George Constantin : ”În comparaţie cu ce se întâmplă la noi sunt doar un actor bun. Acum la noi toţi sunt «actori mari», «mari personalităţi», «maeştri». S-a pierdut noţiunea de valoare. Ţara aceasta a avut actori mari, unii monumente de teatru. I-am văzut jucând, nu puteai să stai în faţa lor cu pălăria pe cap şi mâinile în buzunare. Mă gândesc la Aura Buzescu, Maria Filotti, Nicolae Bălţăţeanu, Sonia Cluceru şi alţii. În vremurile acestea golăneşti şi aspre aş putea fi numit actor bun.”

Via Despre Teatru

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 30 aprilie 2025) 

Închisorile lui Ilie. Jilava

„Tributul a fost greu. Peste două sute de mii dintre noi au pierit în închisorile comuniste și la Canalul Morții. O sută de mii mai erau în închisoare în anul 1964, când Occidentul a cerut eliberarea noastră și comuniștii au fost obligați să dea decretul de grațiere. Unii dintre noi au fost eliberați după mai bine de 20 de ani de pușcărie.”

Dar să revenim pe traseul pușcăriilor lui Ilie. În 1958, o parte dintre deținuții care își săvârșeau la Mărgineni pedepsele dictate de regimul comunist au fost urcați în camioane militare și duși la faimoasa Jilava, închisoare de tranzit, „unde domnea teroarea lui Ivănică”. O închisoare sumbră și rece, fortul de odinioară părea „un mormânt imens”. „Aici ne-au repartizat în comun, numai ei știu după ce criterii. Am nimerit într-o încăpere mare, unde erau peste 50 de oameni la trei rânduri de paturi suprapuse. Mi-a fost dat să stau lângă un profesor universitar care înnebunise și, când intra în criză, scotea bocancul și-l arunca în oblonul de la fereastră, înjurându-l pe Dej.” În perioada cât a locuit la Jilava, Ilie a avut grijă de acest profesor: îl ducea la infirmerie, îi spăla și-l hrănea. Tot aici, Nelu a mai cunoscut un ofițer tânăr, Ionescu se numea, care în timpul Revoluției Maghiare a acționat la Cluj. Fusese condamnat la moarte, dar i se comutase pedeapsa în muncă silnică pe viață.

Ilie învață poeziile lui Radu Gyr

Mai erau cinci tineri veniți din Aiud, programați pentru rejudecare sau ca martori în alte procese. De la aceștia a învățat Ilie cântece și poeziile din închisoare ale lui Radu Gyr. Le reține și astăzi. Timpul și-l petreceau învățând fiecare ce voia, întrucât, fiind mulți în cameră, majoritatea intelectuali, „fiecare avea câte un bagaj de cunoștințe pe care îl transmitea și celorlalți. Aici a stat Ilie peste o lună de zile, așteptând, ca mulți alții, să fie trimis la alte închisori (unii pentru a fi executați). Într-o zi, a fost dus la poartă, unde aștepta o dubiță a Securității din Ploiești. Ajuns la Securitate, a fost lăsat singur în celulă, apoi, după câteva zile, a fost chemat la anchetă, nu înainte de a i se aplica aceiași ochelari negri de tablă. A fost întrebat dacă avea cunoștință despre niște membri ai organizației care fuseseră arestați în ultimul timp. Cum nu-i cunoștea, a scăpat repede, „nu a mai fost cazul să ne confrunte”.

Șteanță

Nu după mult timp, în celula lui Ilie a fost introdus un tip care era în închisoare din 1946, Șteanță Emil. Șteanță fusese student, făcuse parte din „Gărzile lui Maniu” și era condamnat la muncă silnică pe viață. Îl aduseseră la Ploiești pentru un supliment de anchetă, spunea el. „Era un tip inteligent și agreabil, avea un regim alimentar special (din care îmi dădea și mie), dreptul la pat și la țigări.” Era anchetat de șeful anchetelor, Ionescu Virgil, care se ocupase și de Ilie. „Acest fapt mi-a dat de gândit și mă întrebam ce mai vor de la mine, mai ales că Șteanță nu mă sâcâia cu întrebări. I-am spus povestea mea, el mi-a spus-o pe a lui și nimic altceva. Discuțiile noastre se axau pe viața în închisoare, el fiind un veteran al Aiudului. Mi-a spus odată că ar fi bine să facem ceva ca să-i scoatem din închisoare pe cei de la Aiud, căci putrezesc acolo. Dar cum?, l-am întrebat. El îmi spune că ar fi bine să declar că eu am desfășurat activități anticomuniste pe când eram elev de liceu, împreună cu alții, care erau în închisoare și ale căror nume mi le livra el.”
Nelu își dădea prea bine seama că este un joc periculos, dar s-a lăsat antrenat în acest joc, „mai ales că el îmi spunea să-i cer șefului anchetelor să-mi aprobe să scriu o scrisoare tatălui meu, să-mi aducă niște lucruri de care aveam nevoie în închisoare. Așa am și făcut, iar șeful anchetelor mi-a aprobat scrisoarea și vorbitor cu tatăl meu.”

