Azi noapte am visat mega sf. Ultra high-tech, se petreceau niște chestii fabuloase, printre altele la restaurant primeai exact mâncarea la care te gandisei și ea venea cumva, pac, ieșea din masă.

Tot în vis, pe lângă multe alte nebunii, noi, oamenii, aveam setări de profesii, dar și de limbi străine.

Iar eu, foarte des, nu știu de ce, îmi setam suedeză.
Sau știu de ce.

***
Aveam vreo 3-4 ani și eram la mare, la Mamaia. Îmi aduc aminte limpede scena, o văd.
Era pe seară, în balconul unui hotel de pe faleză, stăteam pe vine, dar cu mâinile atârnate de barele verticale de fier forjat ale balustradei, mă bălăngăneam și strigam la oamenii care treceau.
Mulți dintre ei erau nordici, mă fascinau, înalți, cu pielea mereu arămie, cu părul atât de blond și mereu răvășit, erau veseli, vorbeau mult și râdeau.
“Suedezii”
Cu ei voiam să vorbesc.
Treceau pe sub balcon și eu strigam:
Asghent bregtogonepcf alo, alo, bruv deestght barcoptr eighenteg
sgegon hrrate brolm
sau cum mi se mai părea mie ca suna limba lor.
Din cameră, mama mă certa să mă potolesc, să nu mai urlu în balcon, să nu mă mai prostesc.
Taica-miu râdea rău, auzeam și asta evident ca mă încuraja să mi continui discursul
Lasa-maaaa, ca vorbesc
Nu vorbești, te prostești
Ba nu
Tocmai trecea un grup, erau frumoși, bronzați și purtau haine largi, bărbații aveau bermude, ele rochii largi, fine

Skenkeng hoghihen vrugengull bugurgen bruv
Isching jok kokt

Spre deosebire de alții, care până atunci doar mă priviseră amuzați sau îmi făcuseră vreun semn vesel cu mâna, ăștia s-au oprit.
Se uitau toți la mine și eu le vorbeam și la un moment dat
unul a râs și mi-a răspuns,
trebuie că avea spre 50 de ani (asta pot spune acum, când îi recompun imaginea), o cămașă albă din pânză subțire și bermude bej, părul destul de lung pentru standardele comuniste și o cărare pe o parte, iar în picioare sandale bej, nu prea vedeam la vremea aia bărbați cu sandale,
mi-a răspuns deci ceva râzând, iar eu am continuat, a venit replica
deja discutam amândoi

uimiți pesemne de situație, ai mei au venit amândoi în balcon, eu i-am prezentat străinului, mama i-a zis ceva în engleză, el a răspuns amuzat, toată lumea râdea, eu am continuat să amestec consoanele, eram super super încântată
într-un final au plecat, nu înainte de a-mi face semn bye și bezele

ai văzut? ai văzut că nu ma prosteam? i-am trântit triumfătoare maică-mii. Am vorbit cu ei. Am vorbit cu suedezii!

Aveam totuși o neliniște, ca doar eu știam bine că mă prosteam. Nici nu reușeam să rețin mai mult de un cuvânt din cele pe care le inventam, respectiv bruv.
Ceva mai târziu, când ne băgasem deja în pat, iar mama era la baie, am întrebat în șoaptă
“auzi, tati? dar cum de înțelegeau oamenii ăia ce ziceam eu? ca nu vorbeam pe suedeză”
Taica-miu nici nu voia, nici nu știa să-mi ajusteze aripile, oricum ar fi crescut ele.

“Ba da”, a zis. “Vorbeai suedeză, dar suedeza veche și ei mai știau unele cuvinte. Așa ca v-ați înțeles”
Am admis explicația
Am adormit fericită.
Aveam 3-4 ani, eram la mare și vorbeam suedeză veche suficient de bine cât să mă înțeleg cu turiștii nordici de pe litoral.
Mi se deschideau perspective fantastice.
Încrezută deja, a doua zi i-am dat unui copil neamț cu lopata în cap pentru ca nu înțelegea ce-i spuneam și am primit interdicție de făcut castel pe plajă pentru vreo două zile.

