Promovate

Sarbatorile crestine ale Nasterii Domnului, Anului Nou si Bobotezei au in viata credinciosilor o semnificatie aparte. Ele trezesc rezonante afective de inalta sensibilitate si de puternica intensitate, creand o atmosfera de bucurie si un farmec cu totul specifice in trairea religioasa. La aceasta contribuie in cea mai mare masura traditia veche si scumpa a colindelor, care infatiseaza evenimentul de extraordinara importanta al venirii in lume a Fiului lui Dumnezeuintrupat, intr-un nimb de deosebita frumusete si duiosie.

Ca parte integranta a folclorului religios, colindele prezinta o valoare nepretuita prin originea si mai ales prin vechimea lor. Ele reprezinta cantecul nostru stramosesc si una din cele mai vechi forme de manifestare a folclorului religios romanesc.

Oricare ar fi parerea specialistilor in aceasta privinta, un lucru este sigur si anume ca ele sunt foarte vechi, formandu-se odata cu poporul roman si cu raspandirea crestinismului pe meleagurile noastre. Prezenta in colindele si plugusoarele noastre a numelui lui “Badica Traian” ne aminteste de timpul formarii poporului roman si de stramosii neamului nostru. Dupa parerea unora, cele mai vechi colinde ar fi acelea care au refrenul “Lerui Doamne” sau “Alilerui Doamne”, care ar fi forma arhaica, pe cat se pare, a cuvantului bisericesc “Aliluia”.

Colindele, “aceste minunate creatii populare”, s-au pastrat din generatie in generatie si au rasunat in fiecare an, fara intrerupere, in casele crestinilor, in noaptea sfanta a Nasterii Domnului, sub luceafarul de argint al pacii, in seara de Anul Nou si la alte sarbatori, indatinandu-se, raspandindu-se si fiind nelipsite din manifestarile religioase ale credinciosilor nostri.

Sub raportul maiestriei artistice a versului si a melodiei, colindele ocupa un loc de seama in creatia poporului nostru. Ele formeaza un tot unitar cu doinele, baladele populare si cantecele de vitejie, cu basmele, ghicitorile, proverbele si zicatorile. Venind din lumea obstilor satesti, colindele pastreaza, fara indoiala, unele din ele mai vechi realizari poetice romanesti. Ele exprima, sub forma poeziei populare florile alese ale simtamintelor noastre crestinesti in fata tainei celei din veac ascunse, precum si binefacerile ce s-au revarsat asupra omenirii prin intruparea Fiului lui Dumnezeu.

Putine popoare din lume au insotit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o imbratisare asa de calda si de duioasa si au exprimat-o asa de bogat in forme artistice, cum a facut-o poporul roman. In colinde, simplitatea, usurinta si cursivitatea versului popular, exprima o mare bogatie de idei, intr-o forma plina de frumuseti artistice, in care figurile de stil abunda, comparatiile se intrec una pe alta, iar epitetele si mai ales diminutivele nu lipsesc aproape din nici un vers. Este, de altfel, tot ceea ce da gingasie, frumusete, farmec si duiosie colindelor.

In vremea noastra colindele se situeaza, prin valoarea lor literara si muzicala, in constelatia artistica europeana.

Dar, colindele romanesti sunt pastrate, gustate si apreciate pentru valoarea lor teologica. Ele sunt inmiresmate de parfumul cel mai ales al evlaviei noastre crestinesti si stramosesti, sunt o transpunere in forma populara cantata a credintei noastre ortodoxe. Ele sunt inspirate din Sfanta Scriptura si din Sfanta Traditie, din slujbele divine si din iconografie. In ele respira puternic duhul crestin si se pastreaza ceva din fragezimea crestinismului primar. In versurile lor duioase si pline de credinta se descifreaza sensurile adanci ale unei trairi religioase autentice, bazate pe marturia de nezdruncinat a dreptei credinte.

Ele prezinta ascultatorilor dogma ortodoxa invesmantata in straiul idilic si naiv al versului popular al colindei. Nici una din invataturile de baza ale credintei crestine nu este uitata sau nefolosita in colindele noastre romanesti. In ele se rasfrange invatatura crestina despre pacatul stramosesc, intruparea si nasterea Mantuitorului, rascumpararea oamenilor prin moarte si Invierea Sa, supracinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfintilor, Sfintele Taine, invatatura despre rai si iad si judecata viitoare.

Majoritatea colindelor au in centrul lor persoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos, descriind mai ales intruparea si nasterea Lui cea mai presus de minte, pe care o exprima in mod simplu, fara speculatii teologice subtile, ci cu sentimentul trairii unui mare adevar de credinta. Fiul lui Dumnezeu s-a nascut:

  “Din Fecioara Maria
Din neamul lui Avraam,
Din saminta lui David,
Din Duhul Sfint zamislit”

caci :
“Dumnezeu fiind din fire,
Ai luat chip de omenire
Si te-ai dat spre rastignire,
Pentru a noastra mantuire”.

Iata cum este redata, de exemplu, invatatura despre judecata universala in colindul urmator:
“Tu, Fiule, nu mai plange,
Ca eu tie ti-oi aduce
Un scaun de judecata,
Ca sa judeci lumea toata.

Sa dai dreptii la dreptate
Si strambii la strambatate,
Sa iei ceru-n stapanire,
Pamantul in mostenire”.

Maica Domnului, care ocupa un loc central in evlavia si in cultul ortodox, este prezenta la tot pasul in colindele romanesti, alaturi de Fiul sau iubit, Mantuitorul Hristos. Credinciosii o numesc pe Maica Domnului “Curata”, “Preanevinovata”, “Fecioara Maria”, “Lumina preasfinta”, “Precista blagoslovita”:

  “Ca astazi curata,
Prea nevinovata,
Fecioara Maria
Naste pe Mesia”.

Colindele noastre religioase infatiseaza pe Maica Domnului ca mijlocitoare pentru credniciosi si rugatoare pentru neamul omenes in versuri de o rara frumusete si de o putere intuitiva vrednica de admirat.

Dar toate invataturile de credinta exprimate in colinde sunt in legatura cu aceea de mantuire, foarte frecventa si ea in aceste creatii, accentul punandu-se pe frumusetea cadrului spectacular al Nasterii si pe bucuriile luminoase ca soarele, pe care aceasta nastere le picura in sufletele crestinilor. La evenimentul Nasterii sunt de fata toate planurile creatiei si ale firii: cerul reprezentat prin ingeri, lumea cuvantatoare a pamantenilor, infatisata prin pastori si lumea necuvantatoare, infatisata prin plante si animale de tot felul. Tatal insusi coboara din ceruri sa binecuvinteze lumea. Totul se petrece ca intr-o slujba cereasca asemanatoare Sfintei Liturghii, pe care credinciosii o asculta in fiecare Duminica:

  “De-auzi gazda ori n-auzi
Toaca-n cer si slujba-n rai,
Toaca-n cer cum o batea,
Slujba-n rai cum o facea,
Dumnezeu cum cuvanta,
Maica Sfanta se ruga.
Si sa stai sa tot privesti
Cum facea slujbe ceresti
Ingerii tinand stalpari
Cantau sfintele cantari”.

Colindele au avut si marele rol de a pastra si apara credinta ortodoxa atunci cand prozelitismul eterodox incerca sa rupa unitatea de credinta a ortodocsilor, pentru a dezmembra, in acelasi timp si unitatea lor nationala. Pastrand si marturisind aceleasi adevaruri de credinta, colindele s-au numarat printre mijloacele populare cele mai eficace de aparare a ortodoxiei, dovedind unitatea sufleteasca a credinciosilor nostri ortodocsi de pe tot intinsul patrie. Documente vrednice de incredere marturisesc ca romanii transilvaneni preferau sa cante de Craciun colindele invatate din strabuni, in locul cantecelor care li se impuneau de cei straini de legea lor.

In acelasi timp, colindele scot in evidenta legatura stransa a stramosilor cu Ortodoxia si, in special cu Patriarhia ecumenica facand ca in versurile lor sa rasune numele orasului Constantinopol:

  “La poarta la Taringrad,
S-a nascut mare-mparat”.

Colindele noastre romanesti sunt deosebit de valoroase pentru bogatele idei morale si sociale pe care le exprima. Pe langa mesajul ceresc al mantuirii, colindele au format si o scoala de imbarbatare, de nadejde si de virtuti morale in viata credinciosilor, exprimand dragostea de oameni, facerea de bine, smerenia, ascultarea si bunatatea, cinstea, dragostea de tara, eroismul, bucuria sarbatorilor, dorinta de prosperitate, belsug si pace, ca idealuri nepieritoare si caracteristici esentiale ale sufletului poporului nostru. In ele eticul s-a imbinat in chipul cel mai armonios si mai fericit cu esteticul.

Actualizand in fiecare an amintirea Nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, colindatorii duc cu ei la casele credinciosilor voia buna, cinstea si dragostea, asa cum se vede din aceste urari:

  “Troscotel de p-anga drum,
Voie buna cui ma-nchin!
Troscotel de p-anga cale,
Cinste si dragoste-n fata Dumitale!”

Colindele reflecta bunatatea proverbiala a romanului, credinciosii avand pilda de bunatate pe Mantuitorul Iisus Hristos, care in colinde apare ca un Domn “prea bun”:

  “Sus in curtea lui Craciun,
S-a nascut un domn prea bun”.

Luand ca pilda aceasta bunatate a Domnului si Mantuitorului Hristos, colindele indeamna pe credinciosi ca si ei sa fie buni mereu, dar mai ales acum, cand s-a nascut “Pastorul cel bun”:

  “Acuma pe la Craciun,
Tot omul sa fie bun”.

Bunatatea aceasta a romanului, cunoscuta pretutindeni sub numele de ospitalitate, este rasplatita de urarile de la sfarsitul colindelor:

  “Busuioc verde pe masa,
Ramai gazda sanatoasa.
La multi ani cu sanatate
Domnul sa va dea de toate!”

Alaturi de bunatatile care izvorasc din iubirea de Dumnezeu si de aproapele, colindele reflecta o calitate si o virtute tot asa de specific pentru credinciosii nostri si anume cinstea. Pentru poporul roman cinstea este tot asa de valoroasa si de scumpa ca si dreptatea si libertatea, iar colindele au fost un indemn permanent la pastrarea ei.

Colindele preamaresc virtutea cumpatarii, si strans legat de ea, postul din care, de altfel, izvoraste, laudand pe cei ce postesc:

  “Ferice de cei postelnici,
Care-mi postesc posturile
Si-mi ajuna ajunurile”.

Cadrul virtutilor infatisate de colinde se intregeste si cu aceea a darniciei, adica a intr-ajutorarii aproapelui, a celui lipsit de ajutor, atunci cand el este in suferinta si in necaz. Ea este reflectata astfel intr-un colind in care “Domnul bun, cest, Domn bun si Om bun”:

  “Cati flamanzi imi trec
Pe toti ii satura.
Cati setosi imi trec
Pe toti ii adapa.

   Cati goli ii venea
Toti ii imbraca.
Cati desculti venea,
Pe toti ii incalta”.

De asemenea, virtutea barbatiei, de care este legata rabdarea, este oglindita in colindele noastre romanesti.

In opozitie cu lauda virtutilor, colindele condamna pacatele si patimile omenesti sau viciile, pentru urmarile lor nefaste. Astfel, minciuna este infierata in colinde, indemnand pe cei care o practica sa se lepede de ea. Patima inselatoriei, opusa cinstei si corectitudinii, este biciuita in colindele cu caracter social, ca si patima betiei, ca izvor al altor patimi si pacate.

Dintre ideile sociale cea mai des intalnita in colinde este aceea de pace, poporul roman fiind un popor iubitor de pace. Aceasta se potriveste cu firea lui buna si blajina, cu dragostea si cu generozitatea sa. Poporul nostru, care a cunoscut ororile razboiului, si-a dorit siesi si la toata lumea pacea, ca pe bunul cel mai scump si mai indispensabil vietii sale, ca aceea care conditioneaza bunastarea materiala si spirituala a oamenilor. In colinde, taina intruparii Fiului lui Dumnezeu este slavita pentru ca ea a adus lumii impacarea cu Dumnezeu, pentru ca Pruncul nascut in pestera este “Domn al pacii” si fiindca nasterea Lui a fost salutata cu imnul ceresc al slavei lui Dumnezeu si al pacii oamenilor. Aceasta pace se instaureaza odata cu venirea in lume a Mantuitorului Hristos, a carui imparatie este o imparatie a pacii. Iata cat de frumos reda aceasta idee un colind de vanatoare:

  “Ho, ho-ho! Nu va-narmati!
Ca pe cer azi s-a ivit
Un luceafar stralucit.

