Tristan Tzara (numele real Samuel Rosenstock) născut în 16 aprilie 1896 la Moinești, Bacău, a murit la Paris pe 25 decembrie 1963. A fost un poet, scriitor, diplomat, critic de artă, regizor de film, compozitor, desenator, fotograf, membru important al generației sale, cofondator al mișcării culturale dadaiste împreună cu scriitorii Hugo Ball, Richard Hulsembeck, și artistul plastic Hans Arp.

Poemă mondenă – Tristan Tzara

Poemă mondenă, cum să ne petrecem viaţa-întrebare –
sunt plictisit; sunt arătura de toamnă la ţară
și literatura e viermele ce roade drumul subteran
prin care o să curgă apa ca să iasă roade la vară.

Fotografie prăfuită pe pian şi găsită pe urmă vie
în provincie unde dădeau educaţie părinţii
pentru păstrarea credinţei – a crezut că-i mai bine să vie
în oraşul mare cu petreceri pentru rătăcirea conştiinţei.

Sufletul meu: femeie la modă merge cu oricine
fetele nu-s credincioase nici viorile adevărate
balerine flori întoarse balerine răsturnate
arătați-ne secretul despuiat de frunzele de vată.

Pe scenă tăcere femeia goală, în sală jenă, dar niciun gând
sincer care să te doară, niciun actor care să moară.
Negrul din lună coboară încet ca vrabia pe vioară
și, dacă vrei iubita mea, dacă vrei, o să-ţi plătesc un capriciu.

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 9 aprilie 2025) 

Procesul (2)

Ilie era de două ori trădător: o dată – al clasei muncitoare, și apoi al armatei.

Ilie, șef de lot

Inculpații au fost repartizați în mai multe loturi de 5-10 persoane, în funcție de gravitatea faptelor, și a pedepselor propuse. Fiecare lot avea un șef. La primul lot, din care făcea parte conducerea județeană a PNȚ Prahova, șef era Dumitru Petrescu-Marinaru. Cel de-al doilea lot includea elementele cele mai active din cadrul organizației, avându-l pe Ilie drept șef. Pedepsele propuse de Securitate pentru componenții lotului lui Ilie variau între 15 și 25 de ani muncă silnică până la pedeapsa cu moartea.
Ilie era de două ori trădător: o dată – al clasei muncitoare, și apoi al armatei. „Nu-mi mai amintesc câte loturi au fost în total, aceasta ar însemna să văd dosarele din proces, ceea ce nu-mi stă la îndemână”, afirmă Ilie. Nelu a reușit, după îndelungate investigații, să alcătuiască o listă cu judecații, și condamnații în cadrul procesului organizației PNȚ Prahova. „Întrucât nu pot reface fidel componența loturilor, îi voi consemna în funcție de domiciliul pe care îl avea fiecare la arestare. Dacă cineva va fi omis îmi cer scuze, deoarece au trecut mulți ani de atunci, iar memoria, la vârsta mea, nu-mi este întru totul fidelă.”

Astfel, din comuna Pucheni au fost condamnați la muncă silnică pe viață sau pe durată limitată următorii:

1.Petrescu Dumitru-Marinaru – condamnat la moarte, pedeapsă comutată în muncă silnică pe viață (MSV)

2.Petre Florea – condamnat la moarte, comutată în MSV

3.Petre Gheorghe – 25 de ani de muncă silnică (MS)

4.Petre Constantin – 25                 

5.Petre Ștefan – 15

6.Dr. Cocoș Eugen – 20

7.Dr. Popa Vasile – 10

8.Preot Popescu Grigore – 20

9.Preot Roman Grigore – 20

10.Ing. Georgescu Alexandru – 17

11.Cpt. Duță Constantin – 16

12.Vlad Șerban – 20

13.Vlad Alexandrina – 2

14.Rogozea Florea – 7

15.Tudor Constantin – 15

16.Tudor Ana – 1

17.Mârzea Mihai – 15

18.Tudor Gheorghe – 15

19.Tudor Ivan – 10

20.Ivan Bibicu – 10

21.Bănescu Alexandru – 20

22.Jipa Vasile – 20

23.Pandele Ilie – 20

24.Bărbunaru Nicolae  – 15

25.Petre Lizica – 6

26.Constantinescu Leonida – 20

27.Constantinescu Aurel – 20

28.Constantinescu Virgil – 20

29.Constantinescu Traian – 20

30.Ioniță Constantin – 20

31.Ioniță Sandu – 20

32.Drăghicescu Ion – 20

33.Chioralia Constantin – 20

34.Mihăilescu Ana Costache – 6

35.Mielescu Alexandrina – 10

36.Petre Stela – 2

37.Ing. Răchită Marin – 8

38.Răduță Eugenia – 8

39.Marin Nicolae (Vraciu) – 15

40.Marin Stelian – 15

41.Tătuță Nicolae – 10

42.Tătuță Simion – 15 (sat Odăile)

43.Georgescu Constantin – 15

44.Nistor Constantin (primar) – 20

45.Alecu Stelian – 15

46.Ioniță Vasile – 10

47.Paraschiv Vasile – 7

48.Rizea Mihai – 20

39.Petre Vasile – 6

50.Petre Ion – 20

51.Benger Stelian – 20

52.Chițu Gheorghe – 10

53.Tănase Gheorghe – 10

54.Ioniță Alexandru – 10

55.Sandu Anghel – 10

56.Năstase Gheorghe – 10

57.Lazăr Vasile – 10

58.Lazăr Ion – 10

59.Iorga Vasile – 10

60.Iorga Ion – 25

61.Nicolae Petre (Bâtan) – 20

62.Neacșu Marin – 10

63.Neagu Maria – 10

64.Petre Stelian – 15

65.Dima Gheorghe – 15 (sat Moara)

66.Florea Gheorghe – 15

67.Gheorghe Constantin (Prună) – 25

68.Pandele Ilie – 10

69.Ghiță Neacșu – 10 (sat Petroșani)

70.Baciu Marin – 10

71.Călin Nicolae (sat Petroșani) – 8

72.Anton Stelian (Stănica) – 10

73.Nicolae Ștefan – 10

74.Dr. Petrescu Gheorghe – 20 (președinte PNȚ Ploiești)

75.Dr. Piceac Carol – 10

76.Dr. Orășanu Petre – 10

77.Preot Mișu – 20 (Strejnic)

78.Preot Nicu – 20 (Ciumați)

79.Dr. Păun Dumitru – 22

80.Dr. Ungureanu – 15

81.Dinescu Alexandru – 15 (Cricov)