Oana Costea

Ploiești, 15 iunie 1985, noaptea în care s-a stins Cenaclul Flacăra – VIDEO

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 11 iunie 2025)

Prietenul Kipling 

„Am luat hotărârea de a mă plimba fără încetare, zi și noapte, iar când nu mai puteam mă așezam pe tinetă, deși aceasta nu avea capac, și mai ațipeam. Câteodată, în somn, cădeam de pe tinetă, izbindu-mă cu capul de peretele din față.” 

L-am urmat până la capătul secției, fără a schimba vreo vorbă. Iacob s-a oprit în fața unei camere mari (pe secție erau numai camere mari, exceptând izolatorul, unde erau numai celule). Iacob a ordonat să se deschidă ușa, mi-a făcut semn să intru și mi-a spus: <Aici vei sfârși>”. 

Nani pe tinetă

”Așadar, eram în celula morții, cum o botezaserăm noi, deținuții. Aici aveam să stau 21 de zile. Aveam și câte o ședință de o oră pe zi, în cămașă de forță.” Această pedeapsă reprezenta o noutate și, în situația dată, i s-a aplicat numai lui Ilie. Cum era subțire îmbrăcat în umezeala și frigul din izolator, Ilie nu se îndoia că va sfârși acolo. Mâncare latrei zile – un turtoi și o gamelă cu apă. Sear, îi aruncau o jumătate de pătură. La început, a încercat să doarmă pe ciment, punând pătura sub el. Dar i-a fost imposibil să doarmă așa, „că aș fi înghețat de frig.
Am luat hotărârea de a mă plimba fără încetare, zi și noapte, iar când nu mai puteam mă așezam pe tinetă, deși aceasta nu avea capac, și mai ațipeam. Câteodată, în somn, cădeam de pe tinetă, izbindu-mă cu capul de peretele din față.”

„If”

Iar ca să-și mențină moralul, Ilie se ruga și repeta la nesfârșit „If”-ul lui Kipling, cu acel faimos <Fii tare, rezistă!>”. Cât privește ritualul cămășii de forță, conform regulamentului, medicul trebuia să stea lângă Ilie pe toată durata ședinței. Ritualul era supravegheat de ofițerul de serviciu, în timp ce doi caralii „mă strângeau cu feșele de doc, care erau continuarea mânecilor, până mi se tăia respirația. Exista pericolul de a muri și de aceea era necesară prezența medicului. Însă eu i-am spus ofițerului de serviciu că nu voi accepta cămașa de forță în prezența medicului. Mi s-a acceptat această dorință, care acum mi se pare absurdă, căci puteam să mor, fără doar și poate.”
Pe coridor era permanent un caraliu care îi supraveghea pe deținuți, izolatorul fiind plin cu legionari. Aceștia, măcinați de ani de pușcărie, nu mai rezistau la frig și, de multe ori, urlau ca de frica morții. După câteva zile, Nelu s-a gândit să ia legătura cu prietenii săi Feraru și Duță. Dar cum? I-a venit ideea să bată Morse cu cătușele de la mâini. Zis și făcut. N-a mai luat în seamă amenințările caraliului, „căci mai rău de cum eram nu puteam să ajung.” I-a răspuns la semnal Gică Feraru, tot prin Morse din cătușe. „Gică mă întreba ce-i de făcut. Iar eu îi răspundeam: <Fii tare, rezistă!>. <If>-ul lui Kipling îl învățasem la Securitatea din Ploiești, în timpul anchetei, de la țărănistul și prahoveanul meu Costel Opriș. Cu Gică am corespondat tot timpul izolării. Duță nu-mi răspundea la semnale, probabil izolarea îl demoralizase.”

„Tăblițe de săpun”

După cele 21 de zile de izolare, Ilie și ceilalți doi izolați au găsit ideea de a se distra puțin „pe seama faptului că-l pregătiserăm bine pentru izolare pe Feraru, care a suportat mai ușor frigul, fiind bine îmbrăcat, pe când eu și Duță am pățit-o cât de bună, fără să avem vreo vină. Camarazii noștri de cameră au rămas înmărmuriți când ne-au văzut, pentru că arătam foarte rău.” Curând însă, au uitat de cele întâmplate. Erau toți foarte bucuroși că nu l-au mai adus în cameră pe Crăciun Ion. Prin urmare,și-au reluat viața de zi cu zi, cu programul obișnuit: Morse la perete, știri, poeziiscrise pe „tăblițe de săpun” date cu DTT, povestiri, romane, cântece patriotice, rugăciuni în comun. Considerau că de-acum vor avea liniște, deoarece nu mai avea cine să-i toarne, iar Găvăgină era omul lor. „În sinea mea, ceva totuși mă neliniștea. Un proverb englez spune: <per să fie foarte bine, dar pregătește-te pentru foarte rău>”.