   Ca astazi Fiul cel Sfant
Pace-aduce pe pamant
Sange azi sa nu mai curga,
Lacrimi azi sa nu se scurga.

   Vanatorii ca-mi cadeau
In genunchi si se rugau,
Din sageti cruce faceau”.

Pacea adusa de Mantuitorul este o pace vesnica si universala:
“Intru cei de sus marire
Si pe pamant paciuire,
La toti oamenii sa fie
De acum pana-n vecie”.

  “Marire intru cei de sus,
Si pace pan-la Apus”.

Munca se reflecta si ea din plin in colindele noastre romanesti. Versurile lor amintesc de toate categoriile de varsta si de ocupatii cintind insusiriile care trebuie sa impodobeasca sufletul unui crestin: destoinicia in munca, harnicia, indemanarea si curatenia. Munca pamantului, grija pentru unelte si animale, cresterea vitelor, pescuitul, albinaritul, moraritul si, mai ales, vanatoarea, sunt descrise maiestrit in colinde. Prin acestea ele scot in evidenta doua din caracteristicile esentiale ale neamului nostru: munca si harnicia.

Alaturi de pace si de munca, din colinde desprindem ideea de dreptate. Colindele infiereaza pe cei care o calca in picioare pagubind pe semenii lor prin furt, inselaciune sau in alt chip. Prin colinde, poporul pretuind la justa ei valoare functia sociala a dreptatii, a luptat continuu impotriva abuzurilor si nedreptatii.

Colindele noastre romanesti sunt valoroase si pentru ideile patriotice pe care le exprima. Originea, viata, graiul si obiceiurile poporului roman, dragostea pentru tara si jertfirea pentru ea, frumusetile patriei, vitejia si eroismul poporului raman doar cateva din aceste idei care se oglindesc in colinde. Astfel, in unul din ele, tara noastra este numita “mosie dumnezeiasca” si “asezare stramoseasca”. Prin intruparea si nasterea, Mantuitorului, Dumnezeu coboara in lume ca sa o binecuvinteze. Printre altele, El binecuvinteaza si tara noastra. Iata cum descrie aceasta scena un colind de prin partile Albei:

  “Dumnezeu s-a desteptat
Mana stinga-a scuturat,
Trei inele i-au picat.

   Randuneaua le-a luat
Si le-a dus in departare,
Sa le-aseze pe hotare
Unu-n tara Nilului
Altu-intr-a Iordanului
Unu-n Tara Romaneasca,
Asezare stramoseasca”.

Pe aceasta mosie se preumbla Dumnezeu cu Sfantul Petru, iar Maica Domnului, urmarita de mana ucigatoare a lui Irod, gaseste scapare si adapost, impreuna cu Fiul sau in muntii romanesti in casa unui roman care ii primeste la caldura vetrei lui.

Frumusetile Carpatilor nostri cu bogata lor fauna si flora, sunt prinse cu maiestrie in tezaurul colindelor. Caprioarele, cerbii si iepurasii sunt doar cateva din vietuitoarele lor, iar “Cetinita cetioara” si “Coroana de trandafiri” sunt buchete din resursele naturale ale patriei. Copiii care colinda traiesc o lume de basm:

  “In poiana muntelui,
Iese cerbul Domnului”.

sau:
“Sus in varful muntelui
Pe la crucea bradului,
Pe o scara de argint
Se coboara Domnul Sfant”.

Colindele infatiseaza si pilde de patriotism si eroism din trecutul nostru istoric, preamarind, de exemplu, figura legendara a voievodului Moldovei, Stefan cel Mare, in colindul “La poarta lui Stefan Voda“:
“Atunci Stefan Domn cel Sfant
Despre ruga auzind,
El pe data a plecat
Si cu toti s-au inchinat”.

Ele amintesc de lupta poporului pentru independenta nationala si pentru apararea pamantului stramosesc si jertfirea pentru patrie:
“Cand cu turcii ne-am batut,
Bulzul marii ne-o-imbulzit,
Multi voinici s-or prapadit”.

Ele scot in evidenta vitejia poporului roman care, lasand totul acasa, pornea la razboi pentru a apara tot ce avea mai scump si pentru a alunga si a invinge pe dusmani:

  “Vifor la razboi pornea,
Pe dusmani mi-i prapadea
De-o mers vestea-n tara noua,
Cum va colindaram voua”.

Din istoria contemporana a neamului, colindele mai noi amintesc lupta pentru reintregire, asa cum vedem din cantecul soldatului care isi cara pe mormant:

  “Busuioc, margaritar,
C-a murit pentru Ardeal.
Pe plaiul muntilor,
In desimea brazilor,
In mijlocul florilor
Aparand un tricolor”.

In felul acesta, colindele au avut si un rol de manifestare si de intarire a unitatii si solidaritatii dintre toti fiii neamului nostru, de pe ambele versante ale Carpatilor. Ele dovedeau continuitatea populatei romanesti pe meleagurile patriei noastre si unitatea de neam si limba intre Moldova si Banat, intre Transilvania si Dobrogea, intre Tara Romaneasca si Maramures. Pentru romanii transilvaneni, colindele trezeau rezonante deosebite, vestindu-le unitatea lor cu moldovenii si muntenii. Fie ca s-au cantat la Suceava sau la Caransebes, la Oradea sau Dorohoi, la Sibiu sau la Iasi, la Brasov, Bucuresti, sau Constanta, in satele de munte sau in campie, cu toata gama varietatii cuvintelor sau melodiilor, ele au vestit aceeasi bucurie si au chemat pe toti credinciosii romani sa-l preamareasca pe Dumnezeu in acelasi grai.

Colindele au si marele rol de a uni generatiile intre ele si de a intari sentimentul comuniunii cu stramosii nostri. De aceea, asa cum frumos arata P.F. Parinte Patriarh Teoctist, “aceste colinde, creatii de gen, sunt socotite drept marturii fara asemanare, marturii nepretuite pentru adeverirea existentei noastre ortodoxe si pentru continuitatea noastra neintrerupta pe firul traditiei, pe aceasta vatra de dezvoltare a poporului roman. Aceste creatii sunt si raman, impreuna cu fondul spiritual romanesc, in galeria comorilor de credinta si de viata pe care Biserica noastra le asaza la loc de cinste. Ele sunt si raman margaritare izvoditoare de cultura cu care s-ar mandri orice popor. Ele sunt bunuri bisericesti si modalitati eficiente de activitate pastorala, prin care preotul intretine dragostea de Biserice, dezvolta interesul pentru invatatura de credinta si promoveaza cintarea bisericeasca pe care credinciosii o iubesc si astazi foarte mult”.

Pentru toate acestea, colindele, aceste nestemate ale folclorului romanesc, sunt pastrate cu sfintenie, ca niste adevarate rituri ale unui cult mostenit de la stramosi, purtand suflet din sufletul strabunilor si seva din glia noastra stramoseasca.

Pentru noi, slujitorii de azi si de maine ai Bisericii noastre stramosesti, ele vin din pridvorul vechilor biserici romanesti, impartasind un aer arhaic de cronica si cazanie. Ele pastreaza nealterat duhul autentic crestin pe care il exprima in uluitoare frumuseti de stil si limba romaneasca. Lucrate parca in filigran, colindele vadesc arta unui mare sculptor de cuvant, care s-a identificat, trup si suflet, cu creatia sa, punand in opera sa amprenta vesniciei si atmosfera sfanta a sarbatorilor.

Prin frumusetea lor stilistica, prin farmecul arhaic, prin simplitatea exprimarii, prin duhovniceasca legatura a omului cu Dumnezeu, colindele raman icoane vechi in altarul spiritual al fiilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane, la care ne inchinam si ingenuncherii si noi cu evlavie, legandu-ne astfel cu duhul crestin ortodox, cu credinta stramosilor, cu credinta primelor veacuri crestine.

Transparenta de cristal a constructiei lor melodice ca si atmosfera lor de o calda si rara duiosie, ne poarta nostalgic pasii pe aripile amintirilor copilariei noastre, la anii fericiti ai sufletelor neprihanite, ai inimilor calde si pline de bucurie, cand in ciuda nametilor de zapada, plecam in cete pe la casele crestinilor, cu vestea cea buna a Nasterii, cu urarile de pace si belsug pentru noul an care se apropia.

In noaptea sfanta si plina de taina a Craciunului, acest “praznic luminos”, in fata acestor podoabe minunate ale sufletului romanesc, care ne aduc mesajul maririi lui Dumnezeu, al pacii si infratirii intre oameni, portile inimilor noastre se deschid mai larg pentru a canta, dupa datina strabuna, “colindul sfant si bun” si pentru a primi bunele vestiri ale colindelor si urarile lor, impreuna cu Mantuitorul Hristos care vine, odata cu solia lor:

  “Sa se nasca si sa creasca,
Sa ne mantuiasca.”

Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula

Ziua Drepturilor Omului este celebrată în fiecare an în 10 decembrie – ziua în care Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat, în 1948, Declarația Universală a Drepturilor Omului. În 2017, Ziua Drepturilor Omului dă startul unei campanii, care va dura un an și care va marca aniversarea a 70 de ani de la semnarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, un document de referință care a proclamat drepturile pe care toată lumea le are, indiferent de rasă, culoare, religie, sex, limbă, opinie politică sau de altă natură. Este cel mai tradus document din lume, disponibil în peste 500 de limbi.

„Toţi oamenii se nasc liberi şi egali în demnitate şi în drepturi”, se afirmă în primul articol al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptate la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală ONU, primul act internaţional în care au fost exprimate drepturile şi libertăţile fundamentale care trebuie garantate oamenilor din întreaga lume.

Principiile enunţate în cuprinsul Declaraţiei reprezintă un ideal comun al societăţilor democratice care promovează respectul pentru drepturile şi libertăţile omului şi de aceea în fiecare an toate statele membre şi orice alte organizaţii interesate sunt invitate să sărbătorească în 10 decembrie Ziua Internaţională a Drepturilor Omului.

Este o zi a solidarităţii în toată diversitatea sa, indiferent de religie, rasă sau convingeri, este un moment al victoriei raţiunii asupra ignorării, dispreţuirii şi încălcării drepturilor omului cu care se confruntă umanitatea şi care au impus întreprinderea de măsuri pentru protejarea demnităţii şi valorii umane.

Drepturile şi libertăţile, consfinţite în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, au fost catalogate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptat în 1950 de către Consiliul Europei, o listă de drepturi garantate care reflecta valorile civilizaţiei şi democraţiei: dreptul la viaţă, interzicerea torturii, sclaviei şi a muncii forţate, dreptul la libertate şi securitate, dreptul la un proces echitabil, respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de gândire, de conştiinţa şi de religie, libertatea de exprimare, libertatea de întrunire şi de asociere, dreptul la căsătorie, dreptul la o cale de atac eficientă şi interzicerea discriminării.

Importanţa Convenţiei constă nu doar în extinderea domeniului de aplicare al drepturilor pe care le protejează, dar şi în sistemul de control instituit pentru a examina pretinsele încălcări şi de a asigura respectarea şi recunoaşterea de către state a obligaţiilor care le revin în temeiul Convenţiei.

Drepturile omului au devenit subiect de discuţie abia în perioada modernă timpurie. Lumea antică nu poseda acest concept, societăţile antice s-au dezvoltat şi au cunoscut bunăstarea doar cu sisteme de taxe, de justiţie şi de legitimitate politică complet independente de drepturile omului. Tortura şi sclavia au fost foarte populare de-a lungul istoriei. S-a vorbit despre drepturile naturale abia în Evul Mediu şi apoi în timpul Iluminismului şi s-au luat poziţii explicite începând cu revoluţia americană şi cu cea franceză.

