Promovate

Nici o carte nu poate cuprinde tot ce a făcut acest Părinte al Bisericii. Ca orice mare personalitate şi ca Părinte al Bisericii, nu se lasă uşor abordat sau cuprins în câteva fraze, oricât s-ar strădui ele să alcătuiască o sinteză. Cu cât timpul trece, cu atât statura lui creşte. Nici un Părinte bisericesc nu a lăsat o moştenire literară atât de vastă.

Ioan a fost contemporan cu oameni influenţi. O glorioasă constelaţie de genii a fost cea care lumina perioada acelor ani în care Sfântul Ioan predica la Constantinopol. În vest erau Ambrozie, Ieronim, Augustin. În est erau cei trei Sfinți Capadocieni: Vasile, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, educaţi, magnetici şi de-a dreptul fascinanţi. Aceştia au fost bărbaţii cu care Sf. Ioan a împărţit atenţia lumii.

Trăsături fizice

În privinţa aspectului fizic, Gură de Aur era mic de statură şi plăpând, avea faţa plăcută, dar slăbită de post şi suferindă, obrajii traşi, fruntea înaltă, liberă şi ridată, proeminentă, capul pleşuv, urechile puţin mari, un chip plat, cu barbă, ochii adânci erau ca două torţe arzând şi deosebit de ageri şi de pătrunzători. Stomacul îi crea des probleme şi adesea febră. Era foarte sensibil la frig. La fizic nu avea nimic prin care să se impună mulţimii. Întreaga sa viaţă era în ochii vii şi strălucitori şi în voce, relativ slabă dar de o rară putere de persuasiune (Cf. J. Tixeront, Précis de Patrologie, Paris, 1927, pp. 264-266). Gusturile sale erau dintre cele mai simple, iar viaţa sa, de o austeritate continuă. Era o natură delicată, simţind cu putere lucrurile şi traducându-şi impresiile într-un mod tranşant. Graţios, bun, afectuos şi vesel cu cei apropiaţi, rămânea, în relaţiile sale exterioare, tot timpul rezervat. Hrisostom atacat, calomniat, a refuzat lupta şi i-a plăcut mai mult să cedeze decât să lupte. În faţa duşmanilor fără conştiinţă, el a avut scrupule şi nu şi-a valorizat drepturile.

Opera Sfântului Ioan Hrisostom

În ce priveşte opera, putem spune că acesta lasă posterităţii o operă uriaşă, inegalabilă atât ca dimensiuni, cât şi prin conţinut, cuprinzând 18 volume în ediţia Migne (vol. 47-64), comparabilă doar cu cea a lui Origen sau a Fericitului Augustin. Dintre anticii antiohieni, Sfântul Ioan este singurul ale cărui scrieri au dăinuit, în timp, aproape în întregime. Acest privilegiu este datorat personalităţii autorului, dar nu într-o mai mică măsură, valorii lor. Nici un scriitor oriental nu a obţinut în asemenea măsură admiraţia şi aprecierea posteriorităţii.

Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre cele mai bogate şi alese ale literaturii mondiale, s-au păstrat aproape în totalitate. Opera sa conţine tratate, omilii, cateheze, comentarii biblice, cuvântări, epistole, precum şi cărţi de cult, dintre care cea mai celebră, rămâne, fără îndoială, Slujba Sfintei Liturghii, după care se oficiază Liturghia în cea mai mare parte a Bisericii Ortodoxe.

Majoritatea acestor scrieri sunt la origine predici susţinute de Sfântul Ioan în Antiohia şi Constantinopol. Unele dintre acestea nu au fost scrise propriu-zis de Ioan, ci stenografiate de tahigrafi în timp ce el le vorbea credincioşilor, iar înaintea editării acestora, erau verificate şi corectate de Sfântul Ioan.

Toate scrierile Sfântului Ioan atrag şi uimesc într-atât încât îl cuceresc cu totul pe cititor. Operele sale literare sunt un izvor nesecat nu doar pentru teologi, ci şi pentru arheologi şi pentru istoricii culturii.

Conținutul scrierilor Sfântului Ioan

Scrierile lui Ioan analizează cu limpezime şi convingere probleme morale, sociale, dogmatice şi interpretative, comentează practicile vieţii cotidiene, interpretează cărţile Vechiului şi Noului Testament, elogiază personalitatea multor personaje biblice, a sfinţilor, şi a contemporanilor săi de seamă, se opresc asupra învăţăturilor fundamentale ale Bisericii şi apără învăţătura genuin-creştină de asaltul ereziilor destul de numeroase în acea perioadă.

Bogăţia, profunzimea şi logica ideilor sale, cunoştinţele lui enciclopedice, memoria sa fenomenală şi precizia în citarea şi interpretarea Scripturii, precum şi descoperirea bogăţiilor de sensuri ale scrierilor acesteia, frumuseţea şi atracţia stilului, figurile retorice, jocul de cuvinte folosit în unele locuri, desfată sufletul cititorului constituind un adevărat festin duhovnicesc pentru acesta.

Aproape fiecare frază din omiliile sale este certificată cu un citat din Sfânta Scriptură. Fiecare idee este imediat lămurită prin diferite exemple sau asemănări luate din fenomenele naturii, din regnul plantelor, sau al animalelor, din faptele omeneşti, şi cu deosebire din moravurile şi obiceiurile oamenilor de atunci.

Scrierile Sfântului Ioan au un caracter particular ce îţi revelă imediat dacă scrierea aparţine Sfântului sau nu, chiar dacă nu se cunoaşte de la început numele autorului, ci se voieşte a se dovedi din lectura scrierii. Căci, într-adevăr, toate scrierile Sfântului Ioan, fie ele dogmatice, fie morale, fie comentarii la Scriptură, poartă ca tip particular următoarea caracteristică: nici scrierile dogmatice nu sunt curat dogmatice, nici cele morale nu sunt curat morale şi lipsite de partea dogmatică, şi nici explicările sau herminiile lui asupra Sfintei Scripturi, nu pot fi curat hermeneutice, fără partea dogmatică, ci toate se prezintă sub aceste trei feţe: dogmatică, hermeneutică şi morală.

Corespondența Sfântului Ioan

În scrisorile sale, se pare că vorba sa este mai puţin nervoasă, mai puţin profundă, subtilă, însă de o inteligenţă ascuţită, mai eficace şi mai pe înţelesul ascultătorilor şi cititorilor pentru care oratorul are o afecţiune aparte. A fost bine spus că dacă Ipponate ilumina minţile, Hrisostom reuşeşte să întărească voinţa. Scrisorile, care sunt circa 240 la număr, foarte scurte, aproape toate scrise în exil şi pe tema Providenţei, temă ce era cea mai potrivită pentru a mângâia sufletele de tulburările suferite atunci de către Biserică, tulburări care îl întristau foarte mult, mai mult decât propriile lui suferinţe. În această privinţă, sunt deosebite cele 17 scrisori închinate văduvei Olimpiada; de mare interes istoric s-au dovedit a fi şi cele două scrisori dedicate Papei Inocenţiu în care Hrisostom formulează o adresare elocventă. Epistolele sunt adresate vechilor prieteni din Antiohia şi Constantinopol, episcopi, preoţi, călugări, funcţionari, care îi luaseră partea şi care din pricina acestei loialităţi faţă de el, fuseseră închişi, torturaţi sau exilaţi. Se poate ca autorul, prizonier în deşertul său, să fi fost supus cenzurii, dar şi formaţia sa clasică la şcoala lui Libanius se simte într-o oarecare măsură. Învăţase să trateze corespondenţa ca pe un gen literar, deţinând legi şi reguli proprii, la care, ca un om cultivat, ţinuse. Această consideraţie ne va explica de ce Sfântul Ioan Hrisostom, care de altfel face dovada unei veritabile stăpâniri a limbii, n-are aici aceeaşi ţinută literară.

Sf. Ioan – remarcabil teolog

În teologie, Sf. Ioan Gură de Aur este, înainte de toate, un moralist care extrage din învăţătura curentă consecinţe practice. El cunoaşte, de altfel, foarte bine doctrina creştină şi, în anumite discursuri de controversă, a expus-o într-un mod savant, dar nu a aprofundat-o pentru ea însăşi, nici nu s-a amestecat în discuţii teologice. S-a spus, adeseori, că Sfântul Ioan Gură de Aur a fost mai puţin preocupat de problemele dogmatice şi mai mult de cele morale. O astfel de disociere este neavenită, deoarece învăţăturile sale morale sunt mereu ancorate în structurile doctrinare biblice şi ale tradiţiei Bisericii. Putem înţelege mai bine pasionanta lui  preocupare faţă de morală, dacă avem în vedere faptul că el s-a considerat înainte de toate păstor de suflete şi abia apoi învăţător. Ca păstor de suflete, el a înţeles şi a cultivat datoria sfântă de a-i învăţa pe credincioşi ce înseamnă, în realitate, transpunerea noţiunilor de credinţă în viaţă, asumându-şi astfel sarcina propovăduirii cuvântului evanghelic. Putem spune că Sfântul Ioan a fost oarecum reţinut în speculaţii despre tainele divine. Atributele lui Dumnezeu îi sunt familiare, dar el caută mai puţin să le analizeze, dorind mai mult să le trăiască şi să le facă trăite. Sfântul Ioan Gură de Aur nu a avut curiozitatea de a cerceta modul în care, în Hristos, cele două firi s-au unit, iar, pe de altă parte, ca un veritabil antiohian, el a insistat cu precădere asupra umanităţii sfinte, a vieţii, a operei şi a morţii lui Hristos.

Trebuie însă subliniat faptul că la acea vreme nu erau erezii îngrijorătoare de combătut, aşa cum fuseseră înainte şi după el. În acest domeniu, Sfântul Ioan nu a avut mult de lucru şi nici nu s-a văzut constrâns să aprofundeze grave probleme teologice, aşa cum li s-a întâmplat Sfântului Atanasie, Sfântului Vasile, Fericitului Augustin. A luptat mai ales împotriva ereticilor anomei, alcătuind și o lucrare intitulată Contra anomeilor.

Neegalat în exegeza Sfintei Scripturi

În exegeză, el caută mai întâi sensul literal şi nu se teme să facă, atunci când se impune, consideraţii gramaticale şi lingvistice pentru a explica un pasaj dificil, dar aceasta nu semnifică decât o pregătire pentru a desprinde sensul tipic sau învăţătura morală a textului.

Este de netăgăduit că Sfântul Ioan ocupă primul loc în literatura noastră bisericească, mai ales ca hermeneut neîntrecut al Sfintei Scripturi. Fidel principiilor Şcolii din Antiohia, al cărei ilustru reprezentant şi este, el se ataşează mai ales exegezei literare. Totuşi, temperează rigiditatea acestei metode fie printr-un recurs prudent şi moderat la un oarecare alegorism, mereu fondat pe literă, fie prin insistenţa asupra învăţăturii morale şi a bogăţiei aplicaţiilor practice. Hrisostom era omul unei singure Cărţi. Biblia sa nu era niciodată închisă. O ştia pe de rost. O citează, o explică, o comentează şi recomandă permanent citirea acesteia. Sfânta Scriptură este, pentru Sfântul Ioan, sursa principală şi unică a gândirii sale. El face din aceasta o lege pentru orice orator creştin. Biblia este pentru Sfântul Ioan Hrisostom cartea prin excelenţă, care reuneşte lecţiile cele mai variate şi cele mai practice pentru instruirea credincioşilor.Din textele sfinte, Sfântul Ioan Hrisostom îşi propune să scoată întreaga profunzime. Cu imaginaţia sa prolifică, el îşi închipuie fără greutate personajele, intră fără greutate în interiorul sfinţilor, în sentimentele lor, până a şi le însuşi şi apoi le transmite cu o vitalitate a cărei emoţie te molipseşte.

