnă colonizare, iar acest fapt trebuie respins. Ne aşteptăm pe drept cuvânt ca cei care vin în ţările noastre să devină membri ai naţiunilor noastre şi să adopte felul nostru de a fi. Această aşteptare trebuie să fie consolidată prin politici sănătoase. Limbajul multiculturalismului a fost importat din America. Dar marea imigraţie americană a avut loc în pragul secolului XX, o perioadă de remarcabilă creştere economică dintr-o ţară în care practic nu exista niciun sistem de servicii sociale. Dar această ţară avea un foarte puternic simţ al identităţii naţionale, aşteptându-se de la imigranţi să se adapteze la acesta. După ce a acceptat un mare număr de imigranţi, America şi-a închis uşile timp de aproape două generaţii. Europa trebuie să înveţe din această experienţă americană, nu să preia ideologiile contemporane care circulă în prezent acolo. Respectiva experienţă istorică ne arată că locul de muncă este un motor puternic de asimilare, că un sistem de asigurări sociale generos împiedică această asimilare şi că o conducere politică prudentă dictează uneori reducerea – chiar drastică – a numărului de imigranţi acceptaţi. Nu trebuie să permitem ideologiei multiculturale să ne deformeze judecata politică în ceea ce priveşte optima slujire a binelui comun. Şi este nevoie de comunităţi naţionale suficient de unitare pentru a vedea care este binele lor comun.
28. Doar imperiile sunt multiculturale.

După al Doilea Război Mondial, Europa Occidentală a cultivat democraţiile vitale. După destrămarea Imperiului Sovietic, naţiunile central-europene şi-au recăpătat vitalitatea civică. Acestea se numără printre cele mai preţioase realizări ale Europei. Dar vor fi pierdute dacă nu încercăm să rezolvăm problema imigraţiei şi pe cea a schimbărilor demografice din naţiunile noastre. Numai imperiile pot fi multiculturale. Astfel va deveni şi Uniunea Europeană dacă nu reuşim să reconstruim solidaritatea şi unitatea civică drept criterii de evaluare pentru politicile de imigraţie şi strategiile de asimilare.
29. O ierarhie adecvată nutreşte bunăstarea socială.

Mulţi cred în mod greşit că Europa este frământată numai de controversa din jurul imigraţiei. În realitate, acesta este doar unul dintre aspectele unui proces general de destrămare a ţesutului social care trebuie oprit şi reparat. Trebuie să recuperăm demnitatea anumitor roluri sociale. Părinţii şi profesorii au datoria de a-i forma pe cei care le-au fost daţi în grijă. Trebuie să rezistăm cultului experienţelor câştigate pe seama înţelepciunii, tactului şi căutării unei vieţi cultivate. Europa nu se poate înnoi fără a respinge în mod hotărât egalitarismul exagerat şi reducerea înţelepciunii la expertiză tehnică. Apreciem realizările politice ale erei moderne. Bărbaţii şi femeile trebuie să aibă drepturi egale de a decide treburile cetăţii. Drepturile fundamentale trebuie protejate. Dar o democraţie sănătoasă necesită ierarhii sociale şi culturale care încurajează căutarea excelenţei şi îi cinstesc pe cei care slujesc binele comun. Trebuie să refacem sentimentul de măreţie spirituală şi să-i acordăm cinstea cuvenită pentru ca civilizaţia noastră să poată contracara puterea tot mai mare a banului, pe de o parte, şi distracţia vulgară, pe de alta.
30. Trebuie să restaurăm cultura morală.

Demnitatea umană înseamnă mai mult decât dreptul de a fi lăsat în pace, iar doctrina internaţională a drepturilor omului nu epuizează dorinţa de dreptate şi cu atât mai puţin dorinţa de bine. Europa are nevoie de un consens înnoit asupra culturii morale, astfel încât oamenii să fie conduşi către o viaţă virtuoasă. Nu trebuie să permitem ca o falsă imagine a libertăţii să împiedice folosirea prudentă a legii pentru a combate viciul. Trebuie să iertăm slăbiciunea umană, dar Europa nu poate prospera fără recuperarea unei aspiraţii comune către o conduită dreaptă şi către excelenţă umană. O cultură a demnităţii decurge din decenţă şi din împlinirea datoriei de către fiecare la locul său din societate. Trebuie să reînnoim respectul reciproc dintre clasele sociale, trăsătură caracteristică pentru o societate care preţuieşte contribuţiile tuturor.
31. Piaţa trebuie îndreptată spre scopuri sociale.

Deşi recunoaştem aspectele pozitive ale economiei de piaţă, trebuie să rezistăm la tentaţia ideologiilor care încearcă să organizeze întreaga societate conform logicii pieţei libere. Nu totul este de vânzare. Pieţele funcţionale necesită domnia legii, iar scopul celei din urmă trebuie să fie mai mult decât eficienţa economică. Piaţa funcţionează cel mai bine când beneficiază de instituţii sociale puternice şi organizate după propriile principii, care nu ţin de logica pieţei. Creşterea economică, deşi benefică, nu reprezintă cea mai înaltă valoare. Piaţa trebuie orientată spre scopuri sociale. Astăzi, corporaţiile-gigant ameninţă până şi suveranitatea politică. Naţiunile trebuie să coopereze pentru a gestiona aroganţa şi indiferenţa forţelor economice globale. Susţinem folosirea judicioasă a puterii administrative pentru a susţine bunuri sociale non-economice.
32. Este nevoie de o reformă a educaţiei.

Credem că Europa are o istorie şi o cultură demne de a fi păstrate. Universităţile noastre, totuşi, trădează prea des moştenirea noastră culturală. Este nevoie de o reformă a programelor educaţionale pentru a încuraja transmiterea culturii noastre comune, nu de o îndoctrinare a oamenilor într-o cultură a negării de sine. Profesorii şi mentorii de la toate nivelurile de educaţie au datoria memoriei. Trebuie să se mândrească cu rolul lor de punte între generaţiile trecute şi cele viitoare. Trebuie să reînnoim cultura înaltă a Europei stabilind frumosul şi sublimul ca standard comun şi respingând degradarea artelor într-un fel de propagandă politică. Aceasta necesită cultivarea unei noi generaţii de mecena. Corporaţiile şi birocraţii s-au dovedit a fi slabi gestionari ai artelor.
33. Căsătoria şi familia sunt esenţiale.

Căsătoria stă la temelia societăţii civile şi a armoniei între bărbaţi şi femei. Este legătura intimă centrată pe susţinerea gospodăriei şi creşterea copiilor. Afirmăm că cele mai importante roluri pe care le avem în societate şi ca fiinţe umane sunt cele de tată, respectiv mamă. Căsătoria şi copiii sunt de nelipsit din orice viziune a prosperităţii umane. Copiii necesită sacrificiu din partea celor care îi aduc pe lume. Acest sacrificiu este nobil şi trebuie onorat. Susţinem politicile sociale judicioase care încurajează şi consolidează căsătoria, naşterea şi creşterea copiilor. O societate care nu este deschisă faţă de naşterea propriilor copii nu are viitor.

34. Noţiunea de populism trebuie reexaminată.

În Europa de astăzi există o mare doză de anxietate cu privire la ascensiunea a ceea ce este desemnat drept „populism”, cu toate că termenul nu este niciodată definit şi se foloseşte mai ales în sens peiorativ. Ne exprimăm rezerva cu privire la aceasta. Europa trebuie mai degrabă să se hrănească din înţelepciunea profundă a propriilor tradiţii decât să recurgă la lozinci simpliste şi apeluri emoţionale care învrăjbesc. Însă recunoaştem că o mare parte din acest fenomen politic poate constitui o rebeliune sănătoasă împotriva tiraniei falsei Europe, care etichetează ca „antidemocratică” orice ameninţare la propria legitimitate morală. Aşa-zisul „populism” pe drept cuvânt pune sub semnul întrebării dictatura sistemului, „fanatismul centrului”. Este dovada că, până şi în cultura noastră politică degradată şi sărăcită, capacitatea de acţiune istorică a popoarelor europene poate renaşte.
35. Viitorul nostru este adevărata Europă.

Respingem pretenţia falsă că nu există alternativă responsabilă la solidaritatea artificială şi lipsită de suflet a pieţei unice, a birocraţiei transnaţionale şi a societăţii de divertisment. Pâinea şi circul nu sunt suficiente. adevărata Europă reprezintă alternativa responsabilă.
36. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea.

