Promovate

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Următoarea ședință a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești se va desfășura luni, 16 iunie a.c., ora 17.00, la sediul Filarmonicii „Paul Constantinescu”.

 Amfitrionul întâlnirii, Leonida Chifu, va asigura confortul unei seri literare după tiparul cunoscut, incluzând rubricile tradiționale:
》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE
》LECȚIA DE POEZIE
》11 MINUTE DE ISTORIE lector, profesor Emilia Luchian
》CINEMARTOR
》Partea a doua a ședinței va avea un caracter administrativ și va cuprinde discuții lămuritoare despre Antologiile Cenaclului I.L. Caragiale, edițiile în curs, cuprins, autori, buget, editură, motivarea și explicarea întârzierilor, cotizațiile membrilor, cheltuieli etc.

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE
Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

Lucrările Conferinței de Pace de la Paris au debutat la 18 ianuarie 1919, rolul principal revenind reprezentanților Marilor Puteri: Franța, Marea Britanie, Statele Unite, Italia și Japonia (doar pentru aspectele care priveau Extremul Orient). „Consiliul celor Patru” s-a reunit pe parcursul a 145 de ședințe pentru a dezbate și a lua decizii în toate chestiunile de interes major. Au funcționat 52 de comisii care pregăteau rapoarte, materiale documentare, hărți și studii, pe parcursul a 1.646 reuniuni.

Campaniile pentru recunoașterea internațională și stabilirea granițelor noilor state succesoare ale imperiilor destrămate s-au dus atât prin campanii de presă, publicarea de studii și broșuri, cât și prin dialogul cu organismele special create în Franța, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii (grupuri de studiu și analiză create în cadrul unor ministere, societăți științifice – Comité d’Études, Inquiry Commission, The Historical Section of Foreign Office, Societatea de Geografie din Paris etc.), notează Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, pe pagina de Facebook a instituției.

Formate din profesori universitari, savanți, și militari, aceste grupuri de studiu au prezentat comisiilor privind problemele teritoriale și frontaliere și „Consiliului celor Patru”, studii și rapoarte privind problemele teritoriale din Europa și Orientul Apropiat bazate pe considerente de ordin istoric, geografic, etnic, strategic și politic, au elaborat hărți istorice, economice, etnografice etc.

Alături de vastitatea informațiilor documentare cu caracter istoric, politic, economic și demografic colectate, delegațiile prezente la Conferința de Pace de la Paris au dispus de un instrument cu un impact major asupra deciziilor privind stabilirea viitoarelor frontiere ale statelor după primul război mondial: hărțile etno-demografice. Acestea le-au oferit posibilitatea membrilor Consiliului, delegaților și experților din cadrul comisiilor de lucru constituite în timpul Conferinței să dispună de o radiografie cvasi-completă și instantanee a situației din teren.

Tratatul de Pace încheiat între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria la Trianon, la 4 iunie 1920, a contribuit la structurarea arhitecturii postbelice a Europei, alături de tratatele de la Versailles (semnat la 28 iunie 1919 cu Germania), Saint-Germain (semnat la 10 septembrie 1919 cu Austria), Neuilly sur Seine (semnat la 27 noiembrie 1919 cu Bulgaria) și Tratatul de la Sèvres (semnat la 10 august 1920 cu Turcia), acesta din urmă înlocuit ulterior de Tratatul de la Lausanne (24 iulie 1923).

Tratatul de Pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria a fost încheiat la 4 iunie 1920, la Trianon, fiind semnat din partea României de către dr. Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu.

Foto: © Facebook / Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe

Partea I a Tratatului conține Pactul Societății Națiunilor, document care se regăsește în textul tuturor tratatelor de pace încheiate după primul război mondial.

Partea a II-a se referă la frontierele Ungariei, fiind stabilite granițele noului stat ungar cu Austria, cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, cu România și cu Cehoslovacia. Potrivit articolului 28, frontierele au fost ulterior trasate pe teren de către Comisii de delimitare, respectându-se indicațiile hărților anexate la tratat.