Marele arhiepiscop al Constantinopolului comentează cea mai mare parte a cărţilor Vechiului şi Noului Testament, de la Facere şi până la Epistola către Evrei. Sfântul Pavel este pentru dânsul obiectul unei predilecţii speciale. Fără îndoială, cele mai numeroase şi cele mai vii cuvântări de laudă sunt cele consacrate Sfântului Apostol Pavel. Aproape la fiecare pas pomeneşte cu drag numele marelui Apostol.

Neîntrecut predicator

Ca predicator, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost considerat cel dintâi. Făcând o paralelă între Hrisostom şi Augustin, teologul Bardenhewer spunea: „Augustin vorbea scurt, prefera silogismul; Hrisostom foarte lung, adesea câte două ore fără să producă oboseală ascultătorilor, ci dimpotrivă. Augustin se adresa mai mult minţii, Hrisostom sufletului întreg, pe care voia să-l vadă mişcat la fapte creştine. Augustin urma în cuvântarea sa o cale severă, logică, rece, abstractă, de multe ori chiar greoaie, Sf. Ioan însă vorbea cald, cursiv, figurat, se inspira de la auditoriul său sau de la împrejurări; ţinea continuu încordată atenţia ascultătorilor prin exemplele vii şi plastice de care se servea, prin figurile de stil, care niciodată nu erau exagerate. Predica lui era un fel de exegeză. Găsim la el unele interpretări de o rară frumuseţe. Despre corabia lui Noe, spune el undeva: Aceasta avea un sens tainic, era prototip al celor viitoare; căci prin corabie era preînchipuită Biserica; prin Noe, Hristos; prin porumbel, Sfântul Duh, prin frunza de măslin, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni (Geschihte der Altkirchlichen Literatur, 1923, p. 355).

Cuvântul a fost vocaţia şi dorinţa sa arzătoare şi cea mai pură măreţie. Contemporanilor săi le plăcea deja să spună: Şi din gura sa ieşeau cuvinte mai dulci ca mierea. Toate secolele creştine au confirmat acest elogiu. A fost numit Homer al oratorilor. El cunoştea regulile artei oratorice încât nici un scriitor grec creştin nu i s-ar fi putut compara, iar aceste reguli le aplica cu cea mai mare libertate. Cu toate aceste elogii, este prea puţin cunoscut, şi cu siguranţă prea puţin cercetat, chiar şi de cei care consideră numele său un simbol.

Pe când alţii sunt doar slujitori ai regulilor şcolare, Sfântul Ioan Hrisostom aplică aceste reguli oarecum fără să se gândească, fără vreun artificiu şi cu un simţ perfect al măsurii.

Contemporanii săi, şi alături de aceştia, generaţiile următoare, nu conteneau să-l proclame cel mai mare dintre oratorii Bisericii greceşti. Papa Pius X l-a decretat patron al predicatorilor creştini (Berthold Altaner, Patrologia, ed. Marietti, 1977, p. 334), iar numele său stă şi astăzi pe buzele tuturor.

Predica şi îngrijirea sufletului deveniră, pentru Sfântul Ioan, scopul principal al vieţii sale; în fapt, au fost transmise urmaşilor mai mult de 700 de predici autentice, rod al celor 12 ani de misiune în Antiohia şi al celor 6 ani de episcopat (până la exilarea sa) în Constantinopol.

Predicile sale erau practice. Predica pe subiecte sau teme apăsătoare – păcat, căinţă, credinţă, lucrarea pentru mântuire a lui Hristos. Multe dintre ele explică Sfânta Scriptură, sursă inepuizabilă de învăţături morale şi pretext de îndemnuri la sfinţenie.

Predicile sale, care durau deseori chiar şi două ore, nu plictisesc, nici nu obosesc întrucât sunt însufleţite de imagini şi comparaţii; acestea sunt, de asemenea, corelate, în exordii şi concluzii, cu evenimente contemporane şi, uneori, îmbogăţite de digresiuni în jurul unor argumente de mare interes.

Sf. Ioan Gură de Aur – un arhipăstor exemplar

Pe cât a fost de mare orator, pe atât a fost de mare păstor sufletesc. Sfântul Ioan Gură de Aur a slujit preoţia ca diacon, ca preot şi ca episcop. Principiile preoţiei sunt trasate cu mână de maestru în tratatul său Despre preoţie, la care au meditat atâţia preoţi care găsesc în el sfaturi, îndrumări şi consolări admirabile.El a avut atitudini, învăţături, tâlcuiri, îndrumări şi explicaţii care sunt valabile şi astăzi. Tragedia vieţii Sfântului Ioan ne arată ce adâncă conştiinţă religioasă a avut ierarhul, în faţa moaştelor căruia a trebuit să se plece împăratul Teodosie al II-lea (408-450) şi să îngenuncheze, cerând iertare pentru păcatele părinţilor săi.

În calitate de episcop, Ioan a aplanat unele conflicte între împărat şi oficialii săi, în special în probleme foarte importante; a intervenit în probleme disciplinare convocând sinoade, destituind episcopi, închizând biserici non-niceene; de asemenea, a vizitat deseori mănăstirile pentru maici din vecinătate pentru a instrui membrii comunităţii. Sfântul Ioan nu s-a sfiit să pună ordine chiar în eparhii străine, cum a fost cea a Efesului, şi a depus, într-un sinod local, pe şase episcopi care-şi cumpăraseră dregătoria cu bani. Din lucrarea sa misionară una misionară mai amintim: convertirea goţilor la ortodoxie (le-a dat o biserică şi le-a hirotonit preoţi dintre ei) şi trimiterea unor călugări pentru răspândirea creştinismului în Sciţia, Persia şi Fenicia. Deci pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării i-a luminat (adică populaţiile care locuiau pe teritoriul ţării noastre, pe strămoşii noştri). În timpul acesta, Sfântul Ioan şi slujea, predica, medita, catehiza, făcea vizite pastorale,cerceta aşezămintele Bisericii, făcea administraţie, citea şi scria. Cele mai multe din aceste obligaţii le îndeplinea zilnic, ca Sfântul Vasile cel Mare şi Fericitul Augustin. E greu de închipuit cum reuşea el să facă faţă unei asemenea munci enorme, mai ales că era o mână de om, şi deseori bolnav.

Nectarie, patriarhul anterior, fusese un mare senior, şi fastul clerului înalt ajunsese la concurenţă cu cel al aristocraţiei civile. Mare parte dintre clericii colaboratori au fost foarte nemulţumiţi de austeritatea şi frugalitatea noului patriarh, care cerea să fie vândute obiectele de lux din Patriarhie, care refuza mesele copioase, totdeauna mânca singur.

A reorganizat spitalele şi ospiciile oraşului mergând până la a încerca să-l depăşească pe Sfântul Vasile în încercarea sa de a pune pe picioare o instituţie pentru leproşi ; a vândut bunuri bisericeşti, folosind banii în scopuri filantropice; şi, chiar şi în exil fiind, a răscumpărat captivi pe care i-a redat familiilor. Pentru aceasta, ca şi alţi episcopi de dinainte şi de după el, a folosit banii de la susţinătorii înstăriţi.

Apostolul milosteniei și ambasadorul săracilor

Sfântul Ioan Gură de Aur este, prin excelenţă, şi apostolul milosteniei. El şi-a îndemnat ascultătorii la milostenie. A condamnat cu duritate avariţia (în omiliile despre Lazăr şi bogatul rău) şi s-a făcut panegiristul milosteniei. Elocinţa sa este inepuizabilă în a relua această temă fără încetare. A da unui sărac înseamnă a da lui Dumnezeu şi Ioan a găsit, înaintea lui Bossuet, accentele magnifice pentru a celebra eminenta demnitate a săracilor. În  zelul său, s-a lăsat dus până acolo încât apare ca un tribun ce discută de la înălţimea scaunului problema socială. Dar, în loc să concluzioneze ca un tribun dreptul de revoltă al săracului faţă de bogat, el nu are alt scop decât de a-l aduce pe cel bogat la milostenie şi la practicarea într-ajutorării.

Apelativul de Hrisostom

Dacă ne întrebăm, care a fost calitatea lui superioară, şi care a fost caracteristica sa deosebită, negreşit vom răspunde că în privinţa culturii filosofice şi enciclopedice, nu era mai prejos de scriitorii din timpurile sale; ca hermeneut al Sfintei Scripturi a fost aproape de neîntrecut, pentru care toţi hermeneuţii de după dânsul, pe el l-au avut de bază în herminiile lor; în privinţa sfinţeniei vieţii a fost unul dintre cei mai rari bărbaţi ai Bisericii creştine iar ca păstor şi administrator a fost de admirat. Dar cu asemenea calităţi îi găsim împodobiţi şi pe alţii dintre Părinţii Bisericii creştine. Aceea însă, care îl distinge pe Sfântul Ioan de toţi ceilalţi Părinţi, dascăli şi scriitori ai Bisericii creştine, aceea care-l arată a fi de neîntrecut, şi în care n-a avut până acum egal pe nimeni, care şi constituie slava lui particulară, este calitatea de Hrisostom pe care i-au acordat-o secolele de după dânsul.

Acesta este Sfântul Ioan din Constantinopol: un mesager al poporului, o inimă mare, un împătimit al studiului Cărţii (adică al Bibliei – n.n.) şi iubitor de semeni; un om ce părea să ştie intuitiv care erau nevoile oamenilor şi care să distingă adevărul de fals. A fost cu adevărat gură de aur, a fost cel mai elocvent retor al Bisericii creştine, până în ziua de astăzi. Creştinătatea întreagă, imediat după încetarea lui din viaţă, l-a proclamat de dascăl ecumenic, cel mai mare luminător al lumii, stâlpul Bisericii, lumina adevărului, trâmbiţa lui Hristos, prooroc şi vorbitor al tainelor lui Dumnezeu, Theoforul Ioan, Hrisostomul Ioan, voind prin aceasta de a învedera marele lui talent oratoric.

Mare învățător al lumii

Acest virtuoz al cuvântului dumnezeiesc a lucrat pentru Biserică toată viaţa sa cu o nespusă ardoare şi Biserica l-a aşezat nu numai printre Părinţii bisericeşti, ci şi printre Doctorii şi scriitorii ei cei mai celebri. De asemenea, calităţile literare ale operelor sale care i-au captivat pe contemporanii săi, îl impun pentru totdeauna literaturii creştine şi universale. La puţin timp după moartea sa, Sfântul Ioan Hrisostom a fost privit atât de ortodocşi cât şi de catolici nu numai ca un predicator şi exeget remarcabil, ci şi ca o voce autoritară în probleme de credinţă. Pentru că Hrisostom a fost şi un mare interpret – deşi nu şi sistematizator – al doctrinei creştine, Biserica l-a numit marele învăţător al lumii. Sinoadele ecumenice din Calcedon (451), Constantinopol (680) şi Niceea (787), îl arată ca martor al adevăratei credinţe. La fel papii Leon cel Mare şi Agato.