În acest moment, le cerem tuturor europenilor să ni se alăture în respingerea fanteziei utopice a unei lumi multiculturale fără frontiere. Suntem îndreptăţiţi să ne iubim patriile natale şi ne dorim să le transmitem integral copiilor noştri nobilul tezaur cultural şi identitar care ne-a fost încredinţat. Ca europeni, avem şi o moştenire culturală comună, iar această moştenire ne cerem să trăim împreună în pace ca o Europă a naţiunilor. Să reînnoim suveranitatea naţională şi să ne regăsim demnitatea unei responsabilităţi politice comune pentru viitorul Europei!

Phillipe Bénéton (France)
Rémi Brague (France)
Chantal Delsol (France)
Roman Joch (Česko)
Lánczi András (Magyarország)
Ryszard Legutko (Polska)
Roger Scruton (United Kingdom)
Robert Spaemann (Deutschland)
Bart Jan Spruyt (Nederland)
Matthias Storme (België)
thetrueeurope.eu

Teatrul „Toma Caragiu” Ploiesti are placerea sa va invite, in data de 2 si 3 februarie 2018, de la ora 18:30, la spectacolul Zaraza, un spectacol-eveniment ce poarta semnatura lui Razvan Mazilu. Reprezentatiile vor fi urmate de lansarea, la Ploiesti, in prezenta autoarei, a volumului biografic Razvan Mazilu. De la dans la musical, de Sanda Visan, si de o sesiune de autografe.
Un artist complex, Razvan Mazilu este pionier al dansului contemporan in România. Dansator, coregraf, regizor, abordeaza o gama larga de genuri artistice: de la dans la teatru, de la clasic la musical, de la cabaret la opera. In peste 25 de ani de cariera, Razvan Mazilu a fost o prezenta constanta pe scenele din tara si din strainatate, unde a castigat numeroase premii.
Scrisa de Sanda Visan, realizator si producator de televiziune, si aparuta in colectia Yorick Actual a editurii Nemira, cartea Razvan Mazilu. De la dans la musical permite intrarea in culisele lumii fascinante ale dansului si artei scenice.
„Lumea de fantasme ce salasluiesc in fiinta lui Razvan Mazilu este atat de bogata, incat poate da nastere oricand celor mai bogate fantezii, scenice sau nu. Personalitatea lui polimorfa se manifesta cel mai bine in fictiune, dar chiar si contactul cu realitatea inconjuratoare este intotdeauna unul mediat prin filtrul artistic.” (Sanda Visan)
Absolventa a Sectiei de critica a Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale“ din Bucuresti, Sanda Visan a obtinut in 2008, o diploma de doctor, in domeniul cinematografie si media, la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale“. Este realizator la Televiziunea Romana si a semnat numeroase contributii la reviste de specialitate, de teatru si film.
Va asteptam sa luati parte la un eveniment de exceptie, dedicat teatrului, dansului si muzicii.

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, județul Dîmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român, de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.

S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale și al Ecaterinei.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cîntăreața Caloropulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas.

Primele studii le-a făcut între anii 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești.

În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luîndu-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie.

L-a cunoscut pe Eminescu cînd tînărul poet, debutant la Familia, era sufleur și copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit sufleur și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly.

În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea română.

I.L. Caragiale a fost, printre altele, și director al Teatrului Național din București.

De la debutul său în dramaturgie (1879) și pînă în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a fost, până prin 1884 – 1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că destule dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale se datorează și calității sale de junimist și de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 – 1881). Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea și publicată în Convorbiri literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile.

După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numește director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la ședințele Junimii, iar la întîlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, reprezentată la 13 noiembrie, în prezența reginei, cu un mare succes.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul în Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe.
În acelaşi an s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete.

În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic “Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”. Începînd cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicînd caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialiene, Moftul român s-a dovedit și un organ literar.

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. După moartea sa, piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului communist.

“Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor”. (Titu Maiorescu).

Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa a influențat și pe alți dramaturgi, cum ar fi Eugen Ionesco.

Istoricul Neagu Djuvara a murit joi, la un spital privat din Capitală.
Neagu Djuvara avea 101 ani.
Istoricul s-a născut în august 1916, la Bucureşti.
Pe 25 august 2016, în contextul împlinirii vârstei de 100 de ani, lui Djuvara i-a fost conferit titlul de cetăţean de onoare al municipiului Bucureşti ”în semn de recunoaştere a activităţii în domeniul culturii şi istoriografiei româneşti”.
Tot în acel an, Neagu Djuvara a fost decorat cu Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler.
În 2012 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti. Tot în 2012, titlul de Doctor Honoris Causa i-a fost conferit şi de Universitatea ”Dunărea de Jos” din Galaţi.

Drum lin, Maestre către o lume mai bună!

Istoricul Neagu Djuvara a murit la 25 ianuarie 2018.
S-a născut la 18 august 1916, în Bucureşti. În 1937, a devenit licenţiat în istorie la Sorbona, iar în 1940 şi-a luat doctoratul în drept la Paris. În 1987, a obţinut Diploma Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale (INALCO) din Paris.
A lucrat la Ministerul de Externe, din 1943, iar la 23 august 1944 a fost trimis curier diplomatic la Stockholm. Numit secretar de legaţie la Stockholm, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, după care alege calea exilului în Franţa şi militează în diverse organizaţii din diaspora. A fost secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români de la Paris şi a activat la Radio Europa Liberă, Fundaţia Universitară ”Carol I”, Casa Românească, etc.
În 1961 a plecat în Africa, în Republica Niger, unde a fost consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine (1961-1984), călătorind mult în Africa, Europa şi America.
După Revoluţia din decembrie 1989 a revenit în România, în 1990. A fost profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti (1991-1998), membru de onoare al Institutului de Istorie ”A.D.Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie ”Nicolae Iorga” din Bucureşti.
Preocupat în mod special de filosofia istoriei şi de istoria României, Neagu Djuvara a semnat mai multe lucrări de referinţă, dintre care: ”Le droit roumain en matiere de nationalité” (teza de doctorat) (Paris, 1940); ”Civilisations et lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations” (”Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor”) (Paris, 1975), carte premiată de Academia Franceză în 1976; ”Le pays roumain entre Orient et Occident. Les Principautés danubiennes dans la premiere moitié du XIXe siecle” (”Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne”); ”O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” (2008); ”Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii”; ”De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul” (ediţia I – 2003, ediţia a II-a – 2007), cu o traducere în limba engleză apărută în 2011; ”Însemnările lui Georges Milesco” (roman); ”Amintiri din pribegie” (2005, în 2012 apărând cea de-a zecea ediţie), versiune franceză: ”Bucarest-Paris-Niamey et retour ou Souvenirs de 42 ans d’exil (1948-1990)”; ”Există istorie adevărată?” (2004); ”Thocomerius-Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti” (2007); ”Războiul de şaptezeci şi şapte de ani (1914-1991) şi premisele hegemoniei americane. Eseu de istorie-politologie” (2008); ”Ce au fost ‘boierii mari’ în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI-XX)” (2010); ”Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 şi unele amănunte aproape de necrezut din preajma dramaticei noastre capitulări” (2012); ”O scurtă istorie ilustrată a românilor” (2013) (apărută, în 2014, şi în traducere în limba engleză – ”A Brief Illustrated History of Romanians”).
Neagu Djuvara şi-a lansat, la 26 noiembrie 2011, în cadrul Târgului Gaudeamus, volumul “Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă”, considerat de către public ”Cea mai râvnită carte a Târgului”, iar la 10 mai 2012 a fost lansată la standul României de la Salonul Internaţional de Carte de la Torino traducerea în italiană a cărţii sale ”Între Orient şi Occident” (”Tra Oriente ed Occidente. Gli Stati Romeni agli inizi dell’epoca moderna”).
“În umbra civilizaţiei majore, înainte ca aceasta să dispară la rândul ei, câte alte culturi n-au pierit fără urmă! Această imensă dramă e astăzi trăită de mulţi cu nespusă intensitate. Trebuie să aparţii unei asemenea culturi pe cale de a se stinge, sau care moare chiar înainte de a înflori, pentru a înţelege nesfârşita disperare a acelora care asistă neputincioşi la dispariţia inexorabilă a celor mai preţioase valori ale lor. Cu fiecare cultură care moare, o floare unică se veştejeşte pentru a nu mai renaşte, o mireasmă incomparabilă se risipeşte pentru totdeauna. Există comori de înţelepciune şi poezie în cele mai mici idiomuri, ca şi în concepţia despre lume a celui mai mic trib destinat dispariţiei”, notează Neagu Djuvara în cea de-a şasea ediţie a volumului “Civilizaţii şi tipare istorice”, lansată la 29 august 2014.
De asemenea, în prefaţa volumului ”Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne (1800-1848)”, ediţia a VIII-a, ilustrată, apărută în 2013 la Editura Humanitas, istoricul Neagu Djuvara scrie: ”Cititorul va descoperi, ca într-un jurnal ilustrat, peisaje din Orient şi din ţările române, chipuri de suverani, de domni şi de luptători, de boieri, târgoveţi şi de oameni simpli. Am nădejdea că armele, costumele şi giuvaierurile din secolele XVIII-XIX îi vor încânta privirea şi îl vor face să înţeleagă de ce călătorii străini nu conteneau să admire frumuseţea unor tărâmuri aflate între Orient şi Occident. Dar tot cititorul va judeca”.
La ediţia din 2010 a Târgului de Carte Bookfest a fost lansat volumul coordonat de Sandra Pralong ”De ce m-am întors în România”, în care se regăsesc şi texte semnate de Neagu Djuvara. În decembrie 2010, a apărut volumul ”Un secol cu Neagu Djuvara”, semnat de jurnalistul George Rădulescu, prefaţat de scriitorul Andrei Pleşu, postfaţa purtând semnătura lui Mihai-Răzvan Ungureanu. Neagu Djuvara se numără printre autorii celor 19 poveşti personale reunite în volumul “Bucureştiul meu”, apărut la Editura Humanitas şi lansat la 8 iulie 2016.
În 2006 Neagu Djuvara a fost decorat cu Ordinul Naţional ”Serviciul Credincios” în grad de Mare Cruce. În 2010 a fost decorat de către ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul, cu ordinul Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Ofiţer. La 9 august 2016 istoricului Neagu Djuvara i-a fost conferit Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Cavaler.
La 30 octombrie 2012, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti, iar la 5 decembrie 2012, titlul de Doctor Honoris Causa i-a fost atribuit şi de către Universitatea ”Dunărea de Jos” din Galaţi. I-a fost decernat Premiul de Excelenţă al celei de-a XVI-a ediţii a Galei Premiilor Radio România Cultural 2016. În octombrie 2016 i-a fost acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Iaşiului.

