Sărbătoarea Bunei Vestiri ne aduce această minunată lucrare propedeutică semnată de marele patrolog John Anthony McGuckin, care este, din 1989, preot ortodox.
Autorul predă la Columbia și Oxford și a redactat o operă fundamentală, în zeci de volume și studii apreciate de mediile savante din anglosferă.
Editura Baroque Books & Arts – aflată în consultare cu ieromonahul Agapie Corbu – merită din nou atenția noastră recunoscătoare.
(Teodor Baconschi)
FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE UMOR URZICENI – 2020 – ”REVELIONUL CARICATURIȘTILOR”
REZULTATELE CONCURSULUI INTERNAȚIONAL DE EPIGRAMĂ – URZICENI -2020
1. Premiul I – ex-aequo – Nicolae Bunduri – Brașov (Brașov) -7,90
-Florin Rotaru – Buzău(Buzău)- 7,90
2. Premiul II – Florian Abel – Valea Măcrisului (Ialomița) – 7,72
3. Premiul III – Grigore Chitul – Bistrița (Bistrița- Năsaud) – 7,62
4. Stelică Romaniuc – Ploiești (Prahova)– 7,60
5. Ion Moraru – Independența (Galați) – 7,58
6. Marian Grigore Dobreanu – Târgu Jiu (Gorj) – 7,53
7. George Eftimie – Buzău (Buzău) – 7,53
8. Petru Ioan Gârda – Cluj-Napoca(Cluj) – 7,48
9. Gheorghe Cireap – Cluj –Napoca (Cluj) – 7,47
10. Sorin Finchelstein – Toronto (CANADA) – 7,17
JURIUL:
Vasile Larco (Iași) – Președinte
Gheorghe Bâlici (Chișinău) – Membru
Laurențiu Ghiță (Ploiești) – Membru
Nicolae Petrache (Urziceni) – Membru (Organizator și administrator concurs)
(Text transmis de Dan Drăguș)
O carte cvasi-necunoscută publicului larg, pe care am scris-o cu bucurie, uimire și gratitudine față de cel ce i-a servit drept model chiar și genialului Bach, care, admirativ, i-a copiat cu mâna sa câteva concerte pentru vioară, transcripționându-le mai apoi pentru clavecin: „Vivaldi în Veneția” (Editura LiberART).
De altminteri, întreaga mea teză de doctorat i-a fost dedicată vieții, personalității și creației ilustrului compozitor. La 4 martie 1678 s-a născut în Veneția Antonio Vivaldi, părintele barocului muzical.
(în imagine, copertele 1-4 ale cărții mele și un portret de François Morellon La Cave, 1723)
(Ioan Mihai Cochinescu)
Două acuze sau Biblia închisă
(urmare din 10 februarie 2021)
Francmasoneriei i se aduc două acuze importante: Unu: că ar fi o societate satanică, anticreștină. Doi: că ar fi antinațională.
”La primul punct cred că am răspuns deja. Masonul depune un jurământ. Dar, la noi, apare un element în plus: jurăm după Evanghelia după Ioan, cea mai frumoasă dintre evanghelii, nu ca președinții sau prim-miniștrii, pe Biblia închisă”.
Acuzei că masoneria ar fi antinațională i s-ar putea replica prin recursul la istorie: regii și împărații, de la Frederic cel mare la Ducele de Kent astăzi, au fost sau sunt masoni. Regii erau ”șefii” masoneriilor. Și George Washington a fost mason. ”Puteau fi împărații și președinții împotriva statelor pe care le conduceau? Puteau fi împotriva statelor lor politicieni sau oameni de cultură români ca ca I.C. Brătianu, Ion Heliade–Rădulescu, Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga, naționaliști convinși, poeții Văcărești sau Spiru Haret? Dar Gheorghe Asachi, Gheorghe Lazăr, Ion Minulescu, Teodorenii, Victor Eftimiu, Mihail Sadoveanu?”, se întreabă bătrânul mason.
Harap Alb, ucenic mason
Autorul îi ”investește” cu ”rang” masonic și pe Eminescu, și pe Ion Creangă, despre care se afirmă că n-ar fi fost masoni, ”dar, la Creangă, dacă citești Harap Alb, ai în față ritualul gradului de ucenic”. În viziunea lui Bălcești, Harap Alb este ”transpunerea literară superbă” a unui ritual masonic de Gradul I.
Nestorescu nutrește convingerea că mason nu devii, ci te naști. Masonii plătesc și ei o cotizație, ca la partid, e drept, dar masoneria este o ”dispoziție spirituală”.
Care este, totuși, secretul masoneriei? La această întrebare, răspunsul autorului a venit prompt: trăirea. ”Este singurul secret rămas în masonerie. Trăirea este strict individuală. Din nefericire, astăzi trăim într-o societate bolnavă, bulversată, orice s-ar spune”.
Semănătorul
Puțini sunt cei aleși să pășească pe ”calea regală” a masoneriei. Asta pentru că, la nivelul societății românești de astăzi, se resimte acut lipsa elitelor. Elitele au murit în pușcării sau au fugit în străinătate. ”Altele nu s-au născut încă, au nevoie de un semănător”. Cei care se gândesc să adere la mișcare trebuie să știe că masoneria nu produce nici revoluționari, nici guvernanți, nici miniștri. Ea seamănă idei. Pledează pentru toleranță. ”Declarația de Independență a SUA sau cea a Drepturilor Omului nu erau altceva decât idei masonice expuse pe hârtie. Masonii veneau spre făurirea unei lumi noi. Mai mult ca oricând, avem nevoie de toleranță”.
Calea
Pe autor îl încearcă un regret pe măsura dimensiunii fenomenului, în amploare. Masonii au de învins un crunt dușman. ”Există un mare rău azi în masonerie: cantitatea”, afirmă Bălcești. Sunt mii de masoni mai peste tot, în Americi milioane chiar, fapt care domolește energia sentimentului și dăunează solidarității și vitalității masonice. ”Dacă vom alerga după cantitate, nu vom realiza nimic. Amintiți-vă extraordinarele cuvinte ale lui Iisus: Am venit să împlinesc legea, nu să o schimb. Da, câtă vreme vom conferi valoare expresiei numerice a cantității, nu vom face mare lucru. Mulți intră, puțini rămân. Trei sute să fie, dar care să meargă pe calea Luminii și a Adevărului, care este Calea spre Dumnezeu”, a concluzionat autorul ”Enciclopediei…”, o lucrare care – se speră – va contribui semnificativ la ”făptuirea” masonică românească.
Leonida Corneliu Chifu
Enciclopedia ilustrată a francmasoneriei din România”, lucrare în trei volume semnată de Horia Nestorescu–Bălcești, apărută la Editura ”Mileniul III” (coordonată de Constantin Trestioreanu), include aproape zece mii de nume care au însemnat enorm pentru ”făptuirea românească”. În intenția autorului (n. 1938), care numără aproape șase decenii de activitate pe tărâm masonic, cartea (o contribuție importantă la ”epopeea” masoneriei), generos ilustrată, reprezintă o încercare de a schimba tonalitatea discursurilor despre o mare mișcare, foarte veche, ale cărei origini sunt de căutat cu 4000 de ani înainte de Hristos. ”Calendarul masonic indică anul 6006”, precizează autorul (între timp s-a ajuns pe la anul 6021). Am fost asigurați că, atâta vreme cât vor fi oameni pe Terra, nu se va lăsa cortina peste mișcarea masonică. Ea va dăinui – probabil – cât Pământul.
Profesorul lui Caragiale
Autorul situează Ploieștiul – căruia i se acordă un loc semnificativ în ”Enciclopedie” – printre centrele masonice importante ale țării. În 1869, exista deja o lojă importantă aici, iar în 1880 și 1881 au apărut alte două. Documentele atestă prezența a 144 de masoni în Ploieștiul secolului al XIX-lea. Cine erau masonii? ”Nu-i cunoaștem. Majoritatea masonilor din acea perioadă a istoriei Ploieștiului erau ofițeri, dar nu se cunosc prea multe despre ei. Acest ordin, cavaleresc la origine, a prins mult mai bine în armată”. Avem, totuși, unele indicii referitoare la mișcare. Un oarecare Zaharia Antimescu, profesor, l-a avut elev pe… I.L. Caragiale. Mai încoace, cunoscutul scriitor I.A. Bassarabescu, fondator al Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga”, fost și prefect al județului.