Titlul de învăţat (înţelept) al Bisericii nu se aplică decât pentru un foarte mic număr de scriitori bisericeşti, folosit atât în antichitatea creştină (ei sunt Părinţi ai Bisericii şi Învăţaţi totodată), cât şi în secolele următoare. Presupune o aprobare specială din partea Bisericii, şi aceasta nu este dată decât autorilor care adaugă la o înaltă înţelepciune, adevăruri creştine, o ortodoxie strictă şi o viaţă sfântă. Printre aceştia, unii se bucură de o autoritate excepţională. Biserica Ortodoxă are în mod special respect pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul  Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numeşte Învăţaţi ecumenici.

O sumară caracterizare

Făcând o foarte sumară caracterizare a Sfântului Ioan, putem spune că are tot ceea ce îi trebuie pentru a reuşi în slujirea sa, o credinţă profundă, un zel devorant, o elocinţă în acelaşi timp caldă şi familiară, îmbogăţită cu cele mai frumoase flori ale retoricii şi cu cea mai exactă cunoaştere a sufletelor. Acesta este unul dintre caracterele cele mai atrăgătoare care s-ar putea întâlni. Un suflet tandru, delicat, vibrând la toate emoţiile, o inimă puternică, dur cu el însuşi, nemilos cu viciile, fremătându-se în prezenţa răului, dar în acelaşi timp un spirit insuficient pregătit exigenţelor luptei şi condamnat, prin natura sa, la o suferinţă continuă, suferinţa oamenilor loiali, care se lansează cu greu într-o luptă şi nu găsesc în faţa lor decât duşmani mascaţi în faţa cărora toată sinceritatea lor este zadarnică. Comportamentul său faţă de unii şi faţă de alţii era dominat de adevăr şi milostenie.

Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne cel mai cunoscut dintre Părinţii greci şi una din cele mai fascinante figuri ale antichităţii creştine. Cu vie veneraţie ne aducem aminte de el, pe care în toate Liturghiile îl chemăm şi ni-l dorim ocrotitor.

Preot Liviu Petcu

Primăria municipiului Ploiești împreună cu Uniunea Artiștilor Plastici și Muzeul de Artă „Ion Ionescu Quintus” anunță deschiderea Salonului de Toamnă al Filialei Prahova a Uniunii Artiștilor Plastici (UAP), o expoziție care cuprinde lucrări de grafică, pictură, sculptură și arte decorative ale artiștilor plastici din județ.

Evenimentul a avut loc joi, 2 noiembrie a.c, începând cu orele 17.00, la salonul UAP, din Piața Victoriei nr. 4.

Pe simeze vor putea fi admirate lucrări de pictură și grafică, iar în spațiile special amenajate vor fi expuse, spre vizionare, sculpturi și lucrări de artă decorativă.

Și în acest an, Primăria municipiului Ploiești va premia, în semn de recunoaștere și apreciere, creațiile expuse în cadrul Salonului de Toamnă.

P.P.

Când discul său, „FRUNZĂ VERDE DE ALBASTRU”, a apărut a tulburat multe suflete. Astfel că Muzeul Național al Literaturii Române l-a invitat pe Zoltan Octavian Butuc pentru o seară dedicată lui Nichita Stănescu la care sunteți cu toții invitați pe 9 noiembrie 2017, de la ora 19.00, la sediul din Str. Nicolae Crețulescu nr. 8.
Poezia este visul aripilor sufletului nostru, de aceea microbul inspirației nu este hărăzit oricui, ci numai celor care zboară. Astăzi, în ciuda faptului că este binecunoscut, încă există unii oameni care cred că Nichita a fost femeie. Tot atât de adevărat este și că pentru alții Nichita este prezent coerent, consecvent, continuu, aleg să-l omagieze scuturându-și cu forță aripile; oameni prin venele cărora poezia nu curge, ci aleargă frenetic, cu poftă de viață și efervescența specifică sevei.
Pe Zoltan Octavian Butuc, Dumnezeu l-a frământat dintr-un aluat aparte. Din trudă divină, a curs har după har. Vocea lui sfredelește în interiorul ființei, scoate de acolo ce nu-ți mai trebuie și te aduce la lumină, complet vindecat, deplin conștient, profund trezit.
Personalitatea lui este vie, iar curajul de a așeza punctele pe i este binecunoscut. Lui Zoltan verticalitatea nu-i este tulburată de nici un uragan, oricât de puternic ar fi. Lui i-a dat Dumnezeu misiunea de a-l lua pe Nichita Stănescu de vers și de a-l împărți ca pâinea caldă celor care nu știu cine este, celor care știu, dar nu-l mai recunosc și celor care îl iubesc.
Chitara lui Zoltan Butuc se lasă atinsă doar de mâinile lui calde și blânde. Ea este duhovnicul artistului, ea este cea care i-a ascultat mereu și mereu durerile, bucuriile, căderile și mai ales înălțările.
Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile. 

F.B.

Discuţia despre Rezistenţa Anticomunistă din munţi, din Obsedantul Deceniu (anii 50), a fost resuscitată într-un mod oribil de senatorul PSD Şerban Nicolae. Articolul de mai jos este o prelucrare a unui fragment dintr-o carte în curs de apariţie. Aceasta aparţine jurnalistului şi scriitorului Călin Hentea, colaborator al publicației stareapresei.ro. Este un fragment din volumul „Mereu neștiuta istorie a luptelor românilor”, în curs de apariție în anul Centenarului. Îi dăm cuvântul mai jos scriitorului.

Rezistenţa anticomunistă. Iluzia intervenţiei anglo-americane

Începând din toamna lui 1944 și până la sfârșitul anilor ‘50, mulți români au trăit cu păguboasa iluzie că nu peste multă vreme va începe un nou război. În acesta, anglo-americanii îi vor înfrunta victorioși pe ruși, respingându-i din Balcani. Din această perspectivă, ei trebuiau să fie pregătiți cu arme, muniții și luptători. Gata pentru a da lovituri de gherilă împotriva ocupanților sovietici și a slugilor acestora, comuniștii români.

Puternicele motivații ale acestor luptători din rezistența anticomunistă au fost generate de educația patriotică primită în familie. Nu suportau să vadă „pământul şi legea străbună pângărite de o stăpânire străină, fără Dumnezeu şi lege”. Din profunde convingeri anticomuniste, din disperare față de samavolniciile trupelor de ocupație sovietice și autorităților comuniste, din motive de persecuție religioasă (desființarea cultului greco-catolic la 1 decembrie 1948) sau din constrângere (aflându-se în fața unei iminente arestări, datorită trecutului sau originii sociale).

Rezistenţa anticomunistă. „Bandiţi în slujba imperialiştilor”

„Oricine se putea retrage să lupte în munți. Istoria însă va trebui să se mulţumească cu cei care, buni sau răi, n-au stat cu mâinile în sân, când ţara se scufunda în întuneric şi ruşine”, spunea, în 1991, liderul anti-comunist supraviețuitor al grupului din Făgăraș, Ioan Gavrilă Ogoranu.

Convingeri anticomuniste aveau aproape toți românii, dar puțini aveau tăria să le exprime și să acționeze în consecință. Desigur, a mai existat și categoria supraviețuitorilor, majoritară, a celor care – din oportunism sau instinct de conservare – s-au supus noilor reguli ale comuniștilor. Chiar au colaborat cu aceștia, de frică sau pentru a obține un regim de viață mai bun.

Decenii de-a rândul rezistența anticomunistă din munți a fost fie considerată un subiect tabu, fie a fost expediată de comuniști, din rațiuni propagandistice, sub sintagma „bandiți aflați în slujba imperialiștilor”.

Rezistenţa Anticomunistă. Negaţioniştii de după 1990

Generali de securitate, având un rol sinistru în represiunea anti-comunistă, precum Nicolae Pleșiță sau Neagu Cosma, dar nu numai, au încercat după 1990 să nege, să denatureze sau să trimită în derizoriu mișcarea de rezistență armată anti-comunistă din munți.

Primele formațiuni paramilitare de rezistență anti-sovietică au apărut în Bucovina de Nord, în martie 1944, sub coordonarea Marelui Stat Major, din perspectiva iminentei invazii a teritoriului național de către Armata Roșie.

Era vorba despre românii care se refugiaseră în munți din calea terorii și deportărilor sovietice, pregătindu-și depozite de armament și muniție, dar care au fost apoi urmăriți și lichidați de trupele NKVD.

Rezistenţa Anticomunistă. Eroii din Mişcarea Naţională de Rezistenţă

În mai 1946 a fost arestat, alături de alți generali și ofițeri ai armatei regale, fostul ministru de interne din guvernul Constantin Sănătescu, generalul Aurel Aldea. Acesta a fost învinuit a fi organizat o „Mișcare Națională de Rezistență” militară a „reacțiunii burghezo-moșierești”, de sorginte „legionaro-fascistă”, având centre în tot teritoriul național (generalul Coroamă la Iași, generalul Dragalina în Transilvania, contraamiralul Măcellariu în Dobrogea sau generalul Avramescu la comanda unei armate pe frontul de Vest).

Această organizație politico-militară, a cărei importanță a fost mult exagerată de comuniști în scop propagandistic și pentru a justifica epurările din armată, avea drept aliați politici alte grupuri de rezistență anticomuniste, precum „Sumanele negre”, „Graiul Sângelui”, „Haiducii lui Avram Iancu”. Acestea includeau fie legionari, fie național-țărăniști.

Doar discuţii de principiu

Scopul Mișcării Naționale de Rezistență era de a trece la acțiune armată în cazul unui conflict dintre aliații anglo-americani și URSS. Dar complotiștii nu au reușit să depășească stadiul unor discuții de principiu înainte de a fi arestați.

Organizația „Graiul sângelui”, care în 1945 avea peste 5.000 de membri (mulți fiind foști ofițeri sau militari combatanți pe frontul de Est, trecuți în rezervă, „deblocați” – cum se spunea) în București și în țară, avea un program politic care-i conferea un profil naționalist, cu accente șovine, drept reacție la participarea masivă a minoritarilor (evrei, unguri, ucrainieni) în comunizarea / sovietizarea României.

În septembrie 1949, Securitatea semnala existența unor „bande teroriste” (care aveau între 10 și 40 de persoane) în zona Craiovei, Brașovului, Ploieștiului, Sucevei, Galațiului, Oradei, Clujului, Timișoarei și Constanței.

Rezistenţa Anticomunistă. Grupul Carpatin de Rezistenţă Naţională Armată

Adică practic în toată țara, ceea ce punea în discuție pretenția regimului Dej că ar deține controlul deplin asupra teritoriului național. O parte dintre acei studenți, militari sau legionari din zona Făgărașului, care scăpaseră de arestările masive din 1948, au format „Grupul Carpatin de Rezistență Națională Armată”, condus de Ion Gavrilă Ogoranu.

Acest grup a reușit să reziste vreme de nouă ani asalturilor Securității, datorită tacticilor de gherilă folosite și mobilității celor douăzeci de tineri luptători.

Mai mult decât atât, procurându-și un șapirograf, grupul a reușit tipărirea și difuzarea a 500 de manifeste împotriva regimului. Povestea lui Ion Gavrilă Ogoranu – unul din cei doi supraviețuitori ai grupului, care a fost prins abia în 1976 – a stat la baza filmului „Portretul luptătorului la tinerețe”, realizat de Constantin Popescu în 2010.