„Aici vei sfârși”

După vreo două săptămâni, „avea să se întâmple un fapt deosebit.” La un moment dat, zăvoarele trosnesc și ușa se deschide larg. În cadrul ei apare colonelul Iacob, urmat de mai mulți gardieni. Fără nici o introducere, Iacob ordonă pe un ton grav: „Ilie, fă-ți bagajul și ieși afară!”. „M-am executat, fiind foarte contrariat, deoarece dacă mă ducea la izolare nu-mi spunea să-mi fac bagajul. L-am urmat până la capătul secției, fără a schimba vreo vorbă. Iacob s-a oprit în fața unei camere mari (pe secție erau numai camere mari, exceptând izolatorul, unde erau numai celule). Iacob a ordonat să se deschidă ușa, mi-a făcut semn să intru și mi-a spus: <Aici vei sfârși>”.

Era o cameră pe jumătatea celei în care fuseseră repartizați MAI-știi, cu trei rânduri de paturi suprapuse, aproape toate ocupate cu oameni care stăteau culcați, drept pe care – după cum bine știm – îl aveau numai bolnavii.
(continuarea miercuri, 25 iunie 2025)

                                                                                              A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Un punct de vedere

BARBARIZAREA

Să fie limpede: nu Slavici este hiba majoră a bacului (la română și nu numai). Examenul în sine este o gravă malformație, așa cum s-a degradat în ultimele decenii. Culmea e că tot cei care au făcut tot felul de inginerii sociale inepte asupra școlii românești, într-un mimetism acefal, sunt cei mereu chemați să „îndrepte” lucrurile și sunt foarte vocali în a-i acuza pe profesori sau pe te miri cine de fulgerătoarea degradare a calității învățământului. Să-l întrebi pe un tânăr de 18 ani în ce moment al zilei se petrece acțiunea din textul unde scrie „soarele de toamnă, în crepuscul” înseamnă o gravă insultă la adresa unei inteligențe normale. Este forma cea mai rafinată de bullying la care sunt supuși copiii noștri. Imbecilizarea în masă. Să explicăm celor care se miră ipocrit: de ce se dă mereu Slavici? Sunt 7 (sic!!!!) prozatori în programă și 3 sesiuni/an (includ și simularea). Calculați dvs probabilitatea ca un autor să se repete în fiecare an! Urmările acestui tip de examen fără miză, complet falsificat? Să enumerăm câteva, poate surprinzătoare pentru mulți: ascensiunea electorală a georgismului de toate nuanțele, violența fizică și verbală în școli și consumul de droguri, vandalizarea cazionoului din Constanța, plasticele de la munte la mare, Jeep-urile pe plajă, bărcile de mare putere în Deltă și ATVurile pe munți etc. Exagerez? Nu, văd de sus. Vreau să spun că efortul de vreo două decenii și mai bine al strategilor învățământului de a epura programa, de a lăsa cât mai puține cărți (nu se mai practică studierea monografică a autorilor canonici SINGURA LOGICĂ ȘI NORMALĂ. În felul acesta, oricine poate să ia examenul cu notă foarte mare fără să știe că Rebreanu a scris „Pădurea Spânzuraților” sau Camil Petrescu teatru sau Blaga filozofie, iar despre dimensiunile operei lui Sadoveanu ce să mai vorbim) și autori, de „a ușura” programa restrângând până la parodie posibilitatea de formulare a unor subiecte și-a atins scopul: de-civilizarea. Orice comparație cu subiecte date în alte țări provoacă stupefacție, evidențiază caricatura ridicolă care este bacul românesc. Am postat zilele trecute un exemplu de subiecte din Franța. Edificator! Am urmărit tot felul de discuții sofisticate despre subiecte și bareme, ele sunt inutile atâta vreme cât nu avem decât vreo 17 autori, cu câte („cel puțin” zice pudic programa) un text, orice discuție serioasă este stupidă. Epurarea drastică a programelor este prima cauză. Și nu este, cum s-ar crede, valabil numai pentru literatură sau istorie, ci