Războaiele viitoare vor fi religioase”
Sesizăm în discursul autorului o pronunțată nuanță polemică. ”Din păcate, cuvântul francmason a fost ocultat, diabolizat (ca, de altfel, și mișcarea în interiorul căreia s-au manifestat masonii)” de cei mânați de patimi, cu stări de spirit ”fluctuante” sau purtători ai unor intenții subversive, menite să submineze mișcarea și mesajul ei. Acestora li se adaugă cei incapabili să-i pătrundă esența și întreaga complexitate.
Autorul, care nu doar vorbește, ci și scrie, susține că nimeni nu intră în masonerie dacă nu afirmă, verbal și în scris, că este credincios. ”Fiecare să creadă în Dumnezeul lui, dar să creadă. Războaiele viitoare nu vor fi economice sau pentru spațiu vital, ci religioase. Noi înțelegem jihad-ul în sensul lui actual. Ce au fost cruciadele, dacă nu un jihad cu crucea într-o mână și sabia în cealaltă?”. Masoneria se vrea o confrerie multietnică, multiconfesională. ”Vrea să facă mai mult decât restul, puzderia de asociații, societăți, ONG-uri. Să aducă în lume toleranța”. Un mason îl are lângă el, în templul masonic, nu numai pe fratele său ortodox, catolic etc, ci întreaga comunitate ecumenică. Bălcescu (din care autorul a citat copios – n.r.), observând o anumită ”sterilitate” a scriitorilor din vremea sa (!), considera că aceasta provine din lipsa ”convincțiilor” puternice în Dumnezeu. ”Masoneria, alături de Biserică, l-a regăsit pe Dumnezeu. Numai credința în Dumnezeu, în voința sa revelată și în nemurirea sufletului ne poate salva”, subliniază Horia Nestorescu – Bălcești.
(Sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția din 12 februarie 2021)
Leonida Corneliu Chifu
Acolo unde ni se termină ţara sau mai bine zis acolo de unde începe, din Delta Soarelui –răsare, există un ţinut magic, puţin cunoscut omului de rând. Dincolo de necuprinsul Deltei Dunării printre sălcii bătrâne cu rădăcinile dezvelite de vânt şi ape, dincolo de peisajul maiestuos al nuferilor, Pădurea Letea se descoperă cu înţelepciune celui ce vrea să o cunoască. Şi nu este uşor să îi pătrunzi tainele despletite, ca şi lianele ce îi frâmântă neliniştea.
Aici se găseşte cel mai nordic punct din Europa în care se dezvoltă o pădure subtropicală. Un contrast ciudat etalează stejari impunători cu vârste seculare (unii au peste 500 de ani) pierdu printre dune de nisip rătăcitoare. Viţa sălbatică şi liana grecească strangulează tulpinile arborilor cu forme contorsionate, dând peisajului un aer exotic. Se spune acest plante s-ar fi aclimatizat la noi datorită păsărilor migratoare din Africa transportându-le seminţele. Trunchiurile noduroase desprinse parcă din lumea basmelor sunt aplecate întotdeauna către apă.
Pădurea se află în partea de nord a Deltei Dunarii, lângă satul Letea, la 23 de kilometri nord-vest de oraşul Sulina. Dezvoltată peste grindul nisipos cu acelaşi nume, pădurea Letea nu este la fel ca celelate păduri. Priveliştea schimbătoare la orice pas este determinată de faptul că această junglă din deltă este dependentă de variaţia dunelor de nisip. Vara, temperatura pe dune poate atinge şi 60 de grade. Cândva acum 7 000 de ani aici era un golf al Mării Negre. Nisipul alb şi foarte fin al dunelor provine din scoicile marine şi este spulberat de vântul puternic în timpul iernii.
Un nisip ce măsoară prin clepsidra Deltei Dunării, geneza celei mai tinere regiuni din ţinutul României…
Satul Letea pare desprins din poveşti la prima vedere. În sat ajungi doar cu barca. Rusticul său împleteşte destinele a 300 de oameni în cea mai veche rezervaţie naturală din ţara noastră. Cerul plânge senin şi deltaic în pereţii albaştri ai căsuţelor cu acoperişuri din stuf. Curţile înflorate îşi aşteaptă oaspeţii. Nu există drumuri asfaltate. Nu există apă potabilă. Tot satul Letea se aprovizionează de la două fântâni. Şi numai una are apă potabilă, 100 de litri de apă pentru 300 de oameni şi numeroşi turişti.
Locuitorii, lipoveni ruşi refugiaţi aici de mai bine de 200 de ani, s-au adaptat în ultimii ani cerinţelor turiştilor români şi străini, oferindu-le acestora pe lângă obişnuitul Letea Safari şi mâncărurile tradiţionale din peşte. Vizitatorii sunt întâmpinați cu muzică tradițională ucraineană, astfel încât experiența lor să fie mai interesantă și încărcată de amintiri de neuitat. Cel mai des mijloc de transport este căruţa trasă de cai. Sărăcia îneacă valuri, valuri destinele oamenilor într-una dintre ele mai diversificate regiuni naturale ale României: Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Împreună cu Pădurea Caraorman și Delta Dunării, în general, Pădurea Letea reprezintă al treilea loc din lume ca număr de specii de plante și animale, după Arhipelagul Galapagos și Marea Barieră de Corali.
Căruţe verzi şi albastre, oameni şi cai, cer şi ape, nuferi şi stuf…
Puţinii oameni care mai trăiesc în satul Letea sunt depăşiţi numeric de caii sălbătici care însufleţesc zona. Pădurea Letea este singura din Europa care oferă o astfel de atracţie. Numărul cabalinelor se estimează la circa 2000 de exemplare, dar sursele oficiale afirmă că în prezent doar 500 de cai mai galopează în pădure. De fapt este vorba despre cai domestici care au fost abandonaţi, ei fiind obligaţi să se readapteze să traiască în libertate. Povestea acestor frumoase animale este însă destul de dureroasă. În anii comunismului oamenii nu au mai avut cu se să îşi hrănească animalele, lăsându-le slobode pe câmp. Unii susţin că o boală infecţioasă i-a determinat pe localnici să-şi părăsească animalele. Se spune că aceste cabaline ar fi existat în zonă încă de acum 700 de ani după marea migrație a tătarilor. După 1990 caii au devenit o sursă de importantă de profit pentru săteni şi pentru samsarii care îi sacrificau la abator pentru carnea exportată în Italia. După ce îşi îndesau TIR-urile până la refuz animalele stresate începeau să se lovească între ele. Pentru a le menţine vii până la abator, negustorii le tăiau tendoanele, ca să nu îşi mai poată mişca picioarele. Până în anul 2011 Pădurea Letea a fost pepiniera Europei pentru carnea de cal sălbatic, mult mai bună decât cea a calului domesticit. În acest an Organizaţia Vier Pfoten a reuşit să salveze 41 de cai de la tăiere, mulţi însă au murit pe drum. Traficul de cai a luat sfârşit în luna mai, când aceeaşi asociaţie a reuşit să stopeze măcelul cailor sălbatici. Se pare că în peisajul sălbatic al Junglei Deltaice, cea mai crudă vieţuitoare rămâne omul. De atunci, în urma unor reportaje şi filme documentare Europa a aflat de cai sălbăticiţi din Pădurea Letea. Dar, ca orice lucru românesc, şi acesta este anapoda. În prezent aria cabalinelor este înconjurată de un gard de sârmă pentru a proteja scoarţa copacilor pe care animalele o mănâncă, în afara altor surse de hrană. Acest fapt pune în pericol nu numai viaţa cailor, ci şi a căprioarelor, a mistreţilor şi altor animale care nu pot ajunge în perioada secetoasă la locurile cu apă. Prin gard însă dacă norocul este de partea turiştilor pot zări aproape de islazul satului pe lângă cai şi câteva vaci.
Ce poate fi mai frumos decât o herghelie de cai alergând pe câmpia fluvio-marină?! Un spectacol extraordinar de putere şi sănătate, de graţie şi inteligenţă astfel poate fi descries galopul cailor. Calul este poezie în mişcare, energia lui nestăvilită ajutând oamenii de-a lungul mileniilor să construiască vaste imperii. Caii putere i-au dat putere omului! E necesar să învăţăm să folosim această putere în scopuri pozitive. Poate a venit vremea ca atunci când pornim într-o vacanţă să ne vedem ţara şi dincolo de frumuseţile turistice. Dincolo de peisajele minunate şi drumurile plin de de gropi, există poveştile oamenilor şi ale locurilor.
