Când „vara, cu pași lenți, se pierde printre șoapte / pe străzi cu gust de toamnă și doruri în cutie”, ne-am reunit, cu entuziasm de început de septembrie, la Centrul Cultural „Sf. Antim  Ivireanul” din Ploiești. Întâlnirea cu titlul „Limba română – oglindă de dor” și-a propus să celebreze frumusețea limbii române prin momente, reflecții și lecturi literare din creația eminesciană și/sau inspirate de opera și spiritul celui care a făcut din limba noastră o artă: Mihai Eminescu.

O introducere în temă, „Evoluția limbii și literaturii române de la Scrisoarea lui Neacșu la Mihai Eminescu”, prezentată în deschidere de către Doina Ofelia Davidescu, a evidențiat că evoluția limbii și literaturii române este o călătorie fascinantă care a început timid, cu primele încercări de exprimare în limba maternă, atingând culmi de profunzime și frumusețe odată cu Mihai Eminescu, poetul național. Între aceste două borne – Scrisoarea lui Neacșu (1521) și moartea lui Eminescu (1889) – s-a desfășurat un drum de maturizare lingvistică, culturală și identitară. Ca să ne facem o imagine a contextului European în care ne aflam, Scrisoarea lui Neacșu a fost contemporană cu Luther, cu Nicolaus Copernic şi Ludovigo Ariosto, cu Margareta de Navara, François Rabelais şi Albrecht Dürer; la apariţia ei, Leonardo da Vinci murise de doi ani. Primele traduceri religioase din secolul al XVI-lea au fost urmate de contribuția cronicarilor  moldoveni și munteni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), care nu doar că au relatat evenimente, dar au și afirmat idei fundamentale despre unitatea și originea românilor, contribuind la conștiința națională, lucru pentru care le suntem în veci recunoscători. Începutul secolului al XVIII-lea a adus pe scena culturii personalitatea cu totul excepțională a lui Dimitrie Cantemir, om de știință, scriitor, filosof și diplomat, care a scris atât în română, cât și în latină. Lucrările sale aduc o viziune largă asupra identității românești și fac legătura dintre Orient și Europa iluministă. În opera sa, limba română capătă dimensiuni filosofice și narative complexe. Sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost dominat de Școala Ardeleană (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai-Deleanu ș.a.), mișcare culturală care pledează pentru originea latină a românilor și cere introducerea alfabetului latin, contribuind la formarea limbii literare și la unificarea ortografiei. În secolul al XIX-lea se distinge epoca pașoptistă, în care literatura română se dezvoltă sub influența ideilor iluministe și romantice europene. În timp ce Constantin Negruzzi marchează începutul prozei literare moderne, Vasile Alecsandri promovează limba română prin poezie, teatru și folclor. Această perioadă a fost esențială pentru definitivarea limbii literare române și pentru afirmarea identității naționale în plan cultural.

Între timp Europa a făcut cunoștință cu barocul, clasicismul și iluminismul, literatura  parcurgând apoi traseul faimoaselor curente literare: Romantism (Victor Hugo, Alfred de Musset, George Byron, William Wordsworth, Samuel Taylor Coleridge, Johann Wolfgang von Goethe, Heinrich Heine, Aleksandr Pușkin), Realism (Honoré de Balzac, Gustave Flaubert, Charles Dickens, Lev Tolstoi, Fiodor Dostoievski, Ivan Turgheniev, George Eliot), Naturalism (Émile Zola, Guy de Maupassant, Theodor Fontane, Giovanni Verga) și Simbolism (Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé).

Secolul al XIX-lea, din care fac parte Ion Creangă, Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu și B.P. Hașdeu, poartă amprenta inegalabilului Mihai Eminescu. Relația dintre Mihai Eminescu și limba română este una emblematică, o legătură profundă între un creator de geniu și materia primă a operei sale: cuvântul. Opera sa, influențată de romantism, dar profund originală, demonstrează că limba română poate exprima idei filosofice, sentimente complexe și viziuni cosmice. Dacă – până la Eminescu – literatura română era mult în urma celei occidentale, genialitatea poetului atrage atenția și aprecierea tuturor, lansându-l pe calea universalității. Mihai Eminescu a ridicat literatura română la nivel european și încheie simbolic o etapă de secole în formarea culturii scrise românești.

După-amiaza literară a dat ocazia tuturor să participe, iar rubricile Cea mai recentă creație și Lecția de poezie s-au întrepătruns și s-au armonizat perfect. Emilia Luchian a prezentat sub forma unui mic eseu, Arhitectul porților limbii, un remarcabil omagiu adus poetului național: „Eminescu rămâne un spațiu de trecere: arhitect al porților limbii, cel care a ridicat abisuri verticale și a transformat dorul într-o formă de eternitate. El este pragul la care cuvântul devine simbol, iar simbolul devine destin. Eminescu nu poate fi citit doar ca istorie, ci ca o doină vie, mereu reîncepută. Eminescu este un  prag și o lumină, o doină purtată de fiecare dintre noi, chiar fără să ne dăm seama.” A completat intervenția cu poemul propriu „Eminescu e doina”. Liana Sprânceană a citit poezii mai puțin cunoscute din creația eminesciană, publicate în volumul Mihai Eminescu Opere complete, ed.1914 : „Dormi” și „Oricare cap îngust”, puse la dispoziție de site-ul „Matricea românească” și o suită de cinci haiku, dedicate poemelor eminesciene. Valentin Irimia a surprins plăcut asistența recitând „Scrisoarea a V-a” și „Care-o fi pe lume al meu amor”. Intervenția lui Adi Serafim a dat o culoare aparte. El a reafirmat calitatea lui Eminescu de arhitect al limbii, supunând atenției versul: „Un leu rage pustiei turbarea lui fugind” (Amorul unei marmore) și concluzionând cu admirație: „Pe soclul limbii române se trezesc sunete care construiesc catedrale”. Leonida Chifu subliniază nefericitul destin al poetului, supus repetabilului „talent” al contemporaneității – oricare ar fi fost aceasta, în timp – de a-și „îngropa” valorile. Irene Ionesco aduce omagiul personal citind o proză scurtă și trei strofe din Luceafărul, iar Maria Bem recită un poem dedicat marelui poet, subliniind și rolul acestuia în nașterea limbii literare moderne. Sorana Brucăr ne recită cu bine-cunoscutul talent „Rugăciunea unui dac” și din creația proprie timpurie, poemul „Eminescu”. Prin prezența colegului nostru, actorul Nicolae Drăgulin, asistența s-a bucurat de interpretarea unui minirecital din creațiile lui Mihai Eminescu (Kamadeva, Glossă) și Marin Sorescu (În capul trebii), pus în scenă cu incontestabilul său talent.

Cu referire la viața lui Eminescu, discuțiile au continuat efervescent, subliniind dificultatea uriașă a unui producător, regizor, scenarist de a pune pe peliculă viața unui geniu, a unui personaj celebru, ușurința sau nepriceperea cu care se poate rata povestea – toate acestea și încă multe altele, punând în oglindă filmul „Enescu – jupuit de viu”. Adi Serafim a pus capăt șuvoiului de critici cinefile pro și contra, citind un titlu recent: Dă-te jos din sania mea, un poem dintr-o serie lecturată și apreciată de curând în Cenaclu, caracterizat de aceeași inocență aparentă și de invizibilă delimitare dintre fantezie și realitate.

O după-amiază frumoasă, cu variate emoții literare, la care au participat: Emilia Luchian, Maria Bem, Diana Petroșanu, Sorana Brucăr, Liana Sprânceană, Irene Ionesco, Doina Ofelia Davidescu, Valentin Irimia, Adi Serafim, Nicolae Drăgulin, Dan Simionescu și Leonida Corneliu Chifu.
Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș & cronică: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Luni, 1 septembrie, ora 14.00, sub cupola generoasă a Centrului Cultural „Sf. Antim Ivireanul” Ploiești, situat pe B-dul Independenței nr. 3, chiar în ziua unui alt început, vă invităm – sub semnul cuvântului rostit și al nemuritoarei poezii, să celebrăm frumusețea limbii române prin momente, reflecții și lecturi literare din creația eminesciană și/sau inspirate de opera și spiritul celui care a făcut din limba noastră o artă: Mihai Eminescu.

Vom cinsti împreună graiul care ne leagă și poetul care ne definește ca popor și suflet românesc, în rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR
》LECTURA DE CENACLU

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Încă vară, e cald, lumina are gust de amintiri și parcă timpul a stat în loc sub cupola Centrului Cultural Sf. Antim Ivireanul, cât ne-am dat întâlnire în după-amiaza de miere a zilei de luni, 18.08.2025.