și pentru matematică sau fizică. Și acolo programele au fost reduse la maximum, sub sloganul fals al „decongestionării materiei”. Ne bântuie o mizerie de prejudecată pe care o găsesc din abundență ilustrată și aici pe Fb, dar se vântură și prin medii snoabe, dar care nu au habar de realitatea de la firul ierbii învățământului: „actualizarea”, adică introducerea în programă a scriitorilor contemporani și recenți. Sigur că asta trebuie făcut în primul rând, dar NU prin eliminarea clasicilor. O doamnă scrie ofuscată pe aici că a fost olimpică la română, dar că ei „Slavici nu-i spune nimic”. Serios? Adică unui puști de 15 ani din Franța credeți că Racine, Corneille sau Contesa de la Fayette îi spun ceva? Sau ininteligibilele povești cu moșteniri ale lui Balzac? Sau nesfârșitele analize ale lui Proust? Sau pentru un adolescent german plicticosul (sic!) Goethe are vreo „actualitate”? Ideea, vehiculată din plin în discuțiile publice, dar – și aici e dezastrul – de anonimii „specialiști” ai Ministerului este o enormă prostie și o dovadă a parvenitismului de țoape culturale. Să crezi că cineva i-ar putea gusta pe prozatorii Școlii de la Târgoviște, pe onirici, pe Nicolae Velea sau Ștefan Bănulescu, pe Radu Cosașu sau Stelian Tănase, pe Mircea Cărtărescu sau Filip Florian FĂRĂ să-i fi citit pe Rebreanu, Agârbiceanu, Cezar Petrescu sau Mateiu Caragiale e o dovadă de naivitate epistemologică maximă. SINGURUL mod de prezentare normală, logică și eficientă cultural și pedagogic a literaturii este cel cronologic și monografic pentru autorii majori. Cum ar arăta, de exemplu, un subiect de Bac în care să se compare romanul istoric la Sadoveanu și Simona Antonescu??? Să susții că „Moara cu noroc” nu spune nimic azi este o batjocoră: un text impecabil scris despre hipnoza pe care un personaj malefic o exercită asupra unui cuplu, găsindu-le impecabil punctele vulnerabile și producând dezastre în domino; sau Mara, o self-made woman cu o prezentare incitantă a relației mamă – copii, nu e un text „actual”? A, dacă ar fi semnate de cine știe ce nume american ce extaze ar produce! Rezum: măriți programa de Bac la minimum 100 de texte (am explicat altă dată), introducând cei mai reprezentativi autori din ultimii 50 de ani până azi. Dar PĂSTRÂND autorii clasici. Începând de la cronicari și Cantemir, trecând prin Școala Ardeleană și romanticii de secol XIX. Încă ceva: există în programă DOI (????!!!!) critici literari: Maiorescu și Lovinescu (Călinescu e studiat doar ca romancier), prezentați însă în special ca ideologi ai modernizării și nu ca istorici & critici literari. Nu au fost NICIODATĂ dați ca subiect și nici nu e de imaginat că vor fi în viitoarele decenii de reformă prin vuvuzele a școlii românești. În felul ăsta, un absolvent cu bacalaureat poate să nu aibă habar că există ceva care se numește critică literară și la ce folosește ea. Mai ales că referințele critice au dispărut complet din cerințe, deci din predare. Sunt doar câteva observații, nu am discutat problema limbii (mămicile cer să nu se mai studieze Creangă că are cuvinte de neînțeles!!!), nu am discutat baremurile, și mai stupide decât subiectele… Bine ați venit în Barbaria!

Prof. dr. Christian Crăciun

Ziua în care îl comemorăm pe Eminescu, românul absolut.

“Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.

După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;

Niște cetăți
Plutind pe marile
Și mișcătoarele
Pustietăți.

Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Și necuprinsele
Drumuri de nori.

Zboară ce pot
Și-a lor întrecere,
Vecinică trecere ­
Asta e tot…

Floare de crâng,
Astfel viețile
Și tinerețile
Trec și se stâng.