După atrocităţile comise în Al Doilea Război Mondial şi Holocast mişcarea pentru drepturile omului a culminat cu adoptarea în 1948 a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Astăzi drepturile omului sunt percepute, în general, că fiind drepturi inalienabile fundamentale, nu pot fi luate nici unei persoane, sunt universale, aplicându-se peste tot şi sunt aceeaşi pentru toţi. Sunt considerate drepturi naturale şi sunt recunoscute prin drepturile legale, prevăzute în legislaţiile naţionale şi internaţionale.

În Uniunea Europeană, de exemplu, drepturile omului, democraţia şi statul de drept sunt valori esenţiale şi sunt înscrise în tratatul său fondator, iar ţările care doresc să adere la UE, sau cele care au încheiat acorduri comerciale sau de altă natură cu Uniunea, trebuie să respecte aceste valori esenţiale.

Dar nu este peste tot la fel. Se fac eforturi şi sacrificii enorme pentru instituirea sau pentru respectarea drepturilor omului, unii chiar işi dau şi viaţa.

Exemple recente pot fi şi fostul preşedinte al Africii de Sud Nelson Mandela, un simbol al luptei anti-apartheid, care a petrecut 27 de ani în închisoare ca deţinut politic al guvernului sud-african, laureat al Premiului Nobel, şi omagiat în întreaga lume pentru curajul cu care a luptat întreaga viaţă pentru “o societate liberă şi democratică, în care toţi să trăiască în armonie şi cu şanse egale.Este un ideal pentru care sunt gata să mor“, după cum afirma Mandela.

Sau tânara pakistaneză de 16 ani Malala Yousafzai, împuşcată de talibani în cap, în anul 2012,  pentru că a cerut educaţie pentru fete. Spunea că nu se teme de nimeni şi tot ce doreşte este doar dreptul la educaţie.

Malala a supravieţuit atentatului şi curajul ei de luptătoare pentru drepturile tinerelor din Pakistan a impresionat o lume întreagă.

Malala este unul dintre cei doi laureaţi ai Premiul Nobel pentru Pace 2014, alături de militantul indian pentru drepturile omului Kailash Satyarthi,după ce a fost onorată, în 6 decembrie 2013, cu atribuirea Premiului ONU al Drepturilor Omului, pe care l-au primit şi Martin Luther King în 1978, Nelson Mandela în 1988 sau Benazir Bhutto în 2008.

Drepturile omului nu sunt încă recunoscute universal şi există dezbateri şi controverse privind conţinutul, natura şi justificarea drepturilor omului şi chiar noţiunea de “drept” în sine. Şi mulţi se întreabă dacă este corect să ne comportăm ca şi cum drepturile ar fi universale şi respectate la fel. Sau cum ar putea să fie violate în ţări care de fapt nu le recunosc?

Astăzi, drepturile economice, sociale, culturale, civile, politice şi dreptul la dezvoltare sunt în centrul atenţiei tuturor preocupărilor privind pacea, securitatea şi dezvoltarea, se stabilesc noi standarde şi se extinde interesul şi asupra drepturilor copiilor, femeilor, victimelor torturii, persoanelor cu dizabilităţi şi chiar asupra instituţiilor regionale.

Şi, atunci când drepturile le sunt încălcate, indivizii pot sesiza instituţiile internaţionale care protejează drepturile omului pentru că există consensul că violarea drepturilor omului trebuie pedepsită.

S-a schimbat atitudinea faţă de recunoaşterea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, a migranţilor şi a familiilor acestora, a persoanelor cu diferite orientări sexuale, a indigenilor sau minorităţilor şi sute de mii de persoane victime ale torturii sau ale traficului uman au fost asistate pentru a-şi reconstrui viaţa.

Statele şi Organizaţia Naţiunilor Unite recunosc importantă rolului societăţii civile în susţinerea şi protecţia celor lipsiţi de apărare, în atragerea atenţiei asupra necesităţii unor noi standarde, în susţinerea politicilor publice privind drepturile şi libertăţile, iar organizaţiile neguvernamentale au devenit mai independente, mai autoritare şi mai influente.

La rândul lor oamenii de pretutindeni au devenit mai conştienţi în privinţa drepturilor lor şi cer mai multă transparenţă şi responsabilitate din partea guvernanţilor şi dreptul de a participa deplin la viaţă publică.

Se întăreşte şi percepţia privind responsabilitatea socială corporatistă şi a angajatorilor în general.

Politicile şi legislaţia internaţională evoluează permanent şi se îndreaptă către drepturile persoanelor vârstnice, dreptul la adevăr, dreptul la un mediu curat, la apă, la hrană sau la condiţii sanitare decente.

Sunt încă multe de făcut pentru consolidarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane peste tot în lume, dar în ultimele două decenii au fost făcuţi deja paşi importanţi.

“Oamenii sunt înzestraţi cu rațiune și conștiinţa și trebuie să se comporte unii faţă de altii în spiritul fraternităţii” – mai afirmă Declaratia Universala a Drepturilor Omului, tot în articolul 1.

T.V.

Conform unor statistici publicate acum câțiva ani de către Agenția de Monitorizare a Presei – ActiveWatch, cel puțin zece ziariști din România erau, în fiecare an, bătuți sau târâți prin procese și chiar condamnați în urma unor sentințe dubioase la amenzi colosale, doar pentru încăpățânarea de a căuta și de a spune adevărul.

Lupta aceasta total inegală între ziariștii de investigație și autoritățile statului s-a declanșat încă din primele zile ale democrației post ceaușiste. Iar dacă atunci, la începuturi, ea avea forme grosolane și extrem de violente, cu timpul, mijloacele prin care autoritățile au încercat să închidă gura ziariștilor indiscreți și zeloși au devenit ceva mai subtile și, de cele mai multe ori, mai eficiente. Pornind de la metodele economice, mai ales în provincie, prin amenințarea fățișă a agenților comerciali pentru a bloca semnarea oricărui contract de publiciate în paginile ziarelor care deranjau, împingându-le astefel spre faliment, până la cumpărarea, pur și simplu, a respectivelor ziare de către oamenii puterii sau interpuși de-ai lor.

De la desființarea chioșcurilor de difuzare, până la distrugerea Rodipet-ului, cea mai mare rețea de distribuție a presei din România. De la discreditarea jurnaliștilor de bună credință, până la cumpărarea lor cu diverse privilegii sau doar cu asigurarea unui loc călduț de muncă în redacția unui ziar docil în fața autorităților locale.

Așa se poate spune că astăzi, după aproape 28 de ani de democrație, privind spre peisajul tot mai sumbru al presei din România, lupta aceasta aproape că a fost câștigată de către dușmanii de moarte ai jurnalismului autentic.

În ultimii ani, am tot bătut țara în lung și-n lat și mărturisesc că nu prea am mai găsit aproape nicăieri vreun ziar care să-mi atragă atenția prin dezvăluiri legate de afacerile puterii locale. Tot ce poți citi prin orașele țării sunt doar critici minore sau, pur și simplu, adevărate articole de PR, în care administrațiile locale sunt ridicate în slăvi. Așa se face că sute de jurnaliști au rămas în ultimii ani fără un loc de muncă, ajungând să trăiască la limita subzistenței. Povestea care urmează este exemplul cel mai grăitor al acestui trist fenomen. E povestea dramatică a unui ziarist, cândva investigator de temut, care astăzi a pierdut tot și se chinuie zi după zi să supraviețuiască.

Un ziarist care a vrut să schimbe lumea

“Anul trecut, Octavian Butuza, un ziarist de mare valoare din Baia Mare, cunoscut în tot orașul, s-a sinucis. După zeci de ani de presă de calitate, fără a face nici un compromis, a rămas fără loc de muncă, fără casă, fără familie. A pierdut tot. A înghițit un pumn de pastille și a murit. Cam asta e pe scurt imaginea de astăzi a presei aici, în Baia Mare. Jalnică și înfricoșătoare.“

Mă privește grav, încruntat, fără să mai zică nimic în plus. Așa a început întâlnirea noastră, cu povestea asta dureroasă despre Tavi, prietenul lui. Stăm amândoi aici, în sufrageria lui sărăcăcioasă, pe niște fotolii ponosite, și bem din două stacane ciobite o cafea subțire ca apa chioară și gust rânced care-mi aduce aminte de nechezolul de pe vremea lui Ceaușescu.

Cornel Sabou, așa îl cheamă. Un nume cândva cunoscut în toată țara, atunci când anchetele lui, multe din ele publicate în ziarele de calibru din București, ținteau în plin greii puterii, polițiști și procurori de temut, oameni de afaceri veroși, adică toți impostorii unui sistem corupt pe care-l ura din toți rărunchii. A fost unul din cei mai tenace și curajoși reporteri de investigații pe care i-a avut presa în România post comunistă. Nu a tăcut și nu a iertat nimic din tot ce a însemnat hoție și corupție, nu a făcut nici un compromis, a rezistat cu stoicism în fața amenințărilor de tot felul, a îndurat procese penale grele și chiar agresiuni fizice uneori sângeroase. Pentru el, fiecare dezvăluire publicată era o mare victorie. Visa atunci că va putea schimba lumea, că puțin câte puțin va reuși să primenească și el ceva din viața asta grea pe care o îndură românii. Nu, nu era un romantic naiv, la fel ar visa și acum dacă ar fi să o ia de la capăt. Chiar dacă astăzi el nu mai are nimic, chiar dacă și el, ca și prietenul lui, Tavi, a pierdut tot și scrâșnește din dinți când vede cum ticăloșii despre care a scris atâtea dezvăluiri se lăfăie azi în lux, rânjindu-i parcă în nas. “Jurnalismul de investigații a rămas o poveste despre trecut“, îmi zice zâmbind amar.

“Ce vedem astăzi pe piață, puținele dezvăluiri care mai apar răzleț, sunt aproape toate scoase la comandă, cu un interes ascuns. Politic, financiar, sau de altă natură. Totul e împărțit astăzi în mai multe tabere care se luptă între ele. Cineva are cutare interes sau dușman și pentru asta pune pe tavă presei o dezvăluire sau chiar o campanie de presă. În felul ăsta își face culoar sau distruge un om. Asta e cam tot ce a rămas din presa de investigații. Cuvinte precum „dreptate”, „adevăr”, au rămas vorbe goale. Ca să nu mai zic de termenul celebru, „deontologie”, care a ajuns să fie folosit în bătaie de joc, exact în sensul opus celui real. E trist unde am ajuns, foarte trist. Când îmi aduc aminte cum era cândva presa în România, îmi vine să plâng. Da, cum spuneam, a rămas o poveste despre trecut. Un trecut pe care nu-l regret absolut deloc. Au fost zile frumoase, fiecare articol de-al meu îmi aducea o bucurie care-mi făcea viața mai frumoasă. Am câștigat premii, am dat jos oameni politici, am ajutat omul de rând atât cât am putut, cititorii mă lăudau, mă opreau pe stradă să-mi strângă mâna și să mă încurajeze. Nu, nu regret nimic. Chiar dacă din toate astea n-am mai rămas cu nimic.“

        Stau pe fotoliul ăsta ponosit și îl ascult plin de compasiune, deși atitudinea lui rămâne mereu demnă și impasibilă. Vorbește pe un ton monoton, neutru, impersonal, de parcă ar povesti despre altcineva. Fumează țigară după țigară, făcând în toată sufrageria rotocoale mari de fum. Locuiește aici cu chirie, împreună cu prietena lui. S-au mutat de curând, e un apartament vechi și prăpădit aflat într-un cartier de la marginea orașului. Nu și-au putut permite altceva, abia îl pot plăti și pe ăsta. “Muncesc în construcții, din asta trăiesc”, îmi zice, privindu-mă în ochi cu un surâs aspru. “Zidărie, zugrăveală, gresie, faianță. E tot ce mai știu să fac.“

Inamicul public numărul unu

      Cornel are 46 de ani. Se poate spune că suntem prieteni vechi, ne-am cunoscut acum vreo 19 ani, când am venit aici, la Baia Mare, să fac un reportaj despre el. Pentru că atunci, Cornel Sabou era în pușcărie. Publicase o anchetă despre abuzurile unei judecătoare, iar pentru asta a plătit cu libertatea. Era al doilea jurnalist român condamnat la închisoare pentru calomnie, primul fiind Viorel Ilișoi, un alt reporter de mare calibru, care în 1992 a stat 19 zile în pușcărie pentru același așa-zis delict de presă. Cornel a fost condamnat la zece luni de închisoare. Pe 21 august 1998, a fost aruncat într-o celulă plină cu violatori, tâlhari, criminali. “Sistemul penitenciarelor din România nu face deosebire între infracțiuni”, îmi spune. “Un om care a condus fără carnet stă în aceeași celulă cu unul care și-a omorât mama. Așa am stat și eu, la grămadă cu recidiviști grei. Țin minte că în fiecare dimineață, când mă trezeam, țineam ochii închiși și mă rugam ca atunci când îi deschid să mă trezesc din coșmar și să văd camera mea de acasă, să-mi văd copiii, să văd patul meu, să simt perna mea sub cap. Au fost niște zile cumplite, nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate astea.“

A lăsat acasă doi copii și o soție însărcinată în luna a noua, însă judecătorii nu s-au arătat deloc impresionați de povestea asta. După patru zile de închisoare, a primit vizita unor colegi din presa locală care l-au anunțat că soția lui a născut un băiat. A cerut puțină clemență, o scurtă întrerupere a pedepsei, dar nici atunci vestea asta nu a înduioșat pe nimeni. Acela a fost momentul în care m-am hotărât să merg la Baia Mare, să-l cunosc pe Cornel, și să fac un amplu reportaj despre povestea lui halucinantă.

