Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 14 mai 2025) 

Despre MAI-ști și legionari 

„De cum a intrat în cameră, Nelu s-a prezentat și, cum considera că „acolo era societatea luptătorilor pentru libertate și democrație”, unde puteai să te exprimi liber, fără teamă, a încercat să prezinte evenimentele care s epetreceau pe plan internațional, ce urmau – în opinia lui Ilie – să ducă la eliberarea deținuților politici în viitorul apropiat.” 

Purdea Constantin, subofițer de miliție, fusese condamnat la opt ani muncă silnică pentru favorizare. În calitate de șef de post într-o comună din Ardeal, a ascuns în casa lui partizani care acționau în munți. Era de câțiva ani în închisoare și urma să se elibereze. „Purdea, deși tânăr, era un ardelean cu multă minte, sfătos ca un bătrân, un bun român pe care anii de închisoare nu-l copleșiseră.” Se pricepea la toate și era un bun camarad, săritor, ajutându-i cu ce putea pe ceilalți. Era specialist în confecționarea ciorapilor împletiți din fire de lână din pături deșirate. „În perioada cât a mai stat în închisoare mi-a fost apropiat mai mult decât alții”, afirmă Nelu Ilie.

Feraru, Găvăgină…

Feraru Gheorghe, căpitan de pompieri, originar din Ghirdoveni – Prahova, lucrase la unitatea din Constanța. „Un tânăr naționalist prin excelență, deși își făcuse studiile la… Moscova. Era un tip inteligent, dar agresiv în discuții, mai ales când venea vorba de principii, veșnic în conflict cu gardienii și cu turnătorii; Găvăgină, sublocotenent la Securitatea din Timișoara, condamnat 5 ani pentru comentarea „neprincipială” a evenimentelor din Ungaria. Un tânăr de 20 de ani, „curat sufletește, care nu ar fi pactizat cu Diavolul, orice i s-ar fi oferit”; Ostăcioaie Gheorghe, subofițer de miliție, condamnat la MSV, a căzut cu grupul de partizani din Munții Făgăraș, căruia îi furnizase arme. „Un tip înalt, slab, de o stăpânire de sine demnă de invidiat. Când a intrat în cameră, la prima venire, s-a prezentat zâmbind: <Sunt MSU-istul Ostăcioaie din Făgăraș>.” A suportat cu stoicism ani de închisoare și era ferm convins că nu va executa în întregime pedeapsa; Horvat Ludovic, subofițer d epompieri, condamnat la 5 ani pentru agitație în timpul evenimentelor din Ungaria. „Un tip coleric, care suporta greu închisoarea, permanent agitat, întrucât nu înțelegea de ce trebuie să stea în închisoare. Îl chinuia gândul la familie, motiv pentru care era foarte irascibil.”

Micul Șoni, cei doi Popa și Nea Ionică Mureșan…

Șoni, micul Șoni, de origine maghiară, era un soldat provenit din trupele MAI, „un copil blând și bun ca o fetiță”, condamnat 5 ani pentru agitație, tot în urma evenimentelor din Ungaria; Popa Ion, fost militar în termen în cadrul trupelor de Securitate, condamnat la 20 de ani muncă silnică, căzut cu grupul d epartizani din Făgăraș. „Un ardelean cuminte și liniștit, un mare suflet de român”; Popa Laurențiu, subofițer din trupele MAI, codamnat 5 ani pentru agitație, un tip integru, care „deși mai avea puțin până la eliberare, a rămas credincios idealurilor sale de libertate”; Nea Ionică Mureșan, căzut încă din 1950, era bolnav și sătul de pușcărie. „Își făcea singur insulină, bietul om. Un ardelean blând și cuminte. Suporta închisoarea cu resemnare”. 

Drăgan, Crăciun, Duță…

Drăgan Ion, un subofițer de pompieri, condamnat 15 ani pentru uneltire împotriva ordinii sociale, era în închisoare din 1950. Și-a petrecut ani buni de pușcărie printre legionari, până s-a creat formațiunea MAI. „Era un băiat bun, care suferise influențe legionare și se comporta ca atare”.
Crăciun Ion, subofițer de Securitate, gardian la arestul Securității din Iași, condamnat 15 ani pentru favorizare, era închis din 1950 și i se acrise de pușcărie. Din nefericire, s-a lăsat ademenit de administrația închisorii, care i-a promis că-i va reduce pedeapsa. „S-a izolat de restul camarazilor și în singurătatea lui scria poezii, proslăvind regimul comunist”, ne-a spus Ilie. Dacă ar fi fost numai atât… Crăciun devenise, însă, informatorul camerei. Tot ce se petrecea în cameră, orice mișcare o aducea la cunoștință, fără a se feri, ofițerului politic. Din această cauză era evitat de toată lumea și, „în izolarea în care trăia aproape se țicnise.”
Ultimul camarad de care își reamintește Ilie este căpitanul Duță Constantin, din trupele MAI Reșița, condamnat 10 ani pentru uneltire împotriva ordinii sociale. „Duță: un om extrem de încercat (făcuse și câțiva ani de prizonierat în URSS), rămăsese un tip echilibrat.”

