5 iunie 1883 – Mihai Eminescu la Junimea.

Sosit la Iași pentru a participa la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, poetul Mihai Eminescu a citit, la Junimea, poemul Doina.

DOINA

Mihai Eminescu

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o aţin
Şi Muscalii şi Calmucii
Şi nici Nistrul nu-i înneacă
Săraca ţară, săracă!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveşte-nvaţă pruncii
Şi sub mână de jidan
Sunt românii lui Ştefan.
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Şi-i străin în ţara lui.
Din Braşov pân’la Abrud
Vai ce văd şi ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Criş
Nu mai este luminiş
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai ştii ce te-ai face
Sărace român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboară paserile toate
De neagra străinătate
Numai umbra spinului
La uşa creştinului
Codrul geme şi se pleacă
Şi izvoarele îi seacă
Săraca ţară, săracă!
Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Şi să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-a adus Muscalii
Prăpădi-i-ar focul jalei
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească,
Iar cine mi-a fost mişel
Seca-i-ar inima-n el,
Cum duşmanii mi te seacă
Săraca ţară, săracă!
Ştefane, Măria ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău…
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn cântând
Şi Moldova adunând
Adunându-ţi flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată

De-i suna de două ori
Vin şi codri-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Daţi în seama ciorilor
Ş-a spânzurătorilor.
Ştefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-aşteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui molitvele
Pe câţi pari, pe câţi fuştei
Căpăţani de grecotei
Grecoteii şi străinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar ţara pustia
Şi neamul nemernicia
Cum te pradă, cum te seacă
Săraca ţară, săracă!

Această variantă a Doinei, extrem de puţin cunoscută astăzi, este preluată din cartea Mihai Eminescu – poezii tipărite in timpul vieţii, vol. III, note şi variante, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1944.

5 iunie 1883 – sosit la Iaşi pentru a participa la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu citeşte, la Junimea, poemul „Doina”. Se știe de la Iacub Negruzzi că „Doina” a fost ultima lectură a marelui poet la „Junimea”.

„Doina” este strigătul de durere al poetului pentru soarta neamului său.

Concepută în 1878, după pierderea Basarabiei, a fost definitivată în 1883 la Iași cu prilejul dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare. Iată ce mărturisește Iacub Negruzzi: „La 5 iunie 1883 se făcu în Iași cu mare pompă inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare. Profitând de împrejurarea cu un număr mare de membri ai societății literare, printre care și Eminescu.

În acea seară Eminescu ne citi cunoscuta sa ”Doină”. Efectul acestor versuri pesimiste: un tunet de aplauze izbucni la sfârșitul citirii. Această citire a fost cea de pe urmă a lui Eminescu la ”Junimea”, un cântec de lebădă al poetului”. Definitivarea poeziei „Doina” a fost făcută în primăvara anului 1883, când Eminescu, ca trimis oficial al ziarului „Timpul” din Bucureşti, a mers la Iaşi unde se dezvelea Monumentul ecvestru al lui Ştefan cel Mare, în faţa Palatului Domnesc, astăzi Palatul Culturii, operă a sculptorului francez Emanuel Frémiet (cel care realizase şi statuia lui Mihai Viteazul, inaugurată în 1876 în faţa clădirii Universităţii din Bucureşti). Ar fi vrut să citească poezia în faţa mulţimii adunate la dezvelire, dar în ultimul moment s-a răzgândit, preferând să meargă cu Creangă, şi probabil şi alţi câţiva prieteni, la „Bolta Rece”, la un pahar de vin. Totuşi, seara, la o adunare ad-hoc al „Junimii” ieşene, Eminescu citeşte poezia „Doina”.
„Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau aşa de mult cu toate celelalte ode ce se compusese cu ocaziunea acelei strălucite serbări fu adânc, indescriptibil. În contra obiceiului Junimii, căreia nu-i plăcea să-şi manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când există societatea, un tunet de aplauze isbucni la sfârşitul cetirii şi mai mulţi dintre numeroşii membri prezenţi îmbrăţişează pe poet.”, spunea Iacob Negruzzi, amfitrionul serii literare. Poezia a apărut ulterior, pentru prima dată, la 1 iulie , în revista „Convorbiri literare”. „Doina” nu este numai o capodoperă, dar și „cântecul năzuințelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului”. Aceste cuvinte de neuitat au fost rostite de Octavian Goga la dezvelirea unui monument Eminescu. Poezia „Doina” de Mihai Eminescu a fost, încă de la naşterea ei, una dintre poeziile cele mai discutate şi controversate, având acces liber la circulaţie sau fiind interzisă, în funcţie de interesele politice şi de tipurile de dictaturi ce s-au succedat la conducerea ţării. Uneori s-a constatat că şi în momentele de libertate „supremă” a apărut „libertatea” de a critica şi de a o pune „la index”, pe motiv că „nu e acum momentul”, „surescită spiritele naţionaliştilor”, „incită la xenofobie” etc. Cred că ceva asemănător trăim şi astăzi, „Doina” fiind adoptată fără rezerve de patrioţii luminaţi „pentru lirismul ei ardent şi sarcastic” (acad. Eugen Simion), şi deopotrivă respinsă, pe faţă sau tăcit de oficiali, pentru „naţionalismul exacerbat”. „Toate-s vechi şi nouă toate”, ar spune Mihai Eminescu. Acelaşi reputat eminescolog, Perpessicius, este de părere că poezia „Doina” ar avea perioada de incubaţie cu 5 ani mai devreme de când a fost publicată, prin 1878-1879, şi ar fi continuarea poeziei „La arme” (publicată postum), „scrisă odată cu pierderea Basarabiei, după tratatul de la Berlin, din 1878″ (după alţi cercetători poezia „La arme” este din perioada vieneză!), şi că poezia „Doina”, ar trebui citită (pentru înţelegerea contextului în care a fost scrisă) în tandem cu articolele lui Eminescu, din „Timpul”, referitor la Basarabia şi Bucovina. Totuşi, poezia este ceva mai mult! Viziunea de ansamblu a poetului, dar şi a poeziei, reiese şi din versurile „Din Sătmar pân` în Săcele” şi „Dela Turnu`n Dorohoi „, adică şi pe axa Nord-Sud şi nu numai pe cea Est-Vest („Dela` Nistru pân la Tisa..”), ştiind câtă compasiune avea Eminescu şi pentru românii subjugaţi din Imperiul Austro-Ungar. Este, aşadar, chiar o viziune a trecutului şi o proiectare a viitorului nu prea îndepărtat, când spaţiile celor două axe vor crea împreună „România Mare”, parte a Daciei străvechi, a lui Decebal şi Burebista! Într-o altă variantă sunt amintite şi alte două localităţi din „România de peste munţi, Ardealul!”, aflate în „mâini străine”: „Din Braşov pân` la Arad/ Şi-au făcut duşmanii vad”. S-a făcut închisoare pentru „Doina” lui Mihai Eminescu pe vremea comuniștilor.