Orice noroc
Și-ntinde-aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până nu mor,
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”

(Constantin Dan)

Teatrul pe baloți de paie „Artă în vatra satelor” aduce spectacole rurale și în Prahova

„Cuvee de Jercălăi”, vinul de aur al Arhiepiscopiei Bucureștilor, un nou succes al Cramei Via Domnului din Dealu Mare

Asedierea Universității din București – 14 iunie 1990

Palatul Facultății de Drept unde erau și Rectoratul și Liga Studenților

Veneau la examenul de violența, stigmatizare, amenințare – era iunie, sesiune… Minerii urcând treptele Universității …erau conduși de tov colonel MI Kuki Borislavschi, cumnatul lui Petre Roman, spune cercetarea penală de acum 20 de ani… Au lovit pe coridoare, au #convocat ședința de umilire și amenintare chiar în sediul Ligii Studenților, cu toți pe care i-au găsit în acea dimineață in clădire, la sfârșitul căreia au devastat sediul Ligii, au distrus piese de mobilier, au spart seiful cu adeziunile membrilor, n-au reușit să deschida decât un compartiment, au încercat să-l ia cu totul și l-au târât pe mochetă câțiva metri apoi au renunțat, dar au luat tot ce au putut încarca într-un camion: “mașini de scris automate”, gestetnerele cu care se făceau manifeste și afișe, xerox, telefoane, dosare, documente, mică arhiva, cărți, obiecte diverse și au plecat la “comandamentul acțiunii” !
În “ședință” Decanul Facultății de Drept, chemat la raport, s-a lepădat de Liga Studenților spunând ca “ei sunt din toate facultățile, nu numai de la Drept”, dar, în cele din urmă, a scris ce-a fost acolo în mod corect și intr-o declarație de martor aflată la dosarul cauzei, mai înainte de a deveni judecător la CEDO in onoarea României . Același modus operandi a fost identificat și la devastările sediile partidelor politice PNL, PSD, ale Societății Scriitorilor din București UMRL, la cotidianul România liberă, Arhitectura, Facultatea de Geologie unde a fost distrusă colecția de piese rare de minerale și cărbuni a Universitatii București și a României.

Paradoxal, nici Universitatea din București și nici Liga Studenților nu au fost introduse ca părți vătămate în dosarul privind represiunea “sălbatică și barbara” (cum o numește CEDO) din 13-15 iunie 1990 – nu știm unde au făcut facultatea coloneii-procurori care au instrumentat dosarul sau au fost sefii parchetului militar, dar acum la pensie sunt mari povestitori în aplauzele unui cor de lăudători care însă nu-s de la Apaca ci din instituțiile statului, acoperite și descoperite !

Antonie Popescu

Azi se implinesc 35 de ani de la Mineriada din Iunie 1990
– 3500 bătuti cu bestialitate
– 1024 arestari ilegale
– 746 răniți
– 6 morti – oficial
– 130 de morți – neoficial
– 6 violuri – oficial
– 120 violuri – neoficial
Dreptate, ochii plânși CER să te vadă!

#neamunit

Via Sfinții Închisorilor

În 1972, la „Bulandra”, Rodica Tapalagă o joacă pe celebra coana Joiţica sau Zoe Trahanache în spectacolul memorabil – „O scrisoare pierdută”, în regia lui Liviu Ciulei. Parteneri au fost: Toma Caragiu (Tipătescu), Petre Gheorghiu (Trahanache), Octavian Cotescu (Caţavencu), Aurel Cioranu (Cetăţeanul Turmentat), Ştefan Bănică Sr. (Ghiţă), Dem Rădulescu (Farfuridi), Mircea Diaconu (Brânzovenescu) şi…Liviu Ciulei (Dandanache). Din această versiune s-au filmat multe fragmente care au fost difuzate la Televiziunea Română.

Spectacolul a fost un real succes iar Rodica Tapalagă şi Toma Caragiu au format un cuplu extraordinar. Din păcate, după cinci ani de reprezentaţii cu casa închisă, piesa s-a întrerupt, datorită dipariţiei tragice a lui Toma Caragiu la cutremurul din 4 martie 1977.

Fragment dintr-un interviu, acordat Eugeniei Vodă în noiembrie 1996, în cadrul emisiunii TV `Planeta Cinema”…

Eugenia Vodă: Câte Zoe aţi văzut până în momentul în care aţi jucat-o pe Zoe?
Rodica Tapalagă: Am văzut-o pe Elvira Godeanu, într-un spectacol mare semnat de Sică Alexandrescu, ca regizor.
Apoi pe Carmen Stănescu, tot în aceeaşi regie. După ce am jucat eu rolul, am văzut-o pe Mariana Mihuţ, tot în versiunea în care am jucat eu, adică sub semnătura lui Ciulei.