Tică Petrescu și Milucă Săndulescu

„Nu aș dori să se creadă că numărul MAI-știlor foști deținuți politici se reduce la cei din Aiud. MAI-ști se găseau la toate închisorile din țară, fiecare unde l-a dus soarta.” Ilie a întâlnit mulți după ce a ieșit din închisoare. Doi dintre ei, ofițerii Petrescu Eftimie și Săndulescu Emil, colegi de școală militară, i-au fost foarte apropiați. Ambii căzuseră în anul 1950, cu „Gărzile Decebal”, și se găseau în centrul de instrucție din Fălticeni. Pe Tică Petrescu, bunul meu coleg de școală, l-am întâlnit după ce am ieșit din închisoare. Era bolnav de TBC. Milucă – așa-i ziceam noi, colegii, lui Săndulescu – era fiu de preot. După ieșirea din închisoare s-a stabilit prin Moldova, în locurile natale, și nu l-am mai văzut niciodată. Așadar, după cum se vede, mișcarea de rezistență din țara noastră era prezentă în toate straturile societății, până și în organele de represiune ale comuniștilor.”

Și acum, să aflăm ce s-a petrecut de-a lungul anilor de pușcărie ai lui Ilie în închisoarea din Aiud.

Paie tocate și polivitamine

De cum a intrat în cameră, Nelu s-a prezentat și, cum considera că „acolo era societatea luptătorilor pentru libertate și democrație”, unde puteai să te exprimi liber, fără teamă, a încercat să prezinte evenimentele care s epetreceau pe plan internațional, ce urmau – în opinia lui Ilie – să ducă la eliberarea deținuților politici în viitorul apropiat. „Unii mi-au făcut semn să-mi țin gura, arătând spre Crăciun Ion, care stătea culcat într-un pat din fundul camerei. ”Era singurul care avea dreptul la pat, deoarece, spunea el, era bolnav. Ilie n-a ținut cont de semnele colegilor, ducându-și expunerea la bun sfârșit. După aceea, s-a îndreptat spre Crăciun și a stat de vorbă cu el, tratându-l ca pe toți ceilalți. „Am încercat să mă apropii de om, deoarece era complet izolat și nimeni nu-i mai vorbea. Întrucât îmi spunea că este bolnav, i-am dat o parte din polivitaminele ce le aveam la mine, iar restul l-am împărțit celorlalți.”. Ilie s-a străduit să păstreze bune relații cu toți camarazii. Izolarea lor a reprezentat una din preocupările majore ale administrației comuniste din închisoare. Deținuții erau ținuți în celule și camere mai mari, sub cheie, fiind scoși din încăpere doar la programul de dimineață, pentru a goli tinetele și a lua apă pentru spălat și băut. Cei care nu aveau de ispășit pedepse speciale pentru rea comportare în închisoare aveau dreptul și la o jumătate de oră de plimbare într-un țarc împărțit în mai multe compartimente, în așa fel încât deținuții din celule diferite să nu poată lua contact sau măcar să se zărească.
(continuarea miercuri, 28 mai 2025)

                                                                                 A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Următoarea întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, sub titlul ÎNTOARCEREA LA SURSĂ, va avea loc luni, 26 mai, ora 17.00, la Filarmonica „Paul Constantinescu”.

Programul include rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE

》LECȚIA DE POEZIE

》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian

》 CINEMARTOR – rubrica dedicată cinemaului va funcționa în continuare, sub acest titlu, în memoria colegului nostru Gabriel Comanroni. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.

》LECTURA DE CENACLU va oferi prilejul colegului nostru, jurnalistul Leonida Corneliu Chifu, să evoce sub titlul ÎNTOARCEREA LA SURSĂ, memoria unui prieten și apropiat al Cenaclului, ȘTEFAN CANURSCHI, prin intermediul unor interviuri de suflet.
Pentru a-l defini, îl citez pe Leonida: „Consătean cu Vasile Voiculescu, Ștefan Canurschi era un artist – cioplitor, sculptor, a fost ani buni cameraman la posturile locale de televiziune din Ploiești, colaborator TVR (a lucrat inclusiv cu regizorul Cătălin Apostol), a îmbrăcat în numeroase apariții publice hainele lui „Moș Crăciun”, spre bucuria fără seamăn a copiilor din Ploiești și din împrejurimi.”

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

CELE ȘASE GREȘELI OMENEȘTI

1. Iluzia că distrugerea altora este un câștig personal.
2. Îngrijorarea pentru lucruri deja întâmplate care nu se mai pot schimba.
3. Încăpățânarea de a susține că un lucru este imposibil doar pentru că nu-l putem face.
4. Neputința de a renunța la lucrurile banale.
5. Neglijarea dezvoltării minții prin obiceiul de a citi și studia.
6. Încercarea de a convinge pe alții să gândească și să trăiască așa cum facem noi.

Marcus Tullius Cicero (106 î. Hr. – 43 î. Hr.)

Atunci nu eram parcă născut

I.

Trupul va fi atunci un concert la final și luminos muzical
Timpul va deveni ceva prin care se zăresc doar vedenii
Cu pleoapele de opal
Acolo poate am să o văd pe mama care cântă la pian
Pe malul gârlei
Care se numea Ialomița când mai trăia și ea
Atunci eram flămând un copil îmbrățișat de luceferi
Ploua și ningea peste chipul meu fundamental
Și ireal

II.

Eu nu știam pe unde mai sunt
O altfel de lumină sau poate un altfel de pământ
Tu parcă deveniseși o femeie de iarbă
Care a fugit din Ierusalim către alt așezământ
Era parcă într-o icoană
Pe acolo într-un altfel de paradis
Mie îmi venea parcă să plâng
Cu o ninsoare din vis

III.