Palma lui Faraga

Întâlnirea cu tatăl a avut loc pe un culoar, sus, unde erau birourile de anchetă. Au fost asistați de căpitanul Faraga. Acesta i-a atras atenția lui Ilie că are voie să vorbească cinci minute. Cum nu avea ceas, Nelu a continuat să discute cu tatăl său, crezând că Faranga îi va spune când să înceteze convorbirea. Dar, brusc, s-a trezit cu o palmă peste față și cu reproșul că nu respectă regulamentul. „Am rămas năucit, iar tatăl meu a izbucnit în plâns. Bietul tata înțelegea la ce tip de regim sunt supus în închisoare. Mă gândeam că trebuie să sufere și mai mult după ce se va întoarce acasă. Pe Faraga l-am mai întâlnit după ce am ieșit din închisoare, dar nu i-am reproșat nimic și nici nu am discutat cu el. Era o nonvaloare care nu putea fi luată în seamă, o bestie cu chip de om”, spune Ilie.

Nae Paleacu

Ancheta mergea, chipurile, perfect. „Am fost confruntat cu Paleacu, un prieten al lui Șteanță, condamnat la 20 de ani de muncă silnică, deoarece făcuse și el parte din <Gărzile lui Maniu>. Ca și Șteanță, se afla la Aiud din 1946.” Mai târziu, când Nelu va ajunge, la rândul său, la Aiud, va afla că Nae Paleacu, „care fusese planton în zarcă”, a acceptat să fie informator, însă a făcut un joc dublu, favorizându-i pe unii camarazi din celule, în special pe conducătorii mișcării legionare. În cele din urmă, a fost descoperit de conducerea închisorii că joacă dublu. Urmarea: celebrul colonel Crăciun, comandantul închisorii, l-a băgat într-o celulă întunecoasă, supunându-l persecuțiilor. „De altfel, Paleacu, un tip inteligent, a fost un bun român și bun camarad de celulă. În ceea ce-l privește pe Șteanță, după înscenarea cu mine, a fost scos de la Aiud, iar la Securitate a avut, o bună perioadă de timp, regim special.” În anchetă, Ilie a mai vorbit și despre relațiile sale cu unele cadre militare despre care știa că au fugit în Occident și care nu aveau să suporte consecințe.

Din nou pe „capră” sau Telescu, „om cinstit”

Cum nu avea despre cine să mai vorbească în anchetă, ce i-a dat prin minte lui Ilie? S-a gândit să compromită niște comuniști notorii, amestecându-i în activități compromițătoare. „Mi-am adus aminte că în liceu am avut un coleg comunist înfocat. Avusesem cu el un conflict de ordin politic. Între timp, ajunsese mare în partid. Acesta era Telescu Nicolae. Am spus despre el că a răspândit manifeste anticomuniste cu mine în zona Podului Grant din București.” N-a mers.

Firește, după câteva zile, Nelu a fost scos la anchetă. De această dată, avea în față un locotenent-colonel care l-a luat tare, spunându-i că încearcă să inducă în eroare anchetatorii cu minciuni și, mai grav, urmărește să compromită cadrele cinstite ale partidului, cum este cazul lui Telescu Nicolae, „care – spunea el – ocupă o funcție mare în partid. Vrei să-ți bați joc de noi, dar voi avea eu grijă să pleci cu tinicheaua de coadă. O să ai o viață grea în închisoare.” De-ar fi numai atât… A doua zi, Ilie a fost dus la ventilator, unde a mai luat o porție bună de „capră”.  
(continuarea miercuri, 14 mai 2025)

                                                                                      A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Următoarea întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, va avea loc luni, 12 mai, ora 17.00, la Filarmonica „Paul Constantinescu”.
Protagonistul serii va fi profesorul VASILE MOGA, care ne va lectura din opera sa de traducător și ne va împărtăși din frumoasa provocare de a transpune în și din limba în care visează a autorilor cu care rezonează sau care îl provoacă.

Programul include rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE
》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian
》 CINEMARTOR – rubrica dedicată cinemaului va funcționa în continuare, sub acest titlu, în memoria colegului nostru Gabriel Comanroni. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.
》LECTURA DE CENACLU va oferi prilejul traducătorului, prof. VASILE MOGA, ca, sub titlul „Cuvântul căzut din cer”, să ne împărtășească din creația scriitoarei elvețiene EVA MARIA AËPPLI.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 23 aprilie 2025) 

„Nu te cunosc, sunt bolnav” 

Pe când trăia sub cerul liber, ascuns în pădure, veșnic hărțuit, vreme de șapte ani, de multe ori își dorea să ajungă în închisoare, unde, credea Nelu, „voi fi în lumea noastră, a celor care luptau pentru libertate și democrație, și unde ne puteam exprima liber credința noastră politică.”

„Îmi spune să mă dezbrac de hainele mele civile și să mă îmbrac cu cele vărgate din brațele lui. M-am dezbrăcat la pielea goală, apoi m-am îmbrăcat cu țoalele de pușcărie: un chilot, o cămașă, un pantaloon și o zeghe făcută zdrențe.”