Era sfârșitul lui august, 1998. Am reușit atunci să-l vizitez chiar la penitenciar, să văd cu ochii mei cum stă închis într-o cameră mizerabilă, alături de criminali fără scrupule, ca într-un coșmar sinistru. Am fost apoi la el acasă și am văzut doi copilași întrebând întruna de tata, și o soție abia venită de la maternitate cu un prunc în brațe, speriată că n-are ce să pună copiilor pe masă. Am văzut toate astea și m-am îngrozit, nu puteam să cred că în România post comunistă se mai putea întâmpla așa ceva. La finalul șederii mele de atunci în Baia Mare, am pornit într-o amplă documentare chiar pe acel subiect pentru care Cornel fusese condamnat. Concluzia a fost pentru mine fără echivoc: abuzurile judecătoarei despre care a scris erau în totalitate reale, iar pașii pe care el i-a urmat în ancheta pe care a scris-o erau ca după manualul de presă.

Așadar, condamnarea lui Cornel Sabou a fost un abuz uriaș, de neimaginat într-o țară democratică. “Au vrut să-mi închidă gura, prin orice mijloace“, își amintește el. “Pentru mafia locală de atunci eu eram inamicul public numărul unu. Le deranjam afacerile, le stricam jocurile, trebuia să scape de mine. Cu amenințări nu le-a mers, nici atunci când am luat bătaie nu au reușit. S-au gândit să mă condamne repede, să mă ascundă în închisoare, zicând că așa mă vor cuminți. Așa gândeau ticăloșii.“ Cazul lui Cornel Sabou s-a aprins repede și a făcut vâlvă mare chiar și în străinătate.

Așa se face că, după 45 de zile de închisoare, la presiunile presei și ale unor organizații civice, președintele de atunci, Emil Constantinescu, i-a semnat grațierea. În loc să meargă însă acasă, la ai lui, Cornel a fost nevoit să se interneze în spital. Din cauza mizeriei din închisoare s-a îmbolnăvit de tuberculoză, iar asta l-a izolat în continuare de familie încă trei luni. Totul era ca într-un coșmar care nu se mai termina și care îi umplea sufletul de disperare și furie. “Țin minte că abia așteptam să-mi văd copiii“, îmi zice parcă și-acum cu o urmă de ciudă în priviri.”Nu puteam să-i văd, era periculos să intru în contact cu ei. Și îmi era tare greu. Și cu cât îmi era mai greu, cu atât simțeam mai tare cum mocnește în mine o ură pentru tot ce mi-au făcut ticăloșii ăia care mi-au anulat o bucată din viață. Abia așteptam să ajung acasă și să mă apuc iar de scris. Să dau cu ei de pământ!“

După ce s-a pus cât de cât pe picioare, a făcut primele demersuri prin care a dat statul român în judecată, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. După un proces lung, la care a fost reprezentat de Monica Macovei, pe atunci președinte al APADOR-Comitetul Helsinki, curtea i-a dat câștig de cauză, condamnând statul român pentru condamnare abuzivă și obligându-l la plata unei despăgubiri morale de 5000 de euro. Pentru Cornel Sabou a fost o mare victorie, și o dovadă incontestabilă că ceea ce face el este un jurnalism de calitate, vrednic de un deosebit respect. “Verdictul ăsta mi-a dat și mai mult curaj”, îmi povestește. “În vreme ce unii dintre colegii mei au abandonat lupta și ori s-au lăsat de scris, ori au trecut în slujba sistemului, la presa oficioasă, eu mi-am văzut mai departe de drum. De-acum, nimic nu mai putea să mă dea înapoi. Așa gândeam atunci. De unde era să știu ce orori vor urma?”

                                                 Lupta cu mafia

           Se ridică de pe fotoliu și merge până la bucătărie, să-și mai pună niște cafea. Nu, eu nu mai vreau, nu îi spun de ce, ar fi o impolitețe să-i spun că are un gust rânced, ca nechezolul din anii lui Ceaușescu. Dar parcă ghicind ce gândesc, se scuză și-mi zice că asta e tot ce poate să cumpere, că banii lui sunt cu mare grijă drămuiți, că n-are nici măcar să-și încarce cartela de telefon. Aici, în sufrageria în care stăm, nu sunt decât fotoliile astea ponosite și o măsuță de lemn ciobită la colțuri. Cum e posibil, mă întreb, ca un ziarist de talia lui să trăiască așa? Unde-i este familia, ce-i cu copiii lui? Nu știam încă nimic din toate astea și parcă nu îndrăzneam să-l întreb. Aici locuiește cu o fată pe care mi-a prezentat-o ca fiind prietena lui. Pare că s-au cunoscut oarecum recent, și că și-au unit destinele după ce au trecut amândoi printr-un mariaj eșuat. Și totuși, de cum am intrat în apartamentul ăsta sărăcăcios, am simțit parcă aerul rece al unei singurătăți apăsătoare.

Cornel se întoarce cu cafeaua, se așază din nou pe fotoliu și își aprinde o țigară. “Știi, era odată aici, în Baia Mare”, îmi spune, “un senator cu care eram bun prieten. Liviu Doru Bindea îl chema. Din păcate a murit, zic eu, în condiții suspecte. El mi-a spus cândva o vorbă care-mi sună mereu în minte, era înainte de a publica eu un serial despre corupția și hoțiile din Maramureș. Mi-a zis așa: “Cornele, dacă publici așa ceva, toți se vor uni împotriva ta. Și vreau să-ți spun că de mafia asta unită nu te poate scăpa nimeni!” Din păcate, a avut perfectă dreptate.”

După eliberarea sa din închisoare, Cornel Sabou s-a apucat din nou să scrie, de data asta mai înverșunat. Publica în ziarele locale, iar subiectele mai grele erau preluate și de presa centrală. În Baia Mare însă, după anul 2000, piața presei începuse să sufere anumite schimbări care nu erau deloc pe placul unui ziarist precum Cornel Sabou. Multe din ziare fuseseră cumpărate de oameni politici sau de așa-zișii moguli locali, care se foloseau de ele pentru a-și intimida adversarii politici sau pentru a-și ridica afacerile. Iar asta făcea din ziarist un umil vasal, plătit cu un salariu de multe ori mizerabil. Cornel n-a putut suporta un asemenea statut și s-a hotărât să-și facă propriul lui ziar. Și cum era destul de priceput și în domeniul construcțiilor, s-a gândit să-și deschidă o firmă cu acest profil de activitate care să-i susțină financiar un mic ziar local. Așa a apărut Viața Maramureșului, la început cu un tiraj modest, un ziar la care scria numai el. Cu timpul însă, odată cu dezvoltarea firmei de construcții, tirajul a crescut vertiginos, devenind unul din cele mai importante ziare din Baia Mare. “Totul mergea minunat”, îmi spune. “Aveam afacerea mea din care puteam să țin familia și să am jucăria mea, ziarul ăsta la care țineam foarte mult. Eram un ziarist liber, puteam să scriu orice, despre oricine. Ani de zile am publicat anchete care au zguduit viața politică și financiară din județ. Nu depindeam de nimeni și de nimic, am dat jos cu dezvăluirile mele șefi din poliție, din justiție, din garda financiară, din administrația locală. Am zgâlțâit din temelii toată mafia județului. Am avut zeci de procese de calomnie, toate câștigate de mine. Au încercat să-mi cumpere ziarul, au pus sute de controale să mă vâneze, să-mi controleze firma, mi-ai trimis tot felul de interpuși să mă momească și să calc strâmb. Nimic din toate astea nu le-a ieșit. Totul până într-o zi, când sfatul pe care mi l-a dat Bindea, prietenul meu senator, s-a adeverit întru totul. Atunci, toată mafia din județ a sărit pe mine.” Îl ascult cu o emoție tot mai apăsătoare, ca și cum aș vedea secvențele unui film care te scoate din minți. De 19 ani nu ne-am văzut și tot de-atunci n-am schimbat o vorbă cu el. Habar n-aveam ce face, cum și-a petrecut toți anii ăștia. Îl văd acum, vorbindu-mi despre toate întâmplările astea ca despre o poveste citită într-o carte care acum îl lasă total rece. “Da”, îmi zice pe un ton sec. “Știu că am greșit și eu. Nu trebuia să le ofer prilejul ăsta.”

                                                O greșeală fatală

          Firma lui de construcții nu-i aducea atâția bani încât să se simtă vreun bogătan. Îl ținea oarecum pe linia de plutire, cu traiul de zi cu zi al familiei și cu tipărirea ziarului. Avea o mână de angajați cu care făcea lucrări mărunte de renovare pentru diverși beneficiari. De multe ori, mergea să facă comandă de materiale de la depozite, și cum nu avea bani cash, lăsa o filă CEC, cu data plății fixată, de regulă, în 30 de zile, atunci când putea plăti și beneficiarul la care ajungeau materialele. “Era o practică curentă”, îmi zice. “În mod normal, dacă apăreau probleme și beneficiarul nu plătea la timp, se rezolva amiabil. Părțile se întâlneau, discutau și stabileau alte termene.” În cazul lui Cornel Sabou nu s-a întâmplat așa. Atunci când au apărut primele probleme de acest fel, a fost imediat înhățat, fără nici o speranță de negociere. “Pe scurt, așa s-a întâmplat”, îmi zice cu glasul stins. “Cornel Sabou le picase în laț și nu trebuia să le scape. Chiar dacă am achitat în cele din urmă datoriile, tot nu m-au lăsat. Și culmea e că înainte de toate astea, chiar eu am fost la poliție să-i reclam pe cei care nu-mi dădeau banii. Și uite așa, din victimă, cum credeam că sunt, am ajuns infractor. Ulterior, am aflat și cine erau cei trei așa-ziși beneficiari care mi-au tras țeapă. Un bișnițar de primă mână, cu relații în poliție și justiție, și doi escroci cu multe condamnări pentru înșelăciune și violență, și ei cu relații mari în parchet și-n poliție. Nici unul din ei nu a fost pedepsit. Iar eu am fost condamnat pentru înșelăciune. Recunosc, am greșit și eu, n-am fost atent și am căzut în capcană. Și cred că totul a fost aranjat special pentru mine. În toate instituțiile de stat din Baia Mare cred că a fost sărbătoare. Dușmanul lor de moarte a fost legat și redus la tăcere.”