Legionarii care nu erau legionari, ci oameni recrutaţi din Occident

Nici micile grupuri de legionari recrutați în Occident, antrenați de CIA, în cooperare cu serviciile franceze (în urma înțelegerilor dintre președinții Harry Truman și Vincent Auriol), parașutate în România în perioada 1952-1953, nu au reușit să-și îndeplinească misiunea de a stabili legătura cu centrele de rezistență din țară și de a transmite informații despre situația și mișcările autorităților române și ale unităților Armatei Roșii, deoarece au fost rapid capturate de Securitate.

Istoricul Ilarion Țiu afirmă că așa numitele „bande de legionari”, formate din maximum 10-15 membri, nu s-au remarcat prin fapte deosebite de arme, evitând pe cât posibil conflictele deschise cu forțele mult superioare ale Securității, mărginindu-se să aștepte un utopic război dintre Est și Vest.

Supraviețuirea în libertate a unor asemenea grupuri nu s-a datorat forței combative a luptătorilor, ci mai ales neprofesionalismului cadrelor Securității din primii ani ai puterii populare.

Rezistenţa Anticomunistă şi „deblocaţii”. Alţi eroi. Nicolae Dabija

Mult mai eficace din punct de vedere al combativității și angajării planificate în lupta anticomunistă au fost grupurile de rezistență conduse de ofițeri ai armatei regale, „deblocați” de comuniști în perioada 1946-1947.

Chiar dacă nu au reușit să se reunească sub o comandă centrală și nici nu au beneficiat de sprijin logistic sau politic din străinătate, experiența militară a conducătorilor acestor grupuri, alături de tăria morală și prestigiul în rândul localnicilor, și-au spus cuvântul.

Astfel, chiar și cei ce au încercat minimalizarea și decredibilizarea rezistenței armate anticomunite i-au recunoscut maiorului Nicolae Dabija „rectitudinea exemplară”. Fost ofițer al Armatei Regale, ce luptase împotriva sovieticilor pe Frontul de Est (fiind rănit de două ori și decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”), maiorul Dabija (insolit este faptul că vajnicul luptător antibolșevic și anticomunist era văr cu Gheorghe Gheorghiu-Dej) a fondat în munții Apuseni, „Frontul Apărării Naționale – Corpul de Haiduci”, atacând oficialități comuniste din Teiuș, organizând rezistența armată pe bază de reguli militare.

Rezistenţa Anticomunistă. Cazul Nucşoara

A fost arestat prin trădare pe 22 martie 1949, în urma denunțului unui sătean, printr-un asalt soldat cu grele pierderi din partea trupelor de Securitate, după care a fost executat la Sibiu, împreună cu toți membrii grupului său.

Nucșoara, satul subcarpatic din vecinătatea Câmpulung-Muscelului, reprezintă un punct inconturnabil pe harta istorică a rezistenței anti-comuniste românești. În acest sat, a luat ființă și a funcționat grupul „Haiducii Muscelului”, în fruntea căruia s-a aflat locotenentul Toma Arnăuțoiu și fratele său, Petre, sub comanda colonelului Gheorghe Arsenescu.

Tot în acest sat a trăit Elisabeta Rizea, o țărancă ce s-a opus colectivizării forțate, i-a ajutat pe „Haiducii Muscelului”. Apoi, a îndurat, fără a trăda, schingiurile inumane din beciurile Securității și 12 ani lungi de pușcărie, devenind un simbol al rezistenței anti-comuniste românești.

Rezistenţa Anticomunistă. Grupul Haiducii Muscelului

Grupul „Haiducii Muscelului” s-a remarcat prin longevitatea sa (aproape 10 ani), frații Arnăuțoiu fiind capturați de Securitate doar prin trădare, pe 19 mai 1958, atunci când un așa-zis susținător al acestora le-a turnat un tranchilizant puternic în țuica pe care tot el le-o oferise.

Au fost executați, alături de alți 14 luptători, pe 18 iulie 1959, în Închisoarea Jilava. Filmul „Undeva în Est”, regizat în 1991 de Nicolae Mărgineanu, cu Călin Nemeș, Valentin Voicilă și Maria Ploae, după romanul „Fețele tăcerii” de Augustin Buzura, ilustrează convingător atmosfera și dramele umane consumate în acei ani de rezistență disperată.

Călin Hentea

Muzeul Ceasului ‘Nicolae Simache’ Ploiești, secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, organizează în perioada 2-3 noiembrie 2017, a XIX-a ediție a Simpozionului Național ‘TIMPUL ȘI OMUL’ .

În deschiderea lucrărilor simpozionului, care va avea loc în data de 2 noiembrie 2017, la orele 11,00, în sala Auditorium a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova din Ploiești, str. Toma Caragiu nr. 10, va fi lansat volumul ‘Anuarul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova’ — serie nouă, nr. VII, care cuprinde studii științifice din domeniul orologeriei și filmul ‘Istoria instrumentelor de măsurare a timpului’ — o incursiune în evoluția acestor instrumente cu exemplificări din patrimoniul Muzeului Ceasului ‘Nicolae Simache’ Ploiești.

La această manifestare anuală, participă peste 50 de invitați din țară, specialiști din muzee, cadre didactice din învățământul universitar și preuniversitar, colecționari și pasionați de orologerie, restauratori în domeniu.

Temele dezbătute în cadrul simpozionului, structurate pe două secțiuni, organizate la sediul Muzeului Ceasului ‘Nicolae Simache’ din Ploiești, str. Nicolae Simache nr. 1, sunt:

Definirea timpului în concepte filozofice, științifice, religioase, artistice și literare; Percepția timpului în lumea satului românesc; Oameni care au marcat timpul. Personalități; Evoluția și istoria orologeriei în plan universal și național; Invenții și inventatori celebri de ceasuri; Asimilarea și evoluția orologeriei în România, în diferite perioade istorice; Automate muzicale în patrimoniul muzeal național și mondial; Restaurarea ceasurilor și a cutiilor muzicale.

Violeta Streche

În perioada 31 octombrie – 5 noiembrie 2017, Primaria Municipiului Ploiești, Teatrul „Toma Caragiu” și Asociația Viitor Art organizează cea de-a șaptea ediție a Festivalului de Teatru „Toma Caragiu”.

Și în acest an, selecția festivalului a fost realizată de Raluca Rădulescu, traducător și jurnalist, realizator de emisiuni la Radio Romania Cultural, iar pe afiș se vor regăsi numele unora dintre cei mai importanți artiști români ai momentului.

Programate la sediul teatrului, la Casa de Cultura a Sindicatelor, în noua sală a Teatrului pentru copii „Ciufulici” și la Beraria Teatrului, spectacolele și concertele celei de-a șaptea ediții, producții ale teatrelor de prestigiu din toată țara, teatre naționale sau independente, vă invită atât la întâlnirea cu binecunoscuți actori ai scenei românești, cât și cu tinere talente ale noilor generații de creatori de teatru.

Marti, 31 octombrie ora 18.00 – Deschiderea oficiala a Festivalului ora 18.30, Sala Teatrului Toma Caragiu – Soldatul de ciocolata (sau Armele si omul)  de George Bernard Shaw, Teatrul Odeon Bucuresti. Regia Andrei Serban, scenografia Anka Lupes. Cu: Sabrina Iaschevici, Antoaneta Zaharia, Alina Berzunteanu, Alexandru Papadopol, Cezar Antal, Constantin Cojocaru, Catalin Babliuc, Dimitrii Bogomaz. Durata: 145 min. (cu pauza) ora 21.00, Sala Teatrului pentru Copii – Idolul si Ion Anapoda  dupa George Mihail Zamfirescu, Centrul Cultural ARCUB. Regia Mariana Camarasan si Toma Danila, scenografia Vladimir Turturica. Cu: Oana Pellea, Richard Bovnoczki, Florina Gleznea, Cristina Casian, Istvan Teglas. Durata: 120 min. (cu pauza) Miercuri, 1 noiembrie ora 18.30, Sala Teatrului Toma Caragiu – Umbre  de Marilia Samper, Teatrul National Bucuresti. Regia Vlad Cristache, scenografia Vlad Cristache. Cu: Mariana Mihut, Victor Rebengiuc, Ana Ciontea, Gheorghe Visu, Mircea Rusu, Gavril Patru, Alexandra Salceanu, Emilian Mârnea. Durata: 135 min. (fara pauza) ora 21.00, Sala Teatrului pentru Copii – N-ai tu treaba!  de Catalin Stefanescu dupa Danila Prepeleac de Ion Creanga, Teatrul ACT Bucuresti. Regia Alexandru Dabija, scenografia: Alexandru Dabija. Cu: Marcel Iures, Alexandru Voicu, Andrei Seusan. Durata: 80 min. (fara pauza) Joi, 2 noiembrie ora 18.30, Sala Teatrului Toma Caragiu – O mie de motive,  dupa “Every Brilliant Thing” de Duncan Macmillan ,Teatrul Point Bucuresti. Regia Horia Suru. Cu: Florin Piersic jr. Durata: 100 min (fara pauza) ora 20.30, Sala Teatrului pentru Copii – Kimberly  de David Lindsay-Abaire, Teatrul de Comedie. RegiaAndreea Vulpe, scenografia Cristina Milea. Cu: Virginia Mirea, Mihaela Teleoaca, Vlad Birzanu, Laura Cret, Ioan Coman. Durata: 135 min.(fara pauza) Vineri, 3 noiembrie ora 18.30, Sala Teatrului pentru Copii – Rovegan  text Catinca Draganescu, Centrul de Teatru Educational REPLIKA. Regia Catinca Draganescu. Cu: Mihaela Teleoaca, Silvana Negrutiu si Valentina Zaharia. Durata: 90 min. ora 18.30,  Casa de Cultura a Sindicatelor – Sanziana si Pepelea  de Vasile Alecsandri . Teatrul National Cluj-Napoca. Regia Alexandru Dabija, scenografia Cristian Rusu. Cu: Anca Hanu, Miriam Cuibus, Angelica Nicoara, Irina Wintze, Diana Buluga, Adriana Bailescu, Patricia Brad, Matei Rotaru, Ionut Caras, Radu Largeanu, Cristian Grosu, Adrian Cucu, Catalin Herlo, Dragos Pop, Cristian Rigman, Miron Maxim, Silvius Iorga, Mihnea Blidariu. Durata: 150 min.(cu pauza) ora 20.30, Sala Teatrului Toma Caragiu – Iarna  de Jon Fosse, Teatrul Nottara Bucuresti. Regia : Mihai Maniutiu, scenografia si costumele Adrian Damian. Cu: Catrinel Dumitrescu, Andrea Gavriliu, Andi Vasluianu, Stefan Lupu. Durata: 70 min. ora 22.00, Beraria Curtea Berarilor – Concert Ethnotic  Cu: Irina Sarbu (voce), Cezar Cazanoi (flaut si caval), Capriel Dedeian (chitara), Anatol Cazanoi (tambal si clapa), Laurentiu Horjea (bas) si Dragos Mihu (tobe). Durata: 60 min. (fara pauza) Sâmbata, 4 noiembrie ora 18.30, Sala Teatrului Toma Caragiu – Suntrack (In cautarea sunetului pierdut intr-un oras cu soare). Scenariul Radu Afrim, Teatrul Maria Filotti Braila. Regia: Radu Afrim, scenografia Irina Moscu. Cu: Alin Florea, Narcisa Novac, Corina Georgiana Bors, Valentin Terente, Andreea Rahaianu, Mihai Jalba, Andrei Moraru, Doru Ciutacu, Florin Stan, Nadejdea Isac, Nigeri Caramanli. Durata: 110 min. (fara pauza) ora 20.30, Casa de Cultura a Sindicatelor – Oscar si tanti Roz  de Eric-Emmanuel Schmitt, Teatrul Eugene Ionesco Chisinau. Regia Petru Vutcarau, scenografia Tatiana Popescu. Cu: Ala Mensicov, Stefan Bourosu, Anatol Guzic, Laurentiu Vutcarau, Inna Colbasiuc, Valeria Gartan, Iuliana Vornicescu, Dan Melnic, Liuba Roman, Adriana Bitca, Dumitru Mamei, Maxim Chiriac, Artiom Perciun, Natalia Prodan. Durata: 120 min. (fara pauza) ora 21.30, Beraria Curtea Berarilor – Zoom Trio&Lacramioara Bradoschi si Ion Radu Burlan Cu: Relu Despa – tobe, Andrei Frincu – contrabas, Cristian Duca – pian,  Lacramioara Bradoschi – voce, Ion Radu Burlan – voce. Durata: 60 min. (fara pauza) ora 22.30, Sala Teatrului pentru Copii – Zic-Zac  de Andrea Gavriliu, Godot Cafe Teatru Bucuresti. Regia Andrea Gavriliu, scenografia Andreea Sandulescu. Cu: Andrea Gavriliu, Stefan Lupu, Gabriel Costin. Durata: 65 min. Duminica, 5 noiembrie   ora 11.00, Esplanada Palatului Culturii – d’ECOurage  scenariul Andrea Gavriliu , Teatrul National Cluj-Napoca. Regia Andrea Gavriliu, scenografia Valentin Codoiu. Cu: Andreea Banica, Norbert Boda, Nicole Burlacu, Alexandru Chindris, Robert Danci, Blanca Doba, Radu Dogaru, Denisse Moise, Alexandru Popa, Dan Pughineanu, Irina Sibef, Cosmin Stanila, Maria Teisanu. Durata: 35 min. ora 17.00 – Sala Teatrului pentru Copii – Leul Ra  de Cezar Ghioca si Marius Popa, Teatrul Andrei Muresanu Sf.Gheorghe. Regia Cezar Ghioca, scenografia Raluca Alexandrescu. Cu: Ciprian Teodorescu, Dalma Kovacs, Paula Rotar, Sebastian Marina, Mirela Bucur, Elena Popa, Claudia Ardelean, Sergiu Alius, Mona Codreanu, Liviu Popa, Costi Apostol. Durata: 165 min. (cu pauza) ora 18.00 – Inchiderea Festivalului ora 18.30, Sala Teatrului Toma Caragiu – Unchiul Vanea  de A.P. Cehov, Teatrul Toma Caragiu Ploiesti. Regia Sanziana Stoican, scenografia Valentin Varlan. Cu: Ioan Coman, Ana Cretu, Cristian Popa, Madalina Anea, Paul Chiributa, Oxana Moravec, Lucia Stefanescu Niculescu, Ion Radu Burlan, Madalina Cobzaru. Durata: 165 min. (cu pauza) www.teatruploiesti.ro