Suferințele lui Ștrul

Câteva cuvinte despre colonelul Ștrul, comandantul de atunci al Securității Ploiești, evreul a cărui soție a murit la Auschwitz. Este omul care a patronat toate fărădelegile și crimele comise în beciurile Securității din Ploiești. Mai târziu, după ce a ieșit din închisoare, Nelu l-a întâlnit pe platoul de la Halele Centrale ale Ploieștiului, abia mergând. Avea Parkinson. „Acum era o arătare de om. Îmi inspira milă și n-am putut decât să-i spun: <Ce faceți, domnule colonel, mă mai cunoașteți?>. Cu o voce tremurândă și stinsă, mi-a răspuns: <Nu te cunosc, sunt bolnav>. Dar pedeapsa divină nu s-a oprit la boala incurabilă de care suferea. Suferința i-a fost amplificată după ce unul din băieții lui s-a sinucis prin spânzurătoare. Majoritatea torționarilor noștri au sfârșit rău. Dumnezeu i-a pedepsit după faptele lor. Eu și cei care au suferit depe urma lui zicem: <Să le fie țărâna ușoară>”.

Pas alergător, fără pufoaică

După un timp, Ilie a fost dus la ofițerul politic. Acesta i-a ținut o lecție de comportament în închisoare, avertizându-l că are de ispășit o pedeapsă mare și va avea de suferit dacă nu se liniștește. La puțină vreme după discuția cu ofițerul politic a apărut gardianul. Acesta avea în brațe o ținută de pușcărie. „Îmi spune să mă dezbrac de hainele mele civile și să mă îmbrac cu cele vărgate din brațele lui. M-am dezbrăcat la pielea goală, apoi m-am îmbrăcat cu țoalele de pușcărie: un chilot, o cămașă, un pantaloon și o zeghe făcută zdrențe.” Afară era iarnă și un ger cumplit. Deținuții urlau de frig în izolator. Până atunci, Ilie, îmbrăcat în pufoaica de acasă, nu prea suferise de frig. Și așa, subțirel îmbrăcat, Ilie a fost dus la „izolare”, în ultima celulă, fără geam la ferestruică, pe un frig de crăpau pietrele. Ca să nu înghețe, a luat-o pas alergător prin celulă până a amețit, fără a se opri însă din alergat. „Pe la miezul nopții, când credeam că nu voi mai putea să alerg, s-a deschis ușa și am fost dus de gardian în celula mea, unde m-am îmbrăcat cu hainele mele civile și am adormit în pufoaica mea. Dumnezeu m-a ajutat și am scăpat nevătămat și din această încercare.”

Ilie își schimbă optica

Pe când trăia sub cerul liber, ascuns în pădure, veșnic hărțuit, vreme de șapte ani, de multe ori își dorea să ajungă în închisoare, unde – credea Nelu – „voi fi în lumea noastră, a celor care luptau pentru libertate și democrație, și unde ne puteam exprima liber credința noastră politică. Dar nu a fost chiar așa, căci comuniștii aveau să facă din închisori un mijloc de exterminare a celor care nu gândeau ca ei. O izolare perfectă de societate și chiar între noi, deținuții, cu jaluzele la ferestre, de nu mai vedeai lumina soarelui, fără dreptul de a citi sau scrie, fără contact cu familia, subnutriți, mereu înfometați. Comuniștii urmăreau lichidarea noastră fizică.”
(continuarea miercuri, 7 mai 2025)

                                                                                    A consemnat Leonida Corneliu Chifu

„Fi-vor oglinzi care să ne arate, cu adevărat,
o altă, mai veche lumină?

Născuți din umbră și pierduți în umbră, urcăm
încet și fără călăuză către lumina cea dintâi,
de care ne desparte numai soarele și luna și uitarea.” Petru Creția

Acest motto păzește capitolul „Vama Oglinzilor” din volumul cu același nume al colegului nostru, Ioan Gabriel Coman, apărut la Editura „liberART” în 1999. Un titlu inspirat, care pune pe gânduri…

Poate că unul dintre cele mai dificile lucruri este acela de a vorbi despre un om în lipsa lui. Nu pentru că e plecat undeva, la lucru, într-o călătorie, la medic sau în orice alt loc, de mai departe sau de mai aproape, dar de unde s-ar putea întoarce, ci pentru că a plecat de tot. Și nu pentru că nu se cuvine să vorbești despre cineva în lipsă, sau pentru că nu sunt cuvinte, căci sunt – har Domnului! – destule, dar cum să le găsești pe cele mai potrivite este o adevărată povară. Pentru că nu ai vrea să greșești. Pentru că cel plecat nu merită asta.
Așa și acum… despre IOAN GABRIEL COMANRONI: regizor, scenograf, poet, eseist… membru al Cenaclului „I.L. Caragiale” Ploiești și al Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești. Și coleg cu noi. A trebuit să-i dedicăm, cu tristă bucurie, – dacă îmi este permisă această „contradictio in adiecto” -, o ședință întreagă, și aceasta, nu cum ar fi fost de dorit, ca o răsplată colegială pentru vreun premiu, sau recunoaștere, câștigate, ci ca un omagiu trist – pentru că a tras la sorți un bilet de călătorie, doar de „dus”. De puțin timp a plecat să scrie, să facă filme și cronici de cinema cu îngerii.