Casa de Cultură “Ion Luca Caragiale” a Municipiului Ploieşti va participa, în perioada 25-28 ianuarie 2018, la Blaj, la Festivalul Naţional de Poezie “Ocrotiţi de Eminescu”, ediţia a XVIII-a.

Concursul “Ocrotiţi de Eminescu“ este organizat de către Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura şi Cultura Poporului Român Astra, Despărţământul “Timotei Cipariu” Blaj.  Casa de Cultură “Ion Luca Caragiale” a Municipiului Ploieşti va fi reprezentată la ambele secţiuni ale concursului. La secţiunea de creaţie literară – poezie, s-au înscris patru concurenți, ale căror lucrări au fost trimise de către instituția noastră organizatorilor de la Blaj.

La secţiunea de recitare din lirica eminesciană, care se va desfăşura pe 27 ianuarie 2018, Casa de Cultură “Ion Luca Caragiale” va participa cu cinci concurenţi. Aceştia sunt liceenii care au obţinut premii la Concursul judeţean de recitări “Ca un luceafăr am trecut prin lume”, organizat de către Casa de Cultură “Ion Luca Caragiale” în data de 15 ianuarie 2018: Păuna Rareș Andrei, de la C.N. MILITAR “D. CANTEMIR”, Breaza, Trăsnea Mihai-Răzvan, de la C.N. “I.L. Caragiale” Ploieşti, Vintilă Virginia- Georgiana, de la C.N. “Nichita Stănescu” Ploieşti, Stoica Elena-Patricia, de la C.N. “I.L. Caragiale” Ploieşti, Zett Ana, de la C.N. “Mihai Viteazul”, Ploiești.

În seara de 25 ianuarie, elevii ploieşteni participanţi la secţiunea de recitare lirică vor pune în scenă, la Biblioteca municipală “Şcoala ardeleană” din  Blaj, o schiță de Ion Luca Caragiale. Anul acesta, anul Centenarului Marii Uniri, instituția noastră va  organiza o excursie cu scop istoric și cultural, pe “autostrada Marii Uniri”, poposind la Blaj și la Alba Iulia, locuri unde elevii vor vizita obiective de interes național. Cu această ocazie, tinerii vor susține recitaluri poetice și momente de teatru.

Luni, în cadrul ședințelor literare ale Cenaclului „I.L. Caragiale” a avut loc lansarea cărții colegului nostru Octavian Onea, piesa de teatru „Hasdeu: Simțesc că mă fac zeu! Sau de la Vladimirescu la tigaia lui Dinescu”, editată în cadrul Centrului Județean de Cultură Prahova – Editura Mythos, prezentată de criticul Christian Crăciun.

Rubrica „Poet în recital” a fost susținută de Corin Culcea cu poemul:

NOUĂ CIFRE ŞI UN NUMĂR

Cifra 1

Scriu cifra 1, cifra vederii,

revin la viața mea

dinainte de a mai spera ceva…

E o liniştire oarbă în mine,

înțeleg, în sfârşit,

aerul clipelor de catifea,

fără greutate şi fără mişcare…

Sunt eu,

cel dinainte de a mă naşte soldat

târându-se prin tranşeele liniare şi strâmte,

ale iubirilor sub asediu…

O să evadez din mine

cu primul reflux favorabil,

pe cea mai sărăcăcioasă plută de visuri,

cu toată nepăsarea de care sunt în stare,

pentru chipul şi carnea

pe care mi le îndur,

când nu îmi doresc decât pământul sub tălpi…

„cu moartea pe moarte călcând”,

atât de tainic şi blând!

Cifra 2

Scriu cifra 2,

pe fruntea simțurilor,

cifra cântecului de lebădă, arcuit rotund

în casa sufletului desculț,

chircit în nemişcarea fătului…

Învăț să merg din nou,

mă clatin, cad, mă ridic,

dar nu mai plâng

sfâşietoare zări şi aşteptări…

Doar număr în neştire

plumbii cartuşelor trase în mine,

din arma încinsă a vieții besmetice,

ciuruit, înrăit, înflorit…

Scriu cifra 2,

cu semnul sângelui meu

şerpuit în triunghiul obtuz al iluziilor…

Păstrez cu grijă

restul semințelor nesemănate,

până la primăvară…

până la primăvară…

Cifra 3

Scriu cifra 3,

marea mângâindu-ți sânii,

tu, desculță şi umedă,

uşoară precum o lacrimă

înghițită de soare…

Deja cifra aceasta

mă apropie de neuitare, de viață.

Dezgropat de viu,

îți incendiez trupul cu privirea,

un val uriaş,

fără cuvinte inutile…

Copilul din tine

încă adună scoici ascunse-n nisip

şi uiți cât eşti de frumoasă,

numai pentru mine acum…

Să fiu un cal alb, o iertare,

spuma de val ce te îmbrățişează,

trandafirul înfipt în părul tău,

visul cel mai nebun…

Mi-e sete, mi-e foame, mi-e dor,

aştept cifra 4,

să fiu mult mai bun!

Cifra 4

Scriu aplecat, chinuit, cifra 4…

acelaşi scaun mereu incomod,

pe care sper că voi scrie odată și-odată

poemul ce mă va ucide…

Sunt o țigare aruncată aprinsă,

peste care plouă,

gura care plânge tăceri,

ochiul care arde cuvinte!

Uneori nu aparțin acestui Pământ,

mă prăbuşesc, mă înalț

la marginea realului,

paznic de far,

îngrijitorul luminii…

Scriu aplecat, chinuit ca o umbră,

dar sunt fericit

că viața mea este cifra

de a dărui, de a pierde!

Cifra 5

Scriu cifra 5,

îngenunchere în mine,

în rugăciunea ce mă apropie

şi mă deschide…

Uşurează-mi crucea din spate,

şterge-mi cu zvâcnirea unei pleoape sudoarea!