Răspunzând unei invitaţii lansate de colegii Cenaclului literar „Lucian Blaga”, o mică delegație a Cenaclului literar „I.L. Caragiale”, formată din Florin Manole, Ana Alice Neculea, Gabriela Petri și Virgil Rădulescu, a efectuat o vizită la Sinaia, la Centrul Cultural „Carmen Sylva” din frumoasa stațiune montană, unde am fost primiţi cu multă căldură şi entuziasm.

Deși tema stabilită de amfitrionii noștri a fost evocarea profesorului Ion Floricică, mentorul cenaclului sinăian, amintirile despre personalitatea dascălului au trezit amintiri plăcute, unele chiar  amuzante, mulți dintre cei prezenți fiindu-i discipoli. „Candela amintirilor a fost aprinsă și a licărit purtând mesajul membrilor Cenaclului „Lucian Blaga” către Domnul Profesor Floricică,plecat să cucerească Paradisul.”, cum frumos a punctat Felicia Mîrza, membru al cenaclului sinăian.

Am fost încântați să-i cunoaștem pe unii dintre membrii Cenaclului „Lucian Blaga” Sinaia: Octavia Floricică, Felicia Mîrză, Codruț Radi, Iulia Badea, Titel Badea, Claudiu Istrate, Radu Cosma, Cecilia Frâncu, Cezar Rădulescu, Andrei Mădălin, Ion Ruxanda, Cristina Nicolae, Virgil Nicolae.

După ce am prezentat activitatea cenaclului nostru, întâlnirea a continuat sub forma unor discuţii libere, scopul acestei vizite fiind schimbul de idei în organizarea şi derularea unor proiecte comune ale celor două cenacluri literare.

Totodată, în urma acestei întâlniri, colegii noștri din Sinaia sunt invitați permanent la lucrările cenaclului „I. L Caragiale”, care au loc bisăptămânal, lunea, la Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești.

Mulțumim gazdelor noastre,

Cenaclul literar I.L. Caragiale Ploiești

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova vă invită marți, 31 octombrie, ora 1100, să participați la vernisajul expoziției lunii noiembrie ‘Reforma (1517-2017). Mărturii bibliofile’, care va avea loc în holul mare al sediului central din Ploiești, strada Toma Caragiu, numărul 10, eveniment cuprins în proiectul cultural-educativ ‘Momente de răscruce ale istoriei’.

Expoziția, tributară ideii conform căreia ‘Reforma este fiica tiparului’, prezintă ediții de epocă ale Bibliei traduse de Martin Luther și Urlich Zwingli, principalii corifei ai acestui eveniment fundamental și complex, care a influențat evoluția laică și religioasă a Europei spre modernitate.

Lucrările vor fi expuse până în data de 19 noiembrie anul curent.

Violeta Streche

IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a oficiat sâmbătă dimineață, începând cu ora 9:00, slujba de Te Deum cu prilejul împlinirii a zece ani de patriarhat ai Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

La acest eveniment aniversar au participat: PF Kirill, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, PF Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei, Durresului și al întregii Albanii, PF Rastislav, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe din Ţinuturile Cehiei şi din Slovacia, alți ierarhi străini și membrii Sfântului Sinod al Bisericii noastre.

Părintele Mitropolit Teofan a asemănat conducerea Bisericii cu cea a unei corăbii

Una dintre imaginile des întâlnite zugrăvind Biserica și lucrarea ei în lume este cea a unei corăbii pe mare, a spus IPS Teofan la finalul slujbei.

Marea, adică lumea din jur este uneori liniștită, adeseori agitată. Avându-L drept Întemeietor, Proniator și Conducător pe Însuși Hristos, corabia Bisericii străbate în cele din urmă marea istoriei până la veșnicia Împărăției celei neînserate a lui Dumnezeu.

În această călătorie, corabia Bisericii cuprinde pe toți credincioșii săi, păstrători și mărturisitori ai dreptei credințe, adică pe creștinii mireni, viețuitorii sfintelor mănăstiri, diaconii, preoții și arhiereii.

Fiecare membru al Bisericii, primind harul după măsura darului lui Hristos își are rolul său distinct în mersul corabiei. Astfel, arhiereul, și în mod special Întâistătătorul unei Biserici, ocupă un loc specific, lucrarea sa fiind cu precădere cea de coordonare, de conducere a vieții bisericești sub călăuzirea Mântuitorului Hristos.

IPS Teofan a apreciat calitățile de conducător ale Patriarhului Daniel

Pe măsură ce anii trec și încercările prin care trece Biserica se înmulțesc, se observă creșterea Preafericirii Sale în autoritate patriarhală, axată nu numai pe elemente de experiență profesorală, intelectuală, edilitară sau administrativă cu care ne-a obișnuit, dar și în aspecte care ating sfera adâncă, teologică, în sensul duhovnicesc, integral al cuvântului.

În continuare, Părintele Mitropolit a evidențiat principalele realizări ale Părintelui Patriarh Daniel, iar la final i-a oferit o icoană cu reprezentarea Maicii Domnului – ocrotitoarea celor ce călătoresc pe mare, și un buchet de flori.

Patriarhul Daniel a mulțumit IPS Teofan pentru daruri și felicitări, apoi și-a exprimat recunoștința față de toți cei care au slujit Biserica în acești zece ani:

Mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care le-a revărsat  asupra Bisericii noastre în acești zece ani care au trecut, mulțumim  ierarhilor din Sfântul Sinod, care împreună cu noi au hotărât cele mai importante măsuri de ordin pastoral misionar și au contribuit la îmbunătățirea legislației Bisericii noastre printr-un Statut nou și prin mai multe regulamente bisericești de aplicare.

Părintele Patriarh Daniel l-a invitat pe Patriarhul Kirill la sfințirea picturii noii Catedrale Naționale

Dorim să mulțumim de asemenea tuturor colaboratorilor, clerului, monahilor și monahiilor și tuturor credincioșilor, autorităților de stat centrale și locale, care ne-au sprijinit în această lucrare timp de zece ani și în mod deosebit mulțumim celor care au contribuit la construcția catedralei noi, Catedrala Națională, sau Catedrala Mântuirii Neamului, și sperăm cu ajutorul lui Dumnezeu ca la anul să o vedem terminată la roșu și să sfințim altarul.

Când va fi terminată și pictura îl vom invita pe Preafercitul Părinte Patriarh Kirill la sfințirea picturii, la sfințirea completă a catedralei noi, luând exemplul Catedralei Iisus Mântuitorul de la Moscova care în câțiva ani a fost reconstruită din temelie pe locul catedralei care a fost dinamitată în timpul lui Stalin.

De asemenea, luăm exemplul Catedralei de la Tirana, o catedrală nouă, frumoasă, făcută într-o țară în care ortodocșii sunt doar o treime din populație. Albania este un stat majoritar musulman și cu toate acestea s-a realizat o catedrală frumoasă, deodată tradițională și modernă.

La final, Preafericirea Sa și-a exprimat dorința ca lucrările Bisericii să continue:

În anii următori, cu ajutorul lui Dumnezeu și a tuturor celor menționați, cler și popor, dorim două lucrări mari, și anume: continuitate și intensitate. Să continuăm ceea ce am început și să intensificăm unele activități.

Părintele Patriarh și-a exprimat dorința ca aceste activități să continue și să se intensifice în Biserică în trei direcții: viața liturgică și duhovnicească, misiunea pastorală și filantropică în societate și întărirea comuniunii și a cooperării, a coresponsabilității cu toate Bisericile Ortodoxe surori.

În continuare, de la ora 10:00, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, s-a desfăşurat şedinţa solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dedicată Anului omagial şi comemorativ 2017.

S.I.

Patriarhul Kirill al Rusiei și patriarhul Daniel al României au ținut, vineri dimineață, o liturghie specială, marcând vizita istorică a șefului bisericii ruse la București. Capii bisericilor ortodoxe au participat la slujba dedicată Sfântului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bureștiului.

La Altarul de vară, lângă Catedrala patriarhală, a fost săvârşită Sfânta Liturghie de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, Preafericitul Părinte Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei, Durresului şi al Întregii Albanii, Preafericitul Părinte Rastislav, Arhiepiscop de Prešov şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe din Ţinuturile Cehiei şi din Slovacia, împreună cu ierarhii străini delegaţi ai Bisericilor Ortodoxe surori şi ierarhii români prezenți la hram, preoţi şi diaconi.