Atunci cădea peste noi o preafrumoasă ninsoare care cânta la oboi
Eu citeam într-o carte nemuritoarele povești despre cine am fost
Și tu cine mai ești

Era un dans de luceferi pe cerul nenăscut
Eu umblam prin singurătatea aceea preanăscătoare
Timpul nu se născuse
Ca și mine
Ședea pe loc

IV.

Foarte greu plecăm din întunericul cel mare
Lumina este rotundă și parcă ne doare
Nu mai găsim niciodată cerul care să ne îmbrace
Cu Duhul cel mare și sfânt
Când adormim sub pământ
Eu o stea plângătoare tu un cuvânt
Care cântă
Căzând apoi într-un mit

V.

De aici începe un alt drum pe care nu-l cunosc
De aici începe necunoscutul sau din nou
Țara abstractului
Eu sunt bătrân acum
Țin în brațe diminețile trecutului
Acolo sunt ascunse foarte multe povești
Poate și tu iubito ești pe acolo
Stau singur la ferestrele cerului
Și privesc dincolo
Dar nu mai văd nimic
Mă îmbrățișează niște secunde
Ele mă cunosc pe mine
Eu pe ele nu știu dacă le-am trăit
Vreodată
Iartă-mă Tată

Ioan Vintilă Fintiș

Cei care insultă diaspora și care, mai mult, îndrăznesc să ridice problema dreptului de vot al românilor din diaspora, comit nu doar un act de infantilism și inadecvare, ci un act de iresonsabilitate națională extremă. De ce? Pentru că viitorul și șansa României în secolul XXI este Diaspora.

Modelul de stat al secolelor XIX și XX va deveni depășit și inadecvat în secolul XXI. Între noile tipuri de sisteme de guvernanță, o nouă structură va apărea: statul-rețea — o combinație între un hub teritorial și o prezență sau amprentă internațională, de preferință globală, a populației, culturii și limbii acelui hub, ca o rețea planetară – diaspora.

Pentru România, modelul de referință nu mai este Franța sau Germania, cum a fost în secolele trecute, ci Israelul. Israelul este sistemul, cultura, practica, tradiția și modelul pe care trebuie să îl luăm ca reper și de care trebuie să ne apropiem, dacă vrem să supraviețuim ca stat și popor.

Israel are o populație de aproximativ 10 milioane și o diasporă — o rețea globală de circa 8 milioane de evrei care trăiesc în afara granițelor, în special în Statele Unite, dar și în Europa, Canada, Argentina, Australia și Rusia. Ei dezvoltă deja și perfecționează sistemul viitorului, pe care, din rațiuni istorice, au fost nevoiți să înceapă să îl construiască primii încă din secolul XX — atenție, inițial fără să fi avut un hub, o bază operațională teritorială.

România are o populație de circa 18 milioane și o diasporă — o rețea globală de aproximativ 6 milioane de români care trăiesc în afara țării, concentrați în Italia, Spania, Germania, Marea Britanie, Franța, Statele Unite și Canada. La români, e invers: construcția începe de la hubul teritorial deja existent, creat și modernizat în secolul XIX de înaintașii noștri. Acum este momentul să dezvoltăm rețeaua diasporei.

Desigur, există și exemplul Chinei. China are o populație de 1,4 miliarde și o diasporă impresionantă — aproximativ 50 de milioane de etnici chinezi (mai mult decât evreii și românii împreună) trăiesc în afara țării, formând una dintre cele mai mari și influente rețele diasporale din lume, cu conexiuni comerciale și academice puternice.

China se poziționează deliberat ca o astfel de mega-structură. Statul lor investește și încurajează o prezență amplă chiar și în cele mai mici orășele ale României, de exemplu… Așa arată o mega “state capacity” în secolul XXI! Rețeaua lor internațională este formidabilă.

Dar China (și, într-un alt sens, Statele Unite) joacă într-o altă ligă. Sunt alt fenomen.

Așadar, sistemele viitorului vor include aceste state-rețea ale secolului XXI. Tehnologia și transporturile moderne creează premisele acestei transformări. Și acesta e doar începutul.

În acest context, pentru noi, Israelul rămâne reperul. În liga statelor-rețea care vor supraviețui în secolul XXI, noi suntem alături de Israel. Învățăm de la ei și urmărim pas cu pas tot ceea ce au făcut: ca structură, identitate, cultură, strategie și persistență.

România are însă un avantaj major față de Israel: hubul — casa, baza, adică teritoriul României — este net superior ca dimensiune, resurse și poziție geostrategică. Ei au, evident, diaspora — rețeaua.

Să mai notăm ceva esențial. Pentru a putea construi un stat de tip hub-rețea, de felul descris mai sus, trebuie să treci printr-o fază dificilă: construcția diasporei. Este ceva foarte dureros, costisitor, traumatic. Gândiți-vă la industrializare și urbanizare, la dislocarea și bulversarea familiilor și comunităților presupuse de ele. Fără ele însă nu aveam o țară modernă.

Diasporizarea este chiar mai grea și mai brutală. Nu toate statele o au sau o pot construi. În cele mai multe cazuri, este un proces spontan, o fază istorică ce poate fi valorificată sau ignorată.

Și aici intervine un alt avantaj al României: noi deja am trecut prin faza de construcție de bază a diasporei. Avem diaspora — și este funcțională. Ce a fost dur și greu s-a întâmplat deja.