Partea a III-a cuprinde 9 secțiuni și tratează clauzele politice europene. Prima secțiune reglementează aspecte de ordin teritorial (renunțarea la drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt descrise prin art. 27 al Tratatului), economic, drepturi de proprietate etc. în relația cu Italia.

Secțiunile de la II-IV privesc domeniile menționate anterior în relația cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, România și Cehoslovacia.

Secțiunea a VI-a tratează drepturile minorităților, obligând Ungaria să acorde tuturor locuitorilor săi, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau religie, deplina și întreaga protecție a vieții și a libertății lor. De asemenea, potrivit art. 60 al Tratatului, Ungaria a consimțit că respectarea drepturilor minorităților constituie obligații de interes internațional, fiind puse sub garanția Societății Națiunilor.

Secțiunea a VII-a include clauzele cu privire la naționalitate, respectiv faptul că persoanele care se aflau pe teritorii asupra cărora își exercitau suveranitatea alte state, dobândeau cetățenia acestora, dar cu posibilitatea ca în termen de un an să opteze între noua cetățenie și cea ungară și să își mute domiciliul în statul pentru a cărui cetățenie au optat.

Articolul 73 din Secțiunea a IX-a afirmă caracterul inalienabil al independenței Ungariei.

Partea a IV-a din Tratat conține prevederi referitoare la interesele ungare în afara Europei, respectiv în Maroc, Egipt, Siam, China etc.

Partea a V-a tratează chestiuni militare, navale și aeriene. Astfel, serviciul militar obligatoriu, marina și aviația erau desființate, efectivul forțelor armate ungare este limitat la 30.000 de militari, iar, în scopul verificării aplicării acestor prevederi, se instituiau Comisii Interaliate de Control.

Partea a VI-a a Tratatului reglementează situația prizonierilor de război, iar partea a VII-a pedepsirea celor vinovați de a fi comis fapte contrare legii în timpul războiului.

Partea a VIII-a conține prevederi detaliate privind reparațiile pe care Ungaria urma să le plătească Puterilor Aliate și Asociate pentru pierderile pe care le-au suferit în timpul războiului, iar părțile a IX-a și a X-a din Tratat privesc clauzele financiare, respectiv situația unor bunuri, a datoriilor, regimul taxelor, contractelor etc., fiind instituite tribunale arbitrale mixte în relația Ungariei cu fiecare dintre Puterile Aliate și Asociate.

Părțile XI și XII din Tratat garantează libertatea navigației aeriene, feroviare și fluviale pe teritoriul ungar.

În Partea a XIII-a a Tratatului sunt reglementate aspecte privind dreptul muncii, menționându-se că scopul Ligii Națiunilor era acela de a stabili pacea universală, care nu se putea întemeia decât pe justiția socială. Ultima parte a Tratatului cuprinde clauze diverse privind organizațiile religioase, convenții comerciale etc.

Consecințele devastatoare ale Primului Război Mondial i-au determinat pe o serie de oameni politici, diplomați și gânditori europeni să mediteze asupra viitorului Europei și să imagineze noi forme de cooperare care să contribuie la prevenirea unor astfel de conflicte catastrofale.

Astfel, a apărut mișcarea pan-europeană și a fost propus proiectul unei Uniuni Europene federale, pentru cooperarea politică și economică care să asigure pacea și prosperitatea vechiului continent. Aceste idei au fost întâmpinate cu scepticism de adepții politicii tradiționale a balanței de putere și cu ostilitate de către statele revizioniste.

Doar urmările dezastruoase ale celui de-Al Doilea Război Mondial au reconfirmat validitatea ideilor pacifiste și pan-europene, contribuind ulterior la dezvoltarea Comunității Economice Europene și apoi a Uniunii Europene de astăzi!