Plutesc în surâsul tău,

nufăr blând,

până când voi adormi obosit

sub aripile unei lebede albe…

Scriu cifra 5,

cu genunchii la gură

şi aud în pântec

tropăitul înalt al pantofilor tăi

pe asfaltul întoarcerii…

Cifra 6

Scriu cifra 6,

o aripă deschisă…

Pot zbura şi cu jumătatea din mine…

Mă trezesc din ninsoare,

din nemişcare

şi din frica de noapte,

jumătatea de trup îmi e numai şoapte…

Spune-mi că-i vis,

scrijeleşte-mi, cu fața întoarsă spre soare,

cealaltă aripă,

a ta!

Spune-mi că lupii cei negri

nu m-au muşcat!…

Prelungeşte-mă tu,

până în lumina înserărilor roşii,

lasă-mă liber,

doar atât cât să nu pierd şirul…

şi zborul

dintre ore şi dragoste!

Cifra 7

Scriu cifra 7,

nu mă grăbesc,

dar avem de recuperat implozia tangourilor

pe care nu le-am dansat niciodată,

mâna ta căutându-şi locul

şi inima ca o sămânță

aruncată între şinele de cale ferată.

Nu mă grăbesc,

nu mai plec din fragilitatea cântecului…

nu mai eşti demult pentru tine,

eşti un fluture tremurând

pe albul peretelui camerei mele!

Scriu cifra 7,

întind mâna şi te cuprind…

un bandaj

pentru încă o viață.

Cifra 8

Scriu cifra 8,

atât de greu de înțeles,

văd mereu altceva…

Suntem două începuturi opuse

şi totuşi atât de legate,

inseparabile în respirația plămânilor.

Aş putea invoca infinitul banal,

dar trec mai departe,

mereu cu un pas înaintea timpului…

Prezentul nu există, vă spun,

e doar iluzia clipei,

muşcătura ce lasă urme…

Trecutul e singurul adevăr trăit

în atâtea orizonturi de dezechilibru,

măcinat în nisip,

împrăştiat în neființă,

viitorul, singura dorință în pleoapa simțirilor!

Mă întreb: tu cât mai rezişti

nedezbrăcată în brațele cifrei 8,

cât mai numeri în gând,

până la sânge,

privind luna plină mângâindu-ți obrajii…

atât de dreaptă şi atât de singură

în propria teamă a cărnii?

Cifra 9

Scriu cifra 9,

aripa de sprijin care atinge pământul

unde îmi trudesc foamea poeziei,

cinstit şi sincer,

în lumina întunericului dintre somn şi trezire…

Nu pot face concesii cuvintelor,

cum nu pot face respirației

sau crimei!

Când scriu despre tine, iubito,

pagina mea speriată

începe să râdă,

să aibă gust, văz şi auz,

să fie sărată şi dulce,

o dragoste de neînfrânt…

Scriu cifra 9,

gândindu-mă la tine ca la o fereastră deschisă

în primele ore ale dimineții…

dacă tai razele soarelui,

voi ajunge la visele tale,

la aceeaşi aripă de sprijin, fosforescentă,

care îmbrățişează pământul,

pentru încă un drum…

spre inima mea zdrențuită,

din Triunghiul Bermudelor.

Numărul 10

Scriu numărul 10,

cu teama Dumnezeului rostogolit în mine,

fără să ştiu dacă sunt începutul

sau nimicul spânzurat de grinda secundelor.

Îl scriu, dar nu-mi aparține,

am ajuns prea târziu…

Aşa cum spuneam,

timpul nu m-a înțeles,

nici măcar din milă.

Legați-l, puneți-i cătuşe,

voi ce aveți fericirea supremă în sânge!

Timpul pierdut,

timpul durut

şi timpul sfârşit…

unu şi zero…

iubit şi urât…

De asemenea, în cadrul secțiunii „Cel mai recent poem”, poetul Valentin Irimia a recitat

Su(pra)punere

bolnavi de neuitare

am devenit păzitorii

îngerilor noștri păzitori

tresare mistuit de febre

nesomnul meu

când se-adaugă nesomnului tău

aerul ne vindecă numele

abia după cei amintește lui Dumnezeu

că ne-a zăvorât în aceeași lacrimă

ca să poți să crezi și tu în tăceri

îngroapă-mi umbra fiecărui cuvânt

în câte-o rană de-a ta

dar s-a făcut târziu

și eu trebuie să mă trezesc în rugul dimineții

să îți pun în ordine alfabetică

toate contururile absenței

dragostea noastră

nu e decât o su(pra)punere

a naturii de dincolo

de propriul ei adevăr.

După dezbaterile pe marginea evenimentelor, cei prezenți, peste 40 de persoane, au primit câte o carte cu dedicație din partea profesorului Octavian Onea.

Mica Unire de la 1859 a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român – Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza.

Unirea celor două principate a fost un proces care a început de fapt în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări s-a realizat inițial uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza și Gheorghe Bibescu.

Unirea propriu-zisă a devenit fapt la 1859. La 5 ianuarie 1859, reprezentantul ”Partidei Naționale” din Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei în unanimitate, urmând ca ulterior, într-o ședință secretă a Adunării de la 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului Vasile Boerescu de a-l alege domn al Țării Românești pe același Alexandru Ioan Cuza, aceasta să fie acceptată în unanimitate.

În dimineața de 24 ianuarie 1859, la ora 11.00, când lucrările Adunării Elective s-au reluat, Vasile Boerescu a cerut o ședință secretă în cadrul căreia a precizat:

”A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei ! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit (…) o dorință sfântă”.

Deputații au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniți în sala de ședințe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având și urări adresate domnitorului: ”spre mărirea patriei”, ”spre fericirea românilor”.

După citirea voturilor, Alexandru Ioan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoștința mulțimii de pe Dealul Mitropoliei.

Situația creată în cele două Principate a fost dezbătută în cadrul Conferinței internaționale deschise la Paris între 26 mart – 25 aug 1861, în cadrul căreia Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere.

Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenției din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane diferite.

La 22 noiembrie 1861, Poarta Otomană emitea ”Firmanul (document emis de sultan – nn) de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei”, prin care puterile suzerane și garante erau de acord cu schimbarea Convenției și admiteau unificarea instituțiilor legislative și administrative ale celor două principate.

La 11 decembrie 1861, Cuza adresează națiunii române o proclamație istorică: ”Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată”.

În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 își deschidea lucrările Parlamentul unic, în care Alexandru Ioan Cuza proclama Unirea definitivă a Principatelor, sub numele de România, iar orașul București devenea capitala noului stat.

Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne.

Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, dar Marea Unire a avut loc în 1918 în Alba Iulia.

Hora unirii (1857)
Versuri Vasile Alecsandri

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară dușmănia-n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori și omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Și la viață cu unire,
Și la moarte cu-nfrățire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi și la durere.
Unde-s doi, puterea crește
Și dușmanul nu sporește!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură și de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-1 secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Și să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frățească
Pe câmpia românească!

Primul serial de teatru din România va putea fi vizionat, luna viitoare, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploiești, după următorul program:
7 feb ora 19:00 – Mă mut la mama!

O comedie trista, o poveste vesela, optimista, dar cu accente tragice, o bucatica rupta din viata de familie a noastra, a tuturor, despre ceea ce ar putea insemna o familie fericita…. Sau, drumul spre idealitate atunci cand speranta te invata sa traiesti frumos si sa te bucuri de fiecare clipa! Multe rasturnari de situatie, fiecare incearca sa isi marcheze teritoriul, dar, de fiecare data, cu rabdare si toleranta, cu nervii intinsi, dar si cu mult umor, totul se poate rezolva….

Distributia:

Adriana TRANDAFIR – mama

Andreas PETRESCU – Andrei (fratele mai mare)

si

Gabriel FATU – Gabriel (fratele cel mic)

Scenografia: Iuliana GHERGHESCU, Regia: Gelu COLCEAG
15 feb ora 19:00 – Mă mut la tata!

O poveste adevarata de viata a fost transformata intr-un spectacol pe care sa nu il uiti usor. Unii zic ca e o poveste trista. Altii spun ca nu au ras atat de tare, de 20 de ani. Ramane sa te convingi singur!

“MA MUT LA… TATA?” e noua intrebare la moda. E o Comedie si ai sa razi cu lacrimi. Ai sa razi printre lacrimi. E spectacolul despre care vorbeste toata lumea. Tu n-ai vrea sa vorbesti? 😉

Distributia: ADRIANA TRANDAFIR ; ADRIAN PADURARU ; ANDREAS PETRESCU; MONICA ODAGIU / DOINA TEODORU si GABRIEL FATU

Regia: GELU COLCEAG
25 feb ora 19:00 – Mă mut sau nu mă mut? Aceasta e-ntrebarea! 