Ca un somnambul în istorie, România și-a creat tentaculele și structurile cu care se va agăța de istoria secolului XXI pentru a rămâne în ea: Diaspora! Acum nu trebuie să o pierdem. Trebuie să o capacităm și să o valorizăm.

Pentru asta ne trebuie o arhitectură nouă de stat și un aparat instituțional adecvat acestei repoziționări. Cum cei din vechime au creat statul național și apoi, în secolul XX, statul industrial-agrar, acum e rândul nostru.

Aceasta este marea provocare. O provocare de care depinde viitorul acestei țări și al acestui popor.

Așadar, să salutăm românii din țară — de la baza noii Românii a secolului XXI, cei aflați pe teritoriul național, cu România viitoare în gând — și să salutăm românii din diaspora, care au păstrat și păstrează în gând România de acasă și pe cea viitoare.

Împreună, ei dau materia, rațiunea și substanța României viitoare — cea care va duce mai departe, în marele experiment al istoriei secolului XXI, conștiința, limba, identitatea și cultura experimentului românesc de secol XIX, realizat aproape miraculos de înaintașii noștri.

Așadar, cei care insultă diaspora și, mai mult, îndrăznesc să conteste dreptul de vot al românilor din diaspora nu comit doar un act de infantilism și inadecvare — atitudine adesea asociată cu anumite figuri de „intelectuali publici”, jurnaliști sau influenceri români care au parazitat, confuzat si toxicizat pâna la patologic discursul public romanesc in ultimii ani—, ci ceva mult mai grav: un act periculos de neadecvare totală la realitățile României de astăzi și la potențialul ei de mâine…

text: Paul Dragoș Aligică

George Enescu a fost omul descris de v Yehudi Menuhin cel căruia i-a fost profesor drept..
„Absolutul după care îi judec pe toți ceilalți… cea mai extraordinară fiinţă umană, cel mai mare muzician și cea mai formativă influență pe care am experimentat-o vreodată”.

Astăzi, Enescu este amintit ca unul dintre cei mai mari violoniști ai secolului XX ,ca profesor și mentor al lui Menuhin; a fost, de asemenea, un pianist şi dirijor formidabil.
De-a lungul vieții sale extraordinare, a cântat în ritmul lui Brahms, a studiat cu Fauré și Massenet și i-a cunoscut pe Bartók, Strauss, Ravel, Debussy şi Şostakovici.
Pablo Casals, pe care l-a acompaniat la pian, l-a numit „cel mai mare fenomen muzical de la Mozart încoace”.

În ultimele luni ale vieții sale,când cei doi trăiau într-o sărăcie relativă într-un apartament sordid cu două camere din Paris,iar ea a început să-i vândă manuscrisele și în cele din urmă, chiar şi vioara lui Guarnerius. Menuhin și soția sa, Diana, l-au vizitat acolo şi au stat cu el într-o cameră suficient de mare pentru patul său și un pian cu coadă.

Descriind scena, Diana a scris mai târziu: „Yehudi i-a vorbit despre muzică, iar la un moment dat Enescu s-a întors spre pian şi şi-a plimbat mâinile trist răsucite peste el ca și cum ar fi fost o extensie a propriei sale ființe… Am observat cravata zdrenţuită, jacheta ponosită, fața de ceară cu oasele ei curate şi frumoase și ochii senini…” Este o imagine profund emoționantă a unui om complet devotat muzicii, a cărui viață s-a sfârşit tragic. Muzica lui merită o soartă mai bună.”

Recunoștință pentru întreaga creație muzicală!
Muzica lui va rămâne în patrimoniul muzicii românești și internaționale!

Sursa rezumatului theguardian.com
Foto Pinterest

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 7 mai 2025) 

Închisorile lui Ilie. Aiud

”Atunci l-au drogat, l-au depersonalizat până când din faimosul Nelu Jijie nu mai rămăsese decât o epavă care s-a stins în zarca Aiudului, în anul 1958” 

Nelu Jijie a intrat în camera închisorii de pe Rudului cu 1000 de țigări „Carpați” la el. Nu era fumător, dar se gândea la suferințele fumătorilor, care ar fi făcut orice pentru un chiștoc. În cameră se aflau peste 50 de oameni, așteptând să fie trimiși la Jilava sau la Securitate pentru anchetă. Nelu i-a dat fiecărui fumător câte 5 țigări pe zi, timp de câteva zile. „Era un fum de nu te vedeai om cu om, dar și o stare de bună dispoziție generală. În perioada petrecută pe Rudului m-am împrietenit cu un grup de tineri pe care i-am învățat cântece și poezii din închisoare. Cântecul care i-a impresionat cel mai mult a fost <Aiudule, Aiudule, temniță comunistă>, cântec care îndeamnă la luptă”, relatează Ilie. Într-una din zile, considerând că deținuții stăpâneau foarte bine cântecul și-l puteau cânta aproape toți, a deschis ferestrele, după care băieții s-au pornit să cânte cât au putut de tare, timp de o jumătate de oră, „de am speriat conducerea închisorii, iar lumea se oprea pe stradă și asculta.” 

Ploiești, Rudului

Când s-a întors în celulă, Șteanță nu mai era. Imediat, Nelu a fost dus la închisoarea din strada Rudului, aruncat într-o cameră mare, ticsită cu deținuți politici. Aici l-a luat în primire un căpitan. Căpitanul era de fel din comuna Brazi și îl cunoștea pe tatăl lui Nelu. „Acesta mi-a relatat că am o caracterizare de om periculos și m-a sfătuit să mă liniștesc, că altfel voi avea de suferit în închisoare. Dar a fost de treabă și mi-a dat toate țigările din geamantan, căci, zicea el, în altă închisoare nu le mai vezi.