Expoziție la Ministerul Afacerilor Externe

Ministerul Afacerilor Externe rememorează cu recunoștință, cu fiecare ocazie, eforturile înaintașilor și, în special, activitatea diplomației românești care a acționat permanent pentru realizarea obiectivelor naționale pe palierul politic extern, inclusiv pentru recunoașterea internațională a Marii Uniri.

Data de 4 iunie are o semnificație deosebită, conform Legii nr. 256/ 2020 pentru declararea zilei de 4 iunie drept Ziua Tratatului de la Trianon.

În acest sens, Ministerul Afacerilor Externe a marcat de fiecare dată Ziua Tratatului de la Trianon, așa cum o face sistematic pentru o serie de momente emblematice din istoria României, în scop comemorativ și educativ.

La sediul Ministerului Afacerilor Externe a fost organizată o expoziție de documente și fotografii din patrimoniul Arhivelor Diplomatice dedicată Tratatului de la Trianon.

Sursă: https://historia.ro/sectiune/actualitate/cum-s-a-ajuns-la-semnarea-tratatului-de-la-trianon-2448335.html

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 28 mai 2025) 

În care Ilie câștigă încrederea legionarilor

În celular, <morse> funcționa aproape fără întrerupere,  de la un capăt la altul. La un moment dat, Ilie a auzit la perete vorbindu-se despre existența MAI-știlor în închisoare. Se recomanda prudență, legionarii fiind alarmați de prezența deținuților MAI-ști. Nelu i-a înțeles pe legionari, care erau oropsiți de organele de represiune din închisoare. „Frații noștri de suferință ne suspectau și ne ocoleau. Numai eu știu ce s-a petrecut în sufletul meu. Dar mi-a venit o idee acolo, în izolare.” 

Am avut atunci o discuție interesantă cu căpitanul Lorentz. I-am explicat securistului că el ne obligă să recurgem la Morse și alte metode de comunicare prin constrângerile la care suntem supuși și i-am vorbit despre condițiile în care au făcut pușcărie comuniștii, care primeau ziare și pachete de la ajutorul roșu, fără să fie izolați, ba, de multe ori, ieșeau din lagărul de la Târgu Jiu să vândă obiectele de artizanat pe care le confecționau în închisoare.” Lorentz i-a replicat că lupta de clasă nu le permite comuniștilor să se poarte cu mănuși cu deținuții, deoarece burghezia și toți dușmanii poporului trebuie să dispară. „Din acel moment, relația mea cu Crăciun, colegul de cameră, s-a stricat definitiv. Ajunsese complet izolat, de vorbea singur, se scrântise de-a binelea.”

Găvăgină, agent dublu

A doua zi, Găvăgină l-a abordat pe Ilie. „Cu lacrimi în ochi, mi-a spus că a fost chemat de ofițerul politic. Acesta i-a cerut să ofere informații cu privire la ceea ce se întâmplă în cameră și i-a dat timp de gândire să se hotărască. Atât de mult m-a impresionat sinceritatea lui Găvăgină, încât îmi venea să-l sărut. În final, m-a întrebat ce să facă.” Cum nu putea să ia o hotărâre pe loc, și de unul singur, Nelu i-a spus lui Găvăgină să aștepte puțin. S-a consultat cu Petrică vasilescu și cu Nea Georgică Adamescu, „veteranii noștri”. Toți trei au hotărât că Găvăgină trebuie să accepte propunerea lui Lorentz, dar să declare la anchete ceea ce îl învățau Nelu și veteranii. Cu alte cuvinte, Găvăgină avea să joace rolul agentului dublu. Acest joc era foarte periculos pentru „Găvă”. „A acceptat propunerea noastră, dar numai el și Dumnezeu știu cum a lucrat. Noi am procedat așa pentru a-l contracara pe Crăciun Ion, omul care ne-a făcut mult rău. Cert este că o perioadă de timp am avut liniște, în sensul că ne-am desfășurat activitățile noastre fără a avea mult de suferit.”

„Țoțea Sburătorul”

Unui camarad de cameră, plutonierul Pop, care avea cinci ani de condamnare, îi sosise ceasul eliberării.