Patriarul Kirill al Rusiei a devenit primul şef al Bisericii Ortodoxe Ruse care vizitează ţara noastră după căderea comunismului. Sosit la invitaţia Prefericitului Daniel, el a vorbit despre valorile comune împărtăşite de credincioşii din România, Rusia şi celelalte naţiuni ortodoxe.

Delegaţia a adus la Bucureşti un fragment din moaştele Sfântului Serafim de Sarov, care va fi dăruit comunităţii ortodoxe ruse. Mai întâi, racla a fost depusă la Patriarhie, unde cei doi şefi de Biserici s-au adresat miilor de oameni prezenţi.

Au fost rostite troparul Sfântului Cuvios Serafim din Sarov, ectenia întreită scurtă și polihroniul. La slujba săvârșită de Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, alături de cei doi Patriarhi s-au aflat Înaltpreasfințitul Părinte Ilarion, Mitropolit de Volokolamsk; Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu, Mitropolitul Ardealului; Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei și Exarh patriarhal; Înaltpreasfințitul Părinte Serghie, Arhiepiscop de Solnečnogorsk; Preasfințitul Părinte Qais, Episcop de Erzurum (Patriarhia Antiohiei); Preasfințitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, și Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal.

La finalul slujbei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit un cuvânt de bun venit, mulțumind Preafericitului Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, pentru prezență și pentru aducerea unui fragment din moaștele Sfântului Cuvios Serafim din Sarov la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor.

În cuvântul de răspuns, Preafericitul Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, a mulțumit Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru cuvintele călduroase de salut și pentru invitația de a vizita România. „Sunt bucuros să am posibilitatea de a ajunge pe binecuvântatul pământ românesc și să văd pe viu evlavia credinciosului popor român. Răspunzând solicitării Preafericirii Voastre, am adus în dar Bisericii Ortodoxe Române surori o părticică din moaștele unui mare sfânt, Sfântul Cuvios Serafim din Sarov, care este iubit mult atât în România, cât și în Rusia. Sfântul Cuvios Serafim a rostit un îndemn important și folositor, oarecând: «Dobândește duhul păcii și mii în jurul tău se vor mântui». Astăzi, când mulți dintre cei care s-au adunat aici se vor închina cu evlavie moaștelor Sfântului Cuvios, fiecare dintre aceștia să ceară de la făcătorul de minuni din Sarov mijlocire pentru sine de la Dumnezeu ca să primească acest duh al păcii și al dragostei. Pacea și dragostea sunt niște valori importante pentru om, indiferent de societatea și vremea în care trăiește, pentru că aceste valori pornesc nu de la om, ci de la Dumnezeu.

Dorind să pună în practică aceste valori, oamenii fac eforturi pentru a le implementa în societate. Comunitățile acestea ale societății se construiesc în diferite sfere ale vieții umane, în sfera culturii, a economiei, a politicii, dar deoarece aceste valori izvorăsc din Dumnezeu într-o singură comunitate, acestea pot fi realizate deplin. Iar această comunitate este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Ce înseamnă aceasta pentru noi, cei care trăim în diferite țări? Ce înseamnă aceasta pentru noi, cei care suntem supuși influențelor, inclusiv a celor politice ale lumii de astăzi? Înseamnă că noi suntem parte a Bisericii celei Una și parte a comunității care poate dobândi acest duh al păcii, indiferent de granițele care ne înconjoară și de dorințele oamenilor. Această forță pacificatoare, măreață a Bisericii trebuie să fie actualizată în fiecare epocă și atunci când condițiile externe sunt prielnice, dar și când acestea nu sunt prielnice, pentru ca să ne realizăm ceea ce ne-am propus. Fie ca duhul iubirii frățești autentice să împără­țească întotdeauna în inimile noastre, fie ca legăturile dragostei între Bisericile Ortodoxe surori Română și Rusă să se întărească continuu. Ofer cu dragoste Preafericirii Voastre aceste sfinte moaște, cu dorința ca pentru rugăciunile Sfântului Cuvios și de Dumnezeu purtător Părinte al nostru Serafim, Domnul să dăruiască țărilor și popoarelor noastre prosperitate întru mulți ani”, a spus Preafericitul Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii.

După așezarea cinstitelor moaște ale Sfântului Cuvios Serafim de Sarov în baldachinul de lângă Catedrala Patriarhală, alături de moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, moaștele Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina și racla cu fragmentul din Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci, cei doi Întâistătători de Biserici Ortodoxe au vizitat Palatul Patriarhiei. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a prezentat oaspeților din Biserica Ortodoxă a Rusiei Sala „Europa Christiana”, saloanele „Princeps Sanctus Stephanus Magnus” și „Axios”. Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române au avut apoi o întrevedere bilaterală în Salonul „Dignitas” al Palatului Patriarhiei.

În cele trei zile petrecute în România, Patriarhul Kirill participă la manifestările religioase dedicate Sfântului Dimitrie cel Nou, dar şi la o şedinţă solemnă a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, în care vor fi prezentate expuneri cu privire la Dificultăţile mărturisirii credinţei în timpul regimului comunist şi importanţa libertăţii religioase astăzi.

Anul acesta, pelerinajul la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor (prăznuit la 27 octombrie), organizat de Patriarhia Română și Arhiepiscopia Bucureștilor, se desfășoară în perioada 24-29 octombrie.

La 142 de ani de la nasterea Reginei Maria, Asociatia România Culturală si Muzeul National Peles vă invită duminică, 29 octombrie 2017, ora 12.30, la vernisajul expozitiei de fotografie „REGINA SOLDAT”.

Invitatii nostri speciali sunt 100 de elevi cu deficiente de auz si vedere de la Liceul Tehnologic Special nr. 3 si Școala pentru Deficienți de Vedere din Bucuresti, de la Scolile Gimnaziale nr. 195 si nr. 24 din Bucuresti precum si membri ai Asociatiei de caritate din Armata României ‘Camarazii’, participanti la atelierele educationale ‘Să ne cunoastem Regina’.

La vernisaj vor lua cuvântul dr. Mircea Hortopan, director al Muzeului National Peles si Anca Beatrice Todireanu, presedintele Asociatiei România Culturală.

Expozitia de fotografie ‘Regina Soldat’ va fi expusă în Holul de Onoare al Castelului Pelisor, în perioada 29 octombrie — 29 noiembrie 2017.

În cele 45 de panouri fotografice, este înfătisată Suverana României, cea care a vrut să se identifice cu suferinta poporului român, cu un veac în urmă, în timpul Primului Război Mondial, implicându-se intens în serviciul sanitar, organizând spitale de campanie, cantine sociale, adăposturi pentru sărmani, depozite de alimente si nu numai. Este singura Regină care, în acele vremuri grele, nu a cunoscut frica de gloante, de bombe si nici măcar de epidemii, ea fiind văzută zilnic în spitalele de campanie pentru a-i alina pe cei suferinzi, a împărți medicamente, mâncare și pături soldaților răniți sau bolnavilor de tifos. Si nu s-a oprit aici! Îmbrăcată în nelipsita uniformă de soră medicală, Suverana noastră a mers chiar si pe front, coborând fără frică în ‘transeele mortii’ pentru a-si încuraja soldatii!

Pentru atitudinea sa curajoasă din timpul Primului Război Mondial, generalul Prezan a decorat-o cu medalia de război — Virtutea Militară clasa I, iar contele de Saint Aulaire — Ministrul Frantei în România, i-a dăruit Medalia de aur a Epidemiilor si Crucea de Război (La Croix de Guerre). De atunci, Regina noastră a fost numită si REGINA SOLDAT!

Parteneri de proiect:
Statul Major General al Armatei, Administratia Fondului Cultural National, Muzeul Militar National ‘Ferdinand I’, Arhivele Nationale ale României, Societatea Natională de Cruce Rosie din România, Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Natională a României, Arhiva Natională de Film, Muzeul Brăilei ‘Carol I’, Palatul Culturii din Iasi, Biblioteca Centrală Universitară ‘Mihai Eminescu’—Iasi, Muzeul Tării Oasului, Asociatia de Caritate din Armata României ‘Camarazii’, Scoala Gimnazială nr. 195, Scoala Gimnazială nr. 24, Școala pentru Deficienți de Vedere , Liceul Tehnologic Special nr. 3.

Date contact:
Asociatia România Culturală
Presedinte
Anca Beatrice Todireanu
Email: beatrice.todireanu@yahoo.com
asociatiaromaniaculturala@gmail.com
Site: www.asociatiaromaniaculturală.ro

Regele Mihai I împlineşte miercuri 96 de ani, iar starea sănătăţii sale este, conform informaţiilor furnizate de Casa Regală, “fragilă”, cum fragilă este şi starea de sănătate a ţării, după 27 de ani de la “revoluţie şi reformă” şi de tranziţie către niciunde.

Regele Mihai I s-a născut pe 25 octombrie 1921, la Sinaia, ca fiu al Regelui Carol al II-lea şi al Reginei-Mamă Elena, şi a domnit între 1927 şi 1930, prin intermediul unei Regenţe, precum şi între 1940 şi 30 decembrie 1947, când a fost silit să abdice şi să plece în exil.

Regele Mihai I împlineşte miercuri 96 de ani, iar starea sănătăţii sale este, conform informaţiilor furnizate de Casa Regală, “fragilă”, cum fragilă este şi starea de sănătate a ţării, după 27 de ani de la “revoluţie şi reformă” şi de tranziţie către niciunde.

Regele Mihai I este singurul fost şef de stat în viaţă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

La începutul anilor ʼ90, Regele a fost demonizat de birourile de propagandă ale celor “emanaţi” de evenimentele din 1989: vezi episodul sinistru al urmăririi de pe autostradă şi al expulzării din ţară sub ameninţarea armelor, vezi şi imundul articol publicat de cotidianul “Adevărul” sub semnătura unui gazetar căruia nu-i pomenesc numele din motive de igienă : “Fir-ai al naibii, Majestate!”

În 1992 i s-a permis să-şi viziteze ţara cu prilejul Sărbătorilor Pascale. Vizita a avut loc în perioada 25-27 aprilie, iar sosirea Regelui la Bucureşti a scos în stradă mai mulţi oameni decât în oricare alt prilej din istoria României.

Speriaţi de uriaşl val de simpatie cu care a fost întâmpinat Regele, puterea de atunci i-a interzis acestuia accesul în ţară pentru încă cinci ani.

Abia în 2001, Familia Regală şi-a stabilit reşedinţa în ţară, la Palatul Elisabeta.

Regele Mihai a cunoscut-o pe principesa Ana de Bourbon-Parma la Londra, în 1947, când a participat la căsătoria principesei Elizabeth a II-a a Marii Britanii cu principele Philip, duce de Edinburgh.

Regele Mihai I şi pricipesa Ana de Bourbon-Parma, care a devenit, astfel, regina Ana, s-au căsătorit pe 10 iunie 1948, în Grecia, la invitaţia regelui Pavlov şi a reginei Frederica ai Greciei. Căsătoria lor a durat până la decesul Reginei, în 2016.

Regele Mihai I şi Regina Ana au cinci fiice: Principesa Moştenitoare Margareta, Principesa Elena, Irina Walker, Principesa Sofia şi Principesa Maria.

De la fatidica dată de 30 decembrie 1947, când Regele a fost silit să abdice (“a fost abolită monarhia”, cum au spus comuniştii) şi “a fost instaurată” Republica, au trecut aproape 70 de ani.