Moartea lui Nelu Jijie

A doua zi au suportat consecințele: percheziție generală, unii au fost trecuți la izolare, alții pregătiți pentru dubă. „Mie mi-au pus lanțuri de mâini și de picioare și m-au dus la gară pentru trenul de Aiud. Când am urcat în tren, am constatat că mai era unul în lanțuri, adus direct de la Securitate. Era un tip înalt, cadaveric, cu o privire stinsă, care rămăsese nemișcat după ce ne-a închis în izolator. După câtva timp, am încercat să vorbesc cu el, dar a fost imposibil să încropim o discuție”. Așa neputincios cum era, omul a apucat să-i spună lui Ilie că se numește Nelu Jijie. Până la Aiud n-a mai scos nici o vorbă. Nelu Jijie era grav bolnav. La Aiud l-au luat pe targă din gară. După două săptămâni, „am auzit că a murit în zarcă”.
Cine era Nelu Jijie? „Era un student la Politehnică, unul din conducătorii studenților revoluționari, despre care se spunea că  a fost amestecat în lovitura de la CFR și care se luptase cu Securitatea în București.” Fusese un student eminent și un luptător de elită. Se mai spunea că, după ce a fost prins, nici o tortură de la <talpa iadului>, aplicată de Ministerul de Interne, nu l-a determinat să vorbească. „Atunci l-au drogat, l-au depersonalizat până când din faimosul Nelu Jijie nu mai rămăsese decât o epavă carec s-a stins în zarca Aiudului, în anul 1958.”

„Victorie” în lanțuri

Drumul până la Aiud a fost greu pentru Ilie. „Îmi era aproape imposibil să găsesc o poziție convenabilă, cu lanțurile de la mâini și de la picioare. În sfârșit, sosiți în gara Aiud, în timp ce gardienii s eocupau de Nelu Jijie, eu am rămas cu valiza pe peron și am trecut în revistă tot trenul, salutându-i pe călătorii care, de la ferestrele vagoanelor, făceau semnul V („Victorie”) pentru a ne încuraja.” De ce a ajuns Ilie la Aiud? Este cunoscut faptul că Aiudul a fost închisoarea legionarilor, închisoarea cu cel mai sever regim de detenție. Până în anul 1957, deținuții politici foste cadre din MAIerau închiși la Ocnele Mari. Când s-a desființat închisoarea de la Ocnele Mari, aceștia au fost transferați la Aiud, uncde, bineînțeles, erau separați de legionari, dar suportând același regim sever. „Așa am ajuns eu la Aiud. La intrare, mi s-a făcut toaleta, mi s-a dat ținuta de deținut. Din lucrurile mele, mi s-au lăsat numai o pereche de ciorapi de lână și toate polivitaminele ce mi le adusese tatăl meu la Securitate. Am fost dus apoi la secție, la camera MAI-știlor.” O cameră mare, cu beton pe jos și trei rânduri de paturi suprapuse, cu jaluzele lșa ferestre, în care se aflau vreo 20 de deținuți, foști ofițeri, subofițeri și soldați din MAI, ispășind pedepse de la 5 ani până la muncă silnică pe viață.

Petre Vasilescu-Vais cel fără asemănare

Ilie a întocmit o listă pe care figurează aproape toți cei alături de care și-a petrecut anii de detenție la Aiud. Primul pe lista lui Ilie se situează Petre Vasilescu-Vais, fost comisar, arestat în 1947 cu grupul de la Legația Franceză, acuzat de spionaj și condamnat la muncă silnică pe viață. Acesta era veteranul închisorii MAI. Își petrecuse tinerețea prin minele de plumb și, în ciuda anilor petrecuți în închisoare în condiții de exterminare, „era de un calm fantastic și de o integritate morală fără asemănare. El mi-a servit drept exemplu în comportamentul meu din închisoare și în tot ceea ce am întreprins aici, el mi-a fost confident și uneori sfătuitor.”

Nea Georgică, Tomșăneanu, Sobek…

Urmează Nea Georgică Adamescu, un vechi pușcăriaș, „cu o mustață de haiduc”, prieten bun cu Petrică vasilescu, pe care îl cunoștea din anii petrecuți în minele de plumb de la Cavnic. Fostul angajat civil în MAI era „o fire veselă, veșnic râzând, în ciuda faptului că trecuse binișor de 50 de ani. Nea Georgică era un sac fără fund în materie de povești senzaționale.”; Ionică Stoia, fost comisar, condamnat la 15 ani muncă silnică, trecut și el prin minele de plumb. „Un băiat finuț și de un calm de invidiat”; Tomșăneanu, căpitan în trupele de Securitate, căzuse după Revoluția Maghiară. „Un tânăr instruit și gata oricând de acțiune”; Șobek, de origine maghiară, căpitan în trupele de Securitate, condamnat la 15 ani de muncă silnică. „Un tip incisiv, căzut după evenimentele din Ungaria. Un maghiar pur sînge, care privea cu râvnă spre Budapesta. Era un bun camarad, cu care se putea conviețui civilizat.”
(continuarea miercuri, 21 mai 2025)

                                                                                A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Grigore Ureche (cca. 1590 – 1647) a fost primul cronicar moldovean de seamă a cărui operă s-a păstrat.