Sursă: https://www.facebook.com/story.php?story_fbid=1032258889030622&id=100067395624597&post_id=100067395624597_1032258889030622&rdid=mmQLsVwrarFvlXbZ#

Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile). Duminica a 8-a după Paști – 8 Iunie 2025

Cum îi descriau rușii pe români în anul 1898.

Fragmentul de mai jos provine din volumul „Românii. Citire pentru popor”, redactat de pedagogul rus Feofil Feofilovici Puțîkovici și tipărit la Sankt Petersburg în 1898. Lucrarea reflectă perspectiva etnografică a vremii.

Românii

În general, românii sunt oameni de statură medie, bine proporționați, puternici, rapizi și ușori în mișcările lor. În mare parte sunt bruneți, măslinii, cu ochi expresivi, dinți albi strălucitori, mâini și picioare mici. Sunt înțelegători, virtuoși, ospitalieri, foarte moderați în nevoile lor, răbdători în fața greutăților vieții, curajoși în caz de nevoie și destul de veseli. Bărbații le place foarte mult să poarte părul lung, care cade pe umeri în bucle. Mulți evită serviciul militar doar pentru a nu trebui să-și taie părul lung. Fetele românce sunt zvelte, vesele și vorbărețe. La 13-14 ani, o româncă ajunge la dezvoltarea ei maximă, devenind grațioasă și frumoasă – cu părul negru strălucitor, ochii negri expresivi, gropițele din obraji și buzele subțiri. La 15-16 ani, o româncă înflorește și se maturizează. De obicei, la treizeci de ani, româncele par deja femei mature, iar la 40-50 de ani sunt considerate bătrâne. Aceeași rată de îmbătrânire se aplică și bărbaților…

…Pe pământ sunt puține popoare care se înmulțesc și își extind teritoriile atât de repede precum poporul român. În sine, liniștiți și pașnici, românii se stabilesc mereu ferm și astfel reușesc să își răspândească identitatea națională, astfel încât oamenii de altă naționalitate, trăind cu ei, își pierd treptat identitatea. Astfel, ei au reușit să românizeze un număr mare de sârbi, bulgari, unguri. Această remarcabilă capacitate de românizare a oamenilor de altă naționalitate este explicată în principal prin faptul că românii nu au capacitate și nici dorință de a învăța limbi străine. Fără necesitate extremă, românii nu fac nici cel mai mic efort pentru a se înțelege (vorbi) cu vecinii lor. Ei preferă ca cei din jur (vecinii) să vorbească cu ei în română. Vecinii într-adevăr cedează și încep treptat să învețe limba română și să comunice cu veneticii (românii). Treptat, această limbă devine o limbă comună acolo unde anterior ea nu a răsunat (nu s-a auzit). Românizarea oamenilor străini se realizează mult datorită româncelor, care fiind frumoase (datorită frumuseții), se căsătoresc (sunt luate de neveste) adesea cu vecinii slavi și unguri. „Și merită doar ca o româncă să intre într-o familie de alt neam, că toată casa devine românească”, spune un proverb sârb.

Via Sufletul Moldovei

Mosii de vara, pomenirea generala a mortilor

Sursă: https://www.crestinortodox.ro/parastas/mosii-vara-pomenirea-generala-mortilor-74859.html

Sambata, 7 iunie 2025, inainte de Duminica Rusaliilor sunt “Mosii de vara”, sarbatoare dedicata pomenirii mortilor. Cu aceasta ocazie, in toate bisericile ortodoxe se vor oficia Sfinte Liturghii urmate de slujbe de pomenire a celor trecuti la cele vesnice.

Biserica Ortodoxa a consacrat sambata, ca zi de pomenire a mortilor. Doua dintre sambetele din cursul anului bisericesc sunt dedicate in chip special pomenirii generale a mortilor: Sambata dinaintea Duminicii lasatului  sec de  carne (a  Infricosatei Judecati) si Sambata  dinaintea  Duminicii  Pogorarii Duhului Sfant (Sambata Rusaliilor).

Ambele zile poarta in popor si denumirea de “Mosi” (cea dintai: “Mosii de iarna”, cealalta “Mosii de vara”), pentru ca in ele facem pomenirea parintilor, mosilor si stramosilor nostri cei adormiti.

In Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne se face pomenirea mortilor, pentru ca in duminica urmatoare Biserica a randuit sa se sarbatoreasca Infricosatoarea Judecata, la care ne vom infatisa cu totii in lumea de apoi. De aceea, intrucat multi dintre dreptii Vechiului Testament au adormit fara sa vada pe Mantuitorul fagaduit si asteptat si multi crestini au murit pe neasteptate si fara pregatirea sau fara pocainta necesara, Biserica face mijlocire pentru ei.

In Sambata dinaintea Duminicii Pogorarii Duhului Sfant (Sambata Rusaliilor sau “Mosii de vara”), Biserica face din nou pomenirea generala a mortilor, rugandu-se pentru ei, prin rugaciunile si cantarile  inscrise in slujba zilei din Penticostar, pentru ca si ei sa se bucure de darurile Sfantului Duh, a Carui pogorare este praznuita in duminica urmatoare.