Dintre realizările lui trebuie să amintim:

– regia spectacolului Tinereţe  fără  bătrâneţe (după E. Kovali) și a unui spectacol de muzică şi poezie desfășurat la sala Dalles, împreună cu colegi de la canto clasic şi actorie de la U.E.B., Facultatea de Arte, şi prezentat de compozitorul şi muzicologul Doru Popovici

– scenariul și regia filmelor „DURA LEX“ ( 1992), „ARTISTUL CA APOSTOL“, „CRUCEA  DE  PIATRĂ“ (1993, ca asistent regie al lui Andrei Blaier), „ANONIMUS“ (difuzat la Casa de Cultură Maghiară din Bucureşti), „MĂRUL ŞI OGLINDA“ (1995) „PESCUIT  LA  RĂSĂRITUL LUNII“ (scenariu-ficţiune  pentru televiziune), „ȘI”, „SAREA SĂRACILOR“, „EXIT  LIFE“,„ZAȚ LA MICUL DEJUN“ (după „Before Breakfast”, de   Eugene O’Neill)

– Debut editorial cu volumul de poezie  „VAMA OGLINZILOR“, Editura liberART, Ploieşti, Editor: Mihai Cochinescu, la Bibloteca Județeană „Nicolae Iorga“

– Premiul Special al  OFICIULUI  NAŢIONAL  AL  CINEMATOGRAFIEI la cea de-a doua Ediţie a Festivalului Internaţional de Film „Eco–Etno–Folk–Film“ de la Slătioara (Vâlcea), la categoria profesionişti, pentru documentarul „SAREA SĂRACILOR“.

– a publicat în Antologiile Cenaclului „I.L. Caragiale” „NEURONI ȘI ENDORFINE” (2023, grupaj de poeme) și „SPIRALA ASCUNSĂ” (2024, eseu cinematografic).

În Seara de aseară, desfășurată sub titlul De la Vama Oglinzilor la Vama sufletului, am ținut – la propunerea lui Florin Manole – un moment de reculegere, apoi, prieteni, colegi și invitați au vorbit despre Gabi, înfrângându-și cu greu emoția, rememorând o parte din traseul, deloc lin, al vieții sale: cum și unde l-au cunoscut, cum l-au perceput, modul în care i-a emoționat sau influențat și nu în ultimul rând contribuția acestuia în cadrul Cenaclului. În mod uimitor mărturiile nu s-au suprapus, nu s-au repetat, urmând unele altora firesc, lin, în armonie.

Leonida Corneneliu Chifu, a evocat amintiri din vremurile în care cărțile bune se găseau foarte greu, și el le procura pe filiere interzise, ca un Badea Cârțan rătăcit în comunism. Unul dintre destinatarii acestor cărți a fost Gabi, făcându-se remarcat ca un cititor aparte, rafinat. L-a reîntâlnit apoi în timp, în diverse ipostaze: student, regizor, realizator de programe la televiziuni locale, fiecare intersecție fiind reciproc benefică. Din anul 2022 l-a invitat să facă parte din Cenaclu, unde s-a integrat ușor și și-a adus o contribuție însemnată prin poeme personale, realizarea de fotografii, prin cronicile de cinema din cadrul  rubricii CINEMARTOR, al cărei lector permanent era, prin implicarea în proiectul „Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești”. Cu câteva cuvinte, Leonida l-a descris perfect: „Gabi avea interes vast, judecată limpede, căuta adevărul și tonul just, avea suplețe intelectuală, generozitate.” A împărțit apoi celor prezenți copii ale poeziilor cuprinse în volumul de autor dar și ale unor versuri rămase fără titlu.

Doina Ofelia Davidescu a dezvăluit că pe pagina personală de facebook Gabriel Comanroni a scris: „Sunt doar o întâmplare în acest univers…” Poate că da, sau poate că nu. În orice caz, dacă este să-i dea dreptate a fost o întâmplare frumoasă și de folos pentru cei care l-au cunoscut. A oferit o frumoasă lecție de viață.
Timpul petrecut împreună a fost un privilegiu, a rezonat cu sensibilitatea lui și îi este recunoscătoare.

Știm cu toții, moartea este inevitabilă. Dar tocmai faptul că este inevitabilă îi răpește cu totul însemnătatea. Astfel, devin importante și contează doar lucrurile care NU sunt inevitabile, lucrurile pe care le creăm, lucrurile pe care le găsim, drumul la stânga – când totul în viață ne îndreaptă spre dreapta, felul în care trăim, felul în care iubim, oamenii pe care-i găsim, îi întâlnim. Și în acest parcurs al non-inevitabilului, l-a întâlnit pe Gabi aici, în cadrul Cenaclului. Luna aceasta ar fi împlinit 62 de ani.

Când se gândește la Gabi, îi vin în minte cuvintele autenticitate și curaj. Acestea crede că l-au definit, cu ele și-a construit armura, la care a mai adăugat un amestec de romantism, dramă cu accente filozofice și puțin umor. Gabi era el însuși, în ciuda unui destin pe care l-a acceptat deși nu i-a fost ușor să-l parcurgă. A avut forța să-și fie credincios lui însuși, a avut curajul să-și exploreze potențialul de creație, să caute și să găsească soluții. Și-a parcurs labirintul interior, și-a dominat demonii și slăbiciunile, cu demnitate. Câți reușesc? S-a întâlnit cu fricile sale, cu zbuciumul propriei vieți, s-a regăsit în alegerile sale. Și-a dus viața cu câtă pasiune a fost în stare. A acționat din nevoi autentice, nu din obsesie, nu din dorință nejustificată, a avut realizări frumoase și multe, multe planuri. Fără a evita să se gândească la sfârșit, l-a amânat cât a putut… Un citat aparținând lui Oscar Wilde spune: „Fii tu însuți că ceilalți sunt luați”. Lui Gabi i-a reușit.