Înainte de eliberare, a fost chemat la colonelul Crăciun, probabil pentru a vedea ce gândește și a-l instrui în privința comportamentului de afară. „Pop era un român ardelean greu de scos dintr-ale lui, calm și hotărât, nedispus la compromisuri.” Imediat după el a fost dus și Ilie în fața colonelului Crăciun. „Acesta era informat de căpitanul Lorentz asupra poziției mele în cameră. Mi-a atras atenția că faptele mele nu cadrează cu regulamentul închisorii și mi-a spus pe un ton foarte categoric: Căpitane, vezi-și de treabă, lasă oamenii în pace, pentru că unii se vor elibera și apoi vin iar în închisoare, pentru că nu-și văd de treabă. Ți îți atrag atenția că dacă nu-ți vezi de treabă o să ai de-a face cu mine.” Într-adevăr, la câteva zile, Ilie a fost scos din cameră și dus la izolatorul din celular, la parter, într-o celulă fără fereastră, vecină cu peretele de la centrala termică. În celulă era o căldură infernală. Pentru a mai lua puțin aer, sta culcat pe burtă și trăgea de ușă, crăpând-o nițel. Ca să poată respira. Pe ușa de lemn era desenat mare un om cu aripi. Sub desenul încrustat în lemn scria: „Țoțea Sburătorul”. „Aveam să-l cunosc mai târziu pe acest Țoțea și vă voi vorbi despre el. Am stat șapte zile în regim de izolator, adică mâncare la trei zile. Nu știu cum am rezistat. Dar nici n-am stat liniștit. Am început să bat <morse> la perete și am reușit să iau legătura cu legionarii din celular, cărora le-am spus cine sunt și le-am vorbit despre existența formațiunii mAI din secție.”

Vărul Beliu

În celular, <morse> funcționa aproape fără întrerupere,  de la un capăt la altul. La un moment dat, Ilie a auzit la perete vorbindu-se despre existența MAI-știlor în închisoare. Se recomanda prudență, legionarii fiind alarmați de prezența deținuților MAI-ști. Nelu i-a înțeles pe legionari, care erau oropsiți de organele de represiune din închisoare. „Frații noștri de suferință ne suspectau și ne ocoleau. Numai eu știu ce s-a petrecut în sufletul meu. Dar mi-a venit o idee acolo, în izolare.”. În Aiud, chiar în celular, era închis și un văr – și fin în același timp – al lui Ilie, legionar vechi, care număra ani grei de pușcărie la activ. Fusese arestat și înainte de instalarea regimului comunist, prin 1938, iar acum executa o condamnare de 20 de ani de muncă silnică. „Vărul meu era de o integritate morală rar întâlnită, legionar dârz, crescut la școala lui Zelea Codreanu. Inspira încredere și se bucura de respectul celorlalți legionari. El știa ce gândesc și îmi cunoștea vederile politice. Am bătut la perete și, luând legătura cu legionarii din izolare le-am spus pentru ce am fost condamnat. Pentru a le spulbera neîncrederea, le-am precizat că sunt vărul lui Ion Dumitru, zis Beliu, din comuna Tinosu, județul Prahova. Firește, am luat legătura și cu vărul, care a garantat pentru mine.” În felul acesta, Nelu Ilie a câștigat încrederea legionarilor. Cele șapte zile de izolare au avut darul de a-i ridica moralul. De-acum, era cunoscut în lumea legionară „a celor care, din 1941, după lovitura de stat a lui Antonescu, deveniseră veteranii acestei închisori.”
(continuarea miercuri, 11 iunie 2025)

                                                                                       A consemnat Leonida Corneliu Chifu

 Boris Leonidovici Pasternak (n. 29 ianuarie/10 februarie 1890, Moscova, Imperiul Rus – d. 30 mai 1960, Peredelkino, RSFS Rusă, URSS) a fost un poet și scriitor evreu rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958.