Dumnezeu a hărăzit pământul românesc cu una dintre cele mai frumoase şi diversificate regiuni naturale din Europa, Delta Dunării. Un loc unic în care comuniunea cu natura devine ceva atât de firesc, se află la noi acasă. Abia de câţiva ani organele competente desfăşoară un amplu proiect de mediatizare a Pădurii Letea pentru dezvoltarea ecoturismului în zonă. Lăudabile în acest sens sunt şi eforturile lui Ivan Patzachin. Accesul în pădure se face numai cu un ghid local.
Se spune că Pădurea Letea ar fi apărut în urma unei întâmplări marinăreşti. La un moment dat, un convoi de ambarcațiuni grecești, ce transportau semințe, a fost prins de reflux. Pentru a scăpa de greutate, au aruncat sacii cu ghinde de stejar. Dar de ce ți-e frică nu scapi! Corăbiile s-au împotmolit, arborii au crescut, iar marinarii au întemeiat astfel primele locuințe. Să vă mai spun că nevasta armatorului se numea Lethe (în greaca clasică însemna uitare sau ascundere)?
În Împărăţia Nisipurilor potcoava cailor sălbăticiţi aşterne colb de poveste peste potcoava verde, frunza de jad, a nuferilor. Acolo unde se termină ţara noastră, răsare soarele. Tot acolo începe aceeaşi Românie.
(Ramona Muller)
Nu e nici un loc în munţi care să nu fie drag adevăratului drumeţ, dar sunt unele locuri al căror suflet îi e mai aproape, fie că el s-a dus acolo de mai multe ori, fie numai o dată. Numai o dată am fost în munţii Retezatului, dar mi-a rămas la inimă muntele…
Bucura Dumbravă – Cartea Munţilor
Când muntele ridică din sprâncene, e semn că nu ai înţeles că ţi-a făcut cu ochiul. Ochii albaştri ai Retezatului, minunatele lacuri glaciare, ne-au deschis ochii spre
înălţimile arcuite către cer, ca două sprâncene alpine ale masivului, şi anume
vârfurile Peleaga şi Păpuşa.
Am petrecut prima noapte în cortul de lângă Lacul Bucura, când Eol ne-a răsfăţat auditiv cu o simfonie destul de agresivă. Aici trebuie să fii prieten cu vântul şi cu frigul, dacă vrei să răzbaţi. Pornim dis de dimineaţă pe traseul marcat cu semnul de cruce galbenă. Ne aprovizionăm cu apă de la izvorul aflat lângă Refugiul Salvamont. Urmăm poteca pe malul sudic al lacului Bucura, apoi pe cel estic, străbatem o porţiune cu pajişti şi după un urcuş destul de lejer, ajungem în
Căldarea Berbecilor.
Ocolim un mic lac. Brusc marcajul ne conduce spre dreapta. La baza unui perete poteca se strecoară printre stâncării. De aici căpătăm o nouă perspectivă asupra Căldării Bucurei, iar din noul peisaj foarte generos, face parte acum şi Vârful Retezat spre care se aliniază nesfârşita Coamă Lolaia. Traversăm zona mlăştinoasă formată de Pârâul Berbecilor, apoi ne îndreptăm spre panta accentuată spre nord -est. Călcăm pe lespezi mari cu mare grijă, ca nu cumva să dislocăm vreo piatră de la locul ei. Milioane de stânci instabile, ascuţite sau plate te pot sfida, sau se pot împrieteni cu paşii tăi. Depinde de fiecare montaniard în parte cum se concentrează şi comandă creierului orice mişcare. Pe măsură ce înaintezi spre Peleaga, toată creasta Retezatului ţi se desfăşoară în toată splendoarea ei.
Ai senzaţia că vezi peisajul spectaculos din avion. Creasta ascuţită şi prăpăstioasă cu versanţi abrupţi te copleşeşte. Atunci realizezi cu câtă forţă aceste imagini îţi rămân în memoria sufletului.
Bucuria ajungerii pe vârf este foarte mare. Suntem pe cel mai înalt munte din
Retezat, pe Vârful Peleaga, situat la 2509 metri altitudine, acolo unde se termină
realitatea şi începe reveria. Aici poţi spune că respiri alături de Dumnezeu. După ce
te-au însoţit spre vârfurile golaşe ale Retezatului, piatra, cerul şi apa îţi urează bun
venit. Oriunde ai călca în acest ţinut, trebuie să fii conştient că sub sau la picioarele
tale, este o comoară de nepreţuit. Cu liniştea în suflet şi cerul deasupra senzaţia de
beatitudine este imensă.
Vârfurile din Retezat par nişte grămezi de pietre imense puse una lângă alta de
către uriaşi preistorici. Cele mai mari altitudini sunt Peleaga (2509 m), Păpuşa
(2508 m) şi Retezat (2482 m). Eu le compar întotdeauna cu cele trei degete mari
ale mâinii, întrucât au înălţimi aproape identice. Se spune că atunci când uriaşii au
eşuat în încercarea lor de a atinge cerul, au dorit foarte mult să se răzbune. Astfel
au retezat cu spada muntele, formându-se cele trei piscuri de înălţimi asemănătoare. Ei poate nu au înţeles că poţi atinge cerul doar dacă eşti mic şi te
supui, pentru că restul îl face muntele. Dumnezeu nu se răzbună, dar Muntele o
poate face.
Zăbovim mai bine de o jumătate de oră pe vârf. Puzderie de turişti. Privirile
nesăţioase ale oamenilor cercetează zările. Lespezile de culoarea jadului preiau din
puritatea înconjurătoare şi ne înalţă spiritul. Ţintesc în unghiul vizual următorul
obiectiv, Vârful Păpuşa. Cât de aproape mi se pare. Aventura nu se opreşte aici.
Ascuns în spatele Pelegii, Vârful Păpuşa este doar cu un metru mai mic, având 2508 metri. Coborârea în Şaua Pelegii, pornind de pe vârful Peleaga măsoară 250 de metri. Marcajul trece pe sub Colţii Pelegii (unde se găsesc şi trasee de căţărat). Ar urma să străbatem timp de două ore şi ceva peisajul selenar ce ni se deschide la picioare. O zonă de bolovăniş lipsită de vegetaţie urmează cărarea marcată cu cruce galbenă. În stânga, spre nord se observă circul glaciar al Văii Rele cu toate tăurile din cuprinsul său. Jos sub noi, Valea Rea etalează un teren accidentat plin de numeroase bucăţi de stâncă spartă, după cum spune şi numele. Având în stânga abruptul Văii Rele, în dreapta căldarea şi Lacul Ghimpele (Peleaga), iar în faţă imensa pantă cu grohotiş a Păpuşi, pereţii şi colţii crestelor par desprinse dintr-un film SF. Ochiurile indigo de apă care se văd în Valea Rea sunt Tăul cu Pietriş, Lacul Mutătorii şi Lacul Mare. Pădurile de brazi se tem să urce pe acest teren căptuşit cu lespezi. Păpuşa pare o piramidă de stânci greu de cucerit.
Urci şi cobori un munte extraterestru cu stânci verzi, de culoarea jadului. Se spune despre jad că vindecă aproape orice boală, frumuseţea lui fiind covârşitoare. Duritatea verdelui muşchi al Retezatului impresionează prin realitatea fiecărui pas. Aşa cum dragostea poate fi înţeleasă din multe puncte de vedere, dar şi condamnată datorită erorilor umane, la fel şi pasiunea pentru munte este diferită în funcţie de dinamica afectivă a fiecăruia. Posibil ca un munte pe care îl străbaţi pentru prima dată să îţi rămână în suflet mai mult decât alţii. Sau, poate o drumeţie făcută în compania unor oameni cu care nu rezonezi, nu-ţi va lăsa aceeaşi impresie asupra muntelui precum una făcută cu oameni dragi.
Încep să filosofez în sinea mea. Mă gândesc studiind grupurile de turişti şi montaniarzi că suntem cei mai vârstici de pe traseu. Timpul trece şi îmbătrânim. Ne facem planuri şi vise. Apare deodată un virus care îngrădeşte aproape totul. Întâmplări neprevăzute ne schimbă viaţa instantaneu. Cât de inegală este forţa cu care Natura a creat lumea faţă de lumea pe care a creat-o Omul!
Observăm la aproape 100 metri cum se apropie de noi în pas alert un domn subţire, cu barbă albă având o conformaţie atletică, tras ca prin inel.
Bună ziua, ne salută prieteneşte.