De ce facem pomenire mortilor?

Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo “adormiti”, termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Hristos ii va darui cuvantului “adormit”, intelesul care il asociaza cu invierea. Cand Mantuitorul ajunge in casa lui Iair, a carui fiica, de numai 12 ani, de abia murise, spune: “Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).

Potrivit Sfintei Scripturi, dupa moarte urmeaza Judecata particulara, in urma careia omul ajunge sa se impartaseasca fie de fericire, fie de suferinta, stari date de modul vietuirii pe pamant (unit cu Dumnezeu sau despartit de El). Aceste stari nu sunt definitive, ele dureaza pana la Judecata Universala, cand va avea loc invierea intregului neam omenesc si cand vor avea loc hotararile finale legate de starea de fericire sau suferinta. Noi ortodocsii ne rugam pentru cei morti, pentru ca avem credinta ca prin rugaciunile noastre, sufletul pentru care ne rugam va ajunge la Judecata universala, intr-o stare mai buna decat aceea cu care s-a despartit de trup.

Parintele profesor Ene Braniste sustine ca Biserica Ortodoxa, consacrand aceasta sambata pomenirii generale a mortilor, n-a facut altceva decat sa crestineze stravechea sarbatoare pagana de vara, numita Parentalia, prin care romanii isi pomeneau si cinsteau pe mortii (parintii) lor (parentes, de unde Parentalia). 

Alte zile de pomenire a mortilor

In credinta populara s-au statornicit in timpul mai nou – indeosebi in Biserica romaneasca si in cea ruseasca – si alte zile decat sambata, din care unele cu data fixa, altele cu data variabila pentru pomeniri ale mortilor.

Astfel, in Biserica rusa se indatineaza o astfel de pomenire in ziua de 6 august, cand, fiind sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului, Biserica se roaga ca si cei morti sa se impartaseasca de lumina dumnezeiasca a Taborului.

In Biserica ruseasca se practica, din timpuri mai vechi, o pomenire generala a mortilor, cunoscuta sub denumirea populara de “Pastile Blajinilor”, care are loc dupa Duminica Tomii. Practica aceasta, care pare de origine foarte veche, a ajuns si in partea de rasarit a tarii noastre (Moldova), ba chiar si in unele regiuni din Ardeal si Banat, unde “Pastile Blajinilor” se mai numesc si “Mosii de Pasti”, si se serbeaza fie luni dupa Duminica Tomii, fie in Duminica Tomii (in Banat) sau chiar in lunea din Saptamana Luminata.

In Biserica romaneasca se face pomenirea generala a eroilor, adica a tuturor celor morti pe campurile de lupta, in Joia Inaltarii Domnului, pentru ca si sufletele  celor care s-au jertfit sa se inalte, cu Domnul, in slava cereasca.

Mosii de vara – Datini si credinte

“Mosii de vara”, tinuti in sambata Rusaliilor, este unul dintre cele mai importante momente ale cultului mortilor. Inainte se credea ca sufletele mortilor, dupa ce au parasit mormintele in Joia Mare si au zburat slobode timp de 50 de zile, se intorc in lumea subterana in sambata Rusaliilor. Pentru ca aceasta reintoarcere sa se desfasoare fara incidente, oamenii savarseau rituri de induplecare si de imbunare a spiritelor mortilor: impodobeau gospodariile si mormintele cu ramuri de tei si faceau pomeni fastuoase, practici ce s-au pastrat pana astazi.

De Rusalii se dau de pomana vase de lut, cani, strachini si vase de lemn (cofe), impodobite cu flori si umplute cu lapte, vin sau apa. In unele sate bucovinene “Mosii de vara” incep inca in dimineata sambetei de Rusalii, cand pomenile amintite mai sus se trimit pe la casele vecinilor. Dar ritualul de pomenire are loc mai ales in cimitire, unde mormintele sunt curatate si impodobite din timp iar lumanarile ard intreaga perioada in care se desfasoara ceremonialului de pomenire. Impacarea sufletelor mortilor si intoarcerea lor fara incidente in morminte depind de bogatia ofrandelor (pomenilor) si de respectarea ritualului.

Adrian Cocosila

Rețete cu povești
(prima ediție: 1 iunie 2023)

Flamingo fript, înconjurat de potârnichi și ornat cu un sos aromat

Emilia Luchian a fost profesor de istorie la colegii naționale prestigioase din Prahova. A fost membră în diferite asociații și societăți cultural-științifice și colaboratoare cu diferite instituții și fundații. A participat la expuneri și congrese naționale și internaționale de tracologie, perenitatea românilor și simpozioane naționale pe teme de istorie a civilizației românești. Și-a început activitatea literară încă din anii de școală, cu eseuri publicate în revista liceului. Este membră a multor cenacluri literare și de creație. Are o vastă activitate publicistică și a publicat patru volume pe teme istorice. ”Omul a avut mereu nevoia de a se exprima și de a lăsa urme ale trecerii sale. Evoluția civilizației umane nu este un proces uniform și nu se desfășoară în forme paralele și simultane în toate zonele locuite de ființa umană. Datele cu privire la raporturile sociale de la începuturi nu pot fi sigure, ele sunt doar deduse din necesitățile dictate de activitățile economice și de dirijarea lor într-o structură rudimentară individual sau colectivă”, afirmă profesoara de istorie.

Martorul tăcut

Dar curiozitatea cercetătorului a condus-o, desigur, și spre Roma antică, domeniu bine stăpânit de distinsa noastră invitată. Am rugat-o să ne vorbească, desigur, și despre preferințele culinare ale clasei nobiliare romane dintr-un anumit moment istoric, la alegerea sa.

”Eu sunt un căutător al adevărului istoric, dar în istorie există DA, NU și POATE. S-a scris și se mai scrie, se descoperă câte ceva nou. Prefer antichitatea pentru că este rădăcina prezentului și puține lucruri s-au schimbat în mentalități, mai mult de formă decât de fond. Totul este fascinant și încerc să înțeleg personajele fără să mă substitui lor. Mă interesează gândirea, pasiunile, sentimentele, soluțiile. Apelând la imaginație devin un martor tăcut al evenimentelor.”