Am putea numi spectacolul, ”Mama, iubitul ei si sotia acestuia”. Dar ar fi pacat. Trilogia ”Ma mut…” trebuie sa mearga pana la capat.

Ma mut la mama i-a facut pe oameni sa rada atat de tare, incat a fost nevoie sa inventam Ma mut la… tata?. Succesul a continuat, asa ca hai sa vezi daca Ma mut sau nu ma mut? Aceasta e-ntrebarea!!!.

Distributia:

Adriana TRANDAFIR – mama

Adrian PADURARU – iubitul mamei

Carmen TANASE – sotia lui

Andreas PETRESCU – Andrei (fratele mai mare)

Monica ODAGIU / Calina EPURAN – fata de la masaj erotic

Doina TEODORU / Oana PUSCATU – politista

si

Gabriel FATU – Gabriel (fratele cel mic)

Costume: Eliza MUNTEANU

Regia tehnica: Dan IONESCU

Regia: GELU COLCEAG

„Fericiți cei săraci cu duhul, fiindcă a lor este Împărăția cerurilor”, a zis Domnul Hristos. Pe tine te descumpănește acest lucru. Descumpănirea ta vine din faptul că încurci debilitatea mintală a oamenilor slab dezvoltați cu sărăcia pe care o laudă Hristos. Sărăcia duhovnicească, altfel spus frângerea inimii, este o însușire a celor mai bune minți pe care le-a avut lumea. Este conștiința nimicniciei proprii înaintea măririi lui Dumnezeu, conștiința murdăriei proprii înaintea curăției lui Dumnezeu, conștiința deplinei atârnări proprii de nemărginita putere a Domnului.

Împăratul David a grăit despre sine: „eu vierme sunt, și nu om” – iar împăratul David nu era debil mintal, ci a fost o minte bogată și genială. Fiul lui, preaînțeleptul Solomon, a scris: „nădăjduiește către Domnul cu toată inima ta, și pe înțelegerea ta să nu te bizui”. Asta înseamnă a fi sărac cu duhul, și anume a te încredința întreg lui Dumnezeu, iar în sine a nu crede. Fericit este cel care e în stare a mărturisi fără fățărnicie: „Puterea mea este neputincioasă, înțelegerea mea nevolnică, voința mea șovăielnică – Doamne, ajută-mi!”.

Sărac cu duhul este sfântul care, precum Apostolul Pavel, poate să spună: „eu de nimic nu știu, fără numai de Hristos!” Sărăcia cu duhul este antipodul desăvârșit al trufiei și laudei de sine. De prosteasca, foarte prosteasca trufie și de pierzătoarea laudă de sine a vrut Hristos să ne păzească atunci când i-a lăudat pe cei săraci cu duhul.

Pace ție și bucurie de la Domnul!

Sf. Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi – scrisori misionare, Editura Sofia, București, 2002

Aducem în atenţia celor interesaţi că, luni, 22 ianuarie 2018, orele 17.00, Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești continuă şedinţele bilunare literare, în aceeași locație pusă cu amabilitate la dispoziția noastră de către amfitrionii noștri, Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești.

După cum știți, în cadrul Cenaclului vor avea loc dezbateri pe teme literare actuale, sugerate de iniţiatorii cenaclului sau cerute de participanţi, vor fi recitate sau citite ultimele creații literare și vor fi prezentate cărţi nou apărute.

Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești se adresează iubitorilor de literatură care vor să se întâlnească şi să vorbească despre pasiunea lor comună.

Vă așteptăm cu drag,

Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești

Astăzi, în foyerul Teatrului „Toma Caragiu”, în cadrul unei conferințe de presă, directorul general al Teatrului, Mihaela Rus, realizatorii spectacolului, artiștii din distributie și, nu în ultimul rând, regizorul și coregraful Razvan Mazilu ne-a dezvăluit din culisele cele mai recente producții a Secției Teatrul de Revista Majestic: „Zaraza”, un spectacol de Razvan Mazilu, după un scenariu scris de dramaturgul-actor Daniel Chirilă.

Pornind de la legenda nemuritoare a misterioasei Zaraza, spectacolul aduce în zilele noastre parfumul perioadei interbelice, în acordurile unor melodii de altadată, interpretate de celebrii artiști Maria Tănase, Cristian Vasile, Zavaidoc sau Jean Moscopol.

„Zaraza e povestea de care avem nevoie, face parte organic din noi, din spiritul nostru, din visele românilor, deci mi s-a parut cu atât mai important să o redăm spectatorilor, orașului, acum – într-o epocă în care se iubeste prea puțin, niciodată total, până la capăt.” (Răzvan Mazilu – regizor)

Maestrul Răzvan Mazilu vine și cu argumente:  

Voiam demult să născocesc un spectacol inspirat din muzica românească interbelică – faimoasele tangouri, romanțe, cântece de mahala și de petrecere – dar nu s-a ivit, pur și simplu, contextul potrivit. Mă gândeam la această idee chiar ca la un fel de îndatorire.

Ideea a căpătat corp fizic odată cu întâlnirea cu Teatrul Toma Caragiu, cu secția Revistă a acestui teatru, cu Mihaela Rus care, la una dintre întâlnirile noastre din București, mi-a adus o mică pungă în care se aflau două cărți: excepționalul roman Zaraza al lui Andrei Ruse și poetica povestire cu același nume din volumul De ce iubim femeile al lui Mircea Cărtărescu.

Și atunci s-a deschis cutia cu minuni: povești seducătoare, povești decadente, întâmplări reale și legende urbane, personaje misterioase și figuri ce au făcut istorie, charleston, tango și horă, romantism, dive fatale și bărbați-dandy, prostituate și cuțitari, Alhambra, Târgul Moșilor din Obor, regi, amante, staruri de revistă, Crucea de Piatră, aventurieri, melancolie, întâlniri nocturne, iubiri pătimașe și sinucideri din iubire…

Împreună cu dramaturgul-actor Daniel Chirilă (o revelație într-un peisaj teatral sărac în condeie) ne-am documentat intens și am ales cele mai interesante, mai pline de ecouri în actualitate, mai seducătoare întâmplări din entertainmentul românesc interbelic.

E foarte important să credem că există mister în lume, metafizică, poate că viața e vis și visele noastre comune, ale oamenilor, se nasc tocmai din această evaziune necesară, din această fugă de cotidian.

Zaraza e povestea de care avem nevoie, face parte organic din noi, din spiritul nostru, din visele românilor, deci mi s-a părut cu atât mai important să o redăm spectatorilor, orașului, acum – într-o epocă în care se iubește prea puțin, niciodată total, până la capăt.

Și nici nu mai știm cât a fost adevăr și cât a fost legendă în povestea fatalei prostituate Zaraza, sau poate că știm, dar nici nu mai contează. Am încercat, paradoxal, să arătăm lucrurile așa cum au fost și, în același timp, să poetizăm, să păstrăm misterul.

Pentru că, așa cum spunea un alt scriitor celebru din epocă, Mateiu I. Caragiale, citat chiar în spectacol de dragul superbei referințe literare, „Sunt lucruri ticluite să rămână pentru totdeauna – de veci – sub pecetea tainei”.

Despre RĂZVAN MAZILU

Pionier al dansului contemporan în România, Răzvan Mazilu este un artist complex. Dansator, coregraf, regizor, Răzvan abordează o gamă largă de genuri artistice: de la dans la teatru, de la clasici la musical, de la cabaret la operă.

În peste 25 de ani de carieră, Răzvan  Mazilu a fost foarte activ pe scenele din țară și din străinătate, în ultimii ani dedicându-se genului musical. Primul musical montat a fost Marlene la Teatrul Tehnis din Atena, Grecia, în 2005. Au urmat apoi The Full Monty la Teatrul Național din Timișoara, Cabaret și Cartea Junglei la Teatrul German de Stat din Timișoara, West Side Story – Manifestul unei generații la Teatrul Odeon și Mon Cabaret Noir la Teatrelli, în București, Femei în pragul unei crize de nervi la Teatrul Național din Târgu-Mureș, Fecioarele noastre grabnic ajutătoare la Teatrul Excelsior.

Încă de la începutul carierei, i-au fost acordate mai multe premii la nivel național și internațional, cele mai importante fiind Premiul UNITER, Medalia Ordinul Cultural în grad de Cavaler acordat de Președinția României, Premiul Operei din Paris la Concursul Internațional de dans de la Paris. În 2015, primește Premiul la categoria Teatru, acordat de Radio Romania Cultural, pentru valorizarea în dimensiune contemporană a musicalurilor Cabaret și West Side Story. 