CINEMARTOR a ieșit din colțul obscur și, prin intermediul lui Florin Manole, ne-a făcut părtașii unei cronici de cinema, dedicată filmului „F1”.
„Welcome to the human race!” este motto-ul cu care debutează filmul Driven (2001), care poate fi vizionat cu o bere în față. Spre deosebire de acesta, filmul „F1”, cu un buget de peste 200 milioane de dolari, ca variantă mai „scumpă și lucioasă”, ne oferă posibilitatea de a descoperi povestea din spatele reclamelor și a efemerului. Scenariul de Ehren Kruger este regizat de Joseph Kosinski (cunoscut pentru Top Gun: Maverick) care validează „F1” și ca sport, nu numai ca spectacol. A avut sprijin complet din partea organizației Formula 1, inclusiv a echipelor și șoferilor reali, cu implicarea directă a lui Lewis Hamilton, atât ca producător, cât și consultant tehnic, contribuind la realismul cursei. Filmul îi are în distribuție pe Brad Pitt, Damson Idris, Javier Bardem, Kerry Condon, și Tobias Menzies. Hans Zimmer semnează coloana sonoră, iar producția este realizată de unii dintre cei mai cunoscuți producători din industrie, inclusiv Jerry Bruckheimer, Lewis Hamilton, Brad Pitt și alții.

Brad Pitt joacă rolul lui Sonny Hayes, supranumit „cel mai bun care n-a fost.” După un accident grav în anii ’90, el dispare din lumea Formulei 1. Treizeci de ani mai târziu, este convins de fostul coechipier și acum proprietar de echipă, Ruben Cervantes (Javier Bardem), să revină într-o ultimă misiune: salvarea echipei fictive APXGP de la faliment. Sonny împarte cockpit-ul cu Joshua Pearce (Damson Idris), un debutant ambițios. Povestea explorează rivalitatea, mentoratul și drumul spre răscumpărare. După modelul filmului Ted Lasso (2020), întrebarea „De ce facem asta?” își primește replica perfectă: „Altceva nu are rost.” Făcând o comparație cu alt film cu subiect similar, lectorul apreciază că dacă „F 1” abordează lumea curselor din perspectivă ficțională și hollywoodiană, documentarul „Senna” o abordează realist și profund emoțional.

„Și mai e ceva în acest F1, e vorba de poezia însăși a tehnologiei prinsă între pilot și aceste vehicule construite cu precizie diabolică, dar care nu se pot decide dacă să depășească mereu orice viteză pământeană, să se desprindă de pâmânt și să zboare sau să plutească într-un zbor paradoxal, prins în chiar acel, ne-o spune poetul, greu al pământului.”

În încheiere, sunt amintite alte două filme americane de referință, ambele regizate de Sydney Pollack, cu o sensibilitate artistică comună, dar care merg în direcții foarte diferite: Bobby Deerfield – un film melancolic, lent și interiorizat și The Electric Horseman – un film cald, plin de spirit, cu mesaj social și aventură. Florin Manole, cronicarul ocazional al CINEMARTORULUI, ne-a invitat să descoperim prin vizionare povestea din spatele reclamelor și luminilor comerciale, pentru că se merită.

Audiența a apreciat expunerea, comentariile nu s-au lăsat așteptate, cu contribuții substanțiale din partea lui Leonida Corneliu Chifu și a nou venitei Irene Ionesco.

LECTURA DE CENACLU a deschis seria de eseuri pe diferite teme literare, filozofice, de artă, istorice, cinema ș.a., propusă pentru a da șansa fiecărui coleg să ne surprindă cu intervenții elaborate. În debut, Cum apasă cuvântul care inspiră, prezentat de Doina Ofelia Davidescu.

Fără a fi avut pretenția de a expune o lucrare științifică, chiar și de dimensiuni reduse, a fost, mai degrabă, doar ceea ce presupune cuvântul „eseu” în rugby, adică o încercare.
Cuvântul care inspiră apasă pentru că poartă în el prezența lui Dumnezeu. Este cuvântul care nu cere doar să fie auzit, ci să fie trăit. Ne atinge cu gravitatea Adevărului și cu blândețea Harului. Și în această tainică apăsare — găsim libertatea.

Cuvântul care inspiră poate nu vine ușor dar nu este un simplu sunet care mângâie aerul, venind dintr-un loc nedefinit — poate din memorie, poate din tăcere, poate din altă parte — și odată rostit, nu mai poate fi retras. Cuvântul care inspiră nu doar vorbește, ci se mișcă, trăiește. 

Pentru a da formă și culoare celor spuse în introducere, autoarea a ales să comenteze doi scriitori români, total diferiți, fiecare fiind important în și dincolo de epoca în care a creat/creează, recunoscând că titlul eseului a fost un pretext pentru a vorbi despre aceștia. Un pian și un fluture – creatori involuntari ai unor imagini metaforice de mare intensitate, au determinat alegerea. Au fost lecturate două fragmente din Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu și Orbitor. Aripa stângă de Mircea Cărtărescu, alegerea fiind motivată de faptul că, deși autorii sunt foarte diferiți, ambele romane reflectă o viziune introspectivă asupra omului, analizat în profunzimea psihicului său. Dacă Hortensia Papadat-Bengescu plasează personajele într-un context social bine delimitat (aristocrația interbelică în declin), dar interesul autoarei este concentrat pe frământările interioare ale acestora, pe trăiri refulate și frustrări personale, Mircea Cărtărescu merge și mai departe: în Orbitor, conștiința devine un univers în sine, iar realitatea exterioară este adesea absorbită de fluxul memoriei, visului sau halucinației, individul fiind nu doar alienat, ci fragmentat, prins între timp, spațiu și mitologie personală. Concert din muzică de Bach și Orbitor. Aripa stângă se întâlnesc în preocuparea pentru complexitatea omului, pentru adevărul ascuns al conștiinței și pentru inovația artistică. Dacă romanul Hortensiei Papadat-Bengescu reflectă modernismul interbelic prin psihologism și analiza lucidă a societății, romanul lui Mircea Cărtărescu reinterpretează aceste teme într-o cheie postmodernă, poetică și metafizică. Împreună, ele arată că literatura română a reușit să păstreze o linie de profunzime și rafinament, indiferent de epocă.

Dar cum apasă cuvântul care inspiră în operele celor doi scriitori?

În Concert din muzică de Bach autoarea eseului consideră că forța simbolului (concertul) este determinantă: planificarea evenimentului muzical fiind un atribut al ordinii ideale, al unei lumi interioare, al răscumpărării prin artă, iar amânarea în mod constant a acestuia, reflectând imposibilitatea accesului la absolut, neputința personajelor de a se desprinde de convenții și ipocrizie și neîmplinirea idealului artistic. Aici cuvântul capătă o valoare analitică și revelatorie, „apăsarea” realizându-se prin folosirea acestuia ca instrument psihologic sau mecanism de demascare, pendulând între luciditate și muzicalitate. Este un cuvânt care nu mângâie, ci incizează, analizează, demască, reușind să fie adevărat, autentic și sondator nu prin frumusețea lui, ci prin capacitatea de a pătrunde în adâncul psihicului uman.
Orbitor. Aripa stângă, o operă complexă, densă, poetică și autobiografică, în care se împletesc realitatea, visul, memoria și halucinația. Autoarea eseului consideră ca determinant firul narativ complex, polifonic și adesea fragmentar, care iese din convențiile narative clasice. Mircea Cărtărescu propune un fir narativ fluid, compus din fragmente de memorie, vis, halucinație și reflecție. Călătoria naratorului este interioară, fiind marcată de încercarea de a înțelege propria identitate și sensul existenței. Astfel, firul narativ urmărește mai degrabă un proces de conștiință, decât o succesiune de evenimente, ceea ce transformă romanul într-o meditație poetică și filozofică asupra omului și universului. „Apăsarea” se realizează prin cuvinte care inspiră prin copleșire, care nu redau pur și simplu amintiri, ci le reconstruiesc ca mit personal.  Ele sunt supraîncărcate senzorial, cu metafore care nu doar descriu, ci topesc realitatea într-un vis lucid. Cuvintele inspiră pentru că nu oferă certitudini, ci pun în mișcare întrebări ontologice: „Cine sunt eu? Ce e această lume? Cum de exist?” Cuvintele nu dau răspunsuri, ci provoacă trezirea unei lucidități metafizice sau creează lumi, nu le descriu, inspirând ca acte demiurgice. Este un roman unde cuvintele nu mai descriu lumea, ci o reinventează. Inspirația pe care o provoacă nu este una liniștitoare, ci transformatoare – te forțează să simți, să vezi, să fii altfel.
În încheiere, autoarea eseului încearcă să descifreze Unde se întâlnesc scriitorul și cititorul?
Prin cuvântul care apasă, scriitorul dă drumul unei neliniști, iar cititorul o preia și o transformă în sens personal, inspirația devine dialog, chiar dacă tăcut. Cuvântul adevărat – cel viu – nu aparține nici unuia în totalitate, dar îi afectează profund pe amândoi, fiind un nod energetic – născut dintr-o trăire și reactivat prin alta.
Cuvântul care inspiră apasă pentru că spune ceea ce nu poate fi spus. Pentru scriitor, este o cheie de creație, iar pentru cititor, o cheie de acces spre sine, între ei, cuvântul devine pod, oglindă și uneori rană.