70 de ani de derapaje. Atât până în 1989, cât şi după aceea. În tot acest timp, însă, putem consemna, în istoria naţională, şi un foarte scurt moment de normalitate: Sunt cele 15 minute în care Regele Mihai şi-a citit mesajul în Parlamentul României, în dimineaţa zilei de 25 octombrie 2011.

Se tot spune că România nu are tradiţie monarhică. Dar despre România (Mică) se poate vorbi abia de la 1859 încoace. Iar de la 1859, România Mică a avut Domn pe Alexandru Ioan Cuza. Apoi, de la 1866 până la 1881, (tot) Domn al României a fost Carol I. Din 1881 urmează, până la 1947, un şir de regi ai României (devenită Mare din 1918): acelaşi Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai (ultimii doi cu alternanţe la Tron). Aşadar, de la Cuza până în 1947, sunt 88 de ani. Din 1947, România este Republică. “Populară”, până în 1989 şi “democratică/ parlamentară” până astăzi. Republica noastră a împlinit 69 de ani. Lăsând orice alt comentariu la o parte, avem de comparat cifra 88 cu cifra 69. Asta ca să vedem, aritmetic, ce şi cum cu tradiţia. Monarhie vs Republică: 88 – 69. Dacă unii reproşează acestui calcul că am adăugat şi domnia lui Cuza la monarhie, poftim, o scădem şi obţinem Monarhie vs. Republică: 81 – 69.

În discursul său din Parlament, din 25 octombrie 2011, Regele Mihai a enumerat câteva valori fundamentale de la care un neam n-ar trebui niciodată să abdice: libertatea, identitatea şi demnitatea. Libertatea ni se trage de pe la 1877, când cu Războiul de Independenţă purtat sub comanda primului nostru Rege, Carol I. Identitatea ni se trage de la Marea Unire din 1918, înfăptuită sub domnia Regelui Ferdinand. Iar demnitatea poate fi lesne găsită în perioada interbelică, la vremea când leul, moneda Regatului României, era una dintre cele mai puternice monede ale continentului şi când o seamă de români ţineau capul de afiş pe teritoriul artelor şi al ştiinţelor în Europa.

În fine, o ultimă observaţie: pe 25 octombrie 2011, de la discursul Regelui Mihai din Parlament au absentat mai multe persoane, printre care şi preşedintele de la acea vreme al României. O singură absenţă este inexplicabilă: aceea a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. În special de către BOR, Regele ar trebui să fie perceput (fără nici un comentariu) drept Unsul lui Dumnezeu (asta, desigur, dacă Patriarhul şi BOR admit existenţa lui Dumnezeu). Lipsind de la întâlnirea cu Regele, Patriarhul a absentat de la întâlnirea cu rosturile cele mai intime şi mai subtile ale Bisericii sale, ratând, irosind iremediabil, un moment istoric. Irepetabil.

Discursul Regelui Mihai I în Parlamentul României, la data de 25 octombrie 2011, este disponibil la adresa:

Principesa Sofia se află în Elveția, pentru a fi alături de Regele Mihai, cu ocazia zilei de naștere a Majestății Sale. Alteța Sa Regală petrece o săptămână la reședința privată a tatălui ei.

Astăzi, când Majestatea Sa împlinește 96 de ani, Custodele Coroanei găzduiește la București două importante evenimente dedicate Regelui Mihai. Alteța Sa Regală Principesa Moștenitoare Margareta va decora, în numele Majestății Sale, un număr de 14 personalități din România și Europa, la Sala Tronului Palatului Regal. Seara, Familia Regală va lua parte la concertul caritabil organizat de Fundația Principesa Margareta a României la Ateneul Român în fiecare an, de ziua Regelui Mihai I.

Textul scris de Principesa Moștenitoare Margareta în ziua de 25 octombrie 2001, când Majestatea Sa Regele Mihai a împlinit 80 de ani:

Când aveam nouă ani, am scris o compunere pe care am lăsat‑o la şcoală sau am pus-o undeva, în pod. Dacă cineva mi-ar spune azi s‑o scriu din nou, compunerea ar arăta aşa:

„Există un om pe lumea aceasta a cărui prezenţă mă face să mă simt ocrotită, un om care se află întotdeauna acolo, lângă tine.

Am acasă o fotografie cu mine copil, aşezată pe o maşină veche de tuns iarba. Şedeam pe maşina cu care omul acesta tăia iarba şi mă simţeam în siguranţă.

În fiecare seară, înainte de a adormi, el venea să spună, cu surorile mele şi cu mine, Tatăl Nostru. Când aveam patru ani, el mi-a dat textul rugăciunii copiat la maşina lui de scris. Aceasta este o pagină pe care nu am pierdut-o niciodată.

La cei şapte ani ai mei, când venea să mă ia de la şcoală, stăteam pe scaunul din faţă al maşinii Volkswagen broscuţă şi eram foarte mândră că am dreptul la acel loc. Mă uitam pe furiş la el cum conducea şi mă gândeam ce frumos şi fermecător era, cu ochelarii de soare şi cu profilul lui perfect. Eram foarte mândră. La semafor mă uitam pe fereastră la oamenii din alte maşini să văd dacă îl remarcau şi eram sigură că nici ei nu văzuseră un bărbat atât de frumos.

Am zburat la vârsta de zece ani într-un avion pe care el îl pilota şi a fost destul de ciudat să fiu acolo, în aer, înconjurată de nori şi de zgomotul motoarelor; mă uitam în jos, spre pământ, şi puteam să văd maşinile şi copacii, lacul, câmpurile şi şoselele. El nu spunea nimic, dar la un moment dat am văzut la distanţă un alt avion. Deodată, a spus: «Dacă aş începe acum aterizarea, din cauza liniei de zbor ne-am ciocni cu celălalt avion. Asta îmi spun instrumentele mele de zbor». M-a privit amuzat, să vadă ce spun eu. Am tăcut şi m-am gândit că omul acesta e destul de puternic să rezolve orice problemă.

Când mă întorceam de la şcoală, la casa veche din Versoix, el citea mereu Herald Tribune după masa de seară, dezlega rebusuri, asculta muzică clasică, înainte ca nesuferitele de televizoare să intre în viaţa noastră. Serile noastre în familie erau plăcute şi confortabile.

Când am devenit adolescentă, m‑a învăţat să conduc maşina, folosind pentru aceasta jeepul său. A fost foarte răbdător şi nu m‑a făcut să mă simt nervoasă sau neîndemânatică. El a fost dintotdeauna foarte calm, şi a fost bun şi înţelegător cu fiecare.

Dacă ceva se strica, el ştia să repare, mai ales lucrurile mecanice şi electrice. A fost minunat pentru mine când am avut prima maşină! Nu aveam nevoie să merg niciodată la garaj.

Am descoperit că acest om are talent artistic; el a fost un pasionat pianist (e aşa de păcat că nu a continuat!), iubeşte muzica clasică, este un talentat fotograf şi îi place să călătorească şi să imortalizeze peisajele noi. Când eram mici şi veneau la noi copii de la şcoală, el scotea un proiector special şi ne arăta desene animate cu ciocănitoarea Woody, răţoiul Donald și Mickey Mouse. De aceea serbările noastre de acasă erau vestite la şcoală şi fiecare se întrecea să fie invitat în casa noastră.

Amintiri unice sunt serile în care înregistra, în fiecare an, mesajul pentru Europa Liberă, care se transmitea în România în seara de Anul Nou. Noi toate trebuia să fim liniştite în timpul înregistrării, de fapt, trebuia să stăm în altă cameră, ca să nu‑l deranjăm. Ascultam cu încordare cuvintele şi cadenţa limbajului. Eram de fiecare dată impresionate şi înţelegeam că e vorba de ceva cu adevărat important.

Eram mic copil atunci când am înţeles că există o parte în acest om care nu ne aparţine nouă. Totul era legat de înregistrările radio din fiecare an: o latură misterioasă a existenţei sale, mai presus de viaţa personală. Acest sentiment devenea evident şi în orele în care el ne povestea despre o ţară nu prea îndepărtată pe care o iubea şi pe care o pierduse, când ne vorbea în limba acelei ţări, când ne arăta fotografiile acelui ţinut şi ne punea să ascultăm muzica acelor meleaguri. La început ne‑am întrebat cum poate cineva să piardă o ţară, cum se poate una ca asta ?! Dar ceea ce înţelegeam era că omul acesta era mai mult decât unul dintre membrii familiei noastre; în viaţa lui era o altă dimensiune, cumva deasupra noastră; era ceva diferit, important, nu ca o meserie sau o slujbă, ceva mult mai cuprinzător şi mai profund. Şi totuşi, acel ceva era, într‑un fel, şi o parte din noi. Sentimentul de apartenenţă a crescut odată cu noi şi ne‑a adus şi mai aproape de omul despre care vă vorbesc.

Această altă parte a lui îl făcea reţinut şi trist. Dar cum el e foarte echilibrat, reuşea să-şi învingă tristeţea. Persoana aceasta are ore metodic stabilite pentru orice, şi vorbele pe care le spune sunt bine gândite înainte. De aceea el face pe toată lumea să se simtă în siguranţă; niciodată nu e haos în jurul lui.

Acest om are un formidabil simţ al umorului şi poate spune glume foarte amuzante; simţul umorului ne‑a folosit lui şi nouă ca medicament, atunci când venea tristeţea.
Persoana aceasta e incoruptibilă, nu l-am putut minţi niciodată. De exemplu, nu m-am putut preface că sunt bolnavă, ca să nu merg la şcoală.

Omul acesta a avut tot soiul de profesii pentru a‑şi întreţine familia: a crescut găini, a condus maşini, a făcut tâmplărie, a fost agent de bursă, pilot de încercare şi producător de echipament electronic. Am descoperit că a purtat o incredibilă corespondenţă cu tot felul de oameni din toate colţurile lumii, despre ţara lui, despre jeepurile lui, despre fotografii, maşini, avioane şi chestiuni mecanice. Auzeam cu toţii cum bătea literele la maşina lui de scris, în noapte, în timp ce ne cuprindea somnul. Era un sunet aşa de liniştitor!

Acest om a devenit Rege la vârsta de cinci ani şi continuă să fie. El a fost născut să reprezinte, să iubească şi să muncească pentru o ţară şi şi‑a îndeplinit menirea în fiecare secundă a vieţii lui, chiar şi atunci când ţara era departe de el şi interzisă lui.

A stat singur împreună cu armata lui în faţa naziştilor şi a schimbat destinul unui continent la 23 august 1944, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, când a întors armele de partea aliaţilor, în cel de‑al Doilea Război Mondial. Apoi, el singur a durat ani de încăpăţânată rezistenţă în faţa comuniştilor care, în cele din urmă, l‑au forţat cu ţevi de puşcă şi cu tancuri să‑şi părăsească ţara.

Dar acest om a supravieţuit duşmanilor lui şi chiar copiilor duşmanilor lui.

Omul acesta a fost întotdeauna acolo, lângă mine. El este dintotdeauna alături de tine.

Şi omul acesta este tatăl meu.

Margareta a României

C.R.