Bună ziua!
Înspre Păpuşa? întreabă montaniardul ce pare destul de experimentat cu ochii la fizicul Dimi, mult mai robust decât dumnealui.
Da, ne îndreptăm spre vârf.
Foarte bine!
Câţi ani aveţi? intervin eu, curioasă să îi aflu vârsta.
Cât îmi daţi?
Păi, eu fac 62 de ani, spune Dimi.
Vă ţineţi bine.Sunteţi voinic. Eu am 6o de ani. Îmi spune Beny Vizitiu şi sunt din Lupeni, Hunedoara. Să vă hidrataţi cum trebuie.
Ce concidenţă! exclamă Dimi. Şi eu tot din Lupeni.
Am lucrat muncă foarte grea. Am fost 25 de ani miner. M-au forţat să intru în Partidul Comunist, dar nu am vrut. M-au ameninţat, dar nu m-am lăsat. Am fost mai gras ca mata. Am avut şi 140 de kile. Nu era bine deloc. Am văzut moartea cu ochii de două ori. M-au ajutat copii şi m-am făcut bine. Acum sunt o carte ambulantă de terapii şi nutriţie. Folosesc şi nişte prafuri de argilă. Aşa am ajuns la 72 de kilograme. Am o pensie bunicică. Nevasta a început să alerge şi ea cu mine de vreo câteva luni. Apăi, omul doar dacă nu vrea, nu face nimic. Mi-am propus să fac cele 13 vârfuri de peste 2500 de metri. Am pornit cu un coleg,dar nu ne-am înţeles în Făgăraş, aşa că fiecare am pornit pe drumul său. La munte trebuie să supravieţuieşti şi să respecţi reguli.
Îl privesc admirativ. Este o enciclopedie de munte şi de evenimente.
Am participat la zeci de maratoane şi concursuri de ciclism. Pe munte alerg destul des. Eu nu ştiu ce le trebuie românilor ca să fie fericiţi?! Niciodată nu sunt mulţumiţi cu nimic. Avem o ţară atât de frumoasă, despre care mulţi nu au habar.
Trece aproape o jumătate de oră împărtăşind secvenţe de viaţă şi amintiri montane. Întâlnirea a fost revigorantă, un fel de Beny îţi dă aripi. Ne bucurăm că în lista noastră de cunoştinţe pasionate de munte am mai adăugat una specială. Facem o fotografie pentru posteritate şi ne luăm rămas bun.
Începem urcuşul pe muchia accidentată acoperită cu lespezi către Vârful Păpuşa. Panta de aproape 60 de grade ascunde de multe ori marcajul în noianul de lespezi colţuroase. După o oră şi ceva, destul de obosiţi şi deshidrataţi, vina noastră că nu ne-am luat destulă apă, atingem Vârful Păpuşa (2508 metri) pe movila de lespezi. Din acest vârf, priveliştea este înălţătoare. La sud se profilează crestele ascuţite ale Gruniului şi Custurii la care se adaugă muchia foarte îngustă cu un mare abrupt pe stânga, Custura Păpuşii.
În toată splendoarea sa se vede Vârful Peleaga cu căldările adiacente şi lacuri deosebite. Tot în acest cadru, lângă Peleaga apare în plan mai îndepărtat vârful Retezat. La est, în haosul căldării stâncoase, înconjurată de piscuri ameţitoare, este adăpostit Lacul Păpuşa (Lacul Îngheţat). Ni se alătură pe vârf un grup de tineri însoţit de un ghid, care le face recapitularea înălţimilor cucerite în ultima săptămână. Într-adevăr, vorba lui Beny, Ce le mai trebuie românilor ca să fie fericiţi?
Dar nouă, mie şi lui Dimi, ne mai trebuia un duş. Retezatul nu dispune de multe cabane. După efortul susţinut reluăm traseul înapoi. După zigzagul de vârfuri, creste, căldări glaciare şi chei ne bălăcim într-un ochi de apă. Este minunată o baie montană, stând de şase şi cu urechiule ciulite, ca să nu fim prinşi dezbrăcaţi profitând de ochiul de apă.
Revigoraţi ne îndreptăm spre cort. Lacul Bucura se pregăteşte de somn. Îşi închide pleoapa lacustră pentru liniştea atât de tainică.
Parcă am furat clipa muntelui şi păpuşa cu ochi albaştri a Retezatului.
(Ramona Müller)
IN MEMORIAM
Ion Stratan
În această lună se împlinesc 65 de ani de la nașterea și 15 ani de la tragica dispariție a poetului ploieștean Ion Stratan (n. 1 octombrie 1955-d. 19 octombrie 2005), reprezentant de seamă al generației optzeciste. Vă vom prezenta, în fiecare octombrie, vreme de mai mulți ani, interviuri, cronici și acțiuni la care poetul a participat și pe care le-am consemnat. La Muzeul Memorial ”Nichita Stănescu” s-a desfășurat, la începutul primăverii lui 2005, anul în care poetul avea să ne părăsească, cea de-a XVII-a ediție a seratelor muzicale ”Atitudini”, acțiune organizată de Casa de Cultură ”I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești.
Ca de obicei la aceste serate, oferta artistică a fost consistentă. Două trupe de teatru au prezentat excelente montări. Este vorba de trupa ”Divertis”, alcătuită din elevi ai Liceului ”Al.I. Cuza”, care a prezentat un fragment din piesa ”Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian și ”MOFT” a Casei de Cultură a Studenților, cu un fragment din ”Îmblânzirea scorpiei”, de W. Shakespeare. Invitat de onoare a fost poetul Ion Stratan.
”Rostirea primăverii”
În alocuțiunea sa, Ion Stratan a reiterat, în prag de primăvară, îngemănarea a două mituri care au făcut ființa să meargă mai departe: mitul tinereții și mitul cărții. În fiecare dintre intervenții, de la poetul Gelu Nicolae Ionescu, până la piesa jucată cu talent strălucit de elevii Liceului ”Al.I. Cuza” în regia prof. Gabriela Teodorescu, s-a simțit vibrația noului anotimp, așa cum creatorii de poezie originală din jurul revistei ”Atitudini” au pus paloarea unei frezii în sentimentala lor rostire și vigoarea delicată a unui toporaș în versurile lor narcisiace.
Ion Stratan a reamintit – odată cu tableta ”Rostirea primăverii”, din numărul de atunci al revistei ”Atitudini” – că, alături de grația și inefabilul rostirii și gesturilor unor spirite tinerești, care constituie însăși primăvara vieții, educația sentimentală a versurilor lor va trebui să treacă spre pagina tipărită (un exemplu este revista ”Vlăstarul” a Liceului ”Al.I. Cuza”).
”Nealterată fie puritatea cugetelor lor, tandre strângerea de mână și primul sărut, și fie ca acestea să ducă la alcătuirea unor poeme care să oglindească frumusețea gândurilor de primăvară, pentru că acest anotimp este – în același timp – și scenă de desfășurare a atingerii ochilor și <public> și <audiență> a hieraticelor întâlniri și a cuvintelor șoptite.
Fie ca primăvara din sufletele lor să să se prelungească la nesfârșit și ca pupilele noastre să împletească mereu, între culori ale curcubeului, tinerețea, anotimpul și cartea”, a comentat poetul Ion Stratan.
Leonida Corneliu CHIFU
„Nu de-o sută şi nici de ani o mie…
Pe-acest pământ, doar Dumnezeu ne ştie!”
(Ramona Müller)
După ce vizităm Complexul Geologic de la Racoş ne îndreptăm spre un alt obiectiv, Bătrânul din Carpaţi, cel mai vârstnic arbore din România, un gorun de peste 900 de ani, aflat în localitatea Mercheaşa, din judeţul Braşov. Bătrânul copac aflat acum în grija Asociaţiei Carpaterra, a fost descoperit de către o fetiţă la iniţiativa principelui Charles. Zona protejată în prezent pune în evidenţă frumuseţea unică a locurilor şi îi motivează pe localnici să înţeleagă importanţa protejării acestui tărâm. Se pare că minunile româneşti au avut şi au în continuare nevoie de creditul şi promovarea europeană sau internaţională.
Străbatem pajiştea cu goruni seculari, fiecare mai impunător decât celălalt, întrebându-ne care este Bătrânul din Carpaţi, acest Seqouia gigantea al pământului românesc. Punem GPS-ul în funcţiune, dar eroarea înregistrată ne conduce pe un alt drum. Ca şi în alte dăţi, ciobanii ne vin în ajutor. Ne împrietenim repede cu blănoşii turmei de oi, care ne simt de la depărtare şi ne întâmpină prudent. Baciul îmbrăcat sărăcăcios ne dă bineţe şi după un scurt dialog ne îndrumă spre copacul renumit.