A învățat carte la Școala Frăției Ortodoxe din Lwów, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica și poetica. Reîntors în țară, a participat la viața politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar, mare spătar, mare vornic, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai domnului Vasile Lupu. Opera sa a fost Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă.

APRECIERI CRITICE
•George Călinescu
„Adevăratul dar al lui Ureche este… portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau nici un model. Omul este privit sub o însușire capitală sau un vițiu sub care se așază faptele lui memorabile, într-o cadență tipică […]. Ureche n-a avut răgaz decât să prefacă izvoadele. Dacă ar fi dus cronica până în vremea lui Vasile Lupu, prin domniile Moghileștilor, a lui Graziani și a celorlalți pe cari îi va descrie Miron Costin, cu toată experiența vieții și cu acea vecinică scrutare morală, abia atunci cronica ar fi fost extraordinară.” […] În ultimă analiză, toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foșnitura și aroma graiului. […] Vorbirea cronicarului e dulce și cruntă, cuminte și plină de ascunzișuri ironice…

•Ion Rotaru
„Dacă stăm bine să ne gândim, tonul literaturii române e dat de pe acum. Cronicarul (Grigore Ureche) e sfătos și ține să facă «nacazanie, adecă învățătură» către cititor, spre luare-aminte, vorbește în pilde și proverbe, are un limbaj pitoresc și bănuim că numai împrejurarea că a fost nevoit – făcând începătura să scrie despre fapte la care nu a fost martor ocular îl determină să nu vorbească și despre sine. Patima vremii a contribuit la rându-i, întărind valoarea artistică a povestirii, scoțând-o în același timp din câmpul utilității imediate. Cuvintele și turnura frazei au evoluat într-un chip subiectiv, putem zice, căpătând corporabilitate metaforică. El, cronicarul, nu este scriitor de cuvinte «deșarte», ci de «dreptate», anii trecuți nu trebuie lăsați «să se înece», pe Ștefan nimeni dintre înaintași și nici dintre urmași «nu l-au ajuns» în vrednicie, când îl biruiau alții «nu pierdea nădejdea», căci știindu-se «căzut jos, să ridica» deasupra biruitorilor, turcii căutau prin toate mijloacele «să stropșească volnicia» tuturor, «zădărând» pe unii și pe alții.”

•Elvira Sorohan
„«Letopisețul» lui Grigore Ureche este o «construcție epică de tip linear», evoluând pe axa timpului istoric. În aria culturii naționale scrise nu avem o tradiție modelatoare, dar el va institui un tipar narativ ce se va menține pe durata unui secol. În modul de a povesti, acest prim cronicar de limbă națională se va orienta după narațiunea orală, după cum Dosoftei, primul nostru poet cult, va fi influențat de poezia folclorică. În mentalitatea povestitorului însă se recunosc, pe de o parte reminiscențe ale formației sale latine și ale lecturilor sale istorice, iar pe de altă parte se resimte optica populară, accentuat moralistă în interpretarea istoriei.”

•Nicolae Manolescu
„Ca și «Cazania», ca și «Psaltirea în versuri», «Letopisețul» a fost citit și copiat imediat după redactarea lui, interpolările, ca și continuarea lui de către Costin arătând că stârnise emulație. Ca să aibă acest succes, trebuia să răspundă unor așteptări. De aici tot acel amestec de noutate și de vechime, de spirit științific și de providențialism religios, de pipăire prudentă a izvoarelor și de invocare a semnelor divine, de pătundere psihologică și de moralitate preoțească. Nu cred că se poate afirma tranșant că Ureche a fost un umanist sau, din contră, un fatalist medieval. Prima noastră cronică este, în ansamblul ei inextricabil de observare rece a atrocității și de creștinească perplexitate de ironie cultă și de inocență populară a stilului, o operă clasică a prozei istorice.”

La 17 aprilie 1647 s-a stins din viață Grigore Ureche, cronicar moldovean.

Luni, 12 mai, a.c., pe înserat, când gâlceava orașului, înflorit și parfumat, cu vremea capricioasă era în toi, și, din păcate, nu era singura gâlceavă care perturba arealul, membri și prieteni ai Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești s-au reîntâlnit în spațiul primitor al Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

Programul a inclus rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a oferit prilejul ieșirii la rampă a unor versuri cu vibrări lirice, metaforate cu simțire și talent, din creațiile: Luminiței Bratu (O arie la purtător), Gheorghe Stănescu (Întâi poetul, versuri inspirate de „Tîlcuri”-le lui Lucian Blaga), Cati Rodica Enache (Rugăciune), Emilia Luchian (Răbdarea din noi, Monologul din fața unei umbre), Sorana Brucăr (Același dacă, Chemarea luminii, Cu ce?). Am salutat cu prietenie prezența nou venitei Liana Sprânceană și a poeziilor sale (Quo vadis, Ziua în care cerul s-a odihnit), invitând-o, pentru a o cunoaște mai bine, să se gândească la o participare într-o viitoare Lectură de Cenaclu.