Febrilitate

Emilia Luchian este și o încântătoare povestitoare. Iată cum își începe povestirea:

Roma. Secolul I d.Hr. O seară de vară târzie, când forul, ca și termele se goliseră de lume. Cei mai mulți cetățeni se pregăteau să dea curs invitației la un banchet organizat de vreo familie sus-pusă sau care voia să acceadă în lumea bună. În casele gazdelor era forfotă mare peste tot: se așezau lucrurile la locurile lor, sclavii roboteau conform ordinelor primite de la stăpâni, paturile din triclinium erau rearanjate astfel încât pe ele să stea câte trei invitați, iar pernele lunguiețe erau bătute ca să fie cât mai primitoare. Bucătăria era în plină efervescență și încordare. Se agitau pe lângă mese și cuptoare bucătari, ajutoare, servitori, sclavi, toți sub comanda bucătarului șef, care trebuia să fie un maestru al bucatelor, un inventiv, un adevărat șaman al rețetelor, al condimentelor și al decorării felurilor de mâncare.

Oameni și lectici

Pe străzi erau mici cortegii formate din sclavii ce duceau lectici în care călătoreau stăpânii lor spre casele unde urma să se desfășoare cinele fără taine, la lumina focurilor și ale lumânărilor de ceară.

În două lectici se aflau separat doi soți, Iulius și Lucreția. Erau invitați de Patrocle și Gaia, sosiți de câteva luni în cetatea eternă cu dorința de a pătrunde cât mai repede în adevărata nobilime a Romei. Iulius purta toga de ocazie, bordată cu roșu și prinsă cu o fibulă de argint. El voia să arate lumii o modestie caracteristică familiei din care provenea, despre care făcea caz, străduindu-se să dovedească celui care-l asculta că prin talent și muncă s-a putut ridica pe scara socială. Bunicul său fusese un libert îmbogățit, iar tatăl un negustor de sclavi ce dobândise avere și casă mare, cu o grădină interioară plină de copaci și o fântână. Lumea îl considera pe Iulius un parvenit cu veleități de intelectual, dar îl invita pentru retorica sa de neegalat și recitările din Vergiliu și Ovidiu.

Soția lui Iulius, Lucreția, era o urmașă demnă a unei vechi familii de origine etruscă, Collatini, care a dat Romei magistrați, chiar și un consul. Era frumoasă, elegantă fără ostentație, cultă și amuzantă. Îi citise în original pe filosofii greci, în special pe Platon și Aristotel, putând susține o discuție interesantă cu mentorul ei, Andronicus, precum și cu studenții acestuia, lucru deloc neglijabil în societatea romană. Ca femeie, adora aurul și mătasea, folosindu-le și în seara cu pricina. Deși deosebiți în unele privințe, cei doi soți se înțelegeau din priviri, el mai vorbăreț, iar ea mai tăcută, preferând să observe și să intervină când era cazul.

Nomenclator

Cortegiul celor două lectici era deschis de doi slujitori, unul purtând un baston lung, iar celălalt un felinar aprins. În urmă venea al treilea slujitor, de obicei omul de încredere al familiei, sclav sau libert ce cunoștea obiceiurile stăpânilor și ale vremurilor. Iulius și Lucreția nu se așteptau la o cină asociată conceptului de sobrietate, ci la una luxuriantă, fastuoasă, în concordanță cu năzuințele și averea gazdelor. Lecticile s-au oprit în fața unei case înalte și cei doi au pășit pe un taburet și apoi pe un covoraș, înaintând prin poarta deschisă spre atrium, unde și-au predat propriile ștergare, iar sclavii le-au scos încălțămintea și i-au spălat pe picioare cu apă parfumată. Soții sunt conduși de sclavul majordom spre triclinium, unde deja se aflau alți musafiri lungiți pe paturi în jurul mesei pe care erau așezate cupe și farfurii cu gustări. Mesenii, femei și bărbați, au fost prezentați cu numele și titlurile lor de către sclavul majordom (nomenclator), iar noii sosiți au fost spălați pe mâini de sclavi, pentru că ustensilele folosite pentru a mânca erau chiar mâinile.

Cenușăreasa mării și lanterna lui Aristotel

Un sclav erudit a fost adus pentru a recita, iar câțiva muzicanți îl acompaniau la liră. Așa a început cina: discuții, versuri, muzică și… aperitivele (gustus). Stridiile au primit aplauze, urmate de mamele de scroafă umplute cu arici de mare, la care s-a servit vin amestecat cu miere, numit muslum. Aricii de mare (Cenușăreasa mării), fel de mâncare ce părea comun, era gătit cu mare atenție din pricina țepilor. Bucătarii învățaseră să-i deschidă cu o foarfecă, iar cu o linguriță se adunau icrele pe timp de lună plină, care trebuia consumate foarte repede pentru că își schimbau gustul. Se adăuga ulei de măsline, piper, oțet și vin dulce. Lucreția și-a amintit că Aristotel iubea arhitectura internă a carcasei micului animal, în special gura mare cu dinți mici, numită lanterna lui Aristotel. Ea aflase că druizii nordici îi foloseau în ritualurile lor. De data aceasta, aricii de mare nu erau consumați ca salată sau garnitură la sosuri aromate, sufleuri sau în omletă, ci în combinație cu dulceaga carne de porc. Spre sfârșitul consumării aperitivelor, gazdele au intrat în acțiune, ordonând sclavilor pregătirea mesei pentru felul întâi.