De data asta, Cornel Sabou a stat în închisoare aproape trei ani. S-a resemnat repede, oricum, nu mai avea nici o șansă de scăpare. Așa cum i-a prezis prietenul lui, senatorul, de mafia asta unită, nimeni nu l-a mai putut apăra. Pentru el însă, chiar și închisoarea a fost o experiență care într-un fel l-a salvat. A descoperit aici o lume a ororii de care habar n-avea, și pe care a încercat să o schimbe așa cum se pricepe de-o viață s-o facă, adică prin scris. A povestit celor de-afară tot ce vedea, ce auzea, dădea în vileag toate matrapazlâcurile uluitoare pe care le comiteau deținuții în strânsă colaborare cu gardieni sau chiar cu șefii închisorii. Scria toate poveștile astea pe hârtie și-apoi le dădea prietenilor la vizită, să le publice pe blogul lui. A fost amenințat, molestat, i-au spus că nu va mai ieși viu de acolo, că nu-și va mai vedea copiii, dar nimeni nu știa că el era un jurnalist trecut prin multe asemenea încercări, și că nimic nu-l mai putea speria. În urma dezvăluirilor lui, a reușit să schimbe directorul închisorii, a adus echipe de control de la București, a deconspirat rețele de trafic. Și dacă la început a fost privit cu o ură de nestăpânit, până la urmă a reușit să-și câștige simpatia în rândul deținuților, și asta pentru că au înțeles și ei că după fiecare dezvăluire de-a lui viața în penitenciar devenea ceva mai ușoară. Din păcate însă, soția lui și-a pierdut răbdarea, și în urma unor discuții la vorbitor au ajuns la concluzia că trebuie să se despartă, iar ea să plece cu copiii în altă țară, să încerce să le facă un trai mai bun. Și uite așa, în 2011, după aproape trei ani de detenție, Cornel a ieșit iar în lume, mai trist și mai singur ca oricând. Copiii lui erau în Spania, frații lui în Italia, prietenii îl ocoleau, iar colegii de presă, majoritatea ajunși slujbași obedienți la ziarele puterii, nu-i răspundeau la telefoane. A găsit o lume schimbată, cu totul străină, în care toate ușile i se închideau în nas. Cât despre dragostea lui cea mare, presa, nu mai avea nici o speranță că o va regăsi. Adevăratele ziare de altădată dispăruseră de pe tarabe, chioșcurile de difuzare se împuținaseră, iar foștii lui colegi de breaslă se pierduseră prin alte țări sau prin redacții obscure.

De-atunci, au trecut anii și viața lui a rămas tot acolo, în punctul acela în care-a găsit-o la ieșirea din închisoare. “Se poate spune că am fost învins”, îmi spune, cu un tremur în glas. “Da, asta rezultă după ce îmi fac bilanțul. Și nici nu știu dacă a meritat. Am crezut că schimb ceva din lumea asta. Poate chiar am schimbat ceva. Dar e prea puțin în comparație cu ce-am pierdut. Pentru că am pierdut tot.”

Epilog

Înainte de plecarea mea din Baia Mare, mă însoțește într-o plimbare prin centrul orașului, dorind să-mi facă cunoștință cu câțiva din foștii jurnaliști de marcă ai presei locale. Din păcate, doar unul din ei a acceptat să-i fac publice opiniile. Restul, ori mai aveau încă procese de calomnie pe rol, ori lucrau pentru ziarele puterii, ori, pur și simplu, nu mai voiau să aibă de-a face cu lumea asta muribundă a presei. Romeo Roșiianu a fost singurul om care s-a bucurat că mai are prilejul să-și spună părerea despre acest subiect. El este singurul ziarist din Baia Mare care a scris ani la rând despre afacerile fostului primar, Cristian Anghel, contribuind într-o mare măsură la declanșarea anchetelor și mai apoi a condamnării sale pentru corupție. Și el a avut un ziar, pe care însă din lipsă de bani nu a mai avut cum să-l scoată.

Astăzi, se ocupă de editarea sporadică a unei reviste literare, singurul gen de publicistică pe care îl mai poate profesa. “În Baia Mare, presa de mari reportaje și investigații a murit”, îmi spune pe un ton apăsat. “Și nu doar aici. E un fenomen național. Bat țara în lung și-n lat și aud povești identice în toate zonele țării. Majoritatea ziariștilor care au mai rămas nu sunt decât niște purtători de legitimații care scriu la comandă sau nu fac altceva decât să consemneze ce spun autoritățile în conferințe de presă. Rar vezi așa, o mică pâlpâire de opinie critică. Ziarul meu a fost omorât de puterea locală. Cum? Simplu. Toți partenerii comerciali care îmi dădeau publicitate, au refuzat rând pe rând s-o mai facă. Veneau la mine și-mi ziceau, “Romeo, m-au amenințat, mi-au zis că mă distrug dacă îți mai dau reclamă.” Așa am rămas fără ziar. Așa au distrus presa independentă, prin mijloace mafiote. Pe urmă, au reușit să-i cumințească pe ziariști. Cu intimidări, amenzi, procese de calomnie. Din păcate, cazul Cornel Sabou a fost o lecție. “Ca el o să ajungi”, așa ziceau dacă aveai îndrăzneala să scrii despre hoțiile lor. Da, din păcate, așa au omorât presa.”

Cătălin Apostol    

Regele Mihai I, fostul suveran al României, a murit marți la vârsta de 96 de ani la reședința din Elveția, a anunțat Casa Regală. Executivul va aproba în ședința de miercuri o hotărâre privind stabilirea a 3 zile de doliu național pentru decesul Regelui Mihai I, în 14, 15 și 16 decembrie, au indicat surse oficiale.

Pe 8 noiembrie, Casa Regală anunța că Regele Mihai este ‘în stare de suferință’, alături de el fiind principesa Margareta și principele Radu, cu ocazia marii sărbători a Sfinților Mihail și Gavriil. Nu a fost organizat niciun eveniment cu ocazia zilei onomastice. La reședință s-au aflat angajații Casei Majestății Sale detașați în Elveția și maicile de la mănăstirile din România care îl asistau pe Rege. Cu o seară înainte, pe 7 noiembrie, un trimis al mitropolitului Europei Occidentale și Meridionale, Iosif, i-a dat Regelui Mihai Sfânta Împărtășanie.

Principesa Moștenitoare Margareta și principele Radu au ajuns pe 5 noiembrie în Elveția, după ce starea generală a fostului suveran se agravase și prezenta o slăbiciune accentuată, cu o scădere semnificativă a rezistenței.

Regele Mihai a împlinit 96 de ani pe 25 octombrie.

La Palatul Regal va fi depus sicriul cu trupul ultimului suveran al României. Pe ultimul drum, Regele Mihai va trece şi pe la Castelul Peleş, probabil cea mai cunoscută dintre ctitoriile regilor României. 

Ultimul rege al României îşi va dormi somnul de veci în Necropola Regală de la Catedrala Arhiepiscopală din Curtea de Argeş. Se va odihni lângă Regina Ana, cea care i-a stat alături mai bine de 70 de ani. 

Cea de-a VII ediție a Festivalului de Teatru ”Toma Caragiu” le-a adus ploieștenilor zile pline de spectacole, în prima săptămână a lunii noiembrie. De marți, 31 octombrie până duminică, 5 noiembrie 2017, Ploieștiul s-a lăsat animat de energia molipsitoare a artei. La lumina gălbuie a felinarelor, orașul cuminte care de obicei se culcă devreme, a trepidat de pașii trecătorilor care străbăteau în pas alert bulevardul principal, de la Teatrul ”Toma Caragiu” spre noua sală a Teatrului pentru Copii ”Ciufulici” sau spre Casa de Cultură a Sindicatelor pentru a ajunge de la un spectacol la altul. Pentru că titlurile au fost dintre cele mai incitante, iar oferta extrem de atractivă: 14 spectacole de teatru, două performance-uri în aer liber și două concerte de jazz au configurat cea de-a VII-a ediție a Festivalului ”Toma Caragiu”, un eveniment care continuă să crească de la un an la altul. ”C-un ochi râzând, cu celălalt în lacrimi”, cum ar spune Shakespeare, Festivalul de la Ploiești și-a provocat publicul la o probă de versatilitate, punându-le la dispoziție un întreg paletar al emoțiilor, în fiecare seară: de la bună dispoziție dusă până la emoție copleșitoare, de la zâmbet la râs hohotitor, duioșie și profunzimile cele mai abisale…

Oferta de spectacole a celei de-a VII-a ediții a conciliat segmente de public variate, grație selecției realizate de jurnalistul Raluca Rădulescu. De la delicii ale comicului la spectacole ”clasice” pentru un public conservator cum este îndeobște cel ploieștean, dar și creații ”altfel”, menite să amplifice orizontul de așteptare al spectatorilor pentru viitoarele ediții, Festivalul a încurajat în egală măsură râsul inteligent și introspecția, dar și deschiderea spre Teatru, ca un spațiu al permanentei înnoiri, dar și ca artă care pune în dialog forme de expresie dintre cele mai diverse.  A fost o ediție caracterizată prin noutate și diversitate stilistică, care s-a derulat anul acesta, poate mai mult ca oricând, sub semnul diversității, dar și al deschiderii internaționale.

Oana Pellea și Cristina Cassian în ”Idolul și Ion Anapoda”

În ultima seară a lui octombrie și prima seară de festival, ”Soldatul de ciocolată” (regia Andrei Șerban, Teatrul Odeon din București) a topit zâmbetele dulci în hohote zdravene de râs, iar ”Idolul și Ion Anapoda” (regia Mariana Cămărășan și Toma Dănilă, ARCUB) a fost melanjul perfect între nostalgia neîmplinirii și comicul dezlănțuit din bucuria de a-l juca.

Apoi, pe 1 noiembrie, spectacolul ”Umbre” al Naționalului din București (regia Vlad Cristache) i-a adus împreună pe scena Teatrului ”Toma Caragiu” din Ploiești pe Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc, Ana Ciontea, Gheorghe Visu, Mircea Rusu, Gavril Pătru și Alexandra Sălceanu, care au spus împreună o poveste incredibilă despre pierderea ființelor iubite și despre regăsirea seninătății.

Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc, Emilian Mârnea, Alexandra Sălceanu în ”Umbre”

În cea de-a treia zi de Festivalului am aflat, în 100 de minute (cu ajutorul lui Florin Piersic jr.și a regizorului Horia Suru) că sunt cel puțin ”O mie de motive” pentru care merită să trăiești. ”O mie de motive” de Duncan Macmillan, după Every Brilliant Thing este una dintre cele mai elocvente dovezi că teatrul vindecă până și depresia! Apoi, ”Kimberly” (regia Andreea Vulpe, Teatrul de Comedie din București) a adus pe scena Teatrului pentru Copii povestea tulburătoare a unei fetițe condamnate la îmbătrânire prematură și, odată cu ea, o partitură pe contre-emploi îndeplinită cu credință de sensibila actriță Virginia Mirea, alături de colegii ei actori Mihaela Teleoacă, Vlad Bîrzanu, LauraCreț și Ioan Coman.

Cea de-a patra și cea de-a cincea zi a festivalului au fost adevărate tururi de forță:

Urmând tradiția edițiilor precedente, muzica a fost nu doar preludiul poveștilor transpuse pe scenă, ci și o parte importantă din programul festivalului. Seară de seară, spectatorii au avut parte de o primire călduroasă în foaierele sălilor de spectacol, unde pianul vibra sub armonii mângâietoare de jazz, iar un cvartet de coarde interpreta cu aplomb unele dintre cele mai îndrăgite partituri ale muzicii clasice.

Valentina Zaharia, Mihaela Teleoacă, Silvana Negruțiu în ”Rovegan”

La Sala Teatrului pentru Copii, ”Rovegan” (text și regie Catinca Drăgănescu, Centrul de Teatru Educațional Replika, București) a impresionat publicul prin ingeniozitatea cu care îmbină realitatea și ficțiunea pentru a surprinde fenomenul migrației generate de sărăcie și dizolvarea familiilor ca efect primar al acestuia. Concomitent, actorii Naționalului din Cluj-Napoca au umplut de efervescență sala Casei de Cultură cu o variantă mustind de ludic a binecunoscutului basm al lui Alecsandri, ”Sânziana și Pepelea”, sub bagheta regizorului Alexandru Dabija.

Mai târziu a venit ”Iarna”, iar zâmbetele au înghețat. Spectacolul semnat de regizorul Mihai Măniuțiu la Teatrul ”Nottara” din București, absolut imaculat din punct de vedere vizual, dar bizar din perspectivă dramaturgică, a tulburat și a intrigat publicul ploieștean prin caracterul său atipic.