82.Staicu Stan – 15 (Târgșoru Vechi)

83.Lt. Ilie Ion (Nelu) – 20 (Tinosu)

84.Zaharia Mihai – 20 (Bătești)

85.Ion Berciuș – 10 (Românești)

86.Nistor Ion Luca – 20 (Bărcănești)

87.Stelian Cărin – 10 (Românești)

88.Georgescu Gheorghe – 15

89.Mitică Dumitru – 10

90.Chibițaru Nicolae – 10 (Potigrafu)

91.Iancu Dumitru Ionescu – 20

92.Ing. Luntrașu – 10 (Gorgota)

93.Panait – (Curcubeu)

94.Sugaru Nicolae – 6 (Balta Doamnei)

95.Leonta Pătrașcu – 6

96.Sitaru Ion – 25 (Gornetu)

97.Dr. Busăcescu – 26 (București)

98.Ștefan Nicolae – 10 (Gorgota)

99.Dr. Stelian Zamfirescu – 20 (Ploiești)
(continuarea miercuri, 23 aprilie 2025)

                                                                                A consemnat Leonida Corneliu Chifu 

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Sunteți invitați să participați la următoarea întâlnire a membrilor Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, care va avea loc luni, 28.04.2025, la sediul Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești.

Ședința, cu titlul De la Vama oglinzilor la Vama sufletului, va fi dedicată, în întregime, memoriei celui ce a fost, până de curând, colegul nostru, regizorul și scenaristul GABRIEL COMAN(RONI), ca apreciere, recunoștință și trist omagiu pentru talentul, implicarea, profesionalismul și prietenia pe care le-a acordat colegilor Cenaclului și Asociației culturale 24 PH ARTE Ploiești.
Au fost invitați și sperăm în prezența membrilor familiei.

Data și programul au fost alese și concepute de Leonida Corneliu Chifu și Dan Simionescu, doi dintre cei mai apropiați prieteni și colaboratori ai acestuia.

În deschidere, va fi prezentat filmul Asociației 24 PH ARTE, realizat de Dan Simionescu și Leonida Chifu cu ocazia participării lui Gabriel Comanroni la prima ședință de cenaclu.

Apoi se vor rememora aspecte din viața profesională și prietenia cu Gabriel, din implicarea acestuia în cadrul activităților desfășurate sub coordonarea Asociației 24 PH ARTE. Creația sa lirică va prinde glas prin intermediul colegilor participanți.

În încheiere, va fi vizionat filmul documentar-social, SAREA SĂRACILOR, pe care, Gabriel Comanroni și-a dorit tare mult să ni-l prezinte personal, dar din păcate a fost amânat, din cauze obiective.

Reamintim celor interesați că rubrica CINEMARTOR, rezervată alegerilor frumoase și sugestiilor inspirate ale regretatului nostru coleg, Gabriel Comanroni, va funcționa în continuare, sub același titlu, în memoria lui. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

In 1935, circula o vorbă grea, cu putere de proverb: Când câte unul fură, e cleptomanie; când grupuri fură, e manie; când un popor întreg fură, e România.
Eliade citează această zicere în acel an, mărturisind teama că așa vom rămâne în istorie, iar nu ca o națiune a creativității culturale, cum visa generația sa.
Lucrurile sunt mai grave azi: gradul de hoție a crescut până într-atât încât și brutalul cuvânt c o r u p ț i e ne caracterizează blând. Națiune de majoră creativitate culturală nu am devenit. Generația Eliade a dat un fel de culminație, după care n-au mai urmat culmi. Ba chiar culminația aceea este lovită azi de acuzații politice și ideologice pe care curgerea anilor vrea să le agraveze .
Și în acest context, spiritul național al generației aceleia apare din nou întrupat, de astă dată într un Eliade diplomat și dezvoltaționist social-economic. Un singuratic fără generație, dar omologat de două milioane de voturi.
Da, elitele ne sunt rătăcite. Poporul e treaz și recunoaște eroul. Elitele pe care le-a visat Eliade, se află acum în conflict cu poporul pe care l-a visat Eliade. Corupția e purulentă… are toată puterea… ucide… proverbe noi au să cadă peste țară…

Text: Ioan Buduca

Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” din Ploiești a găzduit pe 8.04.2025 lansarea a trei volume:

• Ieșirea din intrarea în peșteră (Tipo-Moldova, Iași, 2023)
• Falsificatorii stropului de rouă (Tipo-Moldova, Iași, 2024) – ambele semnate de poetul Gheorghe Vidican
• Orașe nevertebrate (Eikon, București, 2025) – semnat de poeta Ramona Müller

Adriana Ungureanu, moderatorul evenimentului, ne-a promis o marți cu trei ceasuri bune și trei cărți bune — o formulare care aduce zâmbetul pe buze și creează așteptări plăcute. Cu naturalețe și farmec, a transformat o zi obișnuită într-o sărbătoare a lecturii și a întâlnirii dintre oameni și cuvinte. Cele trei ceasuri bune au fost momente de reflecție, emoție și inspirație, iar cele trei cărți bune – ferestre deschise spre lumi diverse, fiecare cu vocea ei unică. Evenimentul face parte din „Itinerar poetic muntenesc” și cuprinde mai multe orașe: Slobozia, Buzău, Ploiești, Târgoviște și Câmpina.

Gheorghe Vidican, născut în satul Petid, comuna Cociuba Mare, județul Bihor, este inginer „din greșeală” și poet din vocație – o vocație născută în clasa a IV-a și dusă cu tenacitate în peste 32 de volume scrise în mai multe limbi. A primit numeroase premii și aplauze literare, dar rămâne fiul satului, propăvăduitor al „stropului de rouă”, etalon al purității, al tradiției și al identității sale profunde. Cele trei simboluri care îl definesc: satul natal, meseria de inginer și soția sa, profesoară de matematică, alături de care trăiește de 44 de ani („E greu să suporți un scriitor”).