Nobilul Patrocle și Gaia, provinciala

Stăpânii casei, Patrocle și Gaia, erau tipuri diferite de oameni, dar uniți prin hotărârea celor doi pater familias. Patrocle, dintr-un neam de nobili scăpătați de peste Apenini, avusese pedagogi greci și din acest motiv i se pusese și numele. Își cheltuise moștenirea cumpărând câteva statui de marmură din Grecia, pe care le adusese la Roma pentru a înfrumuseța curtea interioară a casei primite ca zestre de la soția sa, Gaia. Îi plăcea vinul, ce-i încălzea sufletul, și atunci vorbea mult, râdea, iar în ultima parte a cinei cânta și se balansa cam greoi printre dansatoare. Era plăcut în societate, dar Gaia, mereu cu ochii pe el, îl mustra din priviri sau țuguindu-și buzele subțiri. Gaia era o provincială ridicată dintr-o familie parvenită, tatăl ajungând cavaler (ordinul equites) prin afaceri cu pământ și sclavi, dar neobținând decât mici funcții locale. De el nu se prinseseră cursurile de retorică. La fel se întâmplase și cu cele patru fete ale cuplului, care nu luau în considerare indicațiile mamei. Trăind departe de un oraș mai mare, educația clasică a femeii romane (castitatea, torsul lânii și creșterea copiilor) nu a făcut casă bună cu fetele care alergau cât era ziua de mare pe coclauri.

Bucătar de închiriat

Prezentarea felului întâi a stârnit ovațiile invitaților și plăcerea lui Patrocle, mândru de a avea un bucătar atât de bun, închiriat pe bani grei de la un senator. În mijlocul unui platou mare trona un flamingo fript, înconjurat de potârnichi și ornat cu un sos aromat. După ce au gustat din minunea de friptură, câteva soții curioase din rândul mesenilor au cerut cu insistență să-l cunoască pe bucătar și să obțină rețeta. S-a negociat cu glume și zâmbete, „artistul” a fost adus și a spus dintr-o suflare rețeta, pe care o știa de la marele maestru Apicius:

Am jumulit pasărea, am spălat-o și apoi am legat-o, după care am așezat-o într-o tavă adâncă și am acoperit-o cu apă sărată. Am adăugat mărar, câteva picături de oțet și am lăsat carnea să fiarbă la foc mic. Când s-a frăgezit, în apa de fiert am adăugat făină și am amestecat-o cu lingura până ce totul s-a transformat într-un sos. Am adăugat condimentele, iar la final am așezat carnea pe un platou, turnând deasupra sosul și adăugând curmale. Desigur, a păstrat un secret: compoziția sosului. Bucătarul s-a înclinat și a cerut voie să se retragă. Lumea a înțeles că secretele bucătăriei nu se divulgă, ci se transmit din tată în fiu.

O întrebăm pe distinsa invitată care dintre personajele povestirii sale îi place cel mai mult. ”Ca personaj, îmi place Lucreția”, afirmă. Dar dacă ar fi trăit în Roma antică, ce statut ar fi preferat să aibă? ”Este de preferat ca statutul meu în Roma antică să fi fost de persoană aparținând clasei nobiliare pentru a avea acces la cultură.”

Foto: Emilia Luchian cu Leonida Corneliu Chifu

(Sfârșitul primei părți și al primei rețete. Continuarea în ediția din 13.06.2024)

                                                                     A consemnat Leonida Corneliu Chifu, pornit în căutarea secretului lui Apicius

Aceste vorbe din 1935 sunt ale lui Petre Tuțea, pe când avea 33 de ani:

”Statul român actual nu apără bogăţiile ţării şi nu garantează munca naţiunii!
Nu, pentru că nu e statul naţional al Românilor, ci statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea – statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor.
Ca-n colonii! De aceea nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi în plus? Pentru cine? Pentru ce? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, casa tot bordeiu. Pentru că cu banii câştigaţi la noi, finanţa internaţională clădeşte vile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţi naţionale intrate în fundac cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante.
Aici e sursa adevărată a indolentei romaneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatele bucureştene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebuie nouă, ci pentru ei şi unde le trebuie lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financiară, politică: nu noi ne zbatem, ci ei – ca să ne sugă mai bine.
Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea e în rezistenţă pasivă.
De-aceea se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nici-o treabă nu e întreagă. De-aceea ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. De-aceea suntem ţara lui “a-da, bine-bine, lasă-lasă”.
Una dintre ursitoare – naţionalismul român – a fost înşelată: în loc de stat propriu s-a trezit cu tejghea străină.”

Petre Țuțea

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Următoarea ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești se va desfășura luni, 16 iunie a.c., ora 17.00, la sediul Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

 Amfitrionul întâlnirii, Leonida Chifu, va asigura confortul unei seri literare după tiparul cunoscut, incluzând rubricile tradiționale:
》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE
》11 MINUTE DE ISTORIE lector, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR
》Partea a doua a ședinței va avea un caracter administrativ și va cuprinde discuții lămuritoare despre Antologiile Cenaclului I.L. Caragiale, edițiile în curs, cuprins, autori, buget, editură, motivarea și explicarea întârzierilor, cotizațiile membrilor, cheltuieli etc.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Lucrările Conferinței de Pace de la Paris au debutat la 18 ianuarie 1919, rolul principal revenind reprezentanților Marilor Puteri: Franța, Marea Britanie, Statele Unite, Italia și Japonia (doar pentru aspectele care priveau Extremul Orient). „Consiliul celor Patru” s-a reunit pe parcursul a 145 de ședințe pentru a dezbate și a lua decizii în toate chestiunile de interes major. Au funcționat 52 de comisii care pregăteau rapoarte, materiale documentare, hărți și studii, pe parcursul a 1.646 reuniuni.

Campaniile pentru recunoașterea internațională și stabilirea granițelor noilor state succesoare ale imperiilor destrămate s-au dus atât prin campanii de presă, publicarea de studii și broșuri, cât și prin dialogul cu organismele special create în Franța, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii (grupuri de studiu și analiză create în cadrul unor ministere, societăți științifice – Comité d’Études, Inquiry Commission, The Historical Section of Foreign Office, Societatea de Geografie din Paris etc.), notează Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, pe pagina de Facebook a instituției.