Grea cruce să iubești pe unii… – Boris Pasternak

​Grea cruce să iubești pe unii.
Dar tu – ce simplă! De-nțeleg
Secretul frumuseții tale,
Enigma vieții o dezleg.

S-aude, primăvara, foșnet
De adevăruri, cum răzbat.
Ca aerul îți e-nțelesul,
Ca el de dezinteresat.

Freamătul viselor s-aude
Atunci – și parcă le și vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-așezi.

Ușor e: te trezești, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Să nu te mai mânjești de-a pururi.

1931

Părintele Valerian Pâslaru, starețul Mănăstirii „Sfântul Filimon”, despre eroii, mărturisitorii și mucenicii din închisorile comuniste: „Sunt sprijinul acestor vremuri și sunt viața acestui neam”

„Cei care erau chemați ca mucenici au plecat Acasă încununați de mucenicie, iar cei care erau chemați ca mărturisitori au ieșit din ocnele comuniste și l-au mărturisit impecabil pe Hristos. Pușcăria se prelungise afară și țara aceasta devenise o pușcărie întreagă. De aceea, trebuie să fim cu mare atenție și să studiem ce au însemnat acești oameni pentru neamul românesc, cum s-au asemănat cu marii lideri, cum s-au asemănat cu eroii pe care-i păstrăm în istoria țării din cele mai vechi timpuri și până acum. Ei sunt eroii din zilele noastre, dar nu știu câți își mai aduc aminte de ei. Este un lucru grav, pentru că dacă n-ai continuitate și nu ai legătură cu trunchiul din care te tragi, riști să dispari. O frunză smulsă din copac și aruncată în bătaia vântului sfârșește prin a se usca și a dispărea. La fel o creangă care se rupe din acest copac. Nana Pazi, așa cum îi spuneau apropiații Aspaziei Oțel Petrescu, a fost un exemplu, pentru că a fost o tânără intelectuală, se știe că intelectualii sunt mai fragili decât ceilalți, care a înfruntat ticăloșia vremii comuniste, securiste, cu un curaj deosebit și cu o înțelepciune deosebită, pe care numai bătrânii o au. Erau un om tânăr, a cărui tinerețe a fost curmată de nimicnicia vremurilor și care a reușit prin credință, prin tenacitate, prin râvnă, să se ridice peste valul vremii. Foarte puțini oameni reușesc lucrul acesta. A avut o experiență pe care a tradus-o în cărți memorabile, cum ar fi „Doamne, strigat-am!”, dar și „Spice”. Nu și-a uitat exemplele pe care le-a avut și mărturisitoarea în închisoare, oameni la fel de tineri ca și ea. Și-atunci când a ieșit din închisoare nu i-a fost frică să mărturisească adevărul.

Eroii neamului sunt sprijinul acestor vremuri și sunt viața acestui neam, ceea ce dovedește că Învierea există, că nu este o poveste. Pentru că, iată, cei plecați dintre noi sunt mai vii decât noi, cei care trăim acum, care suntem morți, inactivi și puțin credincioși. Cred că ceea ce ne lipsește astăzi este credința. Suntem ca evreii din timpul lui Hristos, îl mărturisim pe Hristos cu buzele, dar suntem interesați de altceva. Timp de 30 de ani, Măicuța Domnului a demonstrat că iubește și ocrotește această țară, pentru că așa cum a fost jefuită România poate numai în țările africane s-a mai întâlnit, și noi totuși suntem o țară europeană, un reper de civilizație pentru toate popoarele lumii. Și deși am fost jefuiți până la os, aș spune, nu până la sânge, nu ne lipsește nimic. Aceasta este dovada dragostei Maicii Domnului pentru această țară. Iar noi nu suntem recunoscători și nici nu ne dăm seama”. (mărturie consemnată de Florin Palas).