Sâmbătă, 20 ianuarie și duminică, ora 18:30 – Sala Teatrului Toma Caragiu:

Zaraza

scenariul original: Daniel Chirilă

regia: Răzvan Mazilu

light design: Alin Popa
asistent regie: Robert Oprea
asistent coregrafie: Raluca Zetu
pregatire muzicala: Viorel Gavrila
cu: George Liviu Frincu (Ion Pribeagu, Schioapa), Dana Vulc (Domnisoara Feerie), Andrei Radu (Cristian Vasile), Karl Baker (Ionel Fernic), Ion Radu Burlan (Constantin Tanase), Manuela Alionte Frincu (Elena Lupescu), Cosmin Sofron (Carol al II-lea), Nico (Silly Vasiliu), Daniela Raduica (Maria Tanase), Marius Balan (Zavaidoc), Romeo Zaharia (Jean Moscopol), George Capanu (Titi Botez), Robert Oprea (Nelu Ficat), Mihaela Dutu (Napoleon Luminita), Rodica Alexandru (Mona Curdefier), Petty Musa (Mimi Moft), Robert Anton (Terente) si copilul Alexandru Vasilescu (Baiatul cu ziare)
Baletul Majestic, solisti balet: Loredana Badica si Razvan Hanganu.
Acompaniament pian live: Ciprian Cornita

Legenda frumoasei Zaraza

Faima Zarazei a plcat de la romanţele lui Cristian Vasile şi pe povestirile mai multor scriitori, printre care Mircea Cărtărescu. Descrisă drept o prostituată de lux deosebit de frumoasă, se spune că ar fi pierit tânară, ucisă de un om plătit de către un admirator gelos, iar lăutarul care era îndrăgostit nebuneşte de ea i-ar fi înghiţit cenuşa.

Cunoscătorii legendei s-au împărţit în două tabere: cei care spun că Zaraza este 100% ficţiune şi respectiv cei care cred că a existat o femeie care a servit ca model pentru această legendă urbană, una dintre cele mai frumoase Mademoiselles ale Micului Paris.
Marea iubire dintre unul din cei mai cunoscuţi muzicieni ai Bucureştiului interbelic şi cea mai frumoasă ţigancă din Micul Paris, Zaraza, se cântă şi astăzi în localurile cu aer nostalgic din Capitală. O poveste de amor nebun despre care cronicarii cred că este undeva între adevăr şi ficţiune.

Despre Zaraza se spunea că era fiica unui boier grec şi a unei ţigănci. Era de o frumuseţe răpitoare, un farmec şi un exotism ieşite din comun.Legendele rămase până în ziua de astăzi spun că pe Zaraza o chema de fapt Rada Moldovan. Era prostituată de lux, avea o faimă uriaşă. Pe lăutarul Cristian Vasile l-a cucerit în 1944.
Despre Zaraza se vorbeşte ca despre o frumuseţe dumnezeiască, cu buze senzuale, părul lung, brunet, uns din plin cu ulei de nuci. Considerată una dintre curtezanele de lux ale Micului Paris, se spune despre ea că avea trecere doar la cei mai sofisticaţi boieri ai vremii.
Fiecare apariţie a ei emana un exotism special. Obişnuia să poarte o rochie verde praz, cercei baroc şi pantofi împodobiţi cu ştrasuri care o făceau să nu treacă neobservată, spun cei care au studiat istoria vremii.

Dizeurul Cristian Vasile

Dragoste la prima vedere

În 1944, întâlneşte iubirea vieţii ei, pe binecunoscutul dizeur cu voce de tenor, Cristian Vasile. El a existat, nu e ficţiune. A ţinut linia întâi alături de Titi Botez, Jean Moscopol şi Zavaidoc, cel cu care avea să şi lupte pentru inima Zarazei.

Povestea de dragoste dintre cei doi începe exact ca un tango, uşor şi cu accente tragice, în localul „Vulpea roşie”, de pe Lipscani, unde muzicianul era rezident, povesteşte Mircea Cartarescu in cartea sa, “De ce iubim femeile”.

Lăutarul nu-şi poate dezlipi ochii de pe ea, impresionat de apariţia frumoasei ţigăncuşe, atunci când intră, într-una din seri, însoţită la braţ de un aristocrat care ocupă o masă în dreptul scenei pe care tocmai Cristian Vasile interpreta dumnezeieşte. Furat definitiv de frumuseţea ei, el nu poate continua tot recitalul şi se refugiază într-un local vecin. Nu avea să ştie că sentimentele erau reciproce. Zaraza se îndrăgostise şi ea, la prima vedere, de lăutar, ascultându-i versurile pline de romantism. El o alinta spunându-i „nebuna mea adorată”, iar ea îl sorbea în fiecare seară din priviri când se afla pe scenă, departe de ea, aclamat și adulat de toți.
În acel rastimp, „ultimul trubadur al Bucureștiului”, Cristian Vasile, a compus cele mai frumoase melodii, iar cântecul dedicat Zarazei impresionează și astăzi: „Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza, / Cine te-a iubit, / Câți au plâns nebuni pentru tine / Și câți au murit. / Vreau să-mi dai gura-ți dulce, Zaraza, / Să mă-mbătezi mereu, / De a ta sărutare, Zaraza, / Vreau să mor si eu!

În acei ani, astfel de cântăreți duceau o viață promiscuă, împărțită între spiritul boem și cel al bandelor de cartier, cărora le „plăteau obolul” pentru a fi protejați și a impune respect. Astfel, Cristian Vasile își împărțea banii câștigați cu banda fraților Grigore din Tei, dușmani de moarte ai lui Borilă, starostele de la Bariera Vergului și protectorul lui Zavaidoc, cealaltă „stea” a localurilor bucureștene.”
“Cei din public, îmbogăţiţii şi colaboraţioniştii oraşului, putred de corupţi, păreau să fi uitat până şi ei Sodoma josnică şi monotonă a vieţii lor. Unii tăceau, privind sticlos în faţa ochilor. Alţii duceau paharul alungit de şampanie la gură şi beau din el mult mai mult decât de obicei. Femeile, multe dintre ele târfe trecute prin ciur şi darmon, plângeau ca şcolăriţele. Se surprinse şi Zaraza lăcrimând, şi nu-şi amintea s-o mai fi făcut vreodată”, 
scrie Cărtărescu în “De ce iubim femeile”.

Vasile i-a mâncat cenuşa

Zaraza a fugit după el, s-a aşezat la masă şi nu l-a mai scăpat din priviri. În noaptea aceea a devenit femeia lui şi aşa a rămas timp de doi ani de zile. Frumuseţea ei continuă să atragă priviri care îl fac invidiat pe Cristian Vasile.

În acest context, istoricii vorbesc despre o rivalitate între el şi Zavaidoc care renunţă la planul lui diabolic de a-l ucide pe cântăreţ din cauză că ar fi riscat prea mult. Vasile era foarte celebru şi risca să se afle repede cine-i autorul. Nu acelaşi noroc l-a avut Zaraza, omorâtă fiind de Borilă, un ţigan din anturajul lui Zavaidoc, “antrenat” să ucidă.

„A fost omorâtă de un ţigan gelos, pe malul Dâmboviţei, în timp ce mergea să cumpere tutun. Cristian Vasile a fost devastat. Pentru că o iubea atât de mult, se zice că, după ce a fost incinerată, lăutarul ar fi furat din crematoriu urna cu cenuşa ei şi ar mâncat-o cu linguriţa”, spune istoricul Dan Falcan.

Alţii susţin însă că acest scenariu este pură ficţiune construită pe seama unei melodii de tango intepretată de Cristian Vasile şi compusă de fapt de un argentinian.

Două zile mai târziu, după ce fusese incinerată, urna funerară a Zarazei a fost furată. O luase, cum probabil ați ghicit, Cristian Vasile. Și, de necrezut, vreme de patru luni, a înghițit în fiecare seară câte o linguriță din cenușa celei pe care o iubise. Când a terminat-o, și-a turnat terebentină pe gât pentru a muri. Dar nu s-a întamplat asta, ci doar și-a ars corzile vocale.
A dispărut pentru totdeauna din localurile bucureștene, unde s-au mai fredonat, o bună perioadă de vreme, multe dintre cântecele sale. Se pare că și-a încheiat socotelile cu viața mulți ani mai târziu, într-un oraș din Transilvania, nenorocit și fără să mai păstreze nimic din carisma de odinioară. Îi rămasese doar amintirea unei iubiri cum puținora le este dat să trăiască într-o viață.