Emilia Luchian, istoric și iubitoare de poezie, afirmă că „prin această carte s-a întors la stropul de rouă”, regăsind în versurile sale un univers viu, autentic, un sat care nu a pierit încă – unde gustul fructelor, mirosul fânului și curgerea Crisciorului devin poezie vie.
În Falsificatorii stropului de rouă, timpul devine trup, iar frica adultului – o formă de supraviețuire, mai ales în sistemul comunist. Micii stropi care nu s-au dorit falsificați – adică oamenii cu rădăcini, cu valori, cu tăceri adânci – sunt cei pe care poezia îi reabilitează, îi aduce la lumină. În Falsificatorii stropului de rouă, satul devine o frescă de personaje – nebunul, bunul, crâșmărița, milițianul care își amendează soția, bătrânii, fetele de măritat – dar și o lecție de etică, de adevăr spus cu umor și durere. Timpul are trup. Iar frica adultului devine o formă de supraviețuire într-un sistem care falsifică stropul de rouă, adică însăși puritatea tradiției. Această carte este o întoarcere la valorile simple. Acolo, în Crisciorul unde poetul fura peștele din vârșă (târnă), în acel Petid etern, poezia trudește, se întrupează și devine icoană. Oameni sunt simpli, dar adânci – icoanele prin care începe lumea. Emilia Luchian subliniază prezența regionalismelor prin care poetul construiește o lume recognoscibilă, în care lacrima devine simbolul durerii și al vindecării colective. Aici, iubirile se nasc și mor pe fundalul unei etici profunde, transmisă prin aforisme simple, dar pline de sens. O temă majoră este și cea a feminității – femeia care naște zei, femeia echilibru în spațiul familiar, femeia privită prin ochii copilului, adolescentului și adultului. Cu versuri precum „femeia o iei despuiată de vise dacă o iubești”, poetul aprofundează această dimensiune. „Petidul este o grădină cu Adami și Eve, dar și cu un șarpe controversat”

Scriitoarea Iulia Dragomir, deși nu citise anterior poezia lui Vidican, recunoaște originalitatea stilistică și postmodernismul subtil al acestuia. Volumul Intrarea din ieșirea din peșteră se remarcă prin fluiditatea versurilor fără majuscule, prin simboluri dinamice și printr-un fragmentarism cu spirit critic. Se recompune astfel o lume poetică „minunată”, o călătorie prin locurile formării autorului. Iulia Dragomir analizează cu entuziasm cele două volume ale lui Gheorghe Vidican, mărturisind că se simte onorată de descoperirea acestui autor, întrucât nu îi citise anterior scrierile. Remarcă elementele specifice postmodernismului, dar și originalitatea profundă a poetului, care își construiește o lume proprie, cu repere și simboluri unice. Titlul „Intrarea din ieșirea din peșteră” trădează spiritul inovator al poetului, un joc de cuvinte cu valoare de oximoron. Cartea este o călătorie inițiatică – o evadare și totodată o întoarcere spre sine. Un aspect aparte este forma scrierii: textul curge ca un râu, fără majuscule, ceea ce conferă o notă de modernitate, fluiditate și libertate expresivă. Libertatea devine, astfel, un numitor comun între cei doi autori analizați,  atât în tematică, cât și în stil. Poezia lui Gheorghe Vidican se remarcă printr-o bogăție lexicală și stilistică, reflectând evenimente cotidiene și detalii din lumea înconjurătoare – grija pentru facturi, erori digitale –, toate prin ochiul unui observator lucid și critic. Fragmentarismul specific postmodern impune o viziune compusă din secvențe cu accente altruiste, dar și cu spirit reflexiv. Oamenii care l-au format pe poet apar ca figuri centrale în poezie – femeia, de pildă, aduce echilibru în spațiul familiar. Se realizează o fuziune între tipuri textuale, care creează împreună o poveste coerentă și profundă. Iulia Dragomir mărturisește că a citit aceste volume ca și cum ar fi sorbit un pahar de apă rece, cu o plăcere autentică și bucuria descoperirii. „Citind poezia cuiva,  parcă ne împrietenim cu acel om – pentru că arta este, în fond, o formă de iubire exprimată prin cuvânt.”

Mesajul liric este deschis interpretării, fiecare dintre receptori înțelegându-l prin propriile filtre și experiențe. Gheorghe Vidican reușește să exprime adevăruri grave într-o formă ludică, iar prin personaje precum Mărioara – care „fură mințile bărbaților” – readuce la viață universul satului din volumul Falsificatorii stropului de rouă. Satul este evocat ca spațiu mitic, dar și ca loc al devenirii și al șlefuirii interioare. Poezia ne coboară în noi înșine, iar „drumul poemului nu are semne de orientare turistică”, avertizează subtil poetul. Tema condiției artistului, a identității și a rădăcinilor este recurentă. Figuri precum „bunicul” și „bunica” devin icoane – simboluri ale începuturilor, ale poeziei și ale iubirii. O altă temă relevantă este evoluția satului și a vieții în contextul social-istoric al comunismului, cu obiceiurile și trăirile sale autentice. Iulia Dragomir încheie emoționant cu un fragment din poemul „Petidul – un imens poem la care trudesc de când mă știu”, marcând astfel o legătură între efortul poetic și parcursul identitar.

Adriana Ungureanu evidențiază rolul important pe care Gheorghe Vidican îl are în viața culturală a comunității: referent cultural-sportiv al Filialei Nevăzătorilor Bihor-Sălaj, inițiator al Festivalului Internațional de Creație Literară pentru Nevăzători Pașii Profetului (1991–2021), precum și redactor-șef al revistei Caietele Oradiei între 2007 și 2012. Copleșit de emoție, autorul subliniază că, dincolo de premii și recunoașteri, cel mai important este cititorul. Pentru el, poezia este o formă de viață, una care „curge prin sânge”. „Dacă vieții îi pui punct și virgulă, eu îi dau voie cititorului să recreeze poezia mea, să o treacă prin filtrul propriei imaginații” – menționează Gheorghe Vidican, oferind o definiție subtilă a artei ca spațiu de întâlnire între sufletul scriitorului și cel al celui care citește.

Într-o prezentare cu accente personale și sensibile, Adriana Ungureanu a prezentat-o Ramona Müller nu doar ca scriitoare, ci ca om și spirit autentic. Cele două se cunosc de peste zece ani, iar această legătură durabilă între două vărsătoare se traduce printr-o afinitate profundă pentru creație și un simț comun al dăruirii. Adriana o numește cu afecțiune „o vărsătoare autentică, ce își dăruiește literatura”, făcând trimitere atât la zodia pe care o împărtășesc, cât și la forța cu care Ramona Müller își exprimă emoțiile prin cuvânt. Ramona Müller este cunoscută ca o excelentă organizatoare, un membru de echipă eficient, dar și o colaboratoare activă a unor reviste de prestigiu din România. Cariera sa literară este o demonstrație că „munca naște talentul” – sau, în cazul ei, îl șlefuiește și îl amplifică. „Pentru Ramona, munca literară este fără sfârșit”, spune Adriana Ungureanu, urându-i să întâlnească din ce în ce mai mulți oameni care să o aprecieze cu adevărat. Întrebată ce iubește cel mai mult în afară de poezie, familie și călătorii, Ramona a răspuns simplu și profund: „Iubesc viața.” Această pasiune pentru viață o face să se îndrăgostească de orașele prin care trece, de oamenii pe care îi întâlnește fie pentru o clipă, fie pentru o viață. „Eu sunt ceea ce trăiesc” – o definiție poetică și completă a unei ființe care respiră prin emoții.