Eugenia Vodă: Îmi spuneaţi, într-un interviu, că interlocutorul te creează.
În ce măsură credeţi că Tipătescu o creează pe Zoe?
Rodica Tapalagă: În măsura care o iubeşte.

Eugenia Vodă: Ce simţeaţi că vă cere Toma Caragiu?
Rodica Tapalagă: Îmi cerea să fiu Zoe, adică să-l iubesc, să mă simt iubită, să mă simt femeia vieţii lui.

Eugenia Vodă: Cu alt Tipătescu şi Zoe ar fi arătat complet altfel.
Rodica Tapalagă: Da, fără discuţie. Aşa a şi fost. După ce s-a prăpădit Toma, a intrat Victor Rebengiuc, un alt foarte mare actor. Liviu, ca un foarte mare regizor ce era, a simţit că trebuie o altă Zoe.

Eugenia Vodă: Când s-a schimbat Tipătescu, s-a schimbat şi Zoe.
E interesant.
Rodica Tapalagă: Da, e foarte interesant. Asta dovedeşte o foarte mare subtilitate.

„În <<O scrisoare pierdută>> o să simţiţi Zeul Teatrului, pe Liviu Ciulei… Spectacolul imprimat în 1982 a avut de fapt premiera în 1972. Atunci, Tipătescu era jucat de Toma Caragiu, iar Zoe de Rodica Tapalagă. A venit nenorocirea din 77, Toma s-a prăpădit, iar doamna Rodica a plecat la Mic şi cred că nici nu a vrut să joace fără Toma. Aşa i-am înlocuit, eu şi Victor” – Mariana Mihuţ.

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 4 iunie 2025)

Celulele morții 

Era în iarna anului 1959. Sărbătorile de Crăciun au constituit un prilej de reculegere spirituală pentru toți deținuții din Aiud. „A venit și-aici Crăciunul,/ Să ne mângâie surghiunul” se cânta în toate celulele Aiudului. „Au fost zile înălțătoare și dătătoare de speranță…” 

„Într-o zi, conducerea închisorii a hotărât ca atunci când ieșim la plimbare să trecem prin fața caraliului și să salutăm scoțând boneta de pe cap. La început, nimeni n-a acceptat această umilință, nici noi, nici legionarii.” Dar presiunea asupra deținuților era din ce în ce mai mare. Erau amenințați cu izolarea și cu bătaia dacă nu executau ordinul.

Ilie pregătește viitorul politic al României

Reîntors în cameră, Ilie le-apovestit camarazilor săi despre cele întâmplate în izolator. Era evidentă satisfacția pe care le-a provocat-o izbânda lui Ilie. Nelu reușise să le spulbere vecinilor legionari suspiciunile care – pe nerept – planau asupra deținuților MAI-ști. „Această situație a constituit un imbold pentru a ne desfășura activitatea patriotică în camera noastră, a MAI-știlor. Ba, mai mult, am început să discutăm despre doctrinele partidelor politice, în perspectiva viitorului politic al țării noastre.”
Nea Georgică Adamescu vorbea despre doctrina PNL, Ilie despre PNȚ și Partidul Democrat Independent (Constantin Titel Petrescu), iar Drăgan, pompierul, despre mișcarea legionară. „Așa am petrecut anii 1958 și 1959.”

Mândrie și smerenie

MAI-știi păstrau permanent legătura cu legionarii, care, la un moment dat, urmare a izolărilor dese, au cedat și au început să salute conform ordinului. „Noi am luat-o drept slăbiciune, dar la perete ni s-a spus că au procedat în spirit cristic, al smereniei. Este adevărat că, din punct de vedere creștinesc, smerenia este opusul mândriei, care este unul din cele șapte păcate de căpetenie. Noi, însă, am fost militari, și unii cu grade mai mari nu înțelegeam să ne umilim în fața unui caraliu, așa că nu am cedat”, spune Nelu Ilie. Această atitudine l-a costat pe Ilie șapte zile de izolare, de această dată într-un izolator recent inaugurat pe secție.