Acolo unde se reazămă cerurile în căuşul lui Dumnezeu, gorunul care a prins vremurile de întemeiere a Transilvaniei şi a hangiţelor ce torceau lacrima vinului pe fuior de zâmbet, îşi arată vârsta marcând timpul existenţei şi identităţii noastre. Copacul rege îşi etalează coroana de 22 de metri, în toată splendoarea sa pe dealurile scrise cu lacrimi şi dureri de către taţi şi mame, neveste şi surori, fii şi bunici. Cântecul dospit de istorie răsună a suflet românesc. Românii, cei născuţi aici din frunze şi albastru, din rădăcini şi verde au purtat crucea sângelui strămoşesc aidoma sevei ce curge de aproape o mie de ani prin acest stejar. Stăm locului admirând veteranul plaiurilor mioritice din Ardeal. Uneori anii trec mult prea repede şi îmbătrânim mult prea devreme în lupta noastră pentru existenţă. Oare care va fi ultima generaţie de sacrificiu, câţi copii şi nepoţi vor mai trudi prin alte ţări europene rătăcind tradiţii şi datini, dar păstrând demnitatea de a fi români?
„Copacul demn se-nalţă în grădina mea,
Încărcat de roade şi de noapte grea.
Au încercat duşmani să-l culce la pământ
Şi să-l ştie-ngenuncheat.”
Stăpânul propriilor inele se înalţă mândru şi continuând să îi admir trunchiul cu o circumferinţă de 9 metri, realizez că îmbrăţişez istoria, într-un loc în care te simţi viu. La începutul secolului al XII-lea stejarul multisecular era o mlădiţă, un puiet. Martor al calendarului după care ţăranii îşi trăiesc sărbătorile de Paşte sau de Crăciun a asistat la colonizarea saşilor şi mai apoi la „Marea Invazie Mongolă” din 1242. Clopotul bisericii fortificate din satul Mercheaşa, ridicată în secolul al XIII-lea a răsunat de mii de ori de-a lungul anotimpurilor, apropiind în aceeaşi comunitate, două bătăi de inimi, una românească şi alta săsească. Locuri şi oameni poartă poartă sigiliul timpului de credinţă. Lacrimi şi dureri, bucurii şi binecuvântări au dat sens vieţii şi istoriei acestor meleaguri.
O mie de ani înainte de stejar, apoi încă o mie după el…e timpul toiagului şi al înţelepciunii! Toate îşi au rostul şi timpul lor! Bătrânul din Carpaţi este altarul destinului românesc. Da, România începe şi de aici, din mijlocul ţării, din Munţii Perşani! Când crucile de pe dealuri monitorizează somnul omului, e semn că biografia scrisă în arborele genealogic al poporului român îşi înfige rădăcinile organic în ceea ce reprezintă identitatea noastră.
M-am întrebat nu de puţine ori ce vârstă ar avea copacii din pădurile pe care le cutreierăm. Am admirat adesea pădurile masive cu arbori maiestuoşi, cu ramuri grele şoptind poveşti cu zâne şi legende cu haiduci. Cântecul frunzei îşi continuă refrenul la umbra bătrânilor arbori, unde sensul fiinţei noastre suverane a germinat inefabil în istorie şi în natură. Ca şi cum ar dori să îmbrăţişeze tot ţinutul, din trunchiul său se desprinde un altul pe orizontală, ce ar putea să fie el însuşi un arbore de sine stătător. Aş compara ghinda stejarului cu fetiţa care a descoperit copacul. Peisajul pajiştii este încadrat de o ramă a unui trunchi întors, ca o poartă simbolică ce te invită în lumea lemnului. Stejarul este un atribut al forţei, dar şi al puterii şi al liniştii interioare.
În liniştea siderală parcă aud căderea fulgilor de nea şi mă cuprinde o sete nebună de zbor şi de împlinire. Îmbrăţişez copacul, martorul tăcut al prezentului şi trecutului. Sub coroana sa anotimpurile se metamorfozează, devenind mărturisiri ale Naturii ce se doreşte ocrotită şi legături perpetue cu străbunii care ne-au dat fiinţă de neam.
100 de ani, un Centenar la umbra unei scoarţe milenare. Anotimpul alb aşterne amintiri…
(Ramona Müller)
Este greu de crezut că Piatra Craiului a fost cândva pe fundul mării şi că actualele roci pe care călcăm au fost cochiliile ale vieţuitoarelor marine. Acum 30 milioane de ani coralii, scoicile şi amoniţii s-au transformat în sedimente, depuse în straturi succesive orizontale, care ulterior prin înălţarea scoarţei au format aceşti munţi fascinanţi alcătuiţi predominant din calcar.
Ne îndreptăm din Cerdacul Stanciului spre Marele Grohotiş al Pietrei Craiului – cea mai mare formaţiune carstică şi cel important fenomen de acest tip din Carpaţii Româneşti, rezultat al eroziunii apei asupra calcarului.
Trecem de Valea Piscului Rece, la obârşia căreia se înalţă impunător Peretele Piscului Rece. Din această zonă marcajul de cruce albastră ne conduce printre bolovănişurile care se revarsă spre vale. Marele Grohotiş reprezintă un areal destul de extins format din unirea a două mari grohotişuri situate în pantă destul de accentuată. Menţindu-se la altitudine medie de 1650 de metri, cele 7-8 limbi de grohotiş se dezvoltă între Valea lui Ivan şi Umerii Pietrei Craiului, iar zona este străbătută prin partea ei mediană. Peretele Central (Peretele Marelui Grohotiş) formează un amfiteatru vast, acoperit de un fluviu lat de aproape 4 kilometri, de bolovănişuri calcaroase. O mare de pietre, o revărsare albă şi dură de stâncării creează un tablou unic în munţii României. Pentru câteva momente retrăiesc momentele copilăriei presărate cu parfumul poveştilor lui Sfarmă-Piatră şi am senzaţia că bocancii mei calcă pe tărâmul lui.
Limbile de zăpadă aşternute peste pragurile şi pânzele de grohotiş completează albul prăvălit din versanţii magnifici ai Pietrei Craiului. Spectacolul deosebit pe care ni-l oferă natura este pe măsura efortului. Frumuseţea peretului vertical al Horjului Mare (cum i se mai spunea Marelui Grohotiş) ne-a testat îndrăzneala de a ajunge până la baza lui pentru a admira imensa aglomerare de pietre. Depăşim vârful Lancea şi traversăm în continuare firul principal al văii Padina Lăncii continuând să cercetăm Creasta Sudică peste bolovănişuri cu pante mai puţin înclinate. După câteva turnuri înalte de piatră, pătrundem într-o zonă de vâlcele specifice afluenţilor Tămăşelului. Urmând cărarea ce însoţeşte abruptul, admirăm în toată splendoarea lui, peretele sculptural al Umerilor Pietrei Craiului. Pentru câteva minute asemăn acest peisaj de stâncării cu un destin uman, Creasta Pietrei Craiului reprezentând coloana vertebrală a masivului montan care, ca urmare a vremelniciei vârstei, este supusă eroziunii! Odată cu trecerea anilor, grijile, durerile, marile frământări existenţiale „o iau la vale”, asemenea pietrelor sfărâmate de ape şi de diferenţele de temperatură (dezagregare). Rămâne în esenţă sufletul unui om asemănător sufletului unui munte: vertical şi de neînfrânt.
Ne îndreptăm spre Şaua Tămăşelului (1580 metri altitudine), urmând poteca ce defineşte culmea Tămăşelului culminând la 1644 metri altitudine. În Poiana Tămăşel de o fumuseţe paradisiacă mă arunc la propriu în oaza de verdeaţă şi respir aerul curat al Crăiţei. Plămânii mei sunt recunoscători fotosintezei…
De aici, traseul ne conduce prin pădure spre Cabana Garofiţa Pietrei Craiului (1100 metri) unde facem un meritat popas. Continuăm să coborâm până la Cojocaru de unde am început ascensiunea. Mă resimt după un imens efort! Îmi ia ceva timp să îmi reglez respiraţia şi hidratarea. Realizez instant că am parcurs un traseu de care m-am îndrăgostit iremediabil! Atunci am înţeles dependenţa unor montagniarzi pentru acest munte.