Târziu, în noapte, la Curtea Berarilor muzica și teatrul s-au contopit sub acordurile calde ale jazzului, care poate transforma totul în pasiune pură. Irina Sârbu, actriță și binecunoscută voce a jazzului, acompaniată de flaut, caval, chitară, țambal, clapă, bas și tobe le-a oferit celor prezenți o experiență ”etno-hipnotică” prin concertul ”Ethnotic” găzduit de primitoarea berărie din curtea Teatrului pe 3 noiembrie, iar Lăcrămioara Bradoschi și Ion Radu Burlan (actori ai trupei Teatrului ”Toma Caragiu”) acompaniați de Zoom Trio (tobe, contrabas, pian) au pregătit un concert care a rimat perfect cu duioșia și umorul spectacolelor din programul zilei de sâmbătă, care a stat sub semnul poveștilor despre vârstă și frumusețea uitată a vieții.

Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu în ”Zic-Zac”

Mai întâi, actorul Răzvan Vasilescu (ploieștean de fel) ne-a convins că „Era OK și la 60” sau că va fi OK și la 60 de ani, cu condiția să nu te oprești niciodată din râs. În numai o oră de stand-up comedy show bine condimentat cu toate culorile de umor, autoironie, inteligență și multă sinceritate, Răzvan Vasilescu ne-a spus povestea vieții lui și totodată povestea vieții noastre, care variază în farmec de la o vârstă la alta. Iar două ore mai târziu, povestea lui Oscar, un băiețel care sub ”bagheta fermecată” a generozității lui Tanti Roz, trăiește în numai zece zile atâta bucurie cât alții în o sută de ani. „Oscar și Tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt, producție a Teatrului ”Eugène Ionesco” din Chișinău, a fost nu doar spectacolul care a copleșit prin emoție sutele de spectatori aflați în sala Casei Sindicatelor, ci și prima prezență internațională din istoricul Festivalului ”Toma Caragiu” din Ploiești. Apoi, Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu au făcut un ”Zic-Zac” electrizant prin teatru și dans și ne-au cucerit până aproape de miezul nopții cu expresivitatea și ideile năstrușnice cu care au desenat coregrafic o poveste despre oricare El și Ea, dar și despre oamenii care uită să se miște liber prin viață.

”d’ECOurage”. Fotografii din festival de Maria Ștefănescu

Ultima zi a Festivalului a început duminică dimineață, cu ”d’ECOurage” (scenariul și regia Andrea Gavriliu, Teatrul Național Cluj-Napoca), un spectacol coregrafic în aer liber. Timp de 30 de minute, cei 15 studenți-performeri i-au captivat pe trecătorii care au traversat zona Palatului Culturii, cu povești tragicomice despre viciile și gesturile noastre poluante și auto-poluante de zi cu zi. De la tineri, cu înțelepciune.

Dacă startul Festivalului fost unul în cheie comică, epilogul a fost de un comic… cehovian. Acel comic amar, răscolitor, care îți dă forța de a spera și de a râde puțin de tine însuți. ”Unchiul Vanea”, cea mai recentă producție din repertoriul Teatrului ”Toma Caragiu” (regia Sânziana Stoican) este acel spectacol care respectă rețeta cehoviană, cu exploziile ei dramatice lipsite în aparență de declanșator, pentru ca în final să lase ultimul cuvânt… Sufleorului, care iese din cușca sa pentru a prelua ”ruga” Soniei, ”o să ne odihnim”. Este un spectacol  izbitor de asemănător cu viața așa cum o descrie Cehov prin monologurile personajelor sale: amară, lineară, brăzdată de neîmpliniri, găsindu-și apogeul în Speranță. Iar în viziunea Sânzianei Stoican, Speranța devine un fel de botez ”oficiat” de Sonia sub semnul unui nou Început. Și, poate ca nicio altă dată în istoria teatrului, Sonia nu mai este singură, invocând aproape extatic acest nou început care poate birui agonia vieții în inerției. Un spectacol care trebuie văzut cu răbdare, până la final.

Au fost șase zile de sărbătoare a teatrului în care muzica și dansul au acompaniat poveștile de pe scenă. Festivalul de Teatru ”Toma Caragiu” a împlinit șapte ani de când bucură publicul ploieștean oferindu-i ocazia de a viziona unele dintre cele mai bune spectacole montate în teatrele din țară în stagiunile curente. După cei șapte ani ”de-acasă”, judecând după ediția recent încheiată, Festivalul își va deschide aripile și mai mult, spre spectacole care să cucerească prin diversitate și calitate.

Festivalul de Teatru ”Toma Caragiu” a fost organizat de Teatrul ”Toma Caragiu” alături de Primăria Municipiului Ploiești și Asociația Viitor Art.

Oana Medrea

După marea invazie mongolă din 1241, ținutul dintre Carpați și Nistru a rămas sub ascultarea urmașilor lui Ginghis Han. Deseori mongolii (tătarii) treceau peste munți, în Transilvania și Ungaria, prădând, arzând și făcându-i pe nobili robii lor. De aceea, regii maghiari au purtat mai multe războaie cu ei. Unul a fost în 1343 (1345) și s-a soldat cu o mare victorie împotriva călăreților din Asia.

După o nouă înfrângere în fața creștinilor (1346), tătarii s-au retras peste Nistru. Pe măsură ce teritoriul est-carpatic era eliberat, Regatul ungar a urmărit să-și consolideze puterea în fostele teritorii supuse mongolilor. Regele Ludovic de Anjou ia decizia, în 1352-1353, să întemeieze la est de Carpați, în colaborare cu localnicii, un fel de marcă militară de graniță. Ca recunoaștere a meritelor maramureșenilor la îndepărtarea pericolului tătar și cu asentimentul căpeteniilor locale, în fruntea acestei mărci menite să pună zăgaz incursiunilor tătare a ajuns Dragoș din Bedeu, devenit căpitan regal. Noua formațiune a primit numele de Moldova, după numele râului Moldova. Centrul era la Baia, oraș cunoscut pentru minele de argint și aur, unde exista o însemnată colonie săsească venită din părțile Rodnei și Bistriței. Teritoriul era departe de a acoperi Moldova în sensul actual al termenului, ci doar o parte din jumătatea nordică a viitorului stat medieval.

Bogdan Voievod, mozaic pe Ateneul Român, Bucureşti	Mormântul Domnitorului Moldovei Bogdan I la mănăstirea Bogdana

Având în vedere și luând în considerație este oricând o bună formulare de a ne adresa municipalității. Noi o facem acum, în Postul Crăciunului, și cu ocazia, devenită obicei, a înfrumusețării orașului în preajma sărbătorii nașterii Domnului nostru, Iisus Hristos.

Așa se numește această acțiune administrativă ce are loc cu acest prilej: înfrumusețare – cu sensul mai direct și practic de împodobire a cetății. Adică urbea capătă o altă față, un alt aspect. În consecință, orașul ni se va înfățișa, după cum spune și numele acestei întreprinderi edilitare, mai frumos.

Însă noi nu vom evalua aici acțiunea administrației din perspectiva frumosului, categorie estetică aducătoare de mari bătăi de cap celor responsabili cu înfrumusețarea municipiului Ploiești, dar și omenirii în general, ci vom încerca să oprim această aruncare cu capul înainte a edililor gospodari prinși în problemele acute ale orașului, care, cel puțin așa se vede de pe stradă, nu știu cu adevărat de ce fac înfrumusețarea cu pricina  și pentru ce.

Mai întâi, suntem absolut siguri că nimeni, de la vlădică până la opincă, nu va aduce argumente infantile de tip să fie frumos, că așa e peste tot… etc.

Da’ să revenim: de ce împodobesc ei orașul – vorba lui jupân Dumitrache, dăm parale și nu înțelegem nimica – când mai bine ar fi să pună banii în buzunarul ălălalt și să aștepte să treacă luna decembrie, economisind astfel din banul public. Faptă de mare și cuvenită laudă în ziua de azi.

Ce mai tura-vura, având în vedere că lucrurile trebuiesc înfăptuite și fiind noi încredințați de buna intenție a gospodarilor, suntem siguri că, la fel ca în anii trecuți, orașul, dincolo de criticile inerente și binevenite, va întâmpina sărbătoarea nașterii Domnului cum se cuvine.

Totuși, râmâne întrebarea de ce…?

Răspunsul rapid ar fi având în vedere… urmat de părerile estetice și festive de mai sus, la care fiecare poate adăuga sau respinge motivele sărbătoririi, în niciun caz refuza, câtă vreme nu există o opoziție de masă față de împodobirea anuală a orașului…

…dimpotrivă, locuitorii doresc să vadă urbea și mai împodobită și mai și… etc. Cu alte cuvinte Primăria răspunde unei dorințe populare și bine face. Nașterea Domnului trebuie întâmpinată festiv, pentru că, nu-i așa, toată lumea are în vedere acest fapt, după cum însuși, fiece creștin se simte implicat în această sărbătorire a Nașterii, împlinind rostul acestei sărbători care, spre deosebire de oricare altă sărbătoare ne implică originar în începutul propriei vieți pe pământ și… ne scoate din anonimat. Adică oferă identitate viețuirii noastre în acest ocean al individualităților, împlinindu-ne astfel, cu seninătate, ca persoane.

Pentru că dacă am rămâne doar indivizi și n-am apuca măcar începutul devenirii noastre ca persoană, inclusiv mersul pe stradă ne-ar fi absurd.  De unde și bucuria inexplicabilă și mereu asociată cu nașterea celui care este începutul lumii, Hristos-Dumnezeu.

Bun! Așadar, vrând-nevrând, Primăria are în vedere aceste anumite lucruri, atunci când cheltuie bani pentru înfrumusețarea orașului de sărbători.

Noi, însă, suntem lămuriți numai pe jumătate pentru că nu am lămurit și restul: anume, dacă face Primăria un efort având în vedere, îl face oare și luând în considerație?

Altfel spus, Primăria înfrumusețează orașul pentru că are în vedere argumentele despre care am vorbit, estetice… ș. c. l. Dar, le ia și în considerație? Pentru că abia luate în considerație descoperim sensul înfrumusețării cu pricina, chiar dacă e sau nu pe placul tuturor.

Cu alte cuvinte, primăria trebuie să răspundă bucuriei noastre, a tuturor. Dar răspunsul căutat și cuvenit a fi dat nu este legat doar de faptul că se are în vedere bucuria oamenilor, chiar dacă ei sunt critici, cât mai ales de luarea în considerație a acestei bucurii.

Ori, a lua în considerație bucuria lor este răspunsul pe care oamenii îl așteaptă din partea administrației, dincolo de argumentele financiare, festive sau estetice.

Dacă motivul sărbătorii, a cheltuirii de bani și a sensului înfrumusețării este nașterea Domnului, adică unul creștin-ortodox, ca fapt de a avea în vedere locuitorii urbei…

…atunci, musai și cu asupra de măsură, trebuie și luat în considerație acest motiv. Exact cum este el, în forma lui milenară, tradițională și de identitate a locuitorilor acestei urbe, creștini și ortodocși.

Pe cale de consecință, aducem la cunoștință administrației dorința noastră rugătoare de a pune capăt unei inițiative de dată recentă și anume, aceea de a expune în piața publică imaginea edulcorată, siropoasă și sentimentalistă a așa-zisei sfinte familii creștine, formată din statuiete ce înfățișează pe pruncul Iisus, Maica Domnului și Dreptul Iosif, siluind cu această minciună sufletele noastre creștin-ortodoxe, dar mai ales pe cele ale copiilor noștri.

Facem aceasta, fiindcă, înainte de orice, în rânduiala noastră ortodoxă, sfânta familie este icoana Maicii Domnului cu Pruncul ca prezență nemijlocită a lui Dumnezeu-Tatăl.

Poate fără știință, unii responsabili în serviciul Primăriei și implicit în serviciul laic al credincioșilor urbei, aduc un afront brutal subtilității teologige și de credință în Dumnezeu a creștinilor ortodocși.

Deci, cu siguranța faptului că ne aveți în vedere, dar și cu rugămintea de a ne lua în considerație vă propunem să nu ne induceți copii în eroare, să nu ignorați și să nu falsificați din ignoranță sensul sărbătorii și dacă tot se cheltuie un ban, să fie cu folos, și de ce nu, cu folos duhovnicesc. Pentru toți ploieștenii.