Adriana Ungureanu menționează: „Cei care o cunosc de la cenacluri literare știu că Ramona nu este o persoană egocentrică – dimpotrivă, ea îi pune în lumină pe ceilalți, chiar și atunci când aceștia nu sunt de față. Este un promotor al literaturii vii, al oamenilor cu suflet, iar generozitatea ei rezidă tocmai în acest altruism literar: scrie, sprijină, promovează – fără a aștepta nimic în schimb.” Volumul lansat este cel cu numărul 10 – cifra perfecțiunii, iar pentru Adriana, este o carte perfectă. Ramona se poate lăuda cu ușurința cu care scrie atât poezie, cât și proză de călătorie, dar și cu faptul că rămâne constant fidelă unui ideal: de a fi pod între oameni și emoții. Gheorghe Vidican punctează, la rândul său, cu umor și admirație: „Ramona Müller este o surpriză”. A cunoscut-o anul trecut, la Galați, când, printr-un gest discret, Ramona i-a oferit o carte. A citit-o în tren și, ajuns la Oradea, a luat imediat legătura cu ea. „Cred că Ramona este Vidican Gheorghe în varianta feminină din viitor” – o metaforă care spune totul despre forța și autenticitatea scrisului ei.

Iulia Dragomir, o prezență energică, a prezentat cartea Ramonei cu aceeași atenție sporită: stârnește interesul, dar nu dezvăluie totul. „A fost, spune ea, o redescoperire. O altă Ramona Müller își exprimă emoțiile prin cuvânt – mai matură, mai complexă, cuprinzând în paginile sale experiențele unei călătorii intercontinentale și ale unei călătorii interioare. Volumul este recent scris și respiră prospețimea unui spirit aflat în plină explorare”. Se construiește o imagine interdimensională, unde cotidianul se împletește subtil cu universul global, iar libertatea devine o formă de manifestare. Femeile – în această ecuație literară – sunt portretizate cu o expresivitate aparte. Ramona folosește semnele întrebării și ale mirării nu doar ca elemente stilistice, ci ca o oglindă a complexității feminine. De fapt, cuvintele se reasamblează – își pierd sensul aparent, pentru a-l regăsi cititorul, prin introspecție și relectură. Poezia Ramonei Müller creează un angrenaj valoric în care intelectul, emoția și viziunea se întrepătrund armonios. Calibrul poeziei este direct proporțional cu autenticitatea trăirii. Pentru Iulia Dragomir, titlul Orașe nevertebrate nu e o contradicție, ci o revelație: „orașul este reprezentat de om”. Ramona, prin acest titlu, ne oferă imaginea unei ființe care apreciază verticalitatea, caracterul și valorile, construind din ele – cărămidă peste cărămidă – premisele unei schimbări reale. Orașele „nevertebrate” nu doar că sunt vulnerabile social și economic, dar pot fi și fragilizate de dependența excesivă de tehnologie, fără o structură solidă care să le susțină în fața schimbărilor rapide și imprevizibile.

„Pentru mine, <<Muntele din noi>> n-a fost doar un titlu, ci un punct de sprijin: mi-a făcut viața mai ușoară, într-o perioadă în care cuvintele vindecau, în pandemie. Am călătorit cu ea, la propriu și la figurat, prin lumi nevăzute și pe culmile sufletului. Am impresia că este singurul om pe care îl cunosc care a străbătut întreg pământul — nu doar prin kilometri, ci și prin profunzimea trăirii. De fiecare dată când ajunge undeva, ne ia și pe noi cu ea. Ne duce de mână prin colțuri de lume la care nici n-am visat”, afirmă Adriana Ungureanu.

Diana Petroșanu remarcă felul în care autoarea împletește o imagine critică, profund subiectivă, cu o hartă geografică a amintirilor și a prezentului. În versurile sale se nuanțează o formă aparte de nostalgie – nu o simplă melancolie după comunism, ci o concentrație a esențelor de altădată, o întoarcere spre valorile autentice care încă merită o șansă: dragostea sinceră pentru oameni. Între autentic și modern, Ramona Müller se interpune cu poezie, dar nu se regăsește niciodată complet într-o lume care și-a pierdut busola. Este foarte simplu să nu știm să trăim – ne spune poeta, o reflecție profund filosofică, o constatare tăioasă care răzbate din fiecare pagină. Versurile sale sunt o radiografie socială, marcată de conștiința nedreptății. Dezamăgită de artificialul care ne înconjoară, Ramona apelează la vectorii interiori: luciditatea, emoția și iubirea, ca forme de supraviețuire poetică și umană.

Momentele muzicale și de încântare au fost realizate de Constantin Bianca, de la Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, grupul folk alcătuit din Teodor Badea, Maria Pescarul, Ana Radu, elevi ai aceluiași Colegiu, și Andreea Oproiu, studentă UPG.

Evenimentul s-a desfășurat sub egida Cenaclului literar-artistic „I.L.Caragiale”, Asociația Culturală 24 PH ARTE și sub egida Cenaclului literar ”Artă și comunicare”, Ploiești.

A consemnat Ramona Müller, organizator al evenimentului

Zi istorică, pentru mine cel puțin…
Crucea de pe turla mare a Catedralei Mântuirii Neamului, care cântăreşte şapte tone, a fost montată astazi 08.04.2025

Aceasta este denumită şi Turla Pantocrator, pentru că, în toate bisericile, la interior, în cupola turlei principale, este pictat Iisus Hristos Pantocrator

Mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a îngăduit să fac aceste fotografii!

Foto/Text Gabriel Boholț

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 2 aprilie 2025) 

Procesul

În dezbaterile procesului, un rol important îl avea procurorul, un ofițer cu gradul de căpitan, care „se dezlănțuia în așa fel de parcă atunci urma să fim uciși cu toții”

După un an de anchetă, a urmat procesul, desfășurat în clădirea armatei din Ploiești. „Însă deținuții au fost judecați de Tribunalul Militar București. Președintele Tribunalului, un căpitan magistrat care se numea Dumitru, era, desigur, unealta Securității, cel care consfințea prin sentințe condamnările fixate de Securitate. ”În dezbaterile procesului, un rol important îl avea și procurorul, un ofițer cu gradul de căpitan, al cărui nume Ilie nu-l mai reține, dar care „se dezlănțuia de parcă atunci urma să fim uciși cu toții.” În ceea ce privește apărarea, toți inculpații au avut avocați care mai mult îi acuzau decât îi apărau. 