Aprilie 2018
(Ramona Müller)
O legendă despre originea unei icoane, care îl reprezenta pe Iisus, spune că acea icoană a fost pictată chiar de Iisus.
După înălțarea Sa la cer a trimis icoana pe Pământ prin apostolul Tadeu regelui Abgar al Edessei, cetate din Siria (263 – 339 d Hr). Iconografia la noi a apărut odată cu creștinismul, Mircea Eliade scrie despre icoane că „reactualizează miraculosul illud tempus, când Hristos, Fecioara și apostolii trăiau printe oameni”, pe Pământ.
Motivul icoanei în literatura romînească a luat și alte înțelesuri, de pildă înțelesul de ființă iubită și îndrăgită. Sunt exemplificate următoarele motivări:
Nichifor Crainic a arătat că Eminescu a fost un poet creştin şi că Icoana Maicii Domnului l-a inspirit, dedicându-i câteva poezii. Crainic și Edgar Papu au afirmat că temele romantice ale creației eminișciene sunt un “adăstrat, “, un “duh “ creştin așteptat, care iese la iveală după o atentă filtrare a operei acestuia. Sensul icoanei s-a folosit în a reda dragostea de mamă, “ icoană sfântă“. Opera eminesciană, creştinismul şi simbolul Icoanei apare ca parte a identității naţionale, a creştinismul neamului românesc şi a valorile tradiţionale ale naţiunii.( Vezi poezia Rugăciune, etc.)
Alexandru Vlahuţă în poezia “La icoană “ redă un fapt care a dus la blestemarea icoanei. O femeie istovită de muncă pleacă la drum, pe jos, cu copilul în brațe. Copilul istovit de drum îi moare în brațe. Femeia nebună de durere, a constatat nenorocire chiar în faţa unei icoane sfinte. Era, deja, nebună, a început să blesteme icoana.
Ion Pillat în poezia “ Sfârşit de toamnă“ evocă icoana ancestrală ce străbate veacurile:
”Icoana tăinuită ce farmec straniu are!/
Tăcută o şterge veacul, dar tot mai blândă pare/
Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut.“
Mihai Sadoveanu în”Baltagul “ subliniază faptul că Vitoria înainte de a pleca să-l caute pe Nichifor se roagă la icoana Sfânta Ana.
Arghezii scrie un volum întreg de articole, în 1929, intitulat”Icoane de lemn “.Titlu sugerează frumuseţea şi sfinţenia tabletelor din această culegere de tablete, introduse în literatură de Tudor Arghezi. Acesta sublinia: „Tableta este o sinteză”; „poate să ia accente de la vers, calităti de la satiră, arome si culori de la poezie”.
Alexandru Iacobescu, poet și prozator, colaborator al revistei Ramuri, 1914-1943, a publicăt în 1926 volumele “Icoane şi privelişti “ şi “Icoane din Bosfor “. Icoana este văzută cu o imagine frumoasă şi sfântă, inclusiv realitatea este percepută prin simbolistica icoanei.
Vasile Voiculescu definește icoanele: ”icoanele sunt roadele contemplării”.
Eroul liric a lui Marin Sorescu se îndreaptă spre icoana sfântă a femeii în faţa lui Dumnezeu. Icoana devine astfel simbolul sfinţeniei şi frumuseţii feminine.
Icoana de ieri mai loc în literatură azi, are loc icoana în școli?
Sunt întrebări la care nu am eu răspunsul.
(2. 2. 2020, Titlu și adaptare text Dan Drăguș)
În fotografie Icoană veche cu Maica Domnului
Laureaţii Premiului Naţional Mihai Eminescu, „Opera Omnia”.
Lista completă:
1992 – Mihai Ursachi
1993 – Gellu Naum
1994 – Cezar Baltag
1995 – Petre Stoica
1996 – Ileana Mălăncioiu
1997 – Ana Blandiana
1998 – Ştefan Augustin Doinaş
1999 – Mircea Ivănescu
2000 – Cezar Ivănescu
2001 – Constanţa Buzea
2002 – Emil Brumaru
2003 – Ilie Constantin
2004 – Angela Marinescu
2005 – Şerban Foarţă
2006 – Gabriela Melinescu
2007 – Adrian Popescu
2008 – Mircea Dinescu
2009 – Cristian Simionescu
2010 – Dorin Tudoran
2011 – Dinu Flămând
2012 – Ion Mircea
2013 – Nicolae Prelipceanu
2014 – Ion Mureşan
2016 – Gabriel Chifu
2016 – Gheorghe Grigurcu
2017 – Mircea Cărtărescu
2018 – Aurel Pantea
2019 – Liviu Ioan Stoiciu
(Marian Popescu)
Un prieten excepţional de pe facebook, Alfredo Padron din Caracas (Venezuela), mi-a facut azi o bucurie imensă, adică tocmai în ziua comemorării poetului Nichita Stanescu.
Aflând ca are fotografii cu Nichita făcute cu prilejul unei filmări de demult, l-am rugat să le scaneze şi să mi le trimită, pentru ca apoi să le postez eu însumi aici, spre bucuria tuturor prietenilor poetului nostru drag. Sunt convins că unele dintre fotografii vor fi preluate şi de către massmedia, cu-atât mai mult cu cât în acest moment nu există pretenţii pecuniare din partea autorului, privind publicarea lor. Totuşi, rog cu insistenţa ca în cazul în care se vor face distribuiri şi preluări ale imaginilor, să se specifice, cu onestitate şi recunoştinţă, numele celui care deţine copyright-ul fotografiilor, specificat mai jos. Însă, mai presus de toate, să ne bucurăm de acest “dar de Moş Crăciun” venit tocmai din Venezuela. Mulţumim, Alfredo! 🙂
Pentru întregul album,
photo copyright © 2015 Alfredo Padron
http://mihai.cochinescu.com/2015/12/nichita-inedit.html
Redau mai jos textul care însoţeşte fotografiile lui Alfredo Padron:
“Am avut onoarea să fac un film despre marele poet român Nichita Stănescu, în calitate de ca operator, ca lucrare de diplomă pentru a absolvi IATC (actualul UNATC) din Bucureşti. Marele noroc pe care îl datorez prietenului meu Branislav Guzina care m-a ales dintre toţi colegii mei ca operator al acestui film, mi-a dat prilejul de nepreţuit de a fi în preajma acestui mare creator de poezie şi să-l ascult cu atenţie. Când ne-am văzut pentru prima dată în curtea studioului din calea Rahovei mi-a spus: “Alfredo, tu şi cu mine o sa devenim cei mai buni prieteni din lume, dintre aceeia care se despart pentru todeauna, căci o să se amintească numai de lucrurile cele bune petrecute împreuna”. Şi a avut dreptate.”
Película sobre el gran poeta rumano que tuve el honor de realizar como Director de Fotografía como trabajo de grado para absolver el IATC (Instituto de Arte Teatral y Cinematográfico) Esta gran suerte la cual debo a mi amigo, el director Branislav Guzina por haberme elegido entre todos mis colegas como su operador de imagen, me permitio la oportunidad ivalorable de estar cerca de este gran creador de poesía y de escucharlo con atención. Cuando nos encontramos por primera vez en nuestro estudio de la via Rahova me dijo “Alfredo, nosotros seremos los mejores amigos del mundo, que son lo que se alejan para siempre, ya que estos sólo recuerdan las cosas buenas compartidas” y tuvo razón.
Notă: Comentariile fotografiilor şi traducerea în limba spaniolă îi aparţin lui Alfredo Padron
(Ioan Mihai Cochinescu)
Dacă toamna se numără bobocii, la începutul iernii se numără patrioții. După Ziua Națională a României, membrii Cenaclului literar I.L. Caragiale se readună pentru o „bulgăreală” literară. Președintele cenaclului, Ioan Vintilă Fintiș ne prezintă rubrica Revista Presei,incluzând în analiza sa articole și recomandări din revistele ”Contemporanul”, ”România literară”, ”Week-end”, ”Apostrof”, ”Flamuri” etc. Fintiș prezintă starea în care se găsește starea antologiei, aducând la cunoștința colegilor ultimile retușuri. Din motive obiective, poetul Valentin Iacob, redactor al ziarului ”Formula As” nu s-a prezentat la ședință.