Ramona Müller a amintit că rubrica de cronici cinematografice CINEMARTOR a luat naștere la inițiativa ei și a Anei Nedelcu și a apreciat implicarea și modul impecabil prin care Gabi s-a achitat prin participarea sa entuziastă și extrem de bine documentată. Ramona Müller a considerat fiecare episod al CINEMARTOR-ului ca un act de introspecție, filmele alese fiind ferestre către emoțiile umane. L-a admirat și l-a prețuit mult pe Gabi. A făcut apoi cunoscut mesajul plin de apreciere și recunoștință pentru sfaturile primite, al poetului Așer Negoi, conducătorul Cenaclului Atitudini al Casei de Cultură „Ion Luca Caragiale” Ploiești.

Prin intervenția sa, Florin Manole a subliniat, pe bună dreptate, că momentul nu trebuie să fie concentrat exclusiv și excesiv pe tristețe, căci Gabriel Comanroni avea bucuria prieteniei, fotografiei și a filmului, a muncii de creație, lucru adevărat și remarcat de toți de altfel.

Înainte de a recita („Acasă e oriunde”), Maria Bem, a vorbit despre talentul lui Gabi, amintind  forța de netăgăduit de a crea a acestuia, de a se expune cu sinceritate și a exprimat gratitudine  pentru sfaturile primite, cu referire la o eventuală transpunere cinematografică a cărții „Intre cer și pământ doar iubire” (Editura Pim, Iași), a cărei autoare este.

Au mai recitat din volumul Vama oglinzilor și din alte surse, Diana Petroșanu („Doar poezia erupe fierbinte”), Adrian Frone („Certitudine”), Ramona Müller („Ultima lamentație a lui Lazăr”) și Emilia Luchian („Sunt unu”, „Nu există”, „În centru”) neuitând să amintească de zâmbetul lui sincer și cald.

Toma Florin Damaschin a recitat propriile versuri,  Ramona Müller apreciind consonanța cu stilul lui Gabriel Comanroni.

Partea a doua a întâlnirii a fost rezervată vizionării filmului, realizat de Dan Simionescu și Leonida Chifu, despre ședința de prezentare a lui Gabriel Comanroni în cadrul Cenaclului. Au fost minute încărcate de o emoție deosebită, în care l-am avut din nou, în fața noastră, pe Gabi, ca și cum nimic rău nu s-ar fi întâmplat între timp.
Prin intermediul filmului documentar-social SAREA SĂRACILOR, cred că singurul film de autor care nu fusese încă vizionat, Gabriel Comanroni ne-a expus în cele 13 minute și 26 de secunde, prețioase, un colț de lume uitat, vizitat de nevoie de cei care nu-și permit aproape nimic în viață peste limita de jos a subzistenței. Oameni care nu au venituri, nu au locuri de muncă, nu au „nimic, nimic!” Dar au de plătit impozite. Căruțele, sărace și ele, vin goale, tânguindu-se și pleacă pline cu plăci și bolovani de sare, trase anevoie de câte un cal costeliv. Locul acesta izolat, rătăcit printre dune, oferă celor disperați singura sursă de venit, comerțul ilicit cu sare. Exploatarea zăcământului, făcută la voia întâmplării sau a inspirației, este un permanent pericol, același care, acum mai bine de o sută de ani a produs o adevărată tragedie. Surparea malurilor nu-i dă înapoi pe nevoiași. Peisajul sărăcăcios, drumul căruțelor, chipurile oamenilor – împăcați cu soarta fără daruri – acoperă ecranul în prim planuri sugestive. În mărturisirile lor de învinși, speranța abia pâlpâie… Renunțarea nu face încă parte din planul lor, sărac, de viață.

La finalul filmului, Gabriel  Comanroni a primit din partea celor prezenți un ultim omagiu de aplauze.

Intervenția prin telefon a lui Mihai Vasile, regizor, actor, profesor de artă dramatică și arte vizuale, a adus un adaos de emoție celor prezenți, prin evocarea unor amintiri luminate de o interesantă prietenie. A încheiat cu îndemnul: „Țineți memoria lui Gabi, tot mai vie!”

Cu talentul său incontestabil, Nicolae Drăgulin a determinat asistența la un plus de simțire, purtându-ne pe parcursul serii prin lumea lirică a lui Gabriel Comanroni, Teodor Pâcă („Scurtă despărțire”) și Ștefan Augustin Doinaș („Mistrețul cu colți de argint”).

Dintre invitați nu au lipsit membrii familiei: Mariana Coman, Octavian, Fabian și Oana Tatomirescu, Georgiana Cristina Grigore. Fiecare a expus, cu firesc tremur în voce și în cuvinte frumoase, sentimentele deosebite generate de prezența lui Gabi în viața lor.