》LECȚIA DE POEZIE ne-a propus o reîntâlnire cu Rabindranath Tagore – „Eu sunt” (Doina Ofelia Davidescu), Adrian Păunescu – „Amor cubist” (Luminița Bratu), Tudor Arghezi – „Creion”, „Creion” (Cati Rodica Enache), Nezahualcoyotl, rege Aztec, – „Arborele floare” (Emilia Luchian), Magda Isanoș – „Murim ca mâine” (Liana Sprânceană), Geo Dumitrescu – „Cântec de nucă verde” (Gheorghe Stănescu). Lucian Blaga, de la a cărui naștere se împlinesc 130 de ani, este evocat ca poet și filozof (singurul filozof român creator de sistem filozofic) de către Florin Manole („Cum a ratat Lucian Blaga Premiul Nobel: propus de românii din străinătate, sabotat de comuniştii din ţară” – Dorin Țimonea în Historia).

》11 MINUTE DE ISTORIE  prin vocea lectorei, profesor Emilia Luchian, face o incursiune în filozofia antică, alegându-l pe stoicul Epictet (55 – 135). Viața filozofului grec (al cărui nume real nu este cunoscut, epictet însemnând sclav) este una destul de interesantă, urmând calea de la un sclav șchiop eliberat la profesor de filozofie (influențat de Socrate, Zenon din Kition, Diogene din Sinop, Chrysippus, Gaius Musonius Rufus, Cleanthes, Hippocrate) și trăind o viaţă lungă, foarte simplă şi cu foarte puţine bunuri personale. Născut La Hieropolis (pe teritoriul de azi al Turciei), ajunge la Roma ca sclav, este lăsat să studieze filozofia, este eliberat la un moment dat și ajunge filozof celebru. Trăiește sub trei împărați la Roma (Nero, Hadrian și Domițian; ultimul îl exilează împreună cu alți filozofi). Ajuns în cele din urmă una dintre cele trei mari figuri marcante ale stoicismului (alături de Marcus Aurelius și Seneca), înființează o școală filozofică la Nicopole (NV Greciei), susținând că filozofia este un mod de viaţă şi nu doar o disciplină teoretică, scopul acesteia fiind atingerea fericirii (eudaimonia), trăind în deplin acord cu natura. „Pe oameni îi tulbură nu ce se întâmplă, ci gândurile lor legate de ceea ce se întâmplă. Așadar ori de câte ori dăm de o piedică, ori suntem tulburați, ori întristați, să nu punem niciodată vina în seama altuia, ci doar într-a noastră, și anume în seama părerilor noastre. ”Nu a lăsat nicio lucrare scrisă, din câte se cunoaşte. Învăţăturile sale au fost grupate şi puse laolaltă, într-o antologie, de către discipolul său Flavius Arrian (Diatribele sau Dizertaţiile şi Manualul de viaţă – Enchiridion), ce constituie una dintre cele mai clare şi mai concentrate expuneri ale stoicismului. I-a influențat pe Seneca, Marc Aurelius, Toma d’ Aquino, La Montaigne, iluminiștii europeni ș.a.

》 CINEMARTOR – rubrica dedicată cinemaului va funcționa în continuare, sub acest titlu, în memoria colegului nostru Gabriel Comanroni. Este disponibilă pentru orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului, care dorește să evolueze în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.

》LECTURA DE CENACLU Protagonistul serii a fost traducătorul, profesor VASILE MOGA. Invitatul nostru și-a propus să ne împărtășească din creația scriitoarei elvețiene EVA MARIA AËPPLI, astfel că titlul cărții acesteia, Cuvântul căzut din cer (Le mot tombé du ciel), apărută în traducerea domniei sale la Editura Premier, a dat numele întregii seri literare.

Amfitrionul întâlnirii, Leonida Corneliu Chifu, a făcut o prezentare călduroasă invitatului, profesor de limba franceză și traducător pasionat din și în limbile franceză și polonă, selectând cu greu din impresionantul său curriculum vitae. Cu talentul său de vechi jurnalist a inițiat, condimentând cu replici amuzante, un dialog interesant. Printre altele, distinsului oaspete i s-a înmânat legitimația de membru al Cenaclului, asigurându-l că este o onoare și o bucurie  să-l avem în mijlocul nostru, ori de câte ori va fi posibil.

Dând dreptate scriitoarei Lidia Vianu, căreia îi aparține inspirata definiție: „Traducătorul este și pian și pianist în același timp”, nu trebuie să minimalizăm niciodată rolul și importanța traducătorului în dezvăluirea unui text. El este cel care intră în aventură, îl înțelege primul pe autor, redând cu responsabilitate sensul celor scrise de acesta.”

De la o catedră imaginară, invitatul nostru ne-a oferit volumele Întâlniri (poezii din Ucraina și Polonia), Întâlniri cu Celălalt (Eseuri – Aleksander Fiut), apoi ne-a introdus printr-o prelegere deosebit de agreabilă în atmosfera suprarealismului european, referindu-se la creația EVEI MARIA AÉPPLI, artist plastic și scriitoare de limbă franceză, de origine elvețiană.