Formate din profesori universitari, savanți, și militari, aceste grupuri de studiu au prezentat comisiilor privind problemele teritoriale și frontaliere și „Consiliului celor Patru”, studii și rapoarte privind problemele teritoriale din Europa și Orientul Apropiat bazate pe considerente de ordin istoric, geografic, etnic, strategic și politic, au elaborat hărți istorice, economice, etnografice etc.

Alături de vastitatea informațiilor documentare cu caracter istoric, politic, economic și demografic colectate, delegațiile prezente la Conferința de Pace de la Paris au dispus de un instrument cu un impact major asupra deciziilor privind stabilirea viitoarelor frontiere ale statelor după primul război mondial: hărțile etno-demografice. Acestea le-au oferit posibilitatea membrilor Consiliului, delegaților și experților din cadrul comisiilor de lucru constituite în timpul Conferinței să dispună de o radiografie cvasi-completă și instantanee a situației din teren.

Tratatul de Pace încheiat între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria la Trianon, la 4 iunie 1920, a contribuit la structurarea arhitecturii postbelice a Europei, alături de tratatele de la Versailles (semnat la 28 iunie 1919 cu Germania), Saint-Germain (semnat la 10 septembrie 1919 cu Austria), Neuilly sur Seine (semnat la 27 noiembrie 1919 cu Bulgaria) și Tratatul de la Sèvres (semnat la 10 august 1920 cu Turcia), acesta din urmă înlocuit ulterior de Tratatul de la Lausanne (24 iulie 1923).

Tratatul de Pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria a fost încheiat la 4 iunie 1920, la Trianon, fiind semnat din partea României de către dr. Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu.

Foto: © Facebook / Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe

Partea I a Tratatului conține Pactul Societății Națiunilor, document care se regăsește în textul tuturor tratatelor de pace încheiate după primul război mondial.

Partea a II-a se referă la frontierele Ungariei, fiind stabilite granițele noului stat ungar cu Austria, cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, cu România și cu Cehoslovacia. Potrivit articolului 28, frontierele au fost ulterior trasate pe teren de către Comisii de delimitare, respectându-se indicațiile hărților anexate la tratat.

Partea a III-a cuprinde 9 secțiuni și tratează clauzele politice europene. Prima secțiune reglementează aspecte de ordin teritorial (renunțarea la drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt descrise prin art. 27 al Tratatului), economic, drepturi de proprietate etc. în relația cu Italia.

Secțiunile de la II-IV privesc domeniile menționate anterior în relația cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, România și Cehoslovacia.

Secțiunea a VI-a tratează drepturile minorităților, obligând Ungaria să acorde tuturor locuitorilor săi, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau religie, deplina și întreaga protecție a vieții și a libertății lor. De asemenea, potrivit art. 60 al Tratatului, Ungaria a consimțit că respectarea drepturilor minorităților constituie obligații de interes internațional, fiind puse sub garanția Societății Națiunilor.

Secțiunea a VII-a include clauzele cu privire la naționalitate, respectiv faptul că persoanele care se aflau pe teritorii asupra cărora își exercitau suveranitatea alte state, dobândeau cetățenia acestora, dar cu posibilitatea ca în termen de un an să opteze între noua cetățenie și cea ungară și să își mute domiciliul în statul pentru a cărui cetățenie au optat.

Articolul 73 din Secțiunea a IX-a afirmă caracterul inalienabil al independenței Ungariei.

Partea a IV-a din Tratat conține prevederi referitoare la interesele ungare în afara Europei, respectiv în Maroc, Egipt, Siam, China etc.

Partea a V-a tratează chestiuni militare, navale și aeriene. Astfel, serviciul militar obligatoriu, marina și aviația erau desființate, efectivul forțelor armate ungare este limitat la 30.000 de militari, iar, în scopul verificării aplicării acestor prevederi, se instituiau Comisii Interaliate de Control.

Partea a VI-a a Tratatului reglementează situația prizonierilor de război, iar partea a VII-a pedepsirea celor vinovați de a fi comis fapte contrare legii în timpul războiului.

Partea a VIII-a conține prevederi detaliate privind reparațiile pe care Ungaria urma să le plătească Puterilor Aliate și Asociate pentru pierderile pe care le-au suferit în timpul războiului, iar părțile a IX-a și a X-a din Tratat privesc clauzele financiare, respectiv situația unor bunuri, a datoriilor, regimul taxelor, contractelor etc., fiind instituite tribunale arbitrale mixte în relația Ungariei cu fiecare dintre Puterile Aliate și Asociate.

Părțile XI și XII din Tratat garantează libertatea navigației aeriene, feroviare și fluviale pe teritoriul ungar.

În Partea a XIII-a a Tratatului sunt reglementate aspecte privind dreptul muncii, menționându-se că scopul Ligii Națiunilor era acela de a stabili pacea universală, care nu se putea întemeia decât pe justiția socială. Ultima parte a Tratatului cuprinde clauze diverse privind organizațiile religioase, convenții comerciale etc.

Consecințele devastatoare ale Primului Război Mondial i-au determinat pe o serie de oameni politici, diplomați și gânditori europeni să mediteze asupra viitorului Europei și să imagineze noi forme de cooperare care să contribuie la prevenirea unor astfel de conflicte catastrofale.

Astfel, a apărut mișcarea pan-europeană și a fost propus proiectul unei Uniuni Europene federale, pentru cooperarea politică și economică care să asigure pacea și prosperitatea vechiului continent. Aceste idei au fost întâmpinate cu scepticism de adepții politicii tradiționale a balanței de putere și cu ostilitate de către statele revizioniste.

Doar urmările dezastruoase ale celui de-Al Doilea Război Mondial au reconfirmat validitatea ideilor pacifiste și pan-europene, contribuind ulterior la dezvoltarea Comunității Economice Europene și apoi a Uniunii Europene de astăzi!

Expoziție la Ministerul Afacerilor Externe

Ministerul Afacerilor Externe rememorează cu recunoștință, cu fiecare ocazie, eforturile înaintașilor și, în special, activitatea diplomației românești care a acționat permanent pentru realizarea obiectivelor naționale pe palierul politic extern, inclusiv pentru recunoașterea internațională a Marii Uniri.