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful – 1 iunie

Născut în secolul al II-lea din părinți păgâni, Sfântul Iustin a devenit creștin după ce un bătrân pe care l-a întâlnit pe malul mării i-a vorbit despre Hristos. Ajuns la Roma, a deschis prima școală filosofică în care a predat credința creștină, deși trăia într-o vreme a persecuțiilor, în care creștinii se ascundeau pentru a nu fi omorâți.
Denunțat autorităților, Sfântul Iustin a refuzat să se lepede de Hristos și a murit ca un martir, fiindu-i tăiat capul cu sabia. Sfintele sale moaște se află în Biserica „„Sfântul Ioan Botezătorul”, în Sacrofano, în apropierea Romei.

Goralii, românii din Polonia, care s-au stabilit în Munții Tatra, au emigrat acolo în urmă cu multe sute de ani, având o poveste aparte. „Români” este impropriu spus, căci nu au nicio legătură cu românii din zilele noastre. Însă, în pofida trecerii timpului, goralii, una dintre cele mai puțin cunoscute etnii cu origini valahe, nu și-au uitat obiceiurile.
Goralii din Polonia trăiesc azi în jurul orașelor Zywiec, Zakopane și Nowy Sacz.

Obiceiurile, îmbrăcămintea, casele, înfățișarea și firea lor îi dau de gol: nu sunt slavi, ci se înrudesc mai degrabă cu românii. În fapt, goralii sunt urmașii păstorilor valahi din Transilvania, care au practicat transhumanţa cu mult timp înainte.

În jurul anului 1600, actele poloneze aminteau existența a peste 500 de sate românești, parte a acestora fiind locuite de urmașii lui Dragoș Vodă prin nepoții săi, Drag și Sas.

Păstorii cu origini vlahe au populat în Polonia culmile munților, aducând cu ei civilizația Carpaților și învățându-i pe polonezi să trăiască la munte. Azi, tot ce se păstrează în Polonia drept tradiție a muntelui, păstoritului, lemnăritului sau plutăritului este o moștenire româno-valahă. […]⬇

Agonie nocturnă

E ora patru dimineață,

Tremurînd bețivii aleagă spre cîrciuma din piață;

Ochii le sticlesc de poftă ca la bursuci,

Mai devreme sau mai tîrziu de ciroză vor muri cu toții răpuși.

Unii beau pe datorie,trecuți pe caiet,

Dar unul a scăpat de datorie murind de diabet.

Un bețiv la altul indignat povestea,

Că i-a venit nevasta acasă fără chiloți pe ea.

Un coleg de pahar n-a mai venit de luni,

Fiind internat la dezalcoolizare la spitalul de nebuni.

Un bețiv clătinîndu-se urinează pe un zid,

Îngînînd un cîntec cu glasul dogit;

Nevastă-sa acasă e obișnuită,

Cînd vine bețivul și intră-n closet și vomită.

Un singur ideal,o singură bucurie bețivii avea’:

Cînd iau pensia sau salariul să aibă ce bea !

Mihai Ivănescu.

Hristos S-a Înălțat! A. D. 2025

Margit Pogany a fost o artistă maghiară care i-a cerut lui Brâncuși, în 1910, să creeze o sculptură portret, în timp ce se afla la Paris. Artistul a realizat mai multe variante, în marmură și apoi în bronz, în 1912 și 1913. Această lucrare este poziționată ca parte a seriei, pe care a reluat-o în 1919. Față de lucrarea anterioară, aici a procedat cu îndrăzneală și grijă, cu forme simplificate, precum umerii prescurtați, integrarea brațelor exagerate… Forma sa extrem de rafinată, combinată cu efectul bronzului lustruit, arată, de asemenea, conștientizarea lui pentru Art Deco, o mișcare contemporană artistului.

Constantin Brâncuși
Mademoiselle Pogany
Muzeul Artizon

1925, bronz lustruit

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 21 mai 2025) 

Marmeladă cu arpacaș

„… ne-am propus să realizăm un program pentrui a supraviețui și a nu lăsa să piară idealurile pentru care luptaserăm. Am început să facem rugăciunile în comun, sărecităm poezii cu caracter naționalist, să povestim romane din literatura noastră și, mai ales, am învățat poeziile lui Radu Gyr, pe care le primeam la perete prin <morse>, de la legionari, precum și limbi străine.”