Bucuriile, necazurile vin și trec, oamenii se petrec, lumea, pe ici pe colo, apare și dispare… Și în tot acest timp „poezia nu este altceva decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. (Friedrich Hölderlin)

Între trecere și timp aleg trecerea!
Timpul mai zăbovește puțin
sub praful fin de pe rafturi, peste cărți
și masa la care am tăcut
în fața cuvintelor.
De o vreme cărțile citite dorm.
Eu ating doar trecerea.

Cineva îmi rostește cuvintele:
am uitat că am făcut cândva caz de atâtea
lucruri neimportante… Atunci
la sfârșit, îmi pot aminti
acea viață secretă a facerii?
Mamă, încă mai strigi? Ai leșinat…
Eu m-am născut iar El a plecat.
Între trecere și timp aleg…

N-am spus nimic până la capăt
și n-am înțeles niciodată clar această
sensibilă respirare a ființei…
De moarte n-am avut timp. Am privit
o vreme în oglinzi, iar când am ajuns
în dreptul unei ferestre, n-am înțeles nimic…
Între trecere și timp te aleg
pe tine, cel mai profund analfabet.
Din tine sângerează trecerea, respiră timpul
iar eu voi orbi din nou; cine a spus
că moartea ne aparține?

Am privit o vreme în oglinzi…

GABRIEL COMANRONI (13.04.1963 – 22.03.2025)

Au participat: Alice Neculea, Maria Bem, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Cati Rodica Enache, Ramona Müller, Diana Petroșanu, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Corneliu Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Adrian Frone, Mihail Ivănescu, Dan Constantin.

Invitați: Mariana Coman, Octavian Tatomirescu, Fabian & Oana Tatomirescu, Toma Florin Damaschin, Liana Sprânceană, Elena Savu, Amalia Stanciu, Bogdan Dragomir.

Fotografii: Ramona Müller, Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu  https://youtu.be/SZFD6ZfDIdA?si=OoeFzKWKA3D27eTF
Afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE,
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Robert De Niro :
„Când am început actoria, nu aveam bani, nu aveam relații, nu aveam nimic garantat. Dar aveam o obsesie: să fiu bun, al naibii de bun.
Mergeam la audiții și primeam un „nu” după altul. De multe ori, nici nu mă lăsau să termin replicile. Dar nu mi-a păsat. Am luat fiecare eșec ca pe un pas înainte.
La 16 ani, mă strecuram în cinematografe și studiam fiecare gest al marilor actori. La 20, mă închideam în apartament și repetam ore întregi până când vocea îmi răgușea.
Când Scorsese mi-a oferit un rol în Mean Streets, știam că nu am voie să-l dau în bară. Am trăit fiecare scenă ca și cum ar fi fost ultima. Apoi a urmat Taxi Driver, și restul e istorie.
Ascultă-mă bine: nimeni nu îți dă nimic pe tavă. Dacă vrei să reușești, fii dispus să te sacrifici. Muncește de zece ori mai mult decât ceilalți și nu aștepta validare. Când lumea te ignoră, continuă. Când râd de tine, mergi mai departe. Când simți că vrei să renunți, amintește-ți de ce ai început.
Succesul vine doar la cei care nu se opresc.”
Sursa: George Bunda

mai rup o filă-n
calendar
și uit socoata
timpului, o pierd pe zile
luni şi ani

în primăvară
și mă arunc anotimpului
copilului ochii
cu nesaț
tăcute amintiri

fără margini
învie bucuriei
prin ochii până
mai ieri
fură orbi

drumul spre
Dumnezeu
în fire
să urci cu mir
din somnul naturii

mă strecor printre
rădăcinile răsucite
metereze, tunele
cetatea să umple
jurnale cu vise

scriu astăzi
apuse povești
de călătorii fiecare
poet cară în spate
un munte de cuvinte

poemul vieții și mai rup
o filă-n …calendar!

Ana Urma

Ramâi, deci – de Eugen Jebeleanu
(24 aprilie 1911 — 21 august 1991)

Să nu ceri niciodată nimănui
Nimic. Să nu ceri celor ce-s sătui
să nu ceri celor ce nu au un prânz
căci unii au mâncat
şi ceilalţi sunt flămânzi.
Rămâi, deci, tu, privind la mese
ca şi cum ai privi un cer întreg
pe care două stele pot fi înţelese
şi altele nimic nu înţeleg.

Eugen Jebeleanu (n. 24 aprilie 1911, Câmpina — d. 21 august 1991, București), academician, poet, publicist și traducător român.
A absolvit liceul la Brașov și Facultatea de Drept la București. A debutat în 1927 cu poezii la revista Viața literară, condusă de I. Valerian. În anii ’30, a lucrat ca jurnalist în presa bucureșteană de stânga. Poet ermetic în perioada interbelică, realist socialist în perioada proletcultistă.

Voce profund originală în literatura română, devine cunoscut pe plan internațional odată cu apariția volumului “Surâsul Hiroshimei”, poem tradus în numeroase limbi, recitat ori cântat și acum în amfiteatrele din America Latină și Europa.