“Cărtărescu a aflat de povestea asta prin intermediul lui Nicolae Manolescu şi a creat o legendă imaginară a Zarazei în cartea sa, “De ce iubim femeile”. Dovadă că această poveste este ficţiune îl reprezintă faptul că istoria ne spune că pe Vasile nu terebentina l-a scos din circuit, ci faptul că a făcut nodule pe coardele vocale, o boală banală de altfel la cântăreţi. Mai mult, o sinucidere mergea mai bine la o asemenea poveste. Nemaivorbind de faptul că dacă Zaraza ar fi fost de origine rromă, potrivit tradiţiei ea trebuia îngropată şi nu incinerată”,  
explică scriitorul şi istoricul Stelian Tănase.
Celebrul lăutar a murit la Sibiu, în 1974, iar mulţi dintre cei care au alimentat veridicitatea poveştii au susţinut că l-au şi cunoscut. Un artificiu obişnuit pentru a da credibilitate invenţiei, potrivit scriitorului. Nimeni nu poate şti dacă această femeie a existat cu adevărat, însă legenda ei va dăinui multă vreme de-acum încolo și va rămâne pe buzele multor cîntăreți contemporani.

ASCULTĂ AICI  versiunea originala a melodiei Zaraza, dar si VARIANTA ROMÂNEASCĂ, interpretată de celebrul Cristian Vasile

Opera de debut a compozitorului şi violonistului Vlad Maistorovici, centrată pe figura lui Vlad Ţepeş şi inspirată de piesa „A treia ţeapă” a lui Marin Sorescu, va avea premiera mondială, duminică, la Victoria & Albert Museum din Londra.

Mai multe fragmente ale operei „Impaler” vor fi prezentate ca parte a unei serii de evenimente conexe dedicate expoziţiei „Opera: Passion, Power & Politics”, una dintre cele mai cunoscute şi vizitate din capitala Marii Britanii în 2017, transmite Institutul Cultural Român de la Londra.

Libretul este scris de Richard Crane, iar montarea aparţine regizoarei Faynia Williams, care a lucrat şi în România la sfârşitul anilor 1980 şi imediat după 1989. Din distribuţie fac parte soprana Becca Marriott, tenorul Oliver Brignall şi baritonul Matt Kellett, alături de membri ai The 12 Ensemble.

Vlad Maistorovici a decis să scrie această operă în urma colaborării cu Brighton Theatre din anul 2015, când a compus muzica originală a spectacolului „Vlad the Impaler”, adaptarea realizată de cuplul artistic Faynia Williams – Richard Crane după textul lui Marin Sorescu, pe care cei doi l-au şi cunoscut în urmă cu treizeci de ani.

Născut în Ploieşti (1985), Vlad Maistorovici a fost elev al Liceului de Artă Carmen Sylva. Cu susţinerea regretatei pianiste Lory Wallfisch, a candidat şi obţinut o bursă integrală la prestigioasa şcoală de muzică Yehudi Menuhin, unde a studiat vioara cu profesoara Natalia Boyarsky. Şi-a continuat studiile la Royal College of Music şi, în paralel, a studiat repertoriul cameral cu Bruno Canino la Florenţa. Şi-a desăvârşit studiile cu legendarul violonist Pierre Amoyal la Conservatorul din Lausanne, unde a absolvit cu diploma Master Solist. În 2015, a fondat Vibrate! Festival la Braşov, un eveniment internaţional anual.

Violonist, compozitor şi dirijor, Maistorovici are o activitate internaţională ca solist şi muzician de cameră. Laureat al mai multor concursuri internaţionale, a concertat pe mari scene ale lumii.

P.M.

Brigitte Bardot a criticat mişcarea #MeToo, spunând că actriţele care se plâng că sunt hărţuite sexual sunt doar în căutare de publicitate şi că “marea majoritate sunt ipocrite şi ridicole”, transmite AFP.

“Multe dintre actriţe încearcă să flirteze cu producătorii pentru a obţine un rol. Şi apoi, ca să vorbim despre ele, spun că au fost hărţuite”, a declarat, miercuri, Brigitte Bardot, în vârstă de 83 de ani, pentru publicaţia Paris Match.

“Nu am fost niciodată o victimă a hărţuirii sexuale. Şi mi se părea şarmant când bărbaţii îmi spuneau că sunt frumoasă sau că am un posterior frumos”, a mai spus actriţa, care, după lansarea filmului “Şi Dumnezeu a creat femeia”, în 1956, a devenit un sex simbol internaţional.

Comentariile ei vin după cele ale colegei sale de breaslă Catherine Deneuve, care a stârnit controverse la nivel internaţional după ce a apărut ca semnatară, alături de alte aproape 100 de celebrităţi, a unui articol publicat în cotidianul Le Monde, cu scopul de “a apăra” “dreptul de a deranja” al bărbaţilor.În acest articol, semnatarele afirmau că mişcarea #MeToo a devenit o “vânătoare de vrăjitoare” a puritanilor, care ameninţă libertatea sexuală.

Ulterior, Deneuve a nuanţat poziţia sa, distanţându-se de unele cosemnatare, după ce una dintre ele a afirmat că o femeie poate avea orgasm în timpul unui viol. Astfel, Catherine Deneuve, a spus că îşi asumă acest text şi că le cere scuze “doar” victimelor hărţuirilor sexuale.

“Evident, nimic din acest text nu susţine ideea că hărţuirea este bună, altfel nu l-aş fi semnat”, a spus Deneuve, în vârstă de 74 de ani, adăugând că, pe parcursul carierei sale, a fost “martoră la situaţii şi mai lipsite de delicateţe”.

Bardot, care a pus punct carierei sale în cinema în 1973, pentru a se dedica mişcării de apărare a drepturilor animalelor, este celebră pentru comentariile sale provocatoare la adresa feministelor.

Totuşi, Bardot a declarat nu i-a plăcut ce i s-a întâmplat când se afla în culmea gloriei, în anii 1960, iar viaţa sa amoroasă era prezentată în toate ziarele.

“Încă găsesc dificil să înţeleg ce mi s-a întâmplat”, a spus aceasta. “Acele timpuri incontrolabile m-au făcut să nu mai am încredere în rasa umană”, a mai spus Bardot, care a completat că, în prezent, nu mai are aproape niciun contact cu oamenii din industria de divertisment, cu excepţia unor convorbiri telefonice cu prieteni vechi, precum Alain Delon.

Din 1973, Bardot locuieşte în sudul Franţei, făcând naveta între proprietatea sa “La Madrague” din Saint-Tropez, un liniştit sat de pescari devenit parţial din cauza ei un loc la modă frecventat de celebrităţi, şi Franţa profundă, unde deţine o a doua reşedinţă, la distanţă de privirile indiscrete, în Lagarrigue. Acolo, Brigitte Bardot primeşte multe animale pierdute şi abandonate şi şi-a înfiinţat, în 1986, propria fundaţie.

“Nu mă întâlnesc cu nimeni sau aproape cu nimeni. Şi nu merg la coafor”, declara ea. “Sunt însă combativă. Nu trebuie să fii pasiv în viaţă. Trebuie să serveşti unui scop!”, a adăugat actriţa.

Printre obiectivele ei prioritare se află cauze diverse, precum abolirea sacrificărilor ritualice, închiderea abatoarelor pentru cai şi protejarea elefanţilor din Africa.

Bardot a mai declarat, miercuri, pentru Paris Match că, după ce va muri, vrea să fie cunoscută ca “zâna animalelor”.

The New York Times a publicat, la începutul lunii octombrie 2017, o anchetă despre comportamentul de “prădător sexual” al producătorului de cinema Harvey Weinstein. Peste o sută de femei, printre care Ashley Judd, Rose McGowan, Gwyneth Paltrow, Angelina Jolie, Rosanna Arquette, Asia Argento şi Cara Delevingne, l-au acuzat pe Harvey Weinstein de hărţuire, agresiune sexuală şi viol. Trei anchete sunt în curs, deschise de autorităţile din Londra, New York şi Los Angeles.