Odată încheiată, disertația a declanșat discuții efervescente, greu de astâmpărat. Florin Manole (necesitatea lămuririi cuvântului întrupat, dacă literatura nu face această referire, este ratată; lipsa contradicției la Cărtărescu), Leonida Corneliu Chifu, Sorana Brucăr (viziunea și perspectivele diferite), Adi Serafim (identificarea cuvintelor cu ființe vii), Liana Sprânceană (asemănarea cu căutătorii de perle) au adus critici interesante, în esență, argumentele referitoare la romanul lui Cărtărescu fiind considerate fără substanță, și alegerea acestuia, mai puțin inspirată pentru tema propusă. Dar până la urmă, asta a fost și intenția autoarei, nu neapărat să reușească o capodoperă ci, mai degrabă să provoace auditoriul.

CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a invitat la rampă pentru prezentare și o scurtă lectură pe nou-venita Irene Ionesco, care ne-a lecturat din volumul de debut în proză, Viața Ritiei cu haz și necaz, apărut în 2025, primind cu bucurie invitația onorării unei lecturi de cenaclu cât de curând. Au urmat-o Liana Sprânceană (Rondel de august), Emilia Luchian (Berze) iar Adi Serafim a făcut o reverență lirică Luminiței Bratu (pentru poemul Marca Adi Serafim, prezentat cu altă ocazie) recitând versurile lui Daniel Bănulescu (Adi Serafim). Sorana Brucăr a încheiat cu obișnuită grație periplul liric (Abstract, Strigătul, Ce dacă?).

LECȚIA DE POEZIE ne-a oferit o plăcută reîntâlnire cu Nora Iuga, prin intermediul unei mici disertații pregătită de Luminița Bratu.  Nora Iuga, pe numele adevărat, Eleonora Almosnino este o poetă română, romancieră și traducătoare din limbile germană și suedeză. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a scris numeroase volume dintre care amintim:
Versuri: Vina nu e a mea, 1968, Captivitatea cercului, 1970, Scrisori neexpediate, 1978, Opinii despre durere, 1980, Inima ca un pumn de boxeur, 1982, Piața Cerului, 1986, Cîntece, 1989, Dactilografa de noapte, 1996, Spitalul manechinelor, 1998, Capricii periculoase, 1998; Gefährliche Launen, 2007. Autobuzul cu cocoșați, 2001, Der Autobus mit den Bucklingen, 2003, Fetița cu o mie de riduri, 2005, Petrecere la Montrouge, 2012, Câinele ud e o salcie, 2013, Ascultă cum plâng parantezele, 2016, Alături cu drumu, 2018, Cântece, 2020, Vina nu e a mea, 2020,  Scrisori neexpediate, 2020;
Proză: Săpunul lui Leopold Bloom, 1993, 2007, Sexagenara și tânărul, 2000, Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin, 2001, Lebăda cu două intrări, 2003, 2016, 2017, Šestdesetletnica in mladenič („Sexagenara și tînărul”), 2009 – Slovenia, Bulgaria, Franța, Săpunul lui Leopold Bloom, Harald și luna verde, 2014, Hai să furăm pepeni, 2009, 2015, Berlinul meu e un monolog, 2010, Blogstory, 2011, Sexagenara și tânărul, Polirom, 2017, Hipodrom, 2020, Ca motorul unui Ford din 1931, 2016.

„frumoasa mea în noaptea asta
numai petarde și animale domestice
hai să fugim în adâncul pădurii
unde marele mutilat de război
își sărută cârja
cu douăzeci de ani mai tânără.”
(Hai să fugim – Nora Iuga)

Lectora a continuat cu o frumoasă recenzie a criticului Nicolae Manolescu și cu lectura unor poeme, evidențiind preferința Norei Iuga pentru folosirea intertitlurilor: două poeme fără titlu din volumul Piața cerului,  apoi Cu ce citim poezia? Hai să fugim! și Sunt oameni de iarbă (din volumul Vina nu e a mea). În finalul succintei disertații, Luminița Bratu ne-a prezentat poemul propriu, Brazde pe o hârtie de ziar, construit cu intertitluri, după modelul Norei Iuga.
Debutul colegei noastre în formatul nou al acestei rubrici s-a bucurat de aprecierea entuziastă a celor prezenți.

11 MINUTE DE ISTORIE au încheiat cu glorie timpul alocat ședinței de cenaclu. Lectora permanentă a rubricii, profesor Emilia Luchian, ne-a descrețit ultimele riduri de pe frunte, oferindu-ne o alocuțiune despre problemele Republicii romane iscate de: divorț, femei și vin.

În societatea complexă și profund patriarhală a Romei antice aspecte precum divorțul (apanajul bărbaților), rolul femeilor și consumul de vin au fost reglementate prin norme sociale și legi stricte, reflectând valorile morale și politice ale vremii. Deși inițial divorțul era rar (negat de autori în scrierile lor, de ex. Aulus Gellius), în special în perioada republicii timpurii, în timp a devenit, mai ales în rândul aristocrației, tot mai frecvent, fiind motivate politic (alianțe, moșteniri), iar femeile divorțate (mai ales fără zestre) se confruntau cu stigmat social și uneori cu instabilitate financiară. Sulla, Pompei, Cicero sunt doar câteva din celebritățile Romei antice care au apelat la divorț de mai multe ori.

Dar pentru că societatea romană trebuia preamărită în perfecțiunea ei, sub influența legilor morale ale lui Augustus (Lex Julia și Lex Papia Poppaea), s-au introdus pedepsirea adulterului (inclusiv prin exil), penalizări pentru celibatari sau pentru cei fără copii și pedepsirea femeilor adulterine, care puteau pierde zestrea și statutul legal. Femeile nu aveau drepturi politice (nu votau, nu puteau ocupa funcții publice), rolul lor fiind în primul rând domestic (căsătorie, copii, gestionarea casei). Deși unele femei aristocrate puteau avea influență (ex: Livia Drusilla, Agrippina), erau totuși dependente legal de bărbați (tată, soț sau tutore).

Consumul de vin era folosit în practici religioase, în medicină, dar era reglementat diferit pentru femei, considerându-se că provoacă un comportament imoral. În perioada arhaică, femeile nu aveau voie să bea vin și se folosea “sărutul” ca metodă de testare – bărbații își sărutau soțiile, fiicele ca să detecteze mirosul de vin. Deși mai târziu restricțiile s-au relaxat, percepția negativă asupra femeilor care consumau vin a rămas puternică. În încheiere este amintit scriitorul, istoric și moralist Valerius Maximus și al său celebru Manualul de comportament.

Au participat: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Liana Sprânceană, Sorana Brucăr, Irene Ionesco, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Adi Serafim, Dan Simionescu, Dan Constantin.

Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș & cronică: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

După ”Ploiești Hot Jazz Summit Festival” (2008)

Lucian Sabados, „La aniversară”

”A fost o ediție fulminantă”

Interviu cu Lucian Sabados, președintele Asociației Culturale ”Jazz Forum 03” (II)

 Entuziasm

Reporter: Propun să ne referim la celelalte grupuri prezente la festival. Ne interesează comentarii succinte ale directorului Festivalului, din care să reiasă entuziasmul său.
Lucian Sabados: Într-adevăr, n-ai cum să nu fii entuziasmat după cele văzute, vreme de patru seri, pe scena Teatrului ”Toma Caragiu”. În ziua a doua ni s-a oferit posibilitatea unei reîntâlniri cu Antonio Flinta Trio, grup în vizibil progres, care a apărut mult schimbat în raport cu evoluția precedentă. Grupul a crescut mult în maturitate. La precedenta apariție, am remarcat un exces de lirism, foarte multă poezie, de bună calitate, dar – cum spuneam – în exces. Au adăugat atacului un plus de percutanță, la care se adaugă o inconfundabilă energie a sunetului. Au venit cu un temperament latin, care-i definește. Pianistul Antonio Flinta e de fapt… chilian. Vârful zilei a fost totuși cvartetul suedez fabulos al lui Lasse Lindgren. Școala suedeză de jazz este una foarte importantă, iar Lindgren este principalul reprezentant al acestei școli în prezent. Nu exagerez deloc, prestația sa o confirmă. El nu e numai un minunat trompetist, cântă extraordinar și la trombon. Ce m-a impresionat în mod deosebit la acest mare muzician este faptul că se numără printre marii orchestratori de big band-uri, fiind în același timp și un talentat improvizator. Solo-urile lui Lasse sunt pline de umor și imaginație.

”All Stars Game”

R.: Și ungurii au fost unici. Au venit cu variate stiluri de World Music, cu o frazare extrem de personală…
L.S.: Ce să mai spun despre școala maghiară. Membrii grupului ”Djabe Feat. Dresh Mihaly” sunt foarte, foarte sus. Din cei cinci, trei au fost pe locul I în Ungaria, la familiile lor de instrumente. Este incredibil ce densitate de stele și de valori ne-a fost dat să urmărim. Este un fel de ”All Stars Game”, ca în baschetul american. Dresh Mihaly este principalul muzician al Ungariei în acest moment, situîndu-se la nivelul unui Richard Oschanityzky și Jancsi Kolossi sau al lui Johnny Răducanu când era în plină forță creatoare. De asemenea, Ferenc Kovacs, care cântă la fel de bine la instrumente total diferite. N-au nicio legătură vioara și trompeta, dar Ferenc este magnific în ambele situații. Toți cei cinci sunt șefi de orchestre. Trupa pe care au alcătuit-o evoluează de 12 ani și reprezintă chintesența jazzului maghiar la acestă oră. De asemenea, este de remarcat basistul Tamas Barabas, care este considerat cel mai bun basist pe care l-au avut ungurii în toată istoria jazzului maghiar. 