Viața fără Blidaru

Dacă pe Cif îl tortura Badea țiganul, Ilie era torturat sistematic de Nicolae Blidaru, „o lepădătură muncitorească, un sadic înnăscut și un bețiv ordinar. Mi-am zis că dacă voi mai ieși din închisoare, indiferent sub ce regim, mă voi răzbuna. Dar vai! Dumnezeu veghează.” La câtva timp după ce a ieșit din închisoare, Ilie l-a întâlnit în autobuzul numărul 1, „care circula de la Uzina <Cablul românesc> la Rafinăria 1 Ploiești.” Blidaru era îmbrăcat civil și era foarte slăbit. Ilie l-a scrutat cu o privire de vultur, gândindu-se la ce ar fi putu să-i spună. Dar Blidaru l-a recunoscut și i-a luat-o înainte, zicându-i: „Vrei să-mi reproșezi, nu?”. Ilie i-a răspuns prin două întrebări: „De ce arăți așa rău? Te-au dat afară din Securitate?”. Blidaru ieșise la pensie de boală (ciroză) și se trata cu medicamente din Franța. Ilie i-a replicat: „Deși primești medicamente din Franța, observ că nu te-au arestat. Îți amintești că pe maiorul Marin l-ați condamnat la moarte pentru că a adus niște medicamente de la Paris?”. „Nu mai este ce a fost, a zis Blidaru, iar Ilie a încheiat spunând: „Dumnezeu să te ierte pentru ce mi-ai făcut mie și altora” și a coborât din autobuz. „La câteva săptămâni, am auzit că ticălosul a murit, deși era încă tânăr.”

Bătrâna Doamnă, „scutul” lui Ilie

Și nu putea fi altfel. De fapt, dacă cei numiți să-i apere pe Ilie și ceilalți și-ar fi luat în serios rolul de apărători, ar fi sfârșit în boxă, lângă sau în locul acuzaților. Ilie a memorat câteva cuvinte ale apărătoarei sale, o femeie în vârstă, pe care n-o văzuse până la proces și care a început prin a înfiera „faptele nesăbuite ale acestui tânăr.”

Tânărul a apărut pentru prima dată în instanță ca martor la judecata primului lot, cel al lui Marinaru și Florea Costache. În ciuda faptului că înainte de a pleca din domiciliul de la Securitate li se atrăgea atenția inculpaților asupra comportamentului pe care urma să-l afișeze în instanță, întrebat fiind despre cei doi, Florea și Marinaru, oameni cu care colaborase, Nelu Ilie nu le-a adus nici un fel de acuză, „ci dimpotrivă, i-am caracterizat ca fiind niște oameni întregi, care mi-au servit drept exemple de urmat. La rândul său, când a fost judecat lotul meu, Marinaru a vorbit despre mine în termeni foarte frumoși, apărându-mă și luând totul asupra sa.”  

Teribilul șef al anchetelor

În afară de căpitanul dezlănțuit, s-au mai perindat pe parcursul anchetei și alții, precum Minea Balalia, de care am mai pomenit, locotenentul Constantin Militaru, locotenentul major Rus Teodor și, în sfârșit, teribilul căpitan Ionescu Virgil, șeful anchetelor, care „lăsa impresia unui om echilibrat”, dar care propunea, cu zâmbetul pe buze, pedepse de la 15 ani muncă silnică în sus, chiar și pentru elevii aflați în primul an de liceu, și care le indica subalternilor metode de tortură ce urmau să fie folosite în funcție de caz. El era cel care stabilea regimurile alimentare și de detenție ale informatorilor. „L-am văzut după ieșirea din închisoare în stația de autobuz de la Halele Centrale, în uniformă militară de Securitate, cu gradul de colonel. Era slab, îmbătrânit și cu o față crispată de om rău.”   (va urma)
(continuarea miercuri, 16 aprilie 2025)

                                                                                      A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Luni, deși afară înfloririle lui aprilie își puseseră capișoane de zăpadă, în interiorul Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești, spațiul liric a fost însemnat cu delicatețe, prin grija poetei Luminița Bratu, cu imaginare Hotare de lavandă, reprezentând cel mai recent volum al său. Înaintea acestuia au mai apărut: Memoria vântului (2022), Omul care a fugit din vis (bilingv, 2022), Mișcarea apelor (2023), Castele pe marginea frigului (2024).

 》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus la rampă versurile Luminiței Bratu (Ce-ți pasă ție), Rodicăi Enache (Inimi amare din volumul Frânturi de prezent), Doinei Ofelia Davidescu (Ar trebui), Gabrielei Petri (Praf de stamine).

》LECȚIA DE POEZIE ne-a oferit bucuria reîntâlnirii cu maeștri. Cati Rodica Enache ne-a amintit de Letiția Ilea (Un singur poem) iar Emilia Luchian de Octavian Goga (Moștenire) și de Ștefan Augustin Doinaș (Amanta).
Un scurt omagiu a fost adus colegului nostru Gabriel Comanroni, recitând din sensibila sa creație Luminița Bratu (În sine și în voi) și Doina Ofelia Davidescu (Piatra 30 din volumul Vama Oglinzilor).