”Cel mai recent poem” ne dezvăluie creațiile doamnelor Luminița Bratu (”Prima barcă la mal” și ”Timp/anotimp”), Ramona Müller (”Silabisim duminici”) și Caty Enache (”Leac”). Ioan Vintilă Fintiș apreciază evoluția doamnei Luminița Bratu și calitatea versului său, mai ales de când frecventează acest cenaclu.
Doi dintre colegii noștri înscriși la rubrica ”Eseu”, în cadrul antologiei prognozate, Sorin Vânătoru și Teodor Ghiondea sunt prezentați cu câte un scurt CV de către președintele cenaclului, Ioan Vintilă Fintiș.
Astfel, Sorin Vânătoru, născut la 9 iulie 1954, atestat în jurnalism în urma unui concurs la ”România literară” este translator engleză-română, membru al Grupului de studii Interdisciplinare afiliat Academiei Române. Alex Ștefănescu scrie despre Sorin Vânătoru: ”Poezia sa este un alcool tare. Te amețește și îți creează un fel de dependență.” Nicolae Stanciu menționează: ”Trebuie să spun că Republica de la Ploiești este o republică culturală. Acest Sorin Vânătoru are o latură specială. Negativist, nu acceptă tiparele, modelele anchilozate, și atunci vine și le dinamitează.”
Sorin Vânătoru ne prezintă eseul ”În ceasul al 12-lea al existenței noastre” . Într-un cotidian vremelnic și câteodată cenzurat de întrebări și neputință, existența obligatorie ne înfățișează un ”Dumnezeu ermetic”, atunci când ”pariul cu dimineața a luat sfârșit”. Cei care sunt capabili să treacă de simțul datoriei, destinați ”extazului mental”, trecând în ”beția lucidă” își pot asigura ordinea interioară doar dacă îl vor lua ”cu asalt pe Dumnezeu”. Contemplația valorilor spirituale are nevoie de concret și realități factuale. Logica propriilor sisteme de valori ne dă dreptul ca fiecare să fie ”definit și liber să fie fericit cu matricola pe frunte”. Credința versus rațiune dezvoltă ideea conform căreia ”continuăm să credem în ceva, pierduți în părinți.” Un registru realist cu germeni puternici de structurare presupune un echilibru între exteriorul și interiorul eu-lui.
Caty Enache menționează că sunt multe variabilele care se pot construi dinamica unei situații, dar nu este de acord cu generalizarea și mai ales cu pluralul ”noi” folosit de Sorin Vânătoru. În contradicție cu colega noastră, Fintiș consideră că el se regăsește în acest eseu. Depănând amintiri referitoare la plimbările de acum 40 de ani, pe Bulevardul cu Castanil, îl evocă pe Sorin Vânătoru ca un autentic filosof și, totodată, un poet eretic. Revolta de care dă dovadă în scrierile sale Sorin Vânătoru, se pare că este o parte constitutivă de spargere a șabloanelor, lucru pe care Livia Dimulescu îl apreciază la scriitorul ploieștean. ”Viața este așa cum scrie Sorin Vânătoru. Întotdeauna m-am regăsit în ceea ce scrie el. Viața nu înseamnă numai petale de trandafiri și romantism.” (Livia Dimulescu)
Domnul Teodor Ghiondea, ”recrutat” din București de către colegii noștri, soții Gabriela și Eugen Petri, participă de un an de zile, regulat la ședințele Cenaclului literar I.L. Caragiale PLOIEȘTI.
Asolvent al Facultății de filosofie-istorie și fost cadru didactic s-a axat pe studiul istoriei religiilor, pe cele ale esoterismului islamic, dovedind în același timp un profund interes pentru opera lui René Guénon. Alături de Florin Mihăescu publică numeroase articole și reviste, fiind membru cofondator al revistei ”Scrieri și studii tradiționale„.
Eseul din această seară ”Cuvântul ca Poiesis” supune atenției importanța poeziei ca mijloc de ființare prin cuvântul creatorului său, al poetului. Identitatea actului poetic comportă, prin cele două segmente ale sale Adevărul și Frumosul, un proces de metamorfoză, pentru ca poezia, rezultând ca produs final, să poată fi legitimată în ascensiunea ei în absolut. Pornind de la aprecierile lui Heiegger, conform cărora complexitatea identității umane are nevoie să se raporteze la ființă, iar pentru aceasta poetul întemeiază cuvântul: ”Principial, Clipa îşi exteriorizează lipsa de dimensiune prin perenitate, iar Punctul prin plenitudine; cele două fiind condiţiile primordiale ale oricărei manifestări, moduri esenţiale ale Fiinţei, iar prin aceasta actul poetic este originar şi generic.”
”Prin cuvântul său, poetul devine un “interval” între lume şi Dumnezeu; separă lumea de Creatorul său prin natura exprimabilului şi prin tenuitatea formei acestuia, dar şi uneşte creatura şi Creatorul prin tăcerea ce constituie esenţa şi taina poiesis-ului; numai aceasta, tăcerea, este “cuprinzătoare de veşnicii” (după expresia lui Mateiu Caragiale). ”
” Actul poetic, poiesis-ul, este o moarte şi o înviere”
Atenția captată în timpul lecturii se soldează cu ropote de aplauze. Caty Enache aprofundează paragraful conform căruia ”poetul reprezintă un interval între Dumnezeu și lume”. Domnul Teodor Ghindea completează ideea cu rădăcini în ezoterismul islamic, care susține că totul este o realitate, inclusiv Dumnezeu reprezintă o realitate între El și Creația sa Absolută. ”Atâta timp cât noi privim lucrurile din postura noastră, ne situăm în acest interval și în această realitate.”, adaugă domnul profesor. Sorin Vânătoru, completează, amplificând semnificațiile eseistice: ”Această critică literară ține mai mult de romantism. Câtă aplicabilitate poate avea ea în cadrul unei picturi de Picasso? Ce fel de critică este actuală?”
Teodor Ghiondea conchide că în momentul în care ești doar consumator de muzică și de pictură, poți percepe mesajul artistic cu totul diferit față de cel al creatorului. Acest lucru, înseamnă, până la urmă, geniul creatorului care, poate transmite prin opera sa ceva diferit față de ceea ce a gândit. ”Eu pot vedea și pot simți mai mult decât a simțit Picasso”. Un pictor de biserici, trebuie să se plieze anumitor canoane, datorită sistemului de aplicație. Asta nu înseamnă că un preot trebuie să fie un bun teolog. Analog cu funcționalitatea hieratismul impersonal, se dezvoltă ideea că modernitatea a început o dată cu Isus (scena plecării de la Cina cea de Taină), iar Biserica nu poate avea superioritate la nivel metafizic sau filosofic. Florin Manole apreciază că experiența gândirii constituie o condiție existențială și că puterea creatoare a cuvintelor este dată de faptul că ” poezia are putere”.
Raul Sebastian Baz, absolvent al Facultății de Matematică, cu numeroase volume apărute ne prezintă ultima carte ”Numere prime” publicată la ed. Brumar, în 2019. Colegul nostru ne citeşte două povestiri, inspirate din viața rurală a Prahovei: ”Răzbunarea” (cu narațiunea despre meleagurile din Blejoi) și ”Călugărul și vinurile”. Amestecul de real și ficțiune, împletirea satirei cu realitatea istorică, precum și originalitatea narativă a scriitorului mențin și captează atenția auditoriului. Domnul Octavian Onea consideră că Raul Sebastian Baz ne poartă printr-un domeniu, prin care nu ne mai poartă nimeni. În același timp îi sugerează câteva adnotări referitoare la personaje și membrii familiei prezentate. Teodor Ghiondea recunoaște autenticitatea din scrierea lui Baz, precum și altitudinea originală a mesajului transmis. Un stil indedit față de un fapt divers. Un alt sens al istoriilor paralele și rigoarea care ține de autenticitate constituie filonul original care duce la o scriitură foarte bine închegată.
La sfârșitul ședinței Nicu Drăgulin ne recită în modul său impresionant ”Un actor destul de fad”, de George Țărnea.
După acești bulgări de literatură, așteptăm avalanșa literară în următoarele săptămâni. Pe curând!
(Ramona Muller)
Note de lectură la volumul
”Dimensiuni și perspective etice asupra barbariei actuale” de Dr. George COLANG
(Ed. Eikon, Colecția Universitas, 2018)
Noua contribuție extrem de incitantă a Dlui George COLANG la înțelegerea resorturilor cât mai ascunse ale neo-barbariei contemporane are meritul de a se constitui într-un veritabil ”manifest” palpitant contra ultra-consumismului și hiper-hedonismului pe care le bănuiește cele mai responsabile de starea actuală a moralității din lumea contemporană. În acest sens, volumul sugerează că morala ar fi devenit între timp ”doar un prilej de desfătare al vicleșugurilor celor ahtiați de voința de putere”. Altfel spus, pericolul civilizațional major ar proveni mai degrabă nu dinspre mașinalizare, abrutizarea comportamentelor sau robotizarea galopantă cu care tehnologiile de vârf ne răsfață atât de copios în ultimul timp.