Poezie, pasiune, voluptate, culoare

R.: Jazz, tangou, flamenco. O întrepătrundere fără precedent a culturilor. O pianistă ”șuie”, plină de farmec, un ”monstru” de sensibilitate…
L.S.: Bag seamă că trebuie să vă fi plăcut foarte tare tânăra pianistă și vocalistă Paula Quinoa, sufletul trupei ”La Floresta”.
R.: Recunosc. Dvs. nu?
L.S.: Pe Paula n-ai cum să n-o adori. ”La Floresta” a adus o pată încredibilă de poezie, de pasiune, de voluptate, de culoare. În grupul din Barcelona, doar un interpret era spaniol, vocalistul, cu o tehnică absolut specială, în care se identifică lesne stilul flamenco. Patru dintre instrumentiști sunt argentinieni, din care trei chiar din Buenos Aires, și unul columbian. De remarcat Ricky Schneider, un chitarist excepțional, și, de asemenea, contrabasistul Walter Enzetti. Poate sunt subiectiv, dar iubesc foarte mult (fascinat și de opera lui Jorge Luis Borges, care a trăit în Buenos Aires) lumea în care s-a născut tangoul argentinian. M-a impresionat că toată sala fremăta. Erau prezenți în sală prieteni adevărați, intelectuali autentici ai Ploieștiului, impresionați de ceea ce oferea La Floresta.

L’ important c’ est la rose sau când l-am cunoscut pe Jean-Loup

R.: Într-adevăr, vă iubește Dumnezeu! Ați dat marea lovitură la urmă cu big band-ul lui Lean-Loup Longnon, care a evoluat la Ploiești în ziua în care – cum spuneați – se încheia și festivalul de jazz de la Sibiu. Strașnică afacere! Vă considerați un tip norocos?
L.S.: Îmi convine să închei cu sfârșitul, cu strălucirea, explozia, fabulosul final al acestui festival, care nu se putea încheia mai bine decât cu big band-ul lui Jen-Loup Longnon. Da, am negociat bine, dar am fost și norocos. Sunt în jur de 17-18 big band-uri în Franța. În special la suflători, francezii sunt foarte buni. Big Band-ul lui Jean-Loup Longnon este cel mai bun din Franța. Pot să spun că l-am descoperit cu adevărat pe Jean-Loup – vă fac în exclusivitate această mărturisire! – la 12 și un sfert noaptea, după ce s-a terminat concertul. Atmosfera era incendiară, avem martori, printre ei vă numărați și dvs. Ceea ce s-a întâmplat după concert m-a impresionat din cale-afară.
R.: Vorbiți-ne nițel despre acest incredibil Jean-Loup Longnon!
L.S.: Am conversat cu Jean-Loup, care este mult peste un muzician excepțional. Cântă la trompetă, la pian, la violoncel, este compozitor, dar cel mai important lucru pe care l-am observat la el: este un uriaș orchestrator. Apoi, un vocalist extraordinar. I-am mulțumit din suflet, ca iubitor de cultură franceză, pentru că a inclus câteva piese franceze în repertoriul big band-ului său. Este o reverență făcută propriei națiuni. Ce a făcut el prin piesele în discuție – aș aminti aici de celebra L’ important c’ est la rose a lui Gilbert Bécaud și de alte două piese, una a lui Charles Trenet, La mer, cealaltă inspirată de poezia lui Boris Vian – este de un rafinament excepțional. Aveam sentimentul că mă aflu la Paris sau, mai mult, că sunt un personaj din filmele lui Jean-Luc Godard sau Roger Vadim, din anii ’60.

Directorul treaz, bunicul rus și Revoluția Română

R.: Ce v-a spus Jean-Loup după ora 0 și un sfert?
L.S.: Sunt un foarte bun prieten cu Jean-Loup. Vă fac o mărturisire: n-am băut nimic în acele zile, am fost cât se poate de treaz la orice oră. Am vrut să fiu un adevărat director de festival, să fiu lucid, să vorbesc și să conversez cu talent. Am discutat cu Jean-Loup politică și am încercat o analiză a comunismului, pentru că el are un bunic rus, o descendență rusă așadar, și nu i-a fost deloc indiferent fenomenul comunismului și modul în care acesta a denaturat individul. Mi s-a părut important să aflu cum vede un occidental fenomenul comunismului și Revoluția Română. Au fost niște discuții foarte interesante. Desigur, nu putem insista aici asupra acestei discuții. Revenind la concert, publicul a plecat fermecat de ceea ce s-a petrecut pe scenă. Fulminantă ediție! Sper să ne ajute Dumnezeu în continuare, iar viitoarea administrație locală să observe că ceea ce facem noi este extrem de util. Deși au fost doar 250-300 de oameni în fiecare seară, reverberațiile acestui festival sunt mult mai ample.

                                                                                              Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

După ”Ploiești Hot Jazz Summit Festival”

”Nu văd niciun motiv pentru care viitoarea administrație să nu continue susținerea Festivalului” (I)

„La aniversară”

Interviu cu Lucian Sabados, președintele Asociației Culturale ”Jazz Forum 03” (I)

Astăzi, Lucian Sabados, absolvent al UNATC „I.L. Caragiale”, fost Manager – vreme de 21 de ani și jumătate – al Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești și – alți nouă ani – al  Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, își serbează ziua de naștere (n. 1956). Sărbătoritului îi datorăm și înființarea Asociației Culturale „Jazz Forum 03” și reluarea, după decenii a Festivalului de Jazz de la Ploiești. Spune ex-managerul: „Notă (pentru cei care încă nu sunteti la curent): în Ploiești a fost creat primul Club de Jazz din Romania (aprilie 1968) si primele trei editii (1969, 1970 si 1971) ale Festivalului National de Jazz. Asta ca să înțelegeți că Ploieștiul nostru este CASA JAZZULUI ROMANESC!!!

Ani mulți și rodnici, dom Director!

Interviul care urmează datează din iunie 2008. Scriam atunci: Festivalul Internaţional de Jazz de la Ploieşti (sau „Ploieşti Hot Jazz Summit”), creat în 2006, sub coordonarea Festivalului Internaţional de Jazz de la Sibiu, ca parte a rețelei Romanian Jazz Network, are ca organizatori Consiliul Local Ploieşti, Teatrul „Toma Caragiu” şi Asociaţia Culturală „Jazz Forum 03 Ploieşti”. Lucian Sabados este directorul atât al Teatrului, cât şi al Asociaţiei. Recent, s-a desfăşurat cea de-a V-a ediţie a Festivalului Internaţional de Jazz de la Ploieşti. În interviul care urmează i-am solicitat directorului câteva impresii despre Festival. 

Puțin obosit și foarte încântat

Reporter: Domnule președinte, ați trecut cu bine și peste această ediție a Festivalului. Cum se simte președintele la finalul acestui maraton jazz-istic?

Lucian Sabados: Puțin obosit și foarte încântat. Această a III-a ediție a fost absolut excepțională, zic eu. Primele două, deși foarte bune și acelea, au fost mai mult de ”rodaj”, până s-a reglat și echipa, s-au cristalizat relațiile cu Sibiul și cu celelalte orașe din rețeaua ”Romania Jazz Network”. Acum, la ediția a III-a, s-a ajuns la o maturitate a organizării, la o precizie foarte mare a acestui mecanism care de fapt – trebuie să se știe – stă pe umerii a șase oameni, umerii unor oameni care lucrează în teatru, foarte solicitați, dar care au reușit să găsească timpul, energiile și concentrarea pentru a asigura ținuta Festivalului. În ceea ce privește grupurile pe care le-ați urmărit pe scena Teatrului ”Toma Caragiu”, repet: n-am niciun fel de ezitare, pot să spun că nu m-am înțelat în selecția pe care am realizat-o alături de colega mea Adriana Codescu, director adjunct al Teatrului. Toate cele opt trupe prezente la Ploiești au fost peste un nivel foarte bun, unele excepționale. E riscant să întocmești topuri, pentru că au venit muzicieni din curente, școli și stiluri diferite. Trebuie să fim extrem de precauți când facem afirmații asupra valorii trupelor – cel puțin noi, organizatorii.