În mijlocul țarcului era un prepeleac din care un caraliu ne supraveghea. Se mergea în flanc câte unul, cu mâinile la spate. Aveam interdicția de a vorbi. Această izolare era îngrozitoare. Eram supuși aceluiași regim ca legionarii. Nu beneficiam de cearșaf sau pernă, doar de o saltea de doc umplută cu paie tocate și o pătură. La căpătâi ne puneau bocceluțe cu schimburile de rufe. În rest, gamele și bocancii. Iarna, puneam mantaua peste pătură, că nu mai puteam de frig.” 

Miraculorul Turtoi revine

Se făcea puțin foc în secție, într-o sobiță metalică. Cât privește hrana, dimineața primeau o cană de cafea (zeamă de orz prăjit), o bucată de marmeladă și 50 de grame de pâine. Cu pâinea era o problemă, căci trebuia s-o taie și s-o împartă egal. Cine putea să taie perfect egal? „Făceam această operație cu rândul, iar cel ce tăia pâinea lua ultimul. În felul acesta se păstra o oarecare echitate. Sistemul se practica în toate închisorile de deținuți politici. La prânz, <Miraculosul Turtoi> și un polonic de ciorbă de arpacaș, rar de fasole, de foi de varză și de murături iarna. Seara, la fel. Ilie aprecia în mod deosebit arpacașul, „care ne-a salvat viețile în pușcărie.” De multe ori, deținuții păstrau marmelada de dimineață pentru a o amesteca seara cu arpacaș. Un arpacaș mai vârtos era considera un deliciu.

Alte polivitamine

Dar, una peste alta, hrana era insuficientă, „iar foamea era o stare permanentă. Eram cadaverici și frigul ne mistuia, dar speranța că odată vom fi liberi nu ne-a părăsit niciodată.”
Nelu își amintește o întâmplare nițel hazlie. În țarcul de plimbare era o brazdă cu flori. Colegul și amicul său Feraru a profitat de neatenția caraliuluiși a rupt niște flori pe vcare le-a luat în cameră. Cum el considera că aceste flori conțin vitamine, a consumat fără a sta prea mult pe gânduri, apoi i-a îndemnat și pe ceilalți să-i urmeze exemplul. „În ciuda faptului că erau amare și făceau și puțină spumă, care ne cam îngrețoșa, le-am mâncat, convinși fiind de valoarea lor nutritivă. Bineînțeles că unii au început să se tânguie după <ospăț> și a trebuit să bem multă apă ca să dispară amărăciunea.”

Morse la zid

O problemă care l-a frământat tot timpul detenției pe Nelu a fost comunicarea cu vecinii, „căci fără comunicare ești un om mort.” În acest scop, primul lucru pe care l-a făcut în timpul detenției la Jilava a fost să învețe alfabetul Morse la perete. La Aiud, însă, colegii lui Ilie cunoscători de Morse nu-l utilizau de teama informatorului Crăciun. Dar pentru Ilie această situație era insuportabilă. După ce-i dădea polivitamine lui Crăciun, bătea Morse la perete. În acest fel, a intrat în circuitul închisorii. „De la vecini aflam ultimele noutăți care circulau în închisoare și care contribuiau la menținerea moralului camarazilor de cameră. Dar Crăciun era incorigibil. La scurt timp, m-a turnat. Urmarea: am fost dus la ofițerul politic, căpitanul Lorentz, un tip înalt și puțin peltic.” Acesta i-a atras atenția lui nelu că, dacă nu se liniștește, va avea de suferit „din greu”. Nici de această dată Nelu nu s-a cumințit.