Demersul se originează din surse foarte diverse ca orientare filosofică și morală, iar abordarea asupra barbariei ca ”răsturnare a tuturor valorilor” este dusă la capăt dintr-o perspectivă multi- și inter-disciplinară care însă se concentrează îndeosebi într-o virulentă critică contra post-modernității. Din acest unghi de vedere, autorul preia concluziile francezului Jean-François Lyotard din ”Inumanul”, conform cărora postmodernitatea n-ar fi decât o anumită ”rescriere” a câtorva caracteristici deja revendicate de către modernitate, susține el, dar în special referitor la pretenția de legitimizare prin pariul iluminist de ”emancipare a umanității întregi prin știință și prin tehnică”.
Astfel, această pretenție este demontată, chiar destructurată sistematic, sugerându-se că ar fi vorba doar de o imensă ipocrizie care să travestească în fapt consumismul, mercantilismul și disoluția oricăror fundamente morale din spate.
Ca și poetul Mario Vargas Llosa, filosoful român denunță tot așa-numita ”societate a spectacolului” în care ne complacem sau pierderea oricărei brize de autenticitate de la care să se mai poată revendica omul contemporan. Aici, se operează în carte cu o interesantă distincție între, pe o parte, ”gulerele albe”, care ar fi răspunzătoare de un simulacru global provocat și, pe de altă parte, ”barbarii de rând” ce ar fi victimele mai mult sau mai puțin candide ale adevăraților manipulatori ai lumii. Cu alte cuvinte, aparenta marjă de libertate a indivizilor în capitalismul de astăzi ar fi mai curând doar o impresie superficială că un cetățean obișnuit ar mai avea de jucat ”un rol important în hăul cotidian”. Pentru unii ar putea fi cumva frustrant că autorul nu se referă critic mai apăsat și la falsitatea ideologică a real-socialismului de tip sovietic, atunci când critică cu asprime proliferarea falsității și a minciunii.
Noua carte a lui Dlui George COLANG atribuie această degenerare colectivă cu aparență de apoteoză și de încoronare a civilizației occidentale Supraomului, propulsat în prim plan de Nietzsche. În perioada actuală, în mod oarecum paradoxal, barbarul s-ar identifica chiar cu Supraomul, ar fi un fel de îndeplinire a testamentului lăsat de filosoful german. Această convingere se hrănește și din observația conform căreia un cult exagerat al Supraomului ar fi condus inevitabil la o alteritate golită de conținut și de semnificație morală, decăzută la nivelul unui ”scop în sine”.
Există, din fericire, numeroase filiații captivante cu autori foarte diverși, cam din toate spațiile filosofiei europene din ultimele două secole, însă influența cea mai puternică o au asupra autorului reprezentanții Școlii de la Frankfurt, chiar dacă îi numește sau nu în mod direct.
Finalul cărții, care rămâne deschis, pare extrem de pesimist, cel puțin la prima vedere, întrucât acreditează ideea că ne-am fi resemnat cu toții să asumăm această ”lume saturată” post-pascaliană, în care cumva blestemul este că omul ”nu mai este lăsat pur și simplu să existe”. Șansa perpetuării acestei umilitoare damnări ar fi proveni chiar din partea unei epistemologii pe care o califică drept ”întemeietoare de valori de casă”. Ca și în comediile grave ale lui Molière sau Caragiale sau în reflecția existențialistă a lui Sartre, barbarul a fost mai dintotdeauna, fatalmente, suprapus cu ”Celălalt”, adică o expresie a refuzului semeț de asumare a responsabilităților etice și o disperată intenție de mascare a ceea ce s-ar numi ”deșertăciunea umană”. Nu întâmplător, în umbra lui Heidegger, eseul de față chiar mizează pe ideea că ”Supraomul de masă” cum l-a denumit Umberto Eco, ar fi învins, întrucât atunci când ”te joci de-a Dumnezeu, ajungi să fii Dumnezeu”, iar, astfel, ”totul se transformă într-o bătălie goală între Supraoameni de masă”.
În final, ar merita să scoatem în relief faptul că teza de doctorat care stă la baza acestui volum nu se rezumă la a fi doar un pamflet scrâșnit, minat de o arzătoare indignare simbolică, ci reușește să ilumineze în mod semnificativ diferitele unghiuri mai puțin frecventate și surse mai puțin vizitate de către filosofii români asupra tragismului umanității noastre crepusculare. Așa cum i-am mărturisit și personal, într-o discuție, autorului, de-abia de acum începe să se impună exigența unui efort compensatoriu, dar salutar, în situația în care, în viitoarea sa carte, el va sugera și anumite alternative compensatorii, cel puțin, dacă nu o anumită rută de tip ”terapeutic” spre care să ne îndreptăm, cel puțin orientativ, pilduitor, privirea. Din fericire, sunt destul de mulți autorii la care ne putem raporta și în continuare atunci când ne aflăm într-o traversare prelungită a deșertului ca un fel de răspuns – arc peste timp la chinuitoarea întrebare retorică a lui Hölderlin: ”La ce bun poeți în vremuri sărace?”.
(Sever AVRAM)
Dumnezeule mare!…
Nici nu apuc bine să termin “Constantin Virgil Gheorghiu, scriitorul calomniat” a lui Thierry Gillyboeuf, că imediat intru în atmosfera misterioasă a romanului “Dracula în Carpaţi” a marelui nostru preot scriitor… Chiar aşa, cum spuneam anterior, bănuiam că voi avea o poftă de a devora pur şi simplu literatura lui Constantin Virgil Gheorghiu, va fi un soi de acumulare tumultoasă a unor valori pe care nu am putut sau nu am ştiut să le acumulez la timp; descopăr destul de târziu acest mare scriitor, dar am de gând să mă apropii de el definitiv.
Pur şi simplu îl îndrăgesc.
Văd în C.V. Gheorghiu un mare stilist, un excelent decorator al acţiunii, un mod frenetic de a prezenta realitatea. Nu mă mir că “Ora 25” s-a ecranizat, constituindu-se şi într-o capodoperă cinematografică; realitatea lui Gheorghiu este în ea însăşi chiar aşa — lectura operelor sale oferă o viziune aproape cinematografică a realităţii (este ca şi cum te-ai afla la faţa locului în timpul desfăşurării acţiunii).
Noaptea citesc deja 50 de pagini!… Mă captează!… În primul rând mă fascinează modul în care Părintele Gheorghiu îşi alege numele personajelor sale: este o adevărată semiotică aici, prin aceea că numele sugerează firea sau atmosfera la care personajele sale participă. Jandarmii Gologan şi Cozoroc, căpetenia de „tâlhari” (încriptare beletrisitică pentru legionari) Novalis, „haiducii / tâlharii” Nimic şi Zadar (ca şi cum Gheorghiu prezice că lupta idealistă a legionarilor nu va aduce nimic şi va fi în zadar), toate aceste nume construiesc imaginea unei Românii în apropierea dezastrului aneantizării istorice dinaintea venirii bolşevicilor. Alţi „haiduci” se numesc Secară şi Cuza: „Escortaţi de Secară şi Cuza, cei doi jandarmi în cămaşă sunt duşi în pădure.” Un admirabil joc de cuvinte care face trimitere la circumstanţele în care România devine regat prin înlăturarea lui Cuza (Se cară şi… Cuza!) — poate fi şi o aluzie la unul dintre cei mai importanţi întemeietori ai mişcării naţionalist-creştine din România, A.C. Cuza.
Fabulos!… Categoric, pentru toţi amatorii de fineţuri livreşti “Dracula în Carpaţi” este un must read!…
NOTA BENE:
Nu se putea să fac aceste aserţiuni fără să constat că traducerea din franceză a lui Gheorghiță Ciocioi este impecabilă tocmai pentru că dă miezul acela semantic, cheia în care puteam descoperi aceste lucruri sugerate prin alegerea numelor personajelor, metodă eficientă pentru trimiterea la anumite momente din istoria României din timpul celui de-al doilea război mondial.
(Bogdan Costin Georgescu)