Elevatul cvintet polonez

R.: Ați optat pentru anumite școli de jazz. A predominat jazzul european, despre care dvs. afirmați că nu mai este de mult la remorca celui american…
L.S.: Este adevărat. Au fost școli importante, în primul rând școala poloneză, despre care nu contenesc să spun că este cea mai importantă. Polonezii inventează cel mai mult. De această dată, am optat pentru un cvintet în care se evidențiază trei instrumentiști impecabili. Este vorba în primul rând de Maciej Sikala, la saxofon tenor și sopran, și de Anrezej Jagodzinski, la pian. Sunt doi muzicieni care au adus o muzică post-cool – i-aș spune eu -, care vine dinspre fenomenul jazzului cool, o muzică nu intelectualistă, ci rafinată (fac această distincție), în care se regăsesc nu puține motive ale jazzului cool american. Mă refer la inspirația temelor. Sunt câteva teme care pe mine m-au trimis cumva la un Jerry Mulligan, spre exemplu. Sunt importante aceste trimiteri, însă rezolvările cvintetului polonez sunt profund personaliste. O muzică de profundă originalitate. Și remarca cea mai importantă: în cadrul grupului funcționează perfect acest interplay, cum spun eu, interacțiunea și unitatea dintre muzicieni. Se simt foarte bine unul pe altul și se susțin extraordinar. Trebuie să remarcăm și secția ritmică, minunată, asigurată de Ceslav Bartkovski, unul dintre marii bateriști polonezi ai momentului. Cât despre Adam Kowalewski, la contrabas, ce să mai vorbim? A fost ”euforic”. Grupul polonez a propus unul dintre cele mai elevate momente.

Iubiți de Dumnezeu

R.: Totuși, n-a lipsit nici școala americană. Ați deschis festivalul cu o trupă americană. Avem impresia că ați aplicat o anumită strategie.
L.S.: Ne-am propus să avem o deschidere și o închidere… incredibile. Am avut și noroc, recunosc, pentru că puteam să nu avem la închidere teribilul big band al lui Jean-Loup Longnon. Festivalul de la Sibiu, care este producătorul general al rețelei noastre, a ”închis” în aceeași zi cu Ploieștiul. A fost o șansă a noastră se ”închidem” cu francezii. Asta înseamnă că te iubește Dumnezeu.
Așadar, deschiderea a fost cu școala americană. N-am cuvinte să-i mulțumesc vechiului meu prieten care este Eldad Tarmu, considerat în primii cinci vibrafoniști din SUA, în acest moment. Eldad, venit pentru a patra oară, ne-a surprins de fiecare dată. Dacă el se repeta o singură dată, nu l-am mai fi chemat. 

Henry Franklin și școala americană

R.: De această dată, ați avut parte de cea mai mare surpriză din partea lui Eldad: vi l-a adus și pe Henry Franklin, un monstru sacru al contrabasului. Cum comentați?
L.S.: Da, acum a venit cu Henry Franklin, un monstru sacru al contrabasului. Ceea ce ne-a arătat Henry Franklin, decanul de vârstă al contrabasiștilor americani ai momentului, reprezintă o lecție de cultură, de știință, de improvizație, de muzicalitate excepționale. Henry Franklin a fost steaua acestui cvintet internațional, dar în care au strălucit și Eldad, și bateristul suedez Robert Ikiz.
Marea surpriză a fost tânărul saxofonist român Lucian Nagy, care studiază la Timișoara sub îndrumarea lui Eldad Tarmu. Despre Henry Franklin știam, că citisem toate dicționarele. Este o mare personalitate. Revelația mea a fost saxofonistul ungur Robert Nagy, un muzician de o libertate a concepției, o diversitate și originalitate a rezolvărilor improvizatorii cu totul extraordinare.

Un poet al muzicii

R.: Cum vă descurcați cu banii pentru festival? Vă susține administrația locală?
L.S.: În ceea ce mă privește, sunt suficient de riguros în ceea ce privește selecția și programarea concertelor. Banii, în general, sunt bani publici. Dar și cu banii destinați concertelor de club, care sunt bani privați, proveniți din sponsorizări, trebuie să fim foarte grijulii, întrucât se obțin foarte greu. Nu văd niciun motiv pentru care viitoarea administrație, ținând cont de palmaresul, rezultatele și popularitatea festivalului în rândurile publicului ploieștean, să nu continue această susținere, o susținere deosebită până acum.
R.: Revenind la trupe și concerte: prima seară a continuat cu un alt cvintet alcătuit din muzicieni proveniți din școli diferite de jazz: cea belgiană, cea olandeză și cea germană. O muzică de un accentuat lirism, dar atât de spontană, înn același timp. Cum vi s-a părut muzica lui Carlo Nardozza?
L.S.: Carlo Nardozza Quintet a reprezentat o surpriză plăcută pentru spectatori. Nardozza este un poet al muzicii. El vine cu un concert cu totul aparte, pentru că este un original. Este muzica lui, o muzică revigorantă – o mixtură de putere, deliciu și dinamism – care vorbește extrem de mult și sufletului și minții și care îmi creează mie, ca om de teatru, foarte multe imagini. O muzică de o sugestivitate extraordinară.
(Sfârșitul primei părți. Urmarea în ediția de mâine, 17 august 2025)

                                                                                    Interviu realiat de Leonida Corneliu CHIFU

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Pendul de aur, August își toarce timpul în raze lungi, de chihlimbar topit și ne dă întâlnire, luni, 18.08.a.c. ora 14.00, la Centrul Cultural „Antim Ivireanul” Ploiești, situat pe Bdul Independenței nr. 3.

După-amiaza literară se va desfășura incluzând rubricile tradiționale:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE, sub forma unei mici dizertații, la inspirația unui singur lector, de această dată, Luminița Bratu.
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector permanent, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR – lector, Florin Manole, despre filmul „F1”, recent lansat în cinematografe.
》LECTURA DE CENACLU va deschide seria unor eseuri pe diferite teme literare, filozofice, de artă, istorice, cinema ș.a. dând șansa fiecărui coleg să ne surprindă cu intervenții elaborate. În debut, Cum apasă cuvântul care inspiră, prezentat de Doina Ofelia Davidescu.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Iulie  – definindu-l cu inocent și amuzant ton arghezian – cu lungi gene de mărar/ cu ochii de muştar/și obrajii de caisă, înainte de a se sfârși cu resemnare, ne-a dat întâlnire, în spațiul elegant de la parterul Centrului Cultural Antim Ivireanul Ploiești, pentru o șuetă între noi dar și cu personaje din Povești cu mâna stângă.

După-amiaza literară s-a desfășurat respectând, în cea mai mare parte, rubricile tradiționale.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a dat întâietate Luminiței Bratu și compoziției sale (Blândul Serafim), inspirată de numele și creația atipică, surprinzătoare și suprarealistă a lui Adi Serafim – cu care acesta ne-a delectat în cadrul ședinței anterioare. Emilia Luchian ne-a prezentat un elaborat poem – Cărțile imorale. Pica taie Trefla, iar Liana Sprânceană ne-a citit Necuprinsuri. Gheorghe Stănescu a jonglat cu epigrame, amintindu-ne de inconfundabilul Păstorel Teodoreanu. Adi Serafim și noul său Titlu, Ce bine mamă că am îmbătrânit și eu, a încheiat în nota-i suprarealistă specifică, de meditație, mister și nostalgie.

》LECȚIA  DE POEZIE ne-a adus, față în față, poeți pe cât de diferiți pe atât de interesanți. Emilia Luchian a făcut un portret rapid Sonetului, formei și originilor sale italiene cât și acelora care au fost tentați să-l abordeze – de la Giacomo da Lentini (inventatorul), la Petrarca (cel care a perfecționat și rafinat forma acestei specii a genului liric) și Shakespeare, subliniindu-i rolul în istoria și evoluția poeziei. A amintit exemple remarcabile din literatura română: Gheorghe Asachi, Mihail Eminescu și Vasile Voiculescu. Oprindu-se asupra ultimilor doi, ne-a recitat Afară-i toamnă (Eminescu) și Sonetul CLXXXIII („Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare… în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”). Liana Sprânceană ne-a readus în contemporaneitate, supunând atenției creația poetului Claudiu Soare („Însingurare” din volumul Apeiron, Editura Junimea). Luminița Bratu a încheiat rubrica cu inconfundabila Nora Iuga (Singurătate).

》11 MINUTE DE ISTORIE – Lectorul permanent al acestei rubrici, profesor Emilia Luchian, a făcut o elegantă piruetă, readucându-ne în fascinanta perioadă a istoriei Romei antice și în fața informațiilor pe care le-a adunat Dio Cassius în volumele sale prețioase, cu privire la rolul femeilor, zeitățile casei, obiceiurile și politețurile conjugale în fața oaspeților ș.a. Un moment semnificativ în istoria socială a Romei a fost adoptarea unor legi morale și demografice de către împăratul Augustus, dintre care Legea impozitului pe celibat este cea care încuraja căsătoria și natalitatea în rândul cetățenilor romani, penaliza celibatarii și persoanele fără copii, recompensa natalitatea. Aceasta venea să corecteze autoritatea supremă în familia romană a lui pater familias, care avea putere legală absolută asupra membrilor familiei: soție, copii, sclavi, chiar și nepoți și putea decide în privința căsătoriilor, adopțiilor, educației, proprietății și chiar a vieții și morții membrilor familiei (mai ales în epocile arhaice). Implicarea și aportul filozofului stoic Seneca propune un model de viață bazat pe virtute, echilibru, autocontrol și respect moral. Din această perspectivă, filozoful critică aspru superficialitatea și corupția relațiilor conjugale din jurul său, devenite instrumente politice sau economice.  O poveste despre conduita și verticalitatea Emiliei Terția, soția lui Scipio Africanul, a încheiat succinta prezentare.