În urma acuzaţiilor, în SUA a fost iniţiată o mişcare online, la care participă milioane de femei. Acestea au vorbit pe Facebook şi pe alte reţele sociale despre traumele pe care le-au suferit din cauza experienţelor de hărţuire sexuală sau abuz şi au folosit hashtag-ul “#MeToo” (“Şi Eu”, n.r.). Mai multe personalităţi s-au alăturat campaniei sociale din mediul online, între acestea numărându-se Lady Gaga şi actriţele Anna Paquin şi Evan Rachel Wood. În plus, au fost şi bărbaţi care s-au implicat în acest demers, între aceştia fiind actorul Javier Munoz.

Consecinţele acestui scandal au depăşit colinele oraşului Los Angeles. Scandalul nu s-a limitat la industria cinematografiei, atingând şi oficiali ai marilor companii, precum Disney şi Amazon, dar şi zona media.

De asemenea, printre vedetele acuzate de abuz sexual se numără actorul Kevin Spacey, regizorul Bryan Singer, actorul Dustin Hoffman, producătorul muzical Russell Simmons, actorul de comedie Louis CK şi actorul Geoffrey Rush.

gandul.info

Ambasadorul britanic în România, Paul Brummell, a recitat o poezie a poetului Mihai Eminescu pentru a marca Ziua Culturii Românești, pe 15 ianuarie. Ambasadorul a mers la Ipotești, satul unde s-a născut Eminescu, și a stat lângă iazul care la inspirat pe poetul român pentru a scrie o poezie romantică numită „Lacul”.

„Astăzi, 15 ianuarie, este Ziua Culturii Românești. Este data nașterii lui Mihai Eminescu, cel mai mare poet al României și suntem aici, în nord-estul României, chiar în afara satului Ipotești, unde Eminescu a petrecut o parte din copilărie. Iar acest lac este cunoscut ca un lac de crini, care se spune că a inspirat una dintre cele mai faimoase poezii ale lui Eminescu, Lacul”, a spus Paul Brummel într-un intro.

Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850, în satul Ipotești, lângă Botoșani, în nord-estul României, este considerat cel mai mare poet al României. A fost, de asemenea, un romancier și un jurnalist important al timpului său. Pentru a-i onora memoria, România sărbătorește Ziua Culturii Naționale pe 15 ianuarie.

Filarmonica “Paul Constantinescu” Ploiești organizează joi, 18 ianuarie 2018, la ora 19:00, un nou Concert Simfonic. După succesul răsunător pe care l-a avut în deschiderea “Ploieşti Jazz Festival”, ediția 2017, cu proiectul “Fits cântã Piaf”, dirijorul Cristian Oroşanu revine pe scena Filarmonicii ploieștene, alături de fagotistul Cristian Buciumaş.

Folosit mai mult în orchestră, fagotul a fost pus în valoare ca instrument solist destul de târziu din păcate, deşi posibilitățile sale s-au dovedit surprinzătoare. Cu timbru cald şi vădită expresivitate va interpreta Cristian Buciumaş, unul dintre cei mai apreciați fagotişti ai momentului, primele două lucrări din program: Heitor Villa – Lobos – ”Dans pe șapte sunete” pentru fagot și orchestră și Carl Maria von Weber – Andante și ”Rondo Ungarese” pentru fagot și orchestră Op. 35.

În continuarea serii veți putea asculta “Suita de Jazz” nr. 2 din creația lui Dmitri Şostakovici. Poate că pare neobişnuit ca o lucrare cu muzică de jazz să aibă autor rus, dar acest lucru se explică prin faptul că Şostakovici s-a îndrăgostit iremediabil de acest gen de muzică pe durata şederii sale în Statele Unite ale Americii.

Astfel, marele compozitor rus şi-a canalizat toată energia în această direcție abandonând stilul care l-a consacrat. Muzica de jazz şi America vazută prin ochii lui Şostakovici, orchestra simfonică, fagotistul Cristian Buciumaş şi maestrul Cristian Oroşanu în concert,  joi, 18 ianuarie 2018, ora 19.00.

Tabloul devine şi mai atrăgător dacă ne amintim că Suita de jazz nr. 2 cuprinde şi celebrul Vals nr. 2.

Biletele sunt disponibile atât online, pe www.filarmonicaploiesti.ro, cât şi la Casa de Bilete a Filarmonicii “Paul Constantinescu” Ploieşti şi la Agenția Teatrală, la prețuri de 20 de lei – întreg, 15 lei – pensionar și 10 lei – elev și student.

F.P.

Ziua Culturii Naţionale va fi marcată, la Ploieşti, prin mai multe evenimente, printre care un spectacol de jazz şi un spectacol-eveniment numit “Teatrul- componentă a culturii”.
Astfel, luni, de la ora 19,00, la Filarmonica “Paul Constantinescu” va avea loc spectacolul “Jazz în rime româneşti”, susţinut de membrii “Ploieşti Jazz Trio” şi actorul Paul Nicolae.
De asemenea, de la ora 18,00, în sala mare a Teatrului “Toma Caragiu”, va avea loc spectacolul “Teatrul – componentă a culturii”, evenimentul fiind organizat de Primăria Ploieşti, în parteneriat cu teatrul şi cu fundaţia “Geo Barton”.
La manifestare vor participa actorii Florin Călinescu şi Constantin Codrescu şi va fi un tribut adus istoriei culturii româneşti şi un omagiu pentru înaintaşi de frunte ai culturii noastre, arată organizatorii.
Totodată, pe parcursul zilei va mai avea loc a VI-a ediţie a Concursului judeţean de recitări “Ca un luceafăr am trecut prin lume”, competiţie destinată liceenilor prahoveni care vor pregăti texte reprezentative din creaţia eminesciană, iar în şcolile din judeţ se va desfăşura proiectul educaţional “Aproape de Eminescu”.

Cu prilejul celei de-a VIII-a ediții a Zilei Culturii Naționale, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova și secțiile sale, din Ploiești și județ, omagiază personalități ale culturii prahovene și naționale prin depuneri de flori la statuile acestora și organizarea următoarelor activități:

• ora 10:30 – depuneri de flori la statuia din incinta Muzeului Ceasului „Nicolae Simache”, Ploieşti, str. Nicolae Simache, nr.1
• ora 12:00 – evocare: „Nicolae Simache – exemplu de dăruire și abnegație în domeniul culturii”; invitat prof. Octavian Onea, în colaborare cu Școala Gimnazială Cosminele, în Comuna Cosminele
• ora 11:00 – matineu muzeal: „Lieduri pe versuri de Mihai Eminescu”, în colaborare cu Colegiul de Artă „Carmen Sylva” Ploiești, la Muzeul Memorial „Paul Constantinescu”, Ploieşti, Str. Nicolae Bălcescu, nr.15

• ora 11:00 – colocviu: „Eminescu economistul”, în colaborare cu Colegiul Tehnic „Toma N. Socolescu” Ploiești, la Muzeul „Casă de Târgoveț din sec. XVIII-XIX”, Ploieşti, Str. Democrației, nr.2
• ora 14:00 – matineu muzeal: „Dialog cu Odă în metru antic”, în colaborare cu Școala Gimnazială „Sfânta Vineri” Ploiești, prof. dr. Monica Ionescu, la Muzeul Memorial „Nichita Stănescu”, Ploieşti, Str. Nichita Stănescu, nr.1, Ploiești

• ora 11:00 – matineu muzeal: „Deșteptarea României”, în colaborare cu Școala Gimnazială „Constantin Stere” Bucov, la Muzeul Memorial „Constantin și Ion Stere”, la Bucov, Parcul Constantin Stere Bucov

• ora 11:00 – matineu muzeal: „Elina Doamna (1598-1653) – patroana literară a Țării Românești”, în colaborare cu Școala Gimnazială „Matei Basarab” Brebu, la Muzeul „Casa Domnească”, Brebu
• ora 11:00 – masă rotundă: „Maxime și cugetări cu Nicolae Iorga”, în colaborare cu Colegiul Național „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte și Liceul Tehnologic Agromontan „Romeo Constantinescu” Vălenii de Munt, la Muzeul Memorial „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte, Str. George Enescu, nr.1-3
• ora 11:00 – evocare: „Constantin Brâncoveanu, creatorul primului stil arhitectural autentic românesc”, în colaborare cu Școala Gimnazială Filipeștii de Târg Muzeul „Conacul Pană Filipescu”, Filipeștii de Târg, nr.868
• ora 12:00 – colocviu: „Scrisul eminescian – reper al conștiinței naționale românești”, în colaborare cu Școala Gimnazială „Ion Ionescu” Valea Călugărească – structura Nicovani, la Muzeul „Crama 1777”, Valea Călugărească, Str. Valea Largă, nr.139 A