Altfel, ce înfrumusețare este aceea, de Crăciun, dacă mințim despre nașterea Domnului. Cum că și El ar fi făcut parte dintr-o familie omenească. Ori, icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus stă mărturie că nu e așa. Și vedem asta din privirea ei care nu este îndreptată spre nimeni și nimic decât numai înspre lăuntrul sufletului ei aflat în contemplație. Pentru că ea nu a născut un copil și nu are un copil în brațe, ci pe Fiul lui Dumnezeu.

Iar noi, dacă nu ne împodobim orașul în jurul acestei icoane, și o facem exclusiv în jurul unui brad sau a unor statuete, ce fel de înfrumusețare e aceea, chiar făcută cu bani puțini sau cu nepricepere?

Este o înfrumusețare ce ne rănește, cu tot sclipiciul ei, în sufletul nostru creștin.

Este o înfrumusețare urâtă.

Cu stimă,

Toma Armașu

Creștinii îl sărbătoresc, astăzi, pe Sfântul Apostol Andrei, considerat ocrotitorul spiritual al României. Potrivit tradiției, Sfântul Andrei este singurul apostol care a ajuns pe teritoriul țării noastre, în Dobrogea, unde a intemeiat primele comunități creștine.
Andrei era pescar, frate cu Petru și ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Evanghelia scrie că, atunci când l-a întâlnit pe Iisus, a răspuns fără șovăire chemării de a fi propovăduitor al mesajului creștin.
După înălțarea lui Isus la cer și coborârea Duhului Sfânt, apostolii au tras la sorți teritoriile pentru misiune. Sfântului Andrei i-a revenit Pontul, adică teritoriile din jurul Mării Negre. De aici, concluzia că Sfântul Andrei a ajuns și pe teritoriul Dobrogei de astăzi, unde a hirotonit preoți și episcopi.

Apostolul s-a adăpostit într-o peșteră din județul Constanța, care este vizitată, în fiecare an, de zeci de mii de pelerini.
De aceea, Sfântul Andrei este considerat Apostolul străromânilor și ocrotitorul spiritual al României.
Sfântul Andrei a murit ca martir în orasul Patras din Grecia, răstignit pe cruce.

LA MULȚI ANI PLINI DE BUCURII tuturor celor care poartă numele Sf. Andrei sau a derivatelor sale: Andreea, Andra, Andrea, Andreia, Andruţa, Andruşa, Andras, Endre, Andreeas, Andreas, Andreiu, Andries, Andrus, Andruţ sau Andu.
Românii îl sărbãtoresc, astăzi, cu bucurie pe Sfântul Apostol Andrei, creştinătorul neamului românesc, el fiind numit “Cel dintâi chemat”, fiind primul care a răspuns chemării lui Hristos la apostolate.

Supranumită şi Ziua Lupului, ziua de Sfântul Andrei este marcată de o serie de credinţe şi superstiţii, printre care şi acelea legate de viitor sau soartă. Una dintre taradiţiile de Sfântul Andrei este pusul grâului la încolţit, în ghivece. Tradiţia spune că fiecare membru al familiei trebuie să aibă ghiveciul său cu grâu. Ghiveciul trebuie pus la fereastră, pentru ca grâul proaspăt încolţit să beneficieze de lumină suficientă. Tradiţia spune că grâul pus la încolţit de Sfântul Andrei indică viitorul omului care l-a plantat. De Anul Nou, cum arată grâul aşa va fi şi sănătatea celui care l-a plantat în noul an.

Peste 700.000 de romani isi sarbatoresc, miercuri, ziua numelui.

Primăria Municipiului Ploiești și Garnizoana Ploiești invită ploieștenii să participe la acțiunile organizate în municipiul nostru cu prilejul Zilei Naționale a României, 1 Decembrie 2017. Ziua de 1 decembrie 2017 marchează împlinirea a 99 de ani de la Unirea principatelor Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, eveniment care a avut loc la 1 decembrie 1918.

Ca în fiecare an, municipalitatea ploieșteană organizează o serie de acțiuni menite să cinstească memoria neamului și să aducă bucurie în inimile noastre.

Astfel, începând cu ora 09.30, se va derula ceremonialul de instalare a gărzii, la monumentul domnitorului ‘Mihai Viteazul’, amplasat pe Bulevardul Republicii.

Sosirea persoanelor oficiale (oficialități locale, veterani de război, parlamentari de Prahova, cadre militare active, în rezervă și retragere) va avea loc începând cu ora 10.00, când se vor saluta și drapelele de luptă.

Ulterior, se va intona Imnul Național al României și se va oficia o ceremonie religioasă. În intervalul orar, 10.15-10.30, oficialitățile locale vor susține alocuțiuni, urmate de depuneri de coroane, jerbe și buchete de flori, la monumentul domnitorului ‘Mihai Viteazul’.

Solemna și tradiționala paradă militară se va desfășura începând cu ora 11.00, când trupele însoțite de tehnica militară vor defila conform planului stabilit de Comenduirea Garnizoanei Militare.

Ploieștenii vor avea plăcerea de a urmări și un mic concert susținut de Muzica Militară a Consiliului Județean Prahova. La ora 11.30 se va încheia ceremonialul militar. În acest context, facem precizarea că, în intervalul orar 09.45-11.30, circulația autoturismelor va fi oprită pe Bulevardul Republicii, în dreptul monumentului domnitorului ‘Mihai Viteazul’.

Între orele 11.30 — 13.00 va avea loc un concert susținut de Ansamblul ‘Flacăra Prahovei’ al Filarmonicii ‘Paul Constantinescu’ precum și artiști ai Casei de Cultură ‘I.L. Caragiale’ și ai Teatrului ‘Toma Caragiu’ Ploiești.

În această perioadă se va oferi ploieștenilor tradiționala fasole cu cârnați.

În seara Zilei Naționale, începând cu ora 18.00, ploieștenii vor putea viziona și un moment inedit, respectiv o frumoasă ceremonie militară de retragere cu torțe de pe platoul din fața Palatului Administrativ spre Bulevardul Republicii, până în zona monumentului domnitorului ‘Mihai Viteazul’.

Ploieștenii sunt invitați să participe la toate manifestările organizate de municipalitate cu prilejul ‘Zilei Naționale a României’, oferind, ca de fiecare dată, un exemplu de civism, demnitate și respect față de simbolurile naționale și conștiința de neam.

P.P.

Răsplătirea excelenței în cele mai diverse domenii legate de europenizarea societății românești a devenit de mulți ani o tradiție pentru Casa Europei din București. În acest an, tocmai în tentativa unei re-echilibrări a tablei de valori, cât și în sensul încurajării tendințelor civice pro-active din societate, a fost aleasă tematica simbolică a relației dintre integritate – bună guvernanță – responsabilitate socială.

Realitatea perioadei evoluțiilor recente din România dă mai departe impresia unor controverse acerbe, insurmontabile, a perpetuării monologurilor paralele, culminând cu o adâncire a decalajelor și polarizărilor social-economice, cât și cu un sentiment de irosire sau de anemică gestionare a energiilor și resurselor generoase, atât pe plan natural, cât și uman, cu care a fost înzestrată România. Exact în acest spirit, o contra-balansare cu caracter pilduitor devine acum cu atât mai necesară cu cât Statul român are nevoie să fie în continuare plasat sub monitorizarea paralelă a societății civile, precum și a instituțiilor Uniunii Europene față de care autoritățile guvernamentale s-au angajat odată cu aderarea produsă acum un deceniu.

Cu ocazia marcării a 20 de ani de la fondarea Casei Europei ”EUROLINK” în Capitala României și a 5 ani de la lansarea Catedrei Internaționale Onorifice în sprijinul Strategiei UE a Regiunii Dunării – CIO-SUERD ”Jean BART”, precum și în ajunul marcării Zilei Internaționale Anti-Corupție sub auspiciile Națiunilor Unite și a 20 de ani de la semnarea Convenției OCDE Anti-Mituire, la Palatul Cotroceni, în data de 8 decembrie 2017, în parteneriat cu Asociațía Română pentru Smart City și Mobilitate, va avea loc reuniunea de bilanț asupra rezultatelor Forumului Anual SUERD, Conferinței Consiliului Orașelor și Regiunilor Dunării și EUNET (Budapesta, octombrie 2017).

Prin această ceremonie de înalt nivel, Consorțiul Organizatoric vizează să contribuie la accelerarea aderării României la OECD și a îndeplinirii și în țara noastră a obiectivelor legate de angajamentele României față de Sustainable Development Goals. Evenimentul deschide o serie de manifestări și proiecte, plasate în contextul Anului European al Patrimoniului – 2018.

În acest context, va avea loc Ceremonia de Decernare a Cupei Integrității, Bunei Guvernanțe și Responsabilității Sociale în sectorul public, mediul de afaceri, academic și în cadrul societății civile, precum și a Diplomelor Speciale de Merit ale Casei Europei, în prezența unor prestigioase personalități din țară și din străinătate, a corpului diplomatic și a instituțiilor mass-media acreditate.

Evenimentul este se bucură de amabilul sprijin al Muzeului Național Cotrocenicoordonat de Administrația Prezidențială a României. 

Consorțiul Organizatoric: Fundația EUROLINK – Casa Europei, Catedra Internațională Onorifică în sprijinul Strategiei UE a Regiunii Dunării – CIO-SUERD ”Jean BART”, Asociația Comunitățile Locale Riverane Dunării – CLDR România, Asociațía Română pentru Smart City și Mobilitate,

AGENDA (draft)

11.30 -13.00 Sosirea și înregistrarea invitaților – Salonul Cerchez
Networking Cocktail

13.00 – 13.45 Dezbatere pe tema: ”Relația între bună guvernanță și Smart City din perspectiva transpunerii Strategiei UE pentru Regiunea Dunării”
Dezbaterea este plasată în contextul parteneriatului recent încheiat între Asociația Comunitățile Locale Riverane Dunării (CLDR) și Asociația Română pentru Smart City și Mobilitate (ARSCM)

Cuvânt de Bun Venit: Liviu Sebastian JICMAN – Director General, Muzeul Național Cotroceni
Listă previzională a invitaților:

• Eduard DUMITRAȘCU – Președintele Asociației Române pentru Smart City și Mobilitate
• Dr. Ing. Urb. Pietro ELISEI – Expert European în planificare urbană
• Viorel IONESCU – Președintele Asociației CLDR
• Drd. Sabina LEOPA – Urbanist
• Cristian WINZER – Ministerul Afacerilor Externe

Moderator: Sever AVRAM – Președinte Executiv ”EUROLINK-Casa Europei”
Lansarea Manualului de Bună Guvernanță în Dezvoltarea Orașelor și Comunităților Inteligente și nr. 5 al revistei Smart City Magazine

13.45 – 14.00 Intermezzo muzical susținut de pianistul Zoltán THURZÓ (Oradea)

14.00 – 15.00 Ceremonia de decernare a Distincției Aniversare și Diplomei de Excelență ”Integritate, Bună Guvernanță și Responsabilitate Socială în sectorul public, mediul de afaceri, academic și în cadrul societății civile”.

15.00 – 15.15 Lansarea volumului ”Managementul Bioeconomiei, Inovării și Guvernanței”, editat sub egida CIO-SUERD „Jean BART”.

15.15 – 15.30 Conferirea Diplomelor Speciale de Merit pentru răsplătirea celor mai fideli promotori și suporteri ai idealurilor și obiectivelor Casei Europei.

Parteneri Media Asociați: Agenția Națională de Presă AGERPRES, TVH,Opinia Națională, Juridice.ro, The CSR Agency.

Parteneri Media: Finantare.ro, CaleaEuropeana.ro, Comunicații Mobile, CalendarEvenimente.ro, ComunicateMedia.ro, Tribuna Economică, 24PHarte.ro, SmartFinancial.ro, PRwave.ro, BrandInfo.ro, “Buletin Dunărean”.

Evenimentul este prefațat de un Cocktail de Gală în onoarea invitaților și va include un micro-recital muzical oferit de pianistul Zoltán THURZÓ din Oradea, incluzând piese din creația compozitorilor George Enescu, Franz Liszt, Frédéric Chopin și Béla Bartók.

Înscrierile se fac conform principiului ”Primul venit-primul servit”, în limita locurilor rămase disponibile, pe baza invitației personalizate sau prin transmiterea Formularului de Inscriere. Contribuțiile bănești colectate cu ocazia Galei vor servi și la oferirea de daruri către copii instituționalizați, inclusiv cu sprijinul Fundației SO.SI.SE.SA.