》CINEMARTOR  a rămas și de această dată în colțul unei scene obscure.

》LECTURA DE CENACLU l-a avut ca protagonist pe Eduard-Gabriel Tănase, cu proza O ZI, din volumul de debut,  POVEȘTI CU MÂNA STÂNGĂ, în curs de apariție. Autorul, noul nostru coleg, despre care nu știam prea multe, ne-a prezentat pe scurt un interesant parcurs profesional: de la inginer de foraj la director de serviciu într-o bancă de prestigiu și apoi la scriitor. Băcăuan prin naștere, ploieștean prin adopție, a adunat în volumul de debut liric, Câinele din Ithaca (Editura Karta-Graphic, 2024), poeziile din adolescență și tinerețe, rafinate la vârsta adultă. În prezent este axat și pasionat de proza scurtă, creațiile sale fiind oferite cititorilor prin intermediul publicațiilor online Ficțiunea, Zugzwang ș.a. Este membru al Asociației Creatorilor de Ficțiune, Filiala Ploiești.

Dacă poezia lui Eduard-Gabriel Tănase se află sub influențe dadaiste (datorate lui Tristan Tzara, născut la Moinești), promovând absurdul, nonsensul, spontaneitatea, colajul, ironia și protestul artistic, proza ni se înfățișează cu totul altfel – reprezentând, cu valențe confesive, perioada post tranziție. Naratorul este omniscient și, cu un ton ironic, empatic, ne dezvăluie un personaj (inteligent, sensibil dar vicios) și o poveste în care alienarea și rutina, nostalgia pierderii temporare a celor dragi, înstrăinarea față de oraș constituie teme bine tratate.

„… Dar destul cu amintirile, altfel ar mai fi trebuit să bea un pahar, de data asta nu pentru trezire și avânt în viață, ci pentru a-și îneca amarul. Și toată acțiunea lui de spălare pe dinți ar fi fost inutilă. Nu mai avea timp să o ia de la capăt, deși ar fi vrut să o facă cu tot ce trăise el până astăzi. Deschise ușa de la intrare. „O nouă scufundare în realitate”, glumi în gând în timp ce păși sprinten pe scări.”

„În asta consta talentul lui, desena tehnic roți dințate, coliere și bile de rulmenți cu o fervoare a la Picasso. Chiar punea și o mică umbră, un foarte subtil gri, care exterioriza vaselina sau uleiul de fricțiune. Dădu planșele la o parte. Nu mânca în sala de mese. Încerca să limiteze contactul cu masele. Privea la parcarea goală ce se întindea în fața lui și la clădirile anoste din jur. Nu aveau nimic din frumusețea și măreția uzinei vecine de altădată. Era încă acolo, când a fost în vizită tovarășul Xi. 2009, ce onoare! Îi părea rău că i-am dat voie să plece. Îl păstram și îl puteam vinde peste ani americanilor sau mai bine îl puneam la treabă și făceam din România ,,China Europei”, ,,Tigrul economic din Carpați”. Ce glumă proastă! își șopti îngândurat.”

Ca un bonus la prima lectură, autorul ne-a oferit cu generozitate o proză-dialog, în ritm tensionat, aproape cinematografic: Nu ar fi trebuit să existe Bacovia. Același limbaj direct, necosmetizat, autentic, reciproc provocator pentru personaje.

Proza lui Eduard-Gabriel Tănase, se aseamănă, în opinia mea, cu proza scriitorului Radu Aldulescu: este realistă, subiectele și personajele au o aparență banală, dar își trăiesc interiorul cu intensitate și luciditate. Naratorul nu judecă, doar observă cu inteligență.

Lectura a fost bine primită, a plăcut, a pus pe gânduri. Comentariile audienței au fost pozitive (Leonida Corneliu Chifu, cel mai entuziast, dar nu singurul).

La final, Eduard-Gabriel Tănase a oferit colegilor volumul Câinele din Ithaca, cu autograf.

Având în vedere că următoarea întâlnire a membrilor Cenaclului va fi pe 25 August a.c., după o binecuvântată și scurtă vacanță, am lansat colegilor provocarea pentru o implicare mai accentuată în cadrul ședințelor, sperând într-o meritată ieșire din monotonie și o ridicare a nivelului cultural participativ. Astfel, LECȚIA DE POEZIE se va desfășura în viitor sub forma unei mici dizertații, la inspirația unui singur lector, poziție ocupată prin rotație de fiecare dintre colegi. De asemenea, LECTURA DE CENACLU va găzdui eseuri pe diferite teme literare, filozofice, de artă, istorice, cinema ș.a. dând șansa fiecărui coleg să ne surprindă cu intervenții elaborate. Desigur că rămân valabile lecturile de cenaclu din propria creație/volum și, întotdeauna, sunt bineveniți invitații.

Au participat: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Liana Sprânceană Doina Ofelia Davidescu, Leonida Corneliu Chifu, Adi Serafim, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu, Gheorghe Stănescu, Dan Constantin.

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

A murit Ozzy Osbourne

John Michael Osbourne (n. 3 decembrie 1948, Marston Green,⁠ Bickenhill⁠ and Marston Green, Anglia, Regatul Unit – d. 22 iulie 2025, Birmingham, Anglia, Regatul Unit), cunoscut ca Ozzy Osbourne, a fost un muzician, compozitor, actor și cantautor englez.

A fost vocalistul și fondatorul uneia dintre cele mai cunoscute formații de heavy metal din toate timpurile, Black Sabbath. Ulterior a avut parte de o carieră solo de succes, alături de chitariști extraordinari precum Randy Rhoads sau Zakk Wylde.

Sursa foto: Independent, Profimedia Images

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Sfârșitul de iulie, când iarba-i arsă până-n zori/ și cerul curge peste pământul copt de sori/ iar timpul prins în pânze rele pare o horă de-nnoptat, ne dă întâlnire, luni, 28 iulie a.c. ora 14.00, la Centrul Cultural „Antim Ivireanul” Ploiești, situat pe B-dul Independenței nr. 3.

După-amiaza literară se va desfășura incluzând rubricile tradiționale:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR

》LECTURA DE CENACLU îl va avea ca protagonist pe Eduard-Gabriel Tănase, noul nostru coleg, cu proza O ZI, din volumul de debut,  POVEȘTI CU MÂNA STÂNGĂ.

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Într-o lume de jar, cenacliștii și-au ținut dorurile în frâu și secunda pe loc, pentru a se regăsi cu plăcere sub cupola răcoroasă a cu drag primitorului, Centrul Cultural Sf. Antim Ivireanul din Ploiești.