Spectacolul Avarul, in regia lui Cristi Juncu, a participat, in data de 7 octombrie, la cea de-a 29-a editie a Festivalului National de Comedie de la Galati.
Festivalul, organizat de Teatrul Dramatic Fani Tardini, reuneste spectacole de teatru ale unor trupe de prestigiu din tara, iar selectia actualei editii a fost realizata de criticul de teatru Doina Papp.
Adaptarea lui Cristi Juncu dupa piesa lui J.-B. P. Moliere, spectacolul Avarul a fost distins cu Premiul publicului galatean si cu Premiul pentru decorurile semnate de Cosmin Ardeleanu.
Inspirat de capodopera lui Molière, Avarul este o comedie care aduce in fata spectatorilor o galerie de personaje cu trasaturi si naravuri de cand lumea in contexte si situatii actuale, ce garanteaza buna dispozitie dar si rasul amar in fata unor tipare contemporane.
Spectacolul Avarul va fi prezent, pe 12 noiembrie, si la cea de-a 23-a editie a Festivalului International de Teatru Clasic de la Arad, in sala mare a Teatrului Clasic „Ioan Slavici”.

Personajele piesei lui Molière sunt măcinate de lupta dintre două dorinţe, cea de a fi iubite şi cea de a-şi spori şi proteja averea. Şi de una şi de cealaltă depind toţi, iar de la amândouă se aşteaptă protecţie şi siguranţă. Pentru unii dintre ei, relaţiile umane sunt mai importante, alţii idolatrizează lucrurile fără suflet, căci acestea pot fi folosite fără complicaţii. De pildă banii, ei sunt cei mai ispititori, pentru că par a avea puterea de a ne oferi tot ce ne dorim şi ne simţim în siguranţă când ne punem viaţa sub protecţia lor.

Ieri după amiază, la ora stabilită, ora 17.00, ne-am întâlnit la sediul Filarmonicii noastre dragi şi am purces în sala destinată orelor noastre de Cenaclu. Au răspuns prezent vechi combatanţi, mai noi combatanţi şi invitaţi, Vintilă Ion Fintiş, Preşedintele Societăţii noastre literare, apoi absolut aleatoriu, Raul Sebastian Baz, Marian Zmaranda, Livia Dimulescu, Cati Enache, Avrigeanu Robert Aristotel, Virgil Rădulescu – cel care face ziarul nostru atât de frumos şi bogat, dragul nostru regizor Cătălin Apostol, Florin Manole, Florin Oprea Sălceanu, Dan Minoiu, Chifu Leonida, Mihaela Popescu Taulet, Radu Herşcovici, Laurenţiu Popa.

După ce ne-am ocupat locurile şi ne-am aşezat trupurile obosite de chinul scrierii şi de neputinţa facerii, a urmat, ca de obicei, o Revistă a Presei literare prezentată de Şeful nostru, care a disecat evenimente ale mai multor publicaţii şi reviste.

La rubrica – Un poem la două săptămâni -, s-au prezentat Cati Enache, Dan Minoiu, Mihaela Taulet, Livia Dimulescu care au încântat audienţa cu ultimele lor creaţii. A fost prezentată de către Mihaela Taulet şi o carte uitată, se pare, a nevestei lui Ionel Teodoreanu, carte scrisă în timpul încarcerării acestuia de către Securitatea timpului.

După pauza de ţigară, a lor, s-a trecut la rubrica – Poet în recital, unde colegul nostru, Raul Sebastian Baz, ne-a citit din volumul, în curs de apariţie „Cu faţa la Pământ”. După citire, ne-am aplecat asupra textului, cu păreri şi opinii, ca de fiecare dată.

Dan Minoiu a scos în evidenţă multitudinea de simboluri regăsite în textul prezentat, atât din Biblie, cât şi din oralitatea poporului nostru, sau a altor culturi. Tulburătoare creaţie, s-a pronunţat Cati Enache, o bucurie răstălmăcirea acestor simboluri, iar Florin Manole, a completat-o afirmând că există o tentaţie a repovestirii Bibliei, fiind plăcut impresionat de imaginaţia poetului şi incantaţia scrierii lui, de blândeţea povestirii.

Ioan Vintilă Fintiş a spus că sunt într-adevăr lucruri biblice, rostite cu alte cuvinte, însă totul cu o frumoasă desfăşurare şi curgere. Mihaela Taulet s-a pronunţat asupra segmentului limitat de oameni care poate şi pot înţelege mesajul celor citite, fiind o carte grea care ar trebui, în accepţiunea sa, să-şi dividă simbolurile.

Florin Oprea Sălceanu a rostit că lui i se par cele citite ca o Psaltire, în timp ce Leonida Chifu scoate în evidenţă naraţiunea deosebită a scrierii, cu talent şi măsură, cu dorinţă şi elevaţie. Marian Zmaranda ne transmite că e bine de văzut cum pildele sunt altfel decât în Biblie, că poetul transformă orizontalitatea în verticalitate, că avem de-a face cu un bolero într-un alt spaţiu, totul fiind poveste, bine condusă de autor.

Cătălin Apostol se întreabă şi este susţinut în acestă temere de colegul Dan Minoiu, dacă trebuiesc neapărat un număr limitat de simboluri şi se referă la teama care a avut-o la începutul lecturii, văzând ceea ce se citeşte şi încărcătura de simboluri degajată şi prelucrată.

O poezie inedită cu o încărcătură emoţională inedită, spune el. Radu Herşcovici face un paralelism cu Pasărea Pheonix, iar poetul, însuşi Raul Sebastian, ne reaminteşte că Iisus dă soluţii, că sunt atâtea lucruri nedescoperite încă şi că poate doar o parcurgere în trecut ar putea să restabilească adevărul celor ce nu s-au spus încă, deşi s-au săvârşit.

Într-o bucurie şi o mulţumire a simţurilor, ne-am îmbrăţişat cu toţii în poza de grup şi am purces către cel mai apropiat loc bahic pentru a potoli setea noastră de cunoaştere şi dorinţa noastră de noi experienţe domestice. Până la proxima întâlnire, vă pup pe frunte!
Dan Minoiu

La Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” Ploiești are loc, în perioada octombrie – noiembrie 2017, vernisajul expoziţiei retrospective Dan Platon. Expoziția este dedicată memoriei artistului Dan Platon și cuprinde lucrări de pictură din patrimoniul Muzeului de Artă Ploiești, precum și lucrări de grafică din colecția particulară a MAV d’Art Gallery din Câmpina, a artistului plastic Alfred Dumitriu, inițiatorul acestui proiect.

Dan Platon s-a născut la 8 august 1931, la Bahna, Neamț, şi a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, promoția 1966. Imediat după absolvire, Dan Platon a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici. A avut o carieră încununată de opt expoziții personale şi peste 30 de expoziții de grup, dintre care unele în străinătate – Magdeburg (Germania), Torun (Polonia), Bruxelles (Belgia), Chișinău (Republica Moldova) și Franța; a participat la tabere de creație naționale și internaționale. Lucrările sale se află în colecții particulare din țară și străinătate: Anglia, Belgia, Germania, Franța, Polonia, Grecia, Ungaria.

Există artiști pregnanți care marchează timpul și spațiul pe care îl ocupă, ca și pe cei ce au norocul să se găsească în preajma lor.

Dan Platon este un astfel de artist!

El a marcat categoric și pentru totdeauna, în primul rând arta prahoveană, dar și boema ei, ca și viețile noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut și care am viețuit o perioadă, mai lungă sau mai scurtă, în preajma lui.

În artă, Filiala UAP Prahova se poate numi “bogată” pentru că a avut între membrii săi un pictor precum Dan Platon. Modern, expresiv, rafinat cromatic și riguros compozițional, el a fost un fel de “avangardă” în arta prahoveană, începând de pe la sfârșitul anilor ’60. Și aceasta într-o perioadă când cerințele și rigorile generale în artă erau realiste, figurative, “tematice” chiar. Dan și-a permis să fie altfel! El și-a permis să recreeze abstract și nonfigurativ realitatea, urmându-și cu asiduitate propriul drum și propria sensibilitate artistică.

Grupările artistice prahovene au fost și ele marcate de personalitatea lui Dan Platon. Pe la începutul anilor ’70 s-a format grupul Dan Platon – Doina Moisescu – Victor Munteanu, care a devenit în scurt timp de notorietate. După plecarea Doinei la București, lui Dan și lui Victor li s-a alăturat Valeriu Scărlătescu. În anii de după ’89, Dan s-a alăturat unor colegi din generația mai tânără, pentru a expune împreună cu ei: Valter Paraschivescu și Filip Kollo. Fiecare dintre aceste grupări a suscitat, la vremea ei, un viu interes în rândul criticii ploieștene și bucureștene, dar și în rândul colegilor de breaslă.

Ceea ce contează în primul rând la un artist este, desigur, creația și opera lui. Aceasta ține de partea spirituală și înaltă, de fărâma de divinitate a ființei umane. Este ceea ce rămâne, contează cu adevărat și definește un creator. Artistul, însă are și o latură mai telurica, mai umană, pământeană.

Există mari artiști care nu sunt neapărat și boemi sau foarte activi în viața boemă a unei comunități artistice. Există, de asemenea, artiști foarte boemi care, însă nu se evidențiază cu nimic în “plutonul” general al comunității artistice. Și există artiști care sunt și una și alta. Dan era unul dintre aceștia! Poveștile boemei prahovene ar fi mult sărăcite în absența întâmplărilor și “trăsnăilor” lui Dan Platon. Și este foarte bine că este așa! Marile personalități sunt complexe!

Toată lumea î-și amintește lucrările lui, sau momentul exact când s-au întâlnit pentru prima data cu ele, pentru că toată lumea i-a apreciat și i-a admirat pictura!

Toată lumea își amintește că până în ultima clipă, chiar și cu lucrarea pe simeză, Dan era tot cu pensula în mână și mai avea ceva de adăugat sau de corectat!

Toată lumea î-și amintește de “burzuluielile” lui vehemente și colțoase, care, însă, dispăreau la fel de repede pe cât izbucneau, dar și de timiditatea și candoarea lui, de zâmbetul cald și jucăuș, uneori hâtru sau ironic și de prietenia lui!

Toată lumea își amintește de interminabilele discuții despre artă avute cu Dan, dar și de cel puțin una, dacă nu mai multe, întâmplări mai mult sau mai puțin hazlii, dar în orice caz, cu “sare și piper”, al căror protagonist era el!

Adică de făcutele și nefăcutele lui Dan Platon! Iar aceasta, cum spuneam, este un lucru bun pentru că Dan a fost un artist complex și o personalitate complexă.

Pentru viața artistică prahoveană si românească, pictura lui Dan Platon va rămâne, categoric, un reper!

Pentru comunitatea artistică ce i-a fost într-un fel sau altul contemporană și pentru noi toți, cei care l-am cunoscut, Dan va rămâne un maestru, un prieten si o “figură” pe care nu o putem uita și care ne aduce zâmbetul pe buze de câte ori îl evocăm!

A.N.

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova vă invită joi, 19 octombrie 2017, ora 16,30, la sediul său din Ploiești, str. Toma Caragiu, nr.10, sala Auditorium, la o reconstituire a Ploieștiului și a vieții locuitorilor lui, după anul 1800, prin intermediul volumului doamnei prof. Emilia-Virginia Luchian, denumită sugestiv „Ploieșteanul – Chip și mască”.

Volumul se numară printre cele 40 de lucrări semnate de profesori de istorie din Prahova, dar și din alte județe, ba chiar din Republica Moldova, care au fost înscrise la ediția din 2017 a sesiunii anuale de referate organizate de Societatea de Știinte Istorice din România – filiala Prahova.

Evenimentul, moderat de domnul Mihai Dumitrache — directorul general adjunct al Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, îi va avea ca invitați pe: prof.univ. dr. Gheorghe Calcan, dr. Dorin Stănescu și prof. Nicolae Dumitrescu — critic literar.

Violeta Streche