Laureat al premiului de poezie “Etna Taormina” din Italia (1971) și al premiului Herder din Austria (1973). Membru corespondent al Academiei Române în 1955, membru titular din 1974. Poemele sale continuă să fie traduse și publicate, mai ales în SUA și America Latină, dar și în Republica Moldova.
Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Jebeleanu

Via Cultura Română

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 16 aprilie 2025) 

Închisorile lui Ilie. Mărgineni

„Aici am mâncat cel mai bun turtoi din perioada închisorii mele. Îmi aduc aminte și acum cu câtă plăcere îl mâncam, pentru că era făcut din mălai de porumb copt și rumenit la cuptor.”

Cititorii poate își mai amintesc faptul că Marinaru și Florea l-au susținut pe Nelu Ilie la proces, luând totul asupra lor. Și, deși Securitatea îl programase pe Ilie pentru condamnarea la moarte, completul de judecată i-a dat „numai” 20 de ani de muncă silnică. Nelu nu putea nega faptele, „întrucât în sala de judecată era o <colecție>  de arme pe care deșinuții le purtaseră în rezistență. Mă uitam din boxă la micul, dragul meu Browning 6,35, care îmi fusese tovarăș apropiat în timpul partizanatului.”

Condamnarea

După proces, a urmat recursul, la București, unde deținuților li s-au consfințit condamnările pronunțate de instanța de fond. „Cu această ocazie, tatăl meu mi-a angajat un avocat foarte bun, domnul Benea, dar, cu toată pledoaria lui, pedeapsa a rămas neschimbată. Reîntorși la Securitate, șeful arestului ne-a chemat pe rând în biroul său și ne-a adus la cunoștință sentințele definitive.” La vremea aceea, de afară veneau vești dătătoare de speranță, iar pedepsele mari nu-i speriau pe deținuți, majoritatea fiind convinși că nu le vor executa. Ilie primise 20 de ani muncă silnică pentru uneltire împotriva ordinii sociale, șase ani pentru deținerea ilegală de armament și cinci ani pentru dezertare, din care urma să execute pedeapsa cea mai mare. Sentința includea și confiscarea totală a averii. „La auzul acestor pedepse, am zâmbit ironic și i-am replicat maiorului că pedeapsa nu mă impresionează, deoarece am convingerea că nu voi efectua mai mult de cinci ani de pușcărie, iar diferența o vor face cei care mi-au dat această condamnare. Am precizat însă că mă interesează confiscarea averii, fiind vorba de mai multe case și o moară. Maiorul rânjea satisfăcut că, în sfârșit, reușise să mă lovească în acest punct. În realitate, nu dețineam această avere”, relatează Ilie.

Depozitați

Cei judecați până în acel moment au fost duși la închisoarea Mărgineni, într-un depozit, unde au rămas mai multe luni. „Era o închisoare de drept comun, unde se lucra mobilă. Pe noi ne-a instalat în aripa unde erau izolatoarele închisorii, câte 6-8 oameni în celulă.”

Regimul era foarte sever, asemănător aceluia de la Securitate, cu veghere la marginea patului, de la deșteptare până la stingere. Cât au stat în depozitul de la Mărgineni, condamnații n-au fost scoși vreodată la aer, deși, conform regulamentului, aveau dreptul la o jumătate de oră de plimbare pe zi.

Turtoiul

„Condițiile au fost grele, într-adevăr, dar aici am mâncat cel mai bun turtoi din perioada închisorii mele. Îmi aduc aminte și acum cu câtă plăcere îl mâncam, pentru că era făcut din mălai de porumb copt și rumenit la cuptor. În ceea ce privește celelalte feluri de mâncare, nu ne scoteau din zeamă lungă de cartofi sau fasole și, uneori, subproduse de vită. În schimb, arpacașul era mai consistent, gros ca un terci. Cum celula noastră era la capătul culoarului, unul dintre gardieni, care părea să aibă un dram de suflet, ne dădea nouă ce mai rămânea.”
Această situație nu a durat prea mult. Printre deținuți au fost plasați, în fiecare celulă, inși străini de organizație, cu pedepse mici, majoritatea condamnați pentru „agitație”. În celula lui Ilie fusese „strecurat” un oarecare Gioni Gheorghiu, din Ploiești, condamnat cinci ani pentru că a înjurat un securist. „Era un tip cam agitat care pretindea că nu înțelegea de ce l-au băgat în celulă cu noi, contrarevoluționarii, cum eram numiți. Un astfel de ins ne făcea viața și mai grea, fiind provocator și invitat la ofițerul politic.” La un moment dat, în urma unui conflict, Gioni a bătut în ușă pentru a se cere la raport. Nu se va mai întoarce niciodată în celulă.
(continuarea miercuri, 30 aprilie 2025)

                                                                                         A consemnat Leonida Corneliu Chifu

E destul de bine
să mergi cu jumătate de iluzie,
jumătate de inimă,
să vezi doar oameni
cu litere mici; să treci pe lângă ei
transparentă și bună.
E destul de bine
să-ți pui bunătatea la mijlocul mesei,
să se-nfrupte nesătulii,
oamenii cu litere mari, cu anvergură;
să-ți rămână umerii atât de jos,
la început de literă.
Tot e bine
să fii atât de bună
cât o jumătate de felie de pâine,
o firimitură, o anafură,
atât cât
oamenii cu litere mari și mici
să nu flămânzească.