Și pentru că pe toată planeta zburau felicitări și urări de bine, adresate Republicii Franceze, s-a cuvenit un Laudatio. Eseul Doinei Ofelia Davidescu, Confluențe literare româno-franceze, constituie un omagiu adus interferențelor dintre cele două culturi, dar și celor care au contribuit prin operele lor la formarea celor care i-au citit. Relația dintre literatura română și cea franceză este profundă și de lungă durată, având la bază nu doar legături culturale, ci și afinități de limbă, stil și spirit. De-a lungul timpului influența culturii franceze asupra literaturii române a fost semnificativă, reflectându-se atât în tematică, cât și în stil și idei, cu impact puternic asupra evoluției sale.
În perioada pașoptistă, Vasile Alecsandri și Ion Ghica au fost puternic inspirați de valorile iluministe și romantice promovate de Voltaire, Rousseau sau Victor Hugo, Parisul devenind locul de formare a elitei culturale române, iar limba franceză, un simbol al rafinamentului și modernității.
Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugène Ionesco au scris în limba franceză și s-au afirmat pe scena culturală pariziană, devenind punți vii între cele două literaturi – temele existențialiste, absurdul sau modernismul de influență franceză pătrunzând și în literatura română.
Simboliștii și moderniștii francezi, Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé sau Paul Verlaine au fost modele de profunzime și rafinament stilistic pentru George Bacovia (a preluat atmosfera sumbră, obsesia pentru moarte și alienare urbană, specifice simbolismului francez, adaptându-le contextului românesc într-o manieră profund originală) sau Ion Minulescu. Neomodernistul Nichita Stănescu a evoluat de asemenea sub influența simboliștilor.
Tot în sfera modernismului, revista Sburătorul, condusă de Eugen Lovinescu, a promovat ideea sincronizării literaturii române cu marile curente europene. Hortensia Papadat-Bengescu sau Camil Petrescu au preluat din romanul psihologic francez (inspirat de Proust sau Gide) tehnici narative precum introspecția, analiza stărilor de conștiință sau fragmentarea temporală.
Suprarealismul, născut sub influența lui André Breton, a avut ecouri puternice și în România. Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun sau Dolfi Trost au fost nu doar influențați de suprarealismul francez, ci au participat activ la definirea lui. Grupul suprarealist român, considerat de unii critici chiar mai radical decât cel francez, a introdus în literatura română concepte precum automatismul psihic, onirismul și explorarea subconștientului, în acord cu teoriile freudiene și cu estetica absurdului.
Emil Cioran, care a scris toate operele sale majore în limba franceză, este comparat cu moraliștii Pascal și La Rochefoucault, dar cu viziune mai radicală și mai întunecată, fiind emblematic prin apartenența simultană a ambelor culturi.
Panait Istrati – autodidact, om al străzii, călător și narator al marginalilor, a devenit una dintre figurile cele mai reprezentative care oferă o imagine complexă a influenței franceze asupra literaturii noastre. Mesajul său politic și moral, temele sale – căutarea libertății, revolta împotriva nedreptății, dar și deziluzia în fața utopiilor politice – îl încadrează într-un modernism cu tentă existențialistă.
Postmodernismul francez consacrat prin: Jean-François Lyotard – teoreticianul „sfârșitului marilor narațiuni”, Roland Barthes – cu ideea „morții autorului”, Michel Foucault, Jacques Derrida – abordări critice ale puterii, limbajului și cunoașterii, a adus în literatură nume ca: Georges Perec, Italo Calvino (francofon), Marguerite Duras – romane fragmentate, autobiografice, care se joacă cu forma și așteptările cititorului, Nathalie Sarraute, Alain Robbe-Grillet – „nouveau roman” – o formă radical postmodernă.
În România, postmodernismul a apărut în anii ’80, în contextul regimului comunist și al cenzurii, fiind și o formă de rezistență culturală mascată prin umor, ironie și joc textual. Cei mai importanți autori: Mircea Cărtărescu – cu Nostalgia, Orbitor – ficțiune onirică, metaficțiune, autobiografie fragmentară, Nora Iuga, Florin Iaru, Magda Cârneci, Bogdan Ghiu – influențați de avangardă și de poststructuralismul francez. Menționarea lui Ion Stratan mi se pare oportună. De asemenea, Ion Manolescu, Radu Cosașu, Simona Popescu – roman autoficțional, eseistic, ironic.
Confluențele româno-franceze, așadar, nu sunt doar un spațiu de afirmare al unor identități culturale hibride ci și un transfer de idei și forme artistice.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a oferit prilejul unor expuneri, metaforate după forma verii, simțirea și talentul fiecăruia. Emilia Luchian a lecturat Minotaurul ( poezia lui Raul Sebastian Baz), și poemul propriu, Secretele măsuței de telefon, continuând cu două proze scurte: Molia și fularul roșu. Scurtă istorie stacojie și  Naftalina. Luminița Bratu ne-a prezentat Cu cireșele ce-ați avut, domnilor? iar Liana Sprânceană a cochetat candid cu haiku. Eduard-Gabriel Tănase ne-a citit un fragment din proza scurtă „20 de ani” iar în încheiere, Mihail Ivănescu ne-a făcut promisiunea unor episoade viitoare din proza Un navigator în jurul lumii.

》LECȚIA DE POEZIE a adus în mod inspirat în atenție – căci tot era Ziua Franței – Rondelul. Emilia Luchian a amintit originea acestuia în poezia medievală franceză, devenit popular și în literatura română, mai ales datorită poeților simboliști și parnasieni. A selectat din creația lui Alexandru Macedonski: Rondelul lucrurilor și Rondelul orelor. Luminița Bratu a amintit-o pe Nina Cassian (Conștiința), iar Gabriela Petri ne-a recitat din Antologia de poezie cu accente suprarealiste, Timp de noapte, aflată sub semnătura poetei Camelia Iuliana Radu.

》11 MINUTE DE ISTORIE – ne-au purtat de această dată prin fascinanta lume antică a Romei și a filozofiei de viață, asociată celor care o locuiau. Începuturile Romei s-au aflat sub semnul violenței: fratricid, uzurpări de tron, violuri, răpiri, un bun exemplu fiind însăși legenda lui Romulus și Remus. Istoria cetății eterne a oferit prilejul lectorei, profesor Emilia Luchian, să facă o incursiune rapidă în timpul când nu oricine putea fi cetățean al Romei, dar dacă acest lucru era recunoscut, acorda drepturi (de vot, de proprietate ș.a.) dar obliga la moralitate, aceștia dând socoteală cetății pentru fiecare gest și moment al vieții. Cetățeanul nu era doar o condiție socială, privilegiată, ci și un mod de viață, o profesie. Cetatea oferea locuitorilor săi, cu generozitate: temple, arcuri de triumf, grădini publice cu fântâni, lupanare, dar și adăpost refugiaților. Calitățile cerute unui bărbat erau de o importanță deosebită: curajul, discreția, respectul, delicatețea moralei și loialitatea (Cicero). Roma era bine organizată și condusă după reguli clare. Ducea însă lipsă de femei. Episodul răpirii Sabinelor  nu a fost perceput ca o modalitate de cimentare a relației dintre cele două popoare, generând un război oprit cu greu. Citându-l pe Dionis din Halicarnas,  lectora povestește un episod aparent barbar, în care un copil născut cu malformații era abandonat doar dacă își dădeau acordul cinci vecini. Titus Livius ne dezvăluie aspecte ale civilizației romane dar și rolul și moralitatea femeilor din acea perioadă, făcând comparații cu cele din vremea imperiului. Femeile, ocrotite de legi, erau obligate să presteze torsul lânii. Cele din înalta societate au rol important în viața politică și socială, cel mai adesea acționând cu discreție din umbra soților. Dintre femeile care s-au jertfit pentru onoarea Romei, marele istoric le amintește pe: Cloelia (salvatoarea prizonierilor romani din mâna etruscilor), Lucreția – fiică de consul și soție de general (se sinucide nesuportând rușinea violului la care a fost supusă de fiul regelui etrusc), Virginia (ucisă de tatăl său pentru a o salva de la dezonoare) și Veturia, mama generalului Coriolanus (îl determină pe acesta să abandoneze răzbunarea împotriva propriului popor).

》LECTURA DE CENACLU
Din păcate, protagonistul serii, așteptatul Adi Serafim, a trimis un mesaj că întârzie și, în ultimul moment, s-a eschivat de la întâlnirea propusă. Din fericire, Adrian N. Ionescu, un apropiat al scriitorului și jurnalist la CursDeGuvernare.ro, a fost prezent și s-a arătat bucuros să-l suplinească pe prietenul său. Ce greu e și ce puțin durează ne-a dus întâi cu gândul la canicula de afară, care era mare, mon cher! Dar selecția de bizarerii din volumul Cartea de titluri (lansat în 2017) a instalat o atmosferă suprarealistă balcanică și a acaparat imediat asistența. Folosind un limbaj direct, cu expresii din registrul cotidian, autorul creează imagini simple, sugestive. Textele – ciudate meditații, au apărut ca extinții ale propriilor titluri, nu lipsite de ironie. Astfel, înșiruirea titlurilor, în lectura cu glas neutru și ușor monoton, ne-a introdus într-o atmosferă fără delimitări vizibile dintre fantezie și realitate: Biblioteca de la Balcic, Pe mine literatura m-a făcut bărbat, Eu pot să mă înțeleg cu tine, Te voi iubi până la capătul podului, Nu m-atinge că iubesc!, Nu știe să fure dar e frumoasă, Te rog să mă iei în balon!, Antim Bizantim nu e înger. Trăiește în estuar, Trilogie (Îngerul s-a mirat, Primește o mână la tine, Care iubește în floarea vârstei), Tatăl meu merge pe jos, Soldatul are mâini, Ciorapi întinși până peste cap (în 4 acte), Regele titlurilor vrea insulină.
Adrian N. Ionescu a primit aplauzele cuvenite pentru curajul și priceperea de a-l fi înlocuit pe autorul și apropiatul său Adi Serafim. Creația acestuia din urmă a încântat asistența, astfel încât comentariile nu s-au lăsat așteptate.
Luminița Bratu a apreciat suprarealismul împletit cu umor, Gabriela Petri crede că lectura poate fi socotită ca „post postmodernistă” și a întrebat  dacă îngerul prezent în text este o dedublare a personajului; apoi a rememorat un episod din perioada studenției când frecventau ocazional același cenaclu din Palatul Culturii, amintindu-și cu precizie lectura de odinioară și comparând-o cu cea prezentă. La întrebarea Emiliei Luchian, „Ce vine primul, titlul sau conținutul?” răspunsul autorului a sosit prompt:„Titlul”. Leonida Corneliu Chifu a subliniat ironia și umorul care nu exclud tragismul. Apoi, a colorat comentariul umblând la buzunarul cu citate:„Deschizi o carte, deschizi o lume”, „Titlul este la început o traistă goală, dar la final va fi o traistă plină”. Doina Ofelia Davidescu a apreciat că folosind un stil confesiv, direct autorul fabrică metafore și simboluri cu care creează imagini tulburătoare, are o aparență candidă și întrebuințează tandrețea ca o mască. Apoi a recunoscut că îl cunoaște pe Adi Serafim, din studenție, când, în pauze, au combătut ocazional și pe diverse teme permise la Gazeta Reflex a Facultății de Chimizare a Universității locale. Nu crede că, studentul de altădată, atunci când se gândea la Curba Punctelor Reale de Fierbere ca la o rugăciune – cheia de plecare a viitoarei meserii -, își imagina că va ajunge jurnalist (fie el și economic) și că va scrie Cartea de Titluri. Spre exemplificare:

Te voi iubi până la poduri

De la o vreme oamenii nu mai fac orice gândește Antim Bizantim. Altădată Antim doar se gândea la ceva fără să vrea, și oamenii deja făceau. Acum s-a îndrăgostit.
Toată viaţa lui a dăruit-o soţiei, ea e Faustina. E reală, ingineră, face poduri la care Antim nici n-a visat. Când Antim se gândeşte la copii, ea – gata, mai face un pod.