Data de 4 iunie are o semnificație deosebită, conform Legii nr. 256/ 2020 pentru declararea zilei de 4 iunie drept Ziua Tratatului de la Trianon.

În acest sens, Ministerul Afacerilor Externe a marcat de fiecare dată Ziua Tratatului de la Trianon, așa cum o face sistematic pentru o serie de momente emblematice din istoria României, în scop comemorativ și educativ.

La sediul Ministerului Afacerilor Externe a fost organizată o expoziție de documente și fotografii din patrimoniul Arhivelor Diplomatice dedicată Tratatului de la Trianon.

Sursă: https://historia.ro/sectiune/actualitate/cum-s-a-ajuns-la-semnarea-tratatului-de-la-trianon-2448335.html

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 28 mai 2025) 

În care Ilie câștigă încrederea legionarilor

În celular, <morse> funcționa aproape fără întrerupere,  de la un capăt la altul. La un moment dat, Ilie a auzit la perete vorbindu-se despre existența MAI-știlor în închisoare. Se recomanda prudență, legionarii fiind alarmați de prezența deținuților MAI-ști. Nelu i-a înțeles pe legionari, care erau oropsiți de organele de represiune din închisoare. „Frații noștri de suferință ne suspectau și ne ocoleau. Numai eu știu ce s-a petrecut în sufletul meu. Dar mi-a venit o idee acolo, în izolare.” 

Am avut atunci o discuție interesantă cu căpitanul Lorentz. I-am explicat securistului că el ne obligă să recurgem la Morse și alte metode de comunicare prin constrângerile la care suntem supuși și i-am vorbit despre condițiile în care au făcut pușcărie comuniștii, care primeau ziare și pachete de la ajutorul roșu, fără să fie izolați, ba, de multe ori, ieșeau din lagărul de la Târgu Jiu să vândă obiectele de artizanat pe care le confecționau în închisoare.” Lorentz i-a replicat că lupta de clasă nu le permite comuniștilor să se poarte cu mănuși cu deținuții, deoarece burghezia și toți dușmanii poporului trebuie să dispară. „Din acel moment, relația mea cu Crăciun, colegul de cameră, s-a stricat definitiv. Ajunsese complet izolat, de vorbea singur, se scrântise de-a binelea.”

Găvăgină, agent dublu

A doua zi, Găvăgină l-a abordat pe Ilie. „Cu lacrimi în ochi, mi-a spus că a fost chemat de ofițerul politic. Acesta i-a cerut să ofere informații cu privire la ceea ce se întâmplă în cameră și i-a dat timp de gândire să se hotărască. Atât de mult m-a impresionat sinceritatea lui Găvăgină, încât îmi venea să-l sărut. În final, m-a întrebat ce să facă.” Cum nu putea să ia o hotărâre pe loc, și de unul singur, Nelu i-a spus lui Găvăgină să aștepte puțin. S-a consultat cu Petrică vasilescu și cu Nea Georgică Adamescu, „veteranii noștri”. Toți trei au hotărât că Găvăgină trebuie să accepte propunerea lui Lorentz, dar să declare la anchete ceea ce îl învățau Nelu și veteranii. Cu alte cuvinte, Găvăgină avea să joace rolul agentului dublu. Acest joc era foarte periculos pentru „Găvă”. „A acceptat propunerea noastră, dar numai el și Dumnezeu știu cum a lucrat. Noi am procedat așa pentru a-l contracara pe Crăciun Ion, omul care ne-a făcut mult rău. Cert este că o perioadă de timp am avut liniște, în sensul că ne-am desfășurat activitățile noastre fără a avea mult de suferit.”

„Țoțea Sburătorul”

Unui camarad de cameră, plutonierul Pop, care avea cinci ani de condamnare, îi sosise ceasul eliberării.

Înainte de eliberare, a fost chemat la colonelul Crăciun, probabil pentru a vedea ce gândește și a-l instrui în privința comportamentului de afară. „Pop era un român ardelean greu de scos dintr-ale lui, calm și hotărât, nedispus la compromisuri.” Imediat după el a fost dus și Ilie în fața colonelului Crăciun. „Acesta era informat de căpitanul Lorentz asupra poziției mele în cameră. Mi-a atras atenția că faptele mele nu cadrează cu regulamentul închisorii și mi-a spus pe un ton foarte categoric: Căpitane, vezi-și de treabă, lasă oamenii în pace, pentru că unii se vor elibera și apoi vin iar în închisoare, pentru că nu-și văd de treabă. Ți îți atrag atenția că dacă nu-ți vezi de treabă o să ai de-a face cu mine.” Într-adevăr, la câteva zile, Ilie a fost scos din cameră și dus la izolatorul din celular, la parter, într-o celulă fără fereastră, vecină cu peretele de la centrala termică. În celulă era o căldură infernală. Pentru a mai lua puțin aer, sta culcat pe burtă și trăgea de ușă, crăpând-o nițel. Ca să poată respira. Pe ușa de lemn era desenat mare un om cu aripi. Sub desenul încrustat în lemn scria: „Țoțea Sburătorul”. „Aveam să-l cunosc mai târziu pe acest Țoțea și vă voi vorbi despre el. Am stat șapte zile în regim de izolator, adică mâncare la trei zile. Nu știu cum am rezistat. Dar nici n-am stat liniștit. Am început să bat <morse> la perete și am reușit să iau legătura cu legionarii din celular, cărora le-am spus cine sunt și le-am vorbit despre existența formațiunii mAI din secție.”