”A venit și-aici Crăciunul,/
Să ne mângâie surghiunul”

 Era în iarna anului 1959. Sărbătorile de Crăciun au constituit un prilej de reculegere spirituală pentru toți deținuții din Aiud. „A venit și-aici Crăciunul,/ Să ne mângâie surghiunul” se cânta în toate celulele Aiudului. „Au fost zile înălțătoare și dătătoare de speranță. În ciuda faptului că veștile de afară nu erau prea îmbucurătoare, credința în Dumnezeu și înn justețea cauzei noastre ne ajuta să ne menținem moralul pe linia d eplutire”, relatează Nelu Ilie. Totuși, unii dintre deținuți, mai temperamentali, afișau o stare de nervozitate, alimentată și de faptul că, de ani de zile, „mereu aceiași oameni ne frecam între noi, fără posibilitatea de a ne schimba cu alții, așa cum se făcea la legionari, care erau pritociți din când în când. În această situație, paratrăsnetul unora era amărâtul de Ion Crăciun, care, uneori, cu voce tare, compunea poezii de slavă regimului care ne chinuia. Eram în plină iarnă, foamea ne rodea, ne mai mușca și frigul.”

Feraru vs. Crăciun

Într-o zi, la vremea prânzului, când fiecare aștepta, cu gamela în mână, să-i vină rândul la mâncare, întâmplarea a făcut ca în urma căpitanului Feraru Gheorghe, „bunul meu amic, prahovean de-al meu”, să se găsească Crăciun Ion, turnătorul cel de toate zilele. Acesta recita în surdină niște versuri de slavă dedicate regimului comunist, compoziții proprii. Feraru, care era un tip impulsiv, nici una, nici două, se întoarce și-i pocnește două palme peste față lui Crăciun. Acesta, exasperat, a început să urle și să bată cu pumnii în ușă. A apărut ofițerul de serviciu, care a întrebat ce s-a întâmplat. S-a lăsat o liniște de mormânt. Crăciun, urlând, i-a spus ofițerului ce-a pățit. Acesta l-a luat pe Crăciun „și unde l-a dus n-am aflat niciodată, cert este că de atunci nu l-am mai văzut.” 

Răzbunarea lui Crăciun

În urma acestei întâmplări deținuții se așteptau la represalii din partea administrației. Acestea n-au întârziat să vină. Erau siguri că Feraru va fi dus la izolare și, ca atare, l-au pregătit pe Gică pentru a rezista frigului din izolator, unde nu se făcea focul niciodată. Ilie avea de acasă o pereche de ciorapi de lână, lungi până mai sus de genunchi, foarte călduroși, pe care i-a dat lui Gică. Un alt coleg i-a dat un pulover. Nu le mai rămânea decât să aștepte deznodământul.
Nu a trecut mult timp și ușa s-a deschis cu mare zgomot, „căci zăvoarele răsunau de te băgau în sperieți. ” În pragul ușii a apărut colonelul Iacob, adjunctul colonelului Crăciun. În urma lui, o droaie de caralii, puși pe fapte mari. Colonelul Iacob, nervos, strigă: „Ilie afară”. Așadar, a picat și pe Ilie, care era străin de evenimentul care se petrecuse în cameră. Imediat ce a ieșit în față, toți deținuții, la unison, au replicat: „Ilie n-a făcut nimic”. „Iacob a ridicat tonul, avertizând că dacă mai vorbește cineva ne bagă pe toți la izolare.” S-a făcut liniște, iar Iacob a continuat: „Feraru și Duță afară”. Și toți trei, îmbrăcați așa cum se găseau, „mai mult dezbrăcați eu și Duță, am pornit printre gardieni spre izolator.”