Eva Aëppli (1925 – 2015) a studiat pictura, gravura și sculptura la Kunstgewerbeschule din Basel. După un scurt mariaj cu Hans Leu (1946 – 1949), în 1951, s-a căsătorit cu sculptorul Jean Tinguely. A declat că se temea că arta acestuia o va sufoca și nedorind să se lase influențată de el își apără cu hotărâre caracterul amator și individual al artei sale. În 1952, Eva Aëppli s-a mutat la Paris împreună cu soțul ei și a creat marionete pe care le vindea în magazinele de jucării pentru a-și plăti chiria. Au trăit mizerabil. Ajutați de Daniel Spoerri, s-au mutat într-un studio modest în faimosul Impasse Ronsin, în apropierea lor locuind și sculptorul Brâncuși. Mariajul lor a durat puțin. În 1960, s-au despărțit, iar ea s-a dedicat picturilor de format mare, în care personaje scheletice și cranii suprapuse definesc compoziții aflate la limita abstracției, iar dansurile macabre contemporane reprezintă moartea și un pesimism dominant. Treptat, s-a orientat către un corpus de opere mai sculpturale, unul dintre primele semnate de o femeie în anii 1960 și 1970.  Este căsătorită (1962 – 2013) cu artistul american Samuel Mercer, admirator al culturii avangardiste.

Alcătuite în mare parte din țesături cusute, mute și solitare, parcă cuprinse de durere și frică, personajele sunt tratate cu o mare economie de mijloace: sunt monocrome, de gen nedefinit, cu aceeași față palidă, corp scheletic cu brațe atârnând și picioare firave. Artista însăși i-a numit pe aceștia „Macabei”. Anumite grupuri de manechine din material textil sunt considerate astăzi capodoperele sale: La Table (1967); Groupe de 13 (omagiu Amnesty International – 1968). Lucrările sale se adresează frontal victimelor secolului, de la deportați la victimele torturii, explicând că nu moartea este în centrul mesei, ci frica oamenilor de moarte, aceștia, în percepția artistei, „se simt abandonați, sunt consumați de frica de moarte, refuză darul vieții veșnice din centrul pe care Iisus ar trebui să-l reprezinte”.

De la mijlocul anilor 1970, manechinele din material textil au fost înlocuite cu figuri individuale din bronz și o serie de busturi monumentale din velur, bumbac și piele, umplute cu kapok, majoritatea dedicate astrologiei: Les Planètes (1974–1976), urmată de Le Zodiaque (1979–1980).

Colaborările pe care  E. Aëppli le-a avut cu ultimul soț și cu artiști importanți ai timpului său, sunt „expuse” în cărțile sale Livres de vie, o autobiografie fără cuvinte pe care a păstrat-o timp de cincizeci de ani (1954–2002), formată din scrisori, manuscrise, desene, imagini, fotografii trimise de prieteni și reproduceri ale operelor sale. Numeroasele ocazii în care și-a expus lucrările i-au adus o notorietate, deși târzie, remarcabilă. Ultima sa expoziție retrospectivă  a avut loc în anul 2022, la Centrul Pompidou.

Volumul Evei Maria Aëppli, Le mot tombé du ciel (Cuvântul căzut din cer), publicat în limba franceză în anul 1999,  reprezintă o sumă de texte scurte în proză, cu un farmec aparte, ce se încadrează, ca și opera sa plastică, în suprarealism. Traducătorul a selectat cu pricepere texte ce redau cu fidelitate intenția autoarei și a căror lectură a impresionat asistența în mod deosebit: Cuvântul căzut din cer, Arena, Cuvintele inutile, Kuluk, Cuțitele, Două pietre așezate, Două mici valuri, Firul roșu.

În final și în mod firesc adevărul s-a relevat astfel:

«Cuvântul reîntregit se avântă spre cer, părăsindu-și greutatea pe pământ, spre marea uimire a celor ce priveau. Și lăsă în urma lui o dâră de minuscule fire de praf înstelate care scriau prin văzduh:

„Acest cuvânt a căzut din cer pentru singurul motiv de a scrie o poveste”.» 

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin, Liana Sprânceană, Elena Savu.

Invitați: profesor Vasile Moga, profesor Valentina Moga

Cronică, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Film: Dan Simionescu
Fotografii: Emilia Luchian, Leonida Corneliu Chifu, Doina Ofelia Davidescu, Cătălin Apostol
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Sorin Dumitrescu, un geniu

Așa se întâmplă: ne e rușine să proclamam un geniu, geniu in timpul vieții sale, ori poate ne e frică de mirările celor din preajmă:
–Hai, mă, am băut cu el…nu e ce zici că e…
Și uite așa a plecat dintre noi neproclamat ce era, un pictor bun, dar un geniu al înțelegerii iconografiei bisericilor din nordul Moldovei…
Acum îmi dau seama că de eram ministrul Culturii un an , i-aș fi aranjat lui Sorin Dumitrescu un program de conferințe pe cinci ani în toată lumea: să afle lumea ce măreție este in programul iconografic al epocii lui Petru Rareș .
Dar în primul rând noi suntem boi că nu facem nimic pentru ca măcar în țară să fie cunoscute magnificele dezvăluiri din lucrarea lui Sorin Dumitrescu(1) despre piscul nostru cultural: acel program iconografic unic in lumea creștină.

1.Sorin Dumitrescu, Chivotele ecumenice ale lui Petru Rareș și modelul lor ceresc, Editura Anastasia, 2017

text: Ioan Buduca

Horia-Roman Patapievici: „La Francisc de Assisi se vede limpede că nu frumusețea va salva lumea, ci bunătatea – virtutea fundamentală, actul și relația esențială a omului cu lumea”

Sursă: https://www.radioromaniacultural.ro/emisiuni/orasul-vorbeste/horia-roman-patapievici-la-francisc-de-assisi-se-vede-limpede-canu-frumusetea-va-salva-lumea-ci-bunatatea-virtutea-fundamentala-actul-si-relatia-esentialaa-omului-cu-lumea-id48597.html