În concluzie, poemele lui Adi Serafim s-au bucurat de sincera și entuziasta apreciere a cenacliștilor, autorul a primit felicitări și urări de succes într-ale scrisului.
Seara ne-a găsit cu mere dulci și fistic copt la un pahar de vorbă.

Nota bene: într-un mod suprarealist acceptat, Adrian N. Ionescu și autorul Adi Serafim sunt una și aceeași persoană.

Au participat: Emilia Luchian, Luminița Bratu, Gabriela Petri, Liana Sprânceană Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Adrian N. Ionescu, Eduard-Gabriel Tănase, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Mai știți bancul ăla ceaușist cu pensionarii care mureau repede după ce luau 1-2-3 pensii și întrebarea aferentă: OARE CE LE PUN ĂȘTIA ÎN PENSIE? la fel, mă întreb ce le pun ăștia pe scaun miniștrilor învățământului? Au fost câțiva buni profesioniști în domeniul lor de activitate, dar, odată săltați în scaun au devenit monumente de aroganță și suficiență. Dl. David devine un exemplu eclatant. Nu trece o zi să nu dea dovadă de totală lipsă de empatie și desconsiderare la adresa profesorilor, chestia cu mai puneți (o haină pe voi) două bănci în clasă e bomboana pe colivă. Nu trebuie să fii doctor în psihologie ca să-ți dai seama că nici cea mai firavă reformă nu are șanse de izbândă cu clase de 30 de elevi și cu profesori complet demotivați. Sigur, suntem acum la cheremul contabililor, este criteriul absolut, dar dacă dl ministru ar fi avut minimum de onoare profesională s-ar fi ridicat împotriva absolutizării și, mai ales, și-ar fi apărat oamenii. Urcându-i-se la cap promovarea de la un guvern la altul (fapt unic în istoria noastră recentă) potentatul a început să vorbească în radicale, să decreteze, ascuns în spatele „specialiștilor” pe care nu-i știe nimeni și care de decenii trudesc la distrugerea școlii românești, fără să-și asume vreo clipă din vina prăbușirii acestuia, pusă integral în cârca profesorilor. Pare că știe totul și nu-l interesează nicio evidență a prostiei pe care o face. Nu mărirea normei e problema, ci batjocorirea profesorilor! dacă tot discutăm contabil, ați calculat câte zeci de ore/an de muncă în plus înseamnă 2-3-4-5 elevi în plus la o clasă? Păi se poate? Repet, nu argumentele dlui ministru le discut, ci atitudinea lui de sfidare și nepăsare. Așa ceva nu e nici liberal, nici democratic, nici profesional, nici civilizat. e doar ciocoism cu față doctorală.

Text/Foto:  https://www.facebook.com/719894055/posts/10165729112724056/?mibextid=rS40aB7S9Ucbxw6v

Interogatoriu

– Ați fost la Moscova în ultimii 5 ani?
– La Moscova, nu… în Rusia, da… dar nu am fost cu trupul, ci cu duhul…
– Imaginar?
– Nu imaginar… real, în duh…
– Cu cine ați luat legătura?
– Cu Sfântul Serafim din Sarov…
– Cine e?
– Acum e duh ocrotitor al rușilor…
– Ce ați discutat?
– Despre ispita occidentală a ucrainienilor…
– Ispită?
– Sf. Serafim crede că partea de vest a Ucrainei se va topi în forma mentis a Occidentului iluminist, iar restul populației ruse așteaptă un semn divin cu privire la misia spirituală a neamului rușilor…
– De război ați vorbit?
– Nu.
– De ce nu?
– Știam deja că Sf. Serafim nu-l consideră război, ci o ceartă de copii cu multe arme, dar fără suflet în trupurile lor: doi zombi.

Ioan Buduca

Simțeam un fel de ceva ce alții ar numi fără rețineri, lene. Nu era chiar lene, mai mult un fel de sastiseală, așa. Iar trebuie să ud florile excesiv, mama ei de caniculă.
Doar că am simțit încărcătura electrostatică și după ce am ridicat privirea spre cer am întrebat în gând “dai Tu sau mă ocup tot eu?”. La un semn, deschisă-i calea și mie nu mi-a mai rămas decât să-mi pun un pahar de chelcheșoz și să admir lucrarea.
Deci am contribuit la răcorirea asta. Cu plăcere.
Mâine mă duc la tuns.
De fapt, asta voiam să vă anunț.

Text/foto: Maria Luiza Ostaficiuc

Zi de Sărbătoare Națională despre care azi nu vom auzi nici pâs. 5 iulie 1941: Are loc ELIBERAREA orașului Cernăuți din nordul Bucovinei românești de sub ocupația sovietică

Sursă: https://www.activenews.ro/stiri/Zi-de-Sarbatoare-Nationala-despre-care-azi-nu-vom-auzi-nici-pas.-5-iulie-1941-Are-loc-ELIBERAREA-orasului-Cernauti-din-nordul-Bucovinei-romanesti-de-sub-ocupatia-sovietica-167791?fbclid=IwY2xjawLYuA1leHRuA2FlbQIxMQABHplsVpzmO575bx5OxwgCbKxIqQrXJoC6xNkgRLzwW3Nflfi1A9snfeSyn1pQ_aem_0S_LqGy-Qvblo1OzqpGQgA&sfnsn=scwspwa

În după-amiaza zilei de 3 iulie 1941, orele 17.00, Armata 3 română (al cărei comandament a fost reinvestit în noaptea de 2 spre 3 iulie 1941 cu atribuții operative) a declanșat acțiunile ofensive pentru eliberarea nordului Bucovinei, ocupat de Uniunea Sovietică în iunie 1940, spune istoricul Alesandru Duțu:

„După eliberarea Storojinețului, generalul Petre Dumitrescu a ordonat continuarea ofensivei spre Cernăuți cu forțele principale ale Brigăzii 1 mixte munte și cu cele de la flancul stâng ale Brigăzii 4 mixte munte, precum și executarea unei manevre spre Fântâna Albă, cu un detașament din Brigada 4 mixtă munte, în spatele și flancul drept al trupelor sovietice care se opuneau Diviziei 7 infanterie.

Într-o asemenea concepție, unitățile Brigăzii 1 mixte munte(flancate la vest de Detașamentul „colonel Albustin”, care a executat o amplă manevră pe direcția Seletin – Cernăuți) au manevrat (pe la vest și pe la est) dispozitivul inamic din zona Cernăuți și au înfrânt rezistența opusă în fața orașului, trupele sovietice retrăgându-se în grabă fără a avea timp să facă distrugeri prea mari.

Primele unități române care au pătruns în Capitala Bucovinei istorice, în după-amiaza zilei de 5 iulie 1941, au fost batalioanele 3 și 23 vânători de munte, primite cu bucurie de către populația românească.

Vestea eliberării Cernăuțiului a provocat în toată țara un entuziasm ,,de nedescris”, după cum aprecia presa vremii. „Copiii soldaților care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani – se arăta în ziarul ,,Universul” – intră azi, la rândul lor, în Cernăuți, frați de sânge și de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus”. „La Cernăuți – semnala și ,,Timpul” – fâlfâie iar drapelul tricolor al stăpânirii românești.

Vestea aceasta, răspândită ca fulgerul, ieri după-amiază a produs un entuziasm de nedescris în Capitală”. Victoria trupelor române a fost elogiată și de generalul Eugen von Schobert care a transmis (7 iulie) felicitări și și-a exprimat, „deplina recunoștință”.

După eliberarea părții de nord a Bucovinei, regele Mihai I și regina-mamă Elena, împreună cu generalul Ion Antonescu, au vizitat (24 iulie) orașul Cernăuți, fiind întâmpinați de populație ,,cu urale și entuziastă bucurie”.

Cu această ocazie, generalul Ion Antonescu s-a adresat, astfel, ziariștilor români și străini: ,,Sunt fericit că am ocaziunea să vă întâlnesc în acest oraș așezat într-o regiune românească și care s-a ridicat prin munca de secole a țăranului român.

Aici totul este românesc, aici este leagănul nostru, unde se găsesc înmormântați domnitorii noștri glorioși, voievozii care au zidit din temelii, prin luptele și sacrificiile noastre, întregul nostru tezaur național. Tot ce vedeți aici e opera țăranului român”.”

Pe larg: Alesandru Duțu, Armata română în război, 1941-1945, Editura Enciclopedică, București, 2016.