Livia Dimulescu

Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. (Ioan 12; 24)

Cum petreceau studenții noaptea de Înviere în închisorile comuniste:

„Prima Înviere petrecută în închisoare a fost aceea din 1948.

Eram la izolare într-o celulă de la etajul 3 a penitenciarului Pitești. Regimul la care eram supuși era foarte sever. Celula era complet goală, nici măcar o rogojină pe care să dormim, o singură pătură peticită. Ne foloseam pantofii în chip de pernă.

Deținuții politici erau supuși la cel mai strict [regim]. Hrana era îngrozitoare. Primeam des mazăre furajeră, plină de gărgărițe.
Singura distracție în această izolare totală erau ploșnițele și gîndacii mari, negri.

Era greu de știut ce zi a săptămînii era. Numai zgomotele ce ne veneau de la parter și subsol, ocupate de deținuți de drept comun care lucrau în parte în ateliere, ne ajutau să distingem duminicile de celelalte zile.

Pe de altă parte, regimul nu reușise încă să pună o stăpînire totală pe toate rotițele vieții civile și mai existau unele tradiții care supraviețuiseră. Între acestea erau vizitele preoților la deținuții de drept comun care doreau să păstreze un contact cu religia.

Din aceste tradiții făcea parte distribuția de Paști de ouă roșii și de cozonac, oferite de populație. Vă puteți deci ușor închipui mirarea mea, cînd într-o duminică am primit și eu partea mea.

Am înfulecat-o într-o clipă, inclusiv coaja oului. Dar surpriza mea a fost și mai mare cînd am auzit, venind de jos, un murmur de voci care cîntau o rugăciune. Slujba ortodoxă a Învierii este însoțită de cîntece minunate și am fost adînc mișcat, cînd am auzit deodată întreaga boltă a celularului vibrînd la sunetele majestuoase ale imnului ”Hristos a înviat!”.

Imnul fu cîntat cu toată puterea în toate celulele. În ceea ce mă privește, cînt fals, dar am urlat ca toți ceilalți și am plîns ca un copil. A fost una din cele mai frumoase Învieri din cîte am trăit.
Anul următor, în 1949, mă aflam de Paști la Jilava, un vechi fort transformat în penitenciar.

Toate celulele sînt la mai mult de 10 m (cota este – 14m, față de sol – N.R.) sub pămînt și au servit înainte ca depozit de muniții. Eram în medie 40 de deținuți în fiecare celulă, repartizați pe două etaje de priciuri, în dreapta și în stînga unui culoar de 80 cm. Pe priciuri aveam rogojini.

Nu aveam nici un preot cu noi, dar vroiam să sărbătorim Paștele. Deținutul cel mai aproape de fereastră s-a oferit să stea de veghe pentru a prinde dangătul clopotului Patriarhiei care vestea clipa Învierii. Trebuia să păstrăm tăcere, căci Bucureștiul se afla la 18 km depărtare și sunetul clopotului nu putea să ne parvină decît ca un slab murmur.

Cîțiva dintre noi salvaseră chibrituri și fiecare dintre noi primi cîte unul care trebuia să servească drept lumînare.

Cînd dangătul depărtat al clopotului ne-a parvenit, ne-am sculat cu toții și după ce ne-am aprins chibriturile am cîntat imnul sacru, la început cu voce joasă, apoi din ce în ce mai tare.

Același cîntec ne-a parvenit de la celule vecine. Gardienii nu au intervenit.

Însă Paștele 1950 a fost pentru mine cel mai impresionant.
Eram încă la Jilava, în aceeași celulă. Eram într-o stare de mizerie și mai accentuată, mai înfometați, mai în zdrențe și din ce în ce mai dezamăgiți de carența occidentală în ceea ce privește respectarea drepturilor omului în țările din răsărit, dar de data aceasta aveam un preot cu noi.

El era foarte tînăr, de o slăbiciune înspăimîntătoare, dar ochii lui străluceau de o lumină aproape supranaturală și devotamentul său pentru toți acei care aveau nevoie de un ajutor era extraordinar.

Nu mai aveam decît 3 chibrituri păstrate cu grijă. Ne-am confecționat atunci, în chip de lumînări, mici torțe din papură extrasă din rogojinile pe care dormeam. Cînd sunetul clopotului de la Patriarhie ne-a parvenit, ne-am aprins făcliile și preotul a început slujba Învierii.

Torțele noastre nu dădeau o flacără, ci o slabă lumină roșie și făceau foarte mult fum. Fețele noastre luminate de aceste torțe erau impresionante, dar ce frapa mai mult era fața tînărului preot, o față transfigurată de credință și speranță. Ar fi putut servi ca model pentru o icoană bizantină.

Imnul a fost cîntat cu o fervoare care a cîștigat pînă și pe acei dintre noi care nu erau credincioși. Pe fețele mai multora curgeau lacrimi, dar nimănui nu i-a fost rușine.

Mai mult de 30 de ani s-au scrus de atunci, dar nu am mai trăit niciodată o Înviere mai frumoasă.”

(Mărturia lui Dan Brătianu – Din documentele rezistenței nr. 6, AFDPR, București, 1992, pp. 22-25)

Via LS Iași