Stătea pe băncuța din stația de tramvai
ușor aplecată, cu fața în mâini, am crezut că îi e rău, am deschis geamul mașinii s-o întreb și-atunci am văzut cum i se zgâlțâiau umerii,
plângea.
Hei, am strigat-o, ai nevoie de ajutor?
a ridicat greu privirea, atâta tristețe era în ea, atâta disperare, mi s-a strâns sufletul
blocasem drumul, dar nu puteam să plec,
era o seară obișnuită de luni în mijlocul orașului, oameni grăbiți și indiferenti, claxoane și flash-uri, înjurături
și pe o băncuță o fată care plângea în hohote și nimeni nu părea să observe,
hai să te duc acasă, am strigat
mă gândeam la fii-mea, la mine de demult, la toate femeile care au plâns vreodată singure pe stradă,
a scuturat capul cu putere, nu, nu
mulțumesc, mă descurc,
și-a dus mâna la inimă, s-a prefăcut c-o scoate din piept și că o aruncă pe jos.
Am înțeles, e un bou.
Claxoane și flash-uri, înjurături și o fată care și-a șters cu dosul palmei lacrimile și-a zâmbit.
Era o seară obișnuită de luni, în mijlocul orașului. Mâine e marți, sunt doar trei ceasuri rele.
(Oana Costea)