Despre diverse grade de „confort”

Crăciun Ion l-a scos pe Ilie drept autor moral. În ceea ce-l privește pe Duță, acesta urma să plătească pentru faptul de a-l fi ironizat pe Crăciun ori de câte ori turnătorul spunea poeziile creație personală. „Am încercat să stau de vorbă cu colonelul Iacob, dar acesta n-a vrut cu nici un chip să mă asculte. Am ajuns la izolatorul de pe secție, care număra vreo 20 de celule, foarte diferite una de alta în ceea ce privește <confortul>, în funcție de pedeapsa deținutului. Le unea un fapt comun: niciuna nu avea sobă. Unele aveau câte o ferestruică, altele nu aveau deloc, câteva aveau dușumea pe jos, dar majoritatea beton. Ca mobilier, un pat metalic rabatabil, care se plia ziua în perete, o tinetă de lemn și… atât. Câteva n-aveau nici pat. La intrare ape culoarul izolatorului, un deținut de drept comun le-a pus celor trei lanțuri la mâini și la picioare, apoi au fost repartizați în celule diferite, situată la distanță una de alta. „Eu am fost dus într-o celulă fără fereastră, fără pat, cu doi pereți în afară, din care mustea apa.” Pe jos, beton umed. Cât depre tinetă, aceasta nu avea capac.
(continuarea miercuri, 18 iunie 2025)

                                                                                             A consemnat Leonida Corneliu Chifu

”… o mirare de prunc ancestral”

Astăzi poeta Ligia Mihaela Ionescu își serbează ziua de naștere.

Spicuim din profilul pus la dispoziție de poetă.
Membră a cenaclurilor ”Ion Luca Caragiale” și ”Vasile Cârlova” din Ploiești, din anii 1987, respectiv 1991
A publicat în Revista AXIOMA Ploiești, AGERO – Stuttgart, ”Faleze de piatră” și Radio-Metafora din SEATTLE/Oak HARBOR U.S.A.
În 2004, placheta cu 30 de poeme, “RUGĂ”, realizată de Editura FUNDAȚIEI GHEORGHE CERNEA, Ploiești, cu o prefață scrisă de poetul Ion Stratan, a fost nominalizată pentru premiul Omnia Prima al Festivalului ”Nichita Stănescu” – 2004.

”Ruga” reprezintă debutul în volum al tinerei poete ploieștene Ligia Mihaela Ionescu, apărut la Editura Fundației ”Gheorghe Cernea” din Ploiești, cu o prefață elogioasă semnată de poetul Ion Stratan, carte nominalizată – cum aminteam – pentru premiul Omnia Prima al Festivalului Internațional de Poezie ”Nichita Stanescu” 2004.
Volumul și-a făcut simțită prezența prin numeroase cronici. Lansarea a fost organizată în 2004, sub egida Bibliotecii ”Nicolae Iorga”, pe când directorul instituției era regretatul Nicolae Boaru, poeta susținând cu acel prilej un amplu recital. Numeroasele recenzii (exemplu: ”Ziarul de duminică”, ”Axioma”) au confirmat încrederea cititorilor ploieșteni în versul acestei poete tragice și mistice, care se afla în pregătirea celui de-al doilea volum cu titlu provizoriu ”Cele întâmplate și cele neîntâmplate”.

”cuvântul va fi miez al iubirii”

Autoarea promovează o poezie mistică și religioasă, cu influențe de la Nichita Stănescu și Arghezi. Sesizăm o notă de candoare și fervoare a apropierii de cititor, depărtate de sarcasmul și ironia ultimelor generații. Stihurile Ligiei Ionescu îmbină simbolurile puternice cu un discurs al vieții personale într-o alternanță de sunet și imagine care o singularizează în poezia noastră. ”Este o poezie care înceracă să prindă suflul universului, dar care nu ignoră – în metafora vizionară – elementele lumii reale”, comentează Ion Stratan. Câteva versuri, care figurează pe coperta a IV-a a volumului ”Rugă”: ”Când pământul acesta nu va mai fi/ cuvântul va fi miez al iubirii/ care va naște iar pământ/ mamă a universului binecuvântând mama firii/ cu apă, cu sare născând o mirare de prunc ancestral”.

Destinul poetic al Ligiei Ionescu este jalonat de două secvențe existențiale aparent antinomice: pasiunea pentru teatru, care i-a marcat adolescența (fiind prezentă la gruparea <Equinox> din Ploiești, condusă de Mihai Vasile), al doilea punct luminos în orientarea estetică a poetei reprezentându-l studiul intens al textelor sacre, interpretarea pasionată și rafinată a dialecticii teologice.
Poemele ulterioare ale Ligiei Ionescu sunt remarcabile atât prin șlefuirea exprimării temelor anterioare, cât și prin noi ipostaze, de poeme în proză și de texte-eseu.

                                                                                                                                       Leonida Corneliu CHIFU