》11 MINUTE DE ISTORIE Expunerea lectorului permanent, profesor Emilia Luchian, ne-a oferit surpriza unui periplu prin timp și spațiu alături de haiduci. Personaje înconjurate cu aură de romantism, rămași în folclor ca justițiari, au existat într- o perioadă cuprinsă între secolele XVII – XIX, cu precădere în Balcani, dar și în Occident, provenind din pătura săracă a societății. Ocupându-se cu furturi, tâlhării, răpiri și crime, haiducii îi jefuiesc pe boieri, domni, arendași, donând celor sărmani o bună parte din prăzile lor.
Dacă în Occident, haiducii, tip Robin Hood, ofereau nobililor suficiente motive de teamă, în Țările Române, erau cunoscuți și drept contestatari ai domniilor fanariote. Cunoscuți ca: Toma Alimanul, Toma Alimoș, Iorgovan, Iancu Jianu, Baba și Gruia Novac, Pintea Viteazul, A. Popa, Gheorghe Cioroi (printre ultimii, în perioada interbelică) erau iubiți de femei, maeștri ai deghizărilor, buni și agili luptători și de temut în rândul celor bogați.
În literatura română au fost evocați de Cantemir, Dimitrie Bolintineanu,  Pericle Papahagi, Ioan Nenițescu ș.a. Numeroase legende au apărut pe seama vitejiei haiducilor. Dintre toți, lectora a găsit potrivit să amintească de Caciandoni. Pe numele său real, Antoni Caciu, este un Robin Hood al Balcanilor, un haiduc legendar, o figură eroică şi populară a populaţiei aromâne şi balcanice, celebru prin rezistenţa antiotomană şi sfârşitul său dramatic.
Caciandoni a fost un om foarte bogat, proprietar a numeroase turme şi acareturi, care au stârnit invidia şi ura lui Mehmed Ali Paşa. Acesta i-a confiscat întreaga avere. Pentru a se răzbuna Canciandoni a pus mâna pe arme, chemând în jurul său un mare număr de aromâni (inclusiv pe fraţii săi care fuseseră jefuiţi de hoardele de turci şi albanezi) cu care a lovit năprasnic armata lui Mehmed Ali Paşa, punând în pericol statul creat de acesta (format de teritoriile Albania, Epir și Mora). Ca să salveze satele și locuitorii prigoniți de Pașă din cauza lui, a acceptat un duel de onoare între douăzeci de luptători din fiecare tabără. Iese victorios din această încercare, dar, nu peste mult timp, ca urmare a unei trădări, este capturat de Ali Pașa. Este interogat alături de fratele său și, suportând cu puteri supraomenești torturi groaznice, cei doi mor cu demnitate.

》CINEMARTOR, rubrica rezervată, în ultimul timp, alegerilor frumoase și sugestiilor inspirate ale regretatului nostru coleg, Gabriel Comanroni, va funcționa în continuare, sub același titlu, în memoria lui. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută din timp.

Pentru că a fost de interes și timpul ne-a permis, Gabriela Petri a făcut o succintă informare asupra Festivalului internațional de poezie „Nichita Stănescu”, aflat în acest an la cea de-a XXXV a ediție, mai cu seamă asupra evenimentelor la care a participat. Printre acestea, a evidențiat traseul cultural al Festivalului, de duminică, 30 martie, care a cuprins o vizită la Mănăstirea Jercălăi și  la Conacul Bellu din Urlați, unde a avut loc o masă rotundă. Moderatorul, Constantin Stere, a explorat preocupările personale ale lui Nichita Stănescu, în prezența și cu participarea oaspeților: Mihai Cimpoi, Nicolae Băciuț, Aliona Grati, Magda Cârneci. Academicianul Georgeta Filitti a prezentat o prelegere despre familia Bellu.
Discuțiile dintre cei prezenți la Cenaclu au divagat în mod plăcut atingând și alte aspecte legate de festival, istoria Conacului și a familiei Bellu.

》LECTURA DE CENACLU a oferit prilejul colegei noastre LUMINIȚA BRATU să ne prezinte și să ne recite din cel mai recent volum de versuri, „Hotare de lavandă” apărut în acest an la Editura Limes, Cluj Napoca și a cărui lansare va avea loc curând.

Pe coperta de spate, Luminița Bratu explică titlul volumului: Hotarele de lavandă sunt doar un simptom al trecerii de la o stare la alta, de la un moment al vieții la altul, de la o etapă a istoriei la alta. Ele sunt o îmbinare mai mult sau mai puțin fericită de trăiri cărora ne supunem cu sau fără voia noastră, ascultându-ne glasul interior care adesea ne șoptește: „Mergi mai departe, Eu îți sunt alături”.

Autoarea ne-a împărtășit cu emoție și mândrie sursele de inspirație, diferite aspecte din perioadele de creație, definitivare și redactare a acestui volum și că este posesoarea unei diplome de absolvire a mentoratului – desfășurat pe o perioadă de câțiva ani, cu poetul Ioan Vintilă Fintiș. Ne-a mărturisit că stă ore în șir și cu mare plăcere la masa de scris, compunând și cizelând fără odihnă. A acceptat cu responsabilitate provocarea scrisului, simte recunoștință față de „școala Fintiș” și se consideră eliberată de constrângeri sau competiții, singura cu care concurează fiind ea însăși. A lecturat cu plăcere din volum și a fost acompaniată în acest demers de câteva colege care au ales poeme semnificative (Cati Rodica Enache, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu). Aprecierile celor prezenți au fost unanime și la superlativ.

Poeziei i se cuvine poate cel mai întins spațiu de libertate, în care poeții sunt binecuvântați să hoinărească. Ei surprind în metafore vibrația proprie, interioară, dar și a lumii, ne lasă să intrăm în inima lor și ni se dăruiesc nouă, cititorilor, mai mult, sau mai puțin avizați. Estetica și evocarea, realitatea și idealul se împletesc pentru a schimba semnificația și aparențele cuvintelor, dând la iveală noi sensuri. Gândurile dau logosului putere? Sau un înger? Cu siguranță că un înger bun și frumos  păzește curajul, scrisul și pe scriitori,  insuflându-le acestora harul.

„Ce face altceva poetul decât să adulmece existența? Îi caută urmele, aromele discrete, pașii pierduți, mărturia că a fost. Evanescența unei lumi improbabile. Căci asta este minunea: pentru poet Lumea nu este decât ceva permanent surprinzător.” Christian Crăciun (Anatomia și fiziologia lui A)

Toate acestea i se potrivesc poetei Luminița Bratu. Am lecturat și mi-a plăcut „Hotare de lavandă”. Volumul este un mozaic frumos de teme și simboluri. Dacă un hotar te duce cu gândul la un spațiu intermediar între ceva și altceva, care separă, izolează, hotarele Luminiței sunt înfloriri simbolice cu parfum de neuitat. Ele nu par să separe ci doar să însemne.
Și cum „Poezia este invulnerabilă și invincibilă” (A. Paleologu), să o lăsăm să vorbescă:

dincolo de adevăr poate fi orice
și oricine
putem fi noi doi goliți de mister

dincolo de adevăr pot fi păsări
cărora nu le știm numărul
nici drumul
cărora nu le vedem urma
și atunci le privim numărând
crescând în gând un alt adevăr

dincolo de adevăr ești fără voie tu
singur
hoinărind pe un hotar violet de lavandă
îmbătat de arome
albit de adevăruri care se împlinesc
doar în viețile altora (Luminița Bratu)

Dincolo de noi, ninsoarea de april a trecut ca o părere, alungată de înflorirea lirică a Hotarelor de lavandă.