COMUNICARE IMPORTANTĂ!

Întrucât evenimentul este organizat în incinta Administrației Prezidențiale și a Muzeului Național Cotroceni – obiectiv de maxima securitate -, la solicitarea SPP, vă facem cunoscut că accesul va fi permis doar în baza Listei de participanți și invitați care este obligatoriu să includă din partea Dvs: numele și prenumele Dvs/însoțitorului Dvs., conform cărții de identitate/pașaportului; CNP sau seria pașaporului, în cazul cetățenilor străini; afilierea instituțională/profesională.

TERMENUL LIMITĂ pentru transmiterea detaliilor solicitate de gazdele evenimentului este până cel târziu în data de 4 decembrie 2017, orele 13.00. Din nefericire, ne simțim datori să vă înștiințăm că persoanelor care nu se vor regăsi pe această listă nu li se va permite accesul în incinta Palatului Cotroceni.

De asemenea, vă rugăm să rețineți că accesul se face exclusiv prin poarta laterală pentru public aferentă Muzeului Național Cotroceni, unde va funcționa filtrul de securitate. Primirea invitaților se va face începând cu orele 11.30 pana la orele 13.00, când are loc și Cocktail-ul de primire la Sala Cerchez. Menționăm că nu există posibilitatea de a parca mașina în fața intrării pentru public din Șoseaua Cotroceni, ci doar în proximitatea relativ apropiată (Leu, Grădina Botanică, Carol Davila etc).

Pentru conformitate,
EUROLINK-Casa Europei

Aceasta postare era pregatita sa apara in data de 25 noiembrie…Atunci am implinit 6 luni de cand am deschis un folder pe care l-am intitulat simplu: “25 mai…”A fost ziua de nastere a dorintei mele de a posta intr-o frecventa mai mare dupa inceputurile timide de cateva saptamani si in care am adunat drafturi de poezii si postari poate dublu de cate au fost… Hotararea o luasem mai demult ca exact in ziua aniversara, sa ma retrag…Nici acum nu sunt hotarat ce sa fac, dar imi dau un ragaz de inca 6 luni…Sper…
Iata textul:

“Astăzi împlinesc 6 luni de când m-am hotărât sa îmi pun viața pe tava și sa o ofer spre adulmecare, digerare sau, de ce nu, os in gât…
Sunt destule momente in care regret acest pas pentru ca simt ca am devenit dependent de reacțiile oamenilor, ca viața mea continua intr-o zi peste stările mele interioare- de X sau de Y sau de tot alfabetul dacă este părtaș sau nu la ce gândesc, ce mănânc, unde mănânc sau dorm sau văd ori plâng…
Niciodata nu mi-a placut mai mult ca acum ridicatul degetului gros in semn de acceptare fiind ca un pansament peste orice schisma spirituala cum la fel de adevarat este si reactia unui om tare drag mie ce mi-a facut o injectie fara sa ma unga inainte cu vata, ca orice pipitza poate lua la o poza sute sau mii de bife ! Nu am cum sa nu ii dau dreptate !
Am înțeles in aceasta ocazie presiunea ce ți-o oferi singur când pui o virgula inainte de “si” sau meteahna mea care mi-o permite limba romana- câte trei puncte, și ai dubii ca la un exercițiu de aritmetica după ce ii faci proba și nu iese la propoziție sau la fraza, și chibiții sau oamenii profi te pot cobori sub nivelul imaginat de tine.
Simt ca mi se distruge personalitatea, liniștea, ca face din mine peste dulceata prieteniei virtuale si amorului reintalnirii cu multe persoane care intr-un fel sau altul, mi-au pansat privirea si creierul- un cyborg, un machiat, cu masca perversa care arată numai zâmbet, calități și trăiri pozitive.
Ma doare dulce sau amar chinga care ma strange in momentele in care, instinctiv, verific telefonul sau tableta sau calculatorul daca a aparut ceva nou la postarea mea sau si mai rau, ca nu a aparut nimic !
Nu…Nu asta e viața reala !
Ar fi frumos, dar ne păcălim singuri. Mai sa apreciez pe cei care au abonament și doar se uita la ceilalți, dar ce ar fi FB doar cu oameni in tribuna și nimeni pe teren ? Un spectacol, trist, fara actori…
Iertare cer celor care au alta opinie dar asa vad eu aceasta masinarie imensa de devorat timpul- plina de duiosie, show, informatie, interese, scopuri, amintiri, nostalgii, prea multe poze, etc…dar si mai incapatoare de prostii si de prosteala !
Am un viciu și deja doua mi se pare ca sunt prea multe. Cred ca ma retrag și ma dedic pasiunilor mele precum tâlharii care se pocăiesc la un moment dat, bisericilor.
A fost o experiența uluitoare, in care mi-am dat seama cât de frumos de ușor este sa “manipulezi” oamenii cu cuvintele, trăirile și stările tale , sa ii faci sa se îndrăgostească de postări, dacă nu chiar și mai profund, sa te iubeasca, sa fie critici sau sa urască…
Sunt uluit de voi și dezamăgit de mine ca nu am reușit sa opresc când trebuia hemoragia trairilor, ca uneori mi-am dat chilotii jos fără a avea a arata ceva consistent. M-am bucurat nespus ca poezia, POEZIA, in general, a adunat bife inimaginabile mie, fiind totusi un novice si ca am cunoscut, tot virtual câțiva oameni deosebiți și necesari urbei( Cristina, Virgil, Claudiu, Mihaela, Simona, Mirela, Dan, Dragoș , iar Dan și alții- scuzați ordinea sau lipsa…) !
Este o zona cumplit de utila si care, din păcate, a fost si este minoritara mereu in dezechilibrul creat de lipsa de atitudine a oamenilor neinregimentati in lupta cu nemernicii si nemerniciile lor, de cuceririre a bunului simt si a normalului public.
Nimeni nu știe de ce am apărut pe Facebook și nu va sti de ce plec.
Devoalez doar prima idee: in parte, v-am spus intr-o postare ca, aflat departe de țara, fiul meu mi-a făcut acest hatar, de a incerca sa devin fan FB. In aceeași perioada un foarte bun prieten de-al meu posta sau sharuia lucruri care îndemnau, in opinia mea, la ura între oameni, funcție de apartenența politica sau de vârsta. M-am indignat ca in tot dreptul lui la opinie uita ca are parinti, ca are prieteni mai in varsta care prin filtrul experientei lor gandesc ca orice convingere, fapt, credință , relatie, oportunitate care apare- acestea trebuie sa unească chiar si in divergenta, nu sa învrăjbească ! Și am vrut sa îmi demonstrez in primul rând mie si in subliminal lui, ca dacă pui ruj pe cuvinte, acesta naște oftaturi, zambete, lacrimi, relații și in final- dragoste in splendoarea gamei ei!
Îmi place nespus sa trăiesc in naivitatea mea, in care nu sunt nevoit sa despic firul in patru, sa înjur sau sa ridic slavi unor oameni care nu ii cunosc decât din penița, poza sau filmul altora.
Nu ma uit la televizor si acest lucru imi permite unilateral si conform constiintei si educatiei mele sa filtrez informatia cum voiesc, nu cum ti-o scuipa altii.
Viața e frumoasa cu oul de sub găina si cu gainatul meu de sub papuci ! Nu pot cara și noroiul altora!
Sunt multe lucruri care le -as fi pus pe tapet intr-un alt fel, dar teama de ridicol si dojana- și DOAR din partea unuia- ma consuma și ma face vulnerabil.
Din aceasta cauza, ma retrag…”

Nu mai comentez…
Insa stiu cel putin doua persoane care s-ar fi bucurat nespus daca nu puneam ghilimele la demisia mea…

Dan Mirea

Muzeul Memorial ,,Nicolae Iorga” în parteneriat cu Trinitas TV, va organiza evenimentul intitulat  Medalionul Comemorativ ,,Nicolae Iorga – reper al istorie și culturii românești”. Acesta va avea loc, în data de 27 noiembrie 2017, la sediul instituție culturale din localitatea Vălenii de Munte.

În cadrul festivității va fi prezentat proiectul „Case Memoriale”, realizat de Trinitas TV, în parteneriat cu Institutul Cultural Român. Prin intermediul acestuia se dorește readucerea în atenția publicului a unor obiective de patrimoniu național și a importanței lor simbolice, anunță reprezentanți ai televiziunii Patriarhiei Române.

Primul film al seriei de documentare aduce în prim-plan Muzeul Memorial de la Vălenii de Munte, precum și personalitatea istoricului român, Nicolae Iorga. Documentarul va fi difuzat de Trinitas TV luni, 27 noiembrie, de la ora 20.25.

Aducem în atenţia celor interesaţi că, luni, 27 noiembrie, orele 17.00, Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești continuă şedinţele bilunare literare, în aceeași locație pusă cu amabilitate la dispoziția noastră de către amfitrionii Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești.

După cum știți, în cadrul Cenaclului vor avea loc dezbateri pe teme literare actuale, sugerate de iniţiatorii cenaclului sau cerute de participanţi, vor fi recitate sau citite ultimele creații literare și vor fi prezentate cărţi nou apărute. Totodată, colegul nostru Miki Vieru (foto) va lansa volumul „Hotel Sud 2”, iar Marian Popescu, premiat la Gala Festivalului Dramaturgiei Românești Contemporane, ne va prezenta piesa de teatru „Mușcat”.

Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești se adresează iubitorilor de literatură care vor să se întâlnească şi să vorbească despre pasiunea lor comună.

Vă așteptăm cu drag,

Cenaclul literar „I.L. Caragiale” Ploiești

Artişti ai Teatrului Bolshoi vor urca pe scena Castelului Cantacuzino din Buşteni, în cadrul evenimentului „Prahova Classic Nights”, ajuns la cel de al treilea sezon – ora 20:00 (25 şi 26 nov.)

Participă mezzosoprana Margarita Mamsirova, solistă a Teatrului Bolshoi din Moscova, tenorul Vsevolod Grivnov, contratenorul Vladimir Magomadov, de la Teatrul Bolshoi, şi pianista Marica Norikova.

Pentru a veni în sprijinul doritorilor, organizatorii asigură transport gratuit dus-întors București-Bușteni (Castelul Cantacuzino) și Brașov-Bușteni (Castelul Cantacuzino).

Pentru informații suplimentare despre transport și intrarea in posesia biletelor sunati la tel: 0731144950 / 0731144960

Broșura evenimentului AICI

Biletele sunt disponibile la intrarea în Castel și
www.bilete.ro
www.prahovaclassicnights.com

Mai multe detalii AICI 

Prahova Classic Nights

Muzeul Memorial ‘Nicolae Iorga’, secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, organizează în parteneriat cu Trinitas TV, la sediul sau din Vălenii de Munte str. George Enescu nr. 1, în data de 27 noiembrie 2017, ora 11.00, Medalionul Comemorativ ‘Nicolae Iorga – reper al istorie și culturii românești’, prilejuit de împlinirea a 77 de ani de la moartea cărturarului român.

În cadrul acestei activitați se vor rememora principalele momente din viața și activitatea marelui savant, grație invitaților de onoare: prof.univ.dr. Georgeta Filitti, prof.dr. Alex Stoenescu și prof. Ion Bocioaca. Astfel, se va omagia personalitatea savantului și omului Nicolae Iorga; rolul acestuia în educația de masa prin așezămintele culturale în țară și străinatate; excepționala și neobosita activitate de cercetare a arhivelor istorice și de tipărire a nenumăratelor studii și lucrări de istorie națională și universală, fapte care l-au consacrat ca un veritabil ambasador al culturii românești peste hotare.

Un moment important este lansarea cu acest prilej a proiectului ‘Case Memoriale’, realizat de Trinitas TV, prin care se dorește readucerea în atenția publicului a unor obiective de patrimoniu național și a importanței lor simbolice. Primul film al seriei de documentare aduce în prim-plan Muzeul Memorial de la Vălenii de Munte precum și personalitatea marelui istoric român, Nicolae Iorga.

Evenimentul se va încheia cu depuneri de flori la statuia savantului din centrul orașului și la bustul acestuia din incinta muzeului.

C.P.