Vărul Beliu

În celular, <morse> funcționa aproape fără întrerupere,  de la un capăt la altul. La un moment dat, Ilie a auzit la perete vorbindu-se despre existența MAI-știlor în închisoare. Se recomanda prudență, legionarii fiind alarmați de prezența deținuților MAI-ști. Nelu i-a înțeles pe legionari, care erau oropsiți de organele de represiune din închisoare. „Frații noștri de suferință ne suspectau și ne ocoleau. Numai eu știu ce s-a petrecut în sufletul meu. Dar mi-a venit o idee acolo, în izolare.”. În Aiud, chiar în celular, era închis și un văr – și fin în același timp – al lui Ilie, legionar vechi, care număra ani grei de pușcărie la activ. Fusese arestat și înainte de instalarea regimului comunist, prin 1938, iar acum executa o condamnare de 20 de ani de muncă silnică. „Vărul meu era de o integritate morală rar întâlnită, legionar dârz, crescut la școala lui Zelea Codreanu. Inspira încredere și se bucura de respectul celorlalți legionari. El știa ce gândesc și îmi cunoștea vederile politice. Am bătut la perete și, luând legătura cu legionarii din izolare le-am spus pentru ce am fost condamnat. Pentru a le spulbera neîncrederea, le-am precizat că sunt vărul lui Ion Dumitru, zis Beliu, din comuna Tinosu, județul Prahova. Firește, am luat legătura și cu vărul, care a garantat pentru mine.” În felul acesta, Nelu Ilie a câștigat încrederea legionarilor. Cele șapte zile de izolare au avut darul de a-i ridica moralul. De-acum, era cunoscut în lumea legionară „a celor care, din 1941, după lovitura de stat a lui Antonescu, deveniseră veteranii acestei închisori.”
(continuarea miercuri, 11 iunie 2025)

                                                                                       A consemnat Leonida Corneliu Chifu

 Boris Leonidovici Pasternak (n. 29 ianuarie/10 februarie 1890, Moscova, Imperiul Rus – d. 30 mai 1960, Peredelkino, RSFS Rusă, URSS) a fost un poet și scriitor evreu rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958.

Grea cruce să iubești pe unii… – Boris Pasternak

​Grea cruce să iubești pe unii.
Dar tu – ce simplă! De-nțeleg
Secretul frumuseții tale,
Enigma vieții o dezleg.

S-aude, primăvara, foșnet
De adevăruri, cum răzbat.
Ca aerul îți e-nțelesul,
Ca el de dezinteresat.

Freamătul viselor s-aude
Atunci – și parcă le și vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-așezi.

Ușor e: te trezești, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Să nu te mai mânjești de-a pururi.

1931

Părintele Valerian Pâslaru, starețul Mănăstirii „Sfântul Filimon”, despre eroii, mărturisitorii și mucenicii din închisorile comuniste: „Sunt sprijinul acestor vremuri și sunt viața acestui neam”

„Cei care erau chemați ca mucenici au plecat Acasă încununați de mucenicie, iar cei care erau chemați ca mărturisitori au ieșit din ocnele comuniste și l-au mărturisit impecabil pe Hristos. Pușcăria se prelungise afară și țara aceasta devenise o pușcărie întreagă. De aceea, trebuie să fim cu mare atenție și să studiem ce au însemnat acești oameni pentru neamul românesc, cum s-au asemănat cu marii lideri, cum s-au asemănat cu eroii pe care-i păstrăm în istoria țării din cele mai vechi timpuri și până acum. Ei sunt eroii din zilele noastre, dar nu știu câți își mai aduc aminte de ei. Este un lucru grav, pentru că dacă n-ai continuitate și nu ai legătură cu trunchiul din care te tragi, riști să dispari. O frunză smulsă din copac și aruncată în bătaia vântului sfârșește prin a se usca și a dispărea. La fel o creangă care se rupe din acest copac. Nana Pazi, așa cum îi spuneau apropiații Aspaziei Oțel Petrescu, a fost un exemplu, pentru că a fost o tânără intelectuală, se știe că intelectualii sunt mai fragili decât ceilalți, care a înfruntat ticăloșia vremii comuniste, securiste, cu un curaj deosebit și cu o înțelepciune deosebită, pe care numai bătrânii o au. Erau un om tânăr, a cărui tinerețe a fost curmată de nimicnicia vremurilor și care a reușit prin credință, prin tenacitate, prin râvnă, să se ridice peste valul vremii. Foarte puțini oameni reușesc lucrul acesta. A avut o experiență pe care a tradus-o în cărți memorabile, cum ar fi „Doamne, strigat-am!”, dar și „Spice”. Nu și-a uitat exemplele pe care le-a avut și mărturisitoarea în închisoare, oameni la fel de tineri ca și ea. Și-atunci când a ieșit din închisoare nu i-a fost frică să mărturisească adevărul.

Eroii neamului sunt sprijinul acestor vremuri și sunt viața acestui neam, ceea ce dovedește că Învierea există, că nu este o poveste. Pentru că, iată, cei plecați dintre noi sunt mai vii decât noi, cei care trăim acum, care suntem morți, inactivi și puțin credincioși. Cred că ceea ce ne lipsește astăzi este credința. Suntem ca evreii din timpul lui Hristos, îl mărturisim pe Hristos cu buzele, dar suntem interesați de altceva. Timp de 30 de ani, Măicuța Domnului a demonstrat că iubește și ocrotește această țară, pentru că așa cum a fost jefuită România poate numai în țările africane s-a mai întâlnit, și noi totuși suntem o țară europeană, un reper de civilizație pentru toate popoarele lumii. Și deși am fost jefuiți până la os, aș spune, nu până la sânge, nu ne lipsește nimic. Aceasta este dovada dragostei Maicii Domnului pentru această țară. Iar noi nu suntem recunoscători și nici nu ne dăm seama”. (mărturie consemnată de Florin Palas).

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful – 1 iunie

Născut în secolul al II-lea din părinți păgâni, Sfântul Iustin a devenit creștin după ce un bătrân pe care l-a întâlnit pe malul mării i-a vorbit despre Hristos. Ajuns la Roma, a deschis prima școală filosofică în care a predat credința creștină, deși trăia într-o vreme a persecuțiilor, în care creștinii se ascundeau pentru a nu fi omorâți.
Denunțat autorităților, Sfântul Iustin a refuzat să se lepede de Hristos și a murit ca un martir, fiindu-i tăiat capul cu sabia. Sfintele sale moaște se află în Biserica „„Sfântul Ioan Botezătorul”, în Sacrofano, în apropierea Romei.