Au participat: Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Emilia Luchian, Gabriela Petri, Doina Ofelia Davidescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Simionescu, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Afiș,cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

Într-o seară calmă cu înfloriri de aprilie, Sala Studio a Filarmonicii „Paul Constantinescu” a fost gazda unui atractiv recital de poezie. Inspirat de versurile lui Alexandru Philippide, titlul spectacolului, M-atârn de tine, Poezie, ca un copil de poala mumii, a constituit o frumoasă provocare a actorului Nicolae Drăgulin, membru al Asociației Culturale 24PH ARTE și al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești. Colegi, cunoștințe, prieteni au ocupat din timp locurile puse la dispoziție, așteptând ceea ce avea să urmeze, cu freamăt discret și curiozitate.

Protagonistul serii a intrat grăbit, preocupat, teatral. Și-a scos pălăria și eșarfa și, după un cuvânt de bun venit, ne-a introdus cu delicatețe în atmosfera fermecată a poeziei. Am asistat la un itinerar liric ales cu grijă, pe ale cărui coordonate s-au reunit într-o armonie bine studiată o frumoasă pleiadă de poeți români, în tandem cu acorduri muzicale bine alese (D.L. Zaharia, Lache Găzaru, Zavaidoc, Ioana Piper, Constantin Gherghina, Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaș, Grigore Leșe, Frédéric Chopin, Fanfara din Bosanci, Fanfara de la Stamate, Johann Sebastian Bach, Ilinca Burlan). Cu talent incontestabil, Nicolae Drăgulin și-a determinat auditoriul „să simtă poezia” aidoma lui (adeverind astfel vorbele marelui scriitor argentinian Jorges Luis Borges: „Dacă un om nu simte poezia fizic, atunci nu simte poezia deloc”). Cei prezenți s-au lăsat purtați într-o lină escapadă, participând cu emoție la confluențele lirice ale poeților aleși. Și ca într-o frumoasă poveste, minunea s-a produs: spațiul intim al Sălii Studio s-a transformat într-un minuscul Ateneu, iar actorul, într-un virtuoz. Așezat pe un podium aproape insesizabil, a scos cu bagheta sufletului din jobenul personal o frumoasă înșirare de imagini expresive, de emoții felurite, de afectivitate, aducând bucuria în micul spațiu de spectacol. Memoria fabuloasă, mimica și gesturile – reținute, iar glasul, cu un timbru de scenă, bine exersat, ne-a învăluit și ne-a acaparat aproape două ore.

Cu scurte comentarii lămuritoare și introduceri muzicale în perfectă armonie cu versurile, ne-au fost dezvăluiți visătorii sacri ai lirismului românesc: George Coșbuc (Scara, O scrisoare), Miron Radu Paraschivescu (Rică), Marin Sorescu (Spânzuratul, Prânzul, Petrecerea), Mircea Micu (Resemnare), Niculae Alexandru Vest (Limba și literatura română), Grigore Vieru (Nu am moarte cu tine nimic), Radu Rosetti (Teatru), Spiridon Popescu (Ferește-te, Sfat, Rugăciune), Teodor Pâcă (Scurtă despărțire), Nicolae Labiș (Moartea Căprioarei), Nichita Stănescu (Cina generală), Ion Barbu (După melci), Tudor Arghezi (Gura lumii), Geo Bogza (Poveste), Mihai Eminescu (Scrisoarea a III-a).

După ultimul vers, lumina s-a stins, actorul și-a pus pălăria, eșarfa, și a ieșit discret din scenă.

Numeroasele aplauze, aprecieri și felicitări din partea publicului au răsplătit cu generozitate acest deosebit de emoționant  recital de poezie.
Printre cei prezenți, cunoscutul actor de teatru și film Ilie Gâlea și colegii de Cenaclu: Emilia Luchian, Cătălin Apostol, Adrian Surubaru, Diana Petroșanu, Valentin Irimia, Gheorghe Stănescu, Ioan Rus, Dan Simionescu, Doina Ofelia Davidescu.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

MASACRUL DE LA FÂNTÂNA ALBĂ – RANA SÂNGERÂNDĂ A NEAMULUI ROMÂNESC

Mii de români au fost măcelăriți de călăii sovietici staliniști în Duminica Paștelui, la 01 aprilie 1941, la Fântâna Albă.

Masacrul de la Fântâna Albă e o tragedie a neamului nostru, e “Katyn-ul românesc” și nu trebuie dat uitării, căci astfel am trăda memoria femeilor, copiilor, bătrânilor uciși fără cruțare de barbarii grăniceri bolșevici doar pentru că au ales să evadeze din “raiul sovietelor” și să traiască în LIBERTATE împreună cu frații din același NEAM și sânge.

Veșnic fie cinstită memoria tuturor victimelor masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

Dumnezeu să-i odihnească!

Dumnezeu să ocrotească poporul român de pretutindeni!

Boris Volosatîi

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 26 martie 2025) 

În care Ilie îl cunoaște pe Pseudogavrilă

„Au fost zile bune în compania lui Cif, căci am trăit mai aproape de Dumnezeu”

Nelu Ilie se afla spre sfârșitul anchtei, înaintea condamnării. Știa că fie va primi ani grei de pușcărie, fie va fi condamnat la moarte. Nu bănuia cât va mai avea de trăit. Organele de anchetă ale Securității îl hărțuiau încontinuu.

Momeala cea robustă

În așteptarea judecății, Nelu a fost mutat într-o celulă unde a dat peste un individ robust, cu lanțuri la mâini și la picioare. Acesta l-a privit foarte amical, prezentându-se „Gavrilă”. Așa se nume afaimosul luptător anticomunist, Ioan Gavrilă Ogonaru, care acționase în Munții Făgărașului. Fusese adus la Ploiești pentru a destăinui legăturile pe care le avusese în Munții Bucegi. „Omul povestea lucruri extraordinare. Dar primea zilnic țigări și avea un regim alimentar special. Mi se părea ciudat. Firește, l-am suspectat că ar fi informator și, ca atare, mi-am luat toate măsurile de precauție”, relatează Nelu Ilie.

„Floarea reginei”

În acea perioadă, anchetatorul său îl tot iscodea dacă a avut legături cu cei din munți. Și, cum Nelu nu ajunsese pe acolo și nu știa bine nici munții din Prahova, „cu domnul Gavrilă, care, dimpotrivă, cunoștea bine Munții Bucegi, nu aveam ce să discut. Zilnic îmi punea aceeași placă, insistând să vadă dacă știu ceva despre <floarea reginei>, care crește sus, pe munții noștri.” Individul era scos periodic la anchetă, dar, când revenea, nu povestea nimic despre cei cu care, chipurile, avusese legături în Prahova. Pentru Ilie era limpede. Avea de-a face cu un informator, „care mă chinuia pentru a scoate ceva de la mine, deși n-aveam habar.” După aproape o lună de zile, Nelu a cerut să iasă la raport la șeful anchetei, căruia i-a spus clar ce gândea și cum îl teroriza „Gavrilă”.

Rezistența în munți și în beci

„Domnule căpitan, la anchetă sunt întrebat de legături cu muntele, iar acest Gavrilă mă chinuie zilnic cu aceeași <floare a reginei>. Nu mai pot suporta, simt că înnebunesc. Dacă aș fi fost în munți, aș fi spus (căci ce mai însemna asta pe lângă toate celelalte câte am făcut?).” Anchetatorul șef l-a înțeles și, în aceeași zi, l-a mutat pe Ilie din celula lui „Gavrilă”. „Imaginea lui mi-a rămas întipărită în minte și o am și acum clară în fața ochilor. Pentru mine, lucrurile s-au lămurit abia după 1989, când am aflat de la televizor și din cărți viața adevăratului Gavrilă. La vremea când eram anchetat, în 1956-1957, își pierduse grupul, oamenii lui fiind rând pe rând uciși de Securitate (procesul lotului Gavrilă a avut loc în 1950, în orașul I.V. Stalin – Brașov. Sentințele de condamnare la moarte au fost puse în aplicare în 1952 – n.r.), iar el se ascunsese în beciul unei case din Ardeal, unde a trăit până în 1976, când s-a dat decretul de amnistie pentru cei care luptaseră în munți, legiuitorul fiind convins că nu mai este niciunul în viață.” Atunci a apărut Gavrilă.

Nenea Cif

„Și încă un caz foarte interesant. În vara anului 1957, beciul Securității era ocupat aproape în întregime de noi, cei din organizația PNȚ – Marinaru. Într-o zi, a apărut un nou grup care avea să umple celulele Securității. A fost grupul adventiștilor de ziua a șaptea, care organizaseră o adunare pe țară la Ploiești și care au fost luați ca din oală, fiind, bineînțeles, turnați de informatorii care se aflau printre ei și dintre ei.”
Ilie a avut ocazia să stea în celulă cu unul dintre predicatorii lor din Ardeal. „Era instruit și avea o memorie fantastică, reținând cifre ale versetelor și, desigur, versete întregi din Biblie. Un om cinstit în fond, dar habotnic în credința sa.” Conform dispozițiilor superiorilor săi ierarhici, își sfătuise credincioșii să nu mai mănânce lapte sau carne, ci numai vegetale. Acest fapt avea să influențeze în rău sănătatea unora dintre credincioși. De pildă, a moților, care munceau din greu la pădure ca tăietori de lemne. Mulți dintre moții țapinari, subnutriți, s-au îmbolnăvit.
Acesta era unul din capetele de acuzare formulate la adresa lui Cif Traian (acesta era numele predicatorului). Însă omul era convins de necesitatea regimului alimentar pe care îl recomanda și chiar îl urma, „deși el nu muncea din greu la pădure. Cât privește mâncarea la Securitate, printr-o acțiune grevistă, determinase conducerea Securității să le facă mâncare separat, fără carne și grăsimi animale.” 

Baia de ziua a șasea și bătaia de fiecare zi

Problema cea mai delicată a fost cu baia, care se făcea sâmbăta. Ei refuzau să facă baie în ziua Sabatului. Atunci securiștii, ca să-i determine să accepte, au recurs la soluția universală: bătaia. „Parcă-l văd pe căpitanul Badea, țiganul bătăuș, cum l-a luat într-o serie pe nenea Cif și, după ce l-a bătut bine, zi după zi, l-a dus la baie.” Ilie respecta credința colegului său de celulă, deși Cif, de multe ori, critica ortodoxia. „Era fratele meu întru suferință și, cum căutam să ne facem viața mai ușoară în calvarul de la Securitate, l-am sfătuit să meargă la baie în ziua de sâmbătă, a șasea a săptămânii. Dacă este păcat, este păcatul lor, al tiranilor care ne torturează, îi spuneam. Mai mult, m-am referit la Noul Testament, când Iisus vindeca bolnavii în ziua sabatului și era acuzat de farisei că nu respectă legea.” Nenea Cif a înțeles și-l însoțea pe Nelu sâmbăta la baie. „Au fost zile bune în compania lui Cif, căci am trăit mai aproape de Dumnezeu.”
(continuarea miercuri, 9 aprilie 2025)

                                                                                         A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Următoarea întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești va avea loc sub semnul primăverii și al înfloririlor de tot felul, pe data de 7 aprilie 2025, ora 17.00, la Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploiești.

Programul include rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE

》LECȚIA DE POEZIE

》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian

 CINEMARTOR, rubrica rezervată, în ultimul timp, alegerilor frumoase și sugestiilor inspirate ale regretatului nostru coleg, Gabriel Comanroni, va funcționa în continuare sub același titlu, în memoria lui. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.

》LECTURA DE CENACLU va oferi prilejul colegei noastre, LUMINIȚA BRATU, să ne prezinte și să ne recite din cel mai recent volum de versuri, „Hotare de lavandă” apărut în acest an la Editura Limes, Cluj Napoca.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Emanoil Gojdu (1802-1870), unul dintre cei mai importanți juriști și filantropi români ai secolului al XIX-lea, a fost și o personalitate remarcabilă în cadrul Francmasoneriei.

Gojdu a făcut parte din lojile masonice din cadrul Regatului Ungariei, unde a susținut activ principiile de fraternitate, egalitate și solidaritate umană. Valorile masonice i-au influențat profund activitatea filantropică și socială.

Prin celebrul său testament, Gojdu a lăsat o avere considerabilă pentru susținerea educației și a dezvoltării culturale a românilor din Transilvania și Ungaria. Această generozitate reflectă perfect principiile masonice ale întrajutorării și ale iluminării prin educație.

În prezent, există loji care îi poartă numele (Loja Emanoil Gojdu), evidențiind respectul și aprecierea față de contribuția sa semnificativă atât pentru Francmasonerie, cât și pentru întreaga comunitate românească.

Emanoil Gojdu rămâne o figură emblematică, un exemplu de cum valorile masonice pot transforma societatea și pot contribui decisiv la construirea unui viitor bazat pe educație, fraternitate și umanism.