Literatura Morse

Pe Ilie nu l-au impresionat amenințările lui Lorentz. „Din contră, ne-am propus să realizăm un program pentrui a supraviețui și a nu lăsa să piară idealurile pentru care luptaserăm. Am început să facem rugăciunile în comun, sărecităm poezii cu caracter naționalist, să povestim romane din literatura noastră și, mai ales, am învățat poeziile lui Radu Gyr, pe care le primeam la perete prin <morse>, de la legionari, precum și limbi străine.”
În felul acesta, toată lumea era antrenată într-o activitate intelectuală care făcea ca timpul să treacă mai ușor. Aiudul a fost o adevărată universitate, „căci aici era încătușată floarea intelectualității românești.” În scurt timp, deținuții au reușit să realizezeo solidaritate camaraderească, la care au contribuit și cei mai sceptici dintre ei. Au avut de luptat mai mult cu Horvat, care s-a integrat mai greu în comunitatea lor. Între timp, Crăciun Ion își făcea datoria față de conducerea închisorii, „dar o perioadă ne-au lăsat în pace, probabil aveau probleme mai delicate cu legionarii sau poate nui credeau tot ce debita.” Până când a fost scos la anchetă tânărul sublocotenent Găvăgină, care lucrase la Securitatea din Timișoara. Acesta s-a întors palid de la anchetă și foartebabătut. Nimeni nu l-a întrebat nimic.
(continuarea miercuri, 4 iunie 2025)

                                                                                                   A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Puțini știu că România găzduiește una dintre cele mai nobile rase de cai din lume: Lipițanul, crescut cu grijă în inima Ardealului.
Acești cai legendari sunt cunoscuți pentru mișcările lor grațioase, inteligență și un aspect impunător: gât arcuit, pas elegant și o blândețe demnă de povești regale.

Deși la naștere sunt închiși la culoare, pe măsură ce cresc, blana lor devine albă ca zăpada. O transformare fascinantă și neașteptată!

Lipițanii sunt parte din moștenirea culturală a României. De-a lungul secolelor, au fost folosiți în parade regale, dresaj clasic, trăsuri boierești și chiar în filme istorice.

Deși rasa Lipițană a fost creată în 1580 la Herghelia Lipizza (astăzi în Slovenia), în România a fost perfecționată și crescută intensiv în județul Brașov. o bijuterie vie a patrimoniului românesc.

Via Atlasul Lumii

Luni, 26 mai a.c., în atmosfera cu frison bacovian a unui oraș bătut de ploi și tristeți parcă interminabile, a avut loc cea mai recentă întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești. Filarmonica „Paul Constantinescu” ne-a găzduit timp de două ore, cu obișnuită și generoasă ospitalitate, oferind prilejul unei Întoarceri la sursă – o evocare a activității și colaborării cu cel care a fost Ștefan Canurschi, dar și ocazia unei meditații asupra valorii prieteniei, camaraderiei și a lucrurilor care, amânate, sfârșesc de cele mai multe ori prin neîmplinire.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus în fața auditoriului mostre din creația lirică a colegilor: Emilia Luchian („Aedul”), Gheorghe Stănescu („Astăzi, ploaia”), a nou venitei în cadrul Cenaclului, Liana Sprânceană („Poveste de iubire”), Cati Rodica Enache („Pui de soare”) și Sorana Brucăr („Azi, Doamne”, „Ți-am simțit mâna”, „Rima iubirii”).

》La rubrica LECȚIA DE POEZIE, Gabriela Petri a pus cu admirație în discuție personalitatea actorului Toma Caragiu, a ocaziei acestuia de a cocheta cu poezia și a lecturat din volumul „Poeme și alte confesiuni” – volum îngrijit de Ion Cocora, apărut în 1979, la Editura Dacia. Cati Rodica Enache a amintit de scriitorul ploieștean Ion Stratan, care ar fi împlinit anul acesta 70 de ani și a citit din lirica lui „Nino” (cum îl alintau prietenii) „Conversații”, publicate în Revista Arca, 1996. Gheorghe Stănescu a menționat că s-au împlinit 145 de ani de la nașterea celui ce a fost un etern meșter al cuvântului, Tudor Arghezi, redând din creația acestuia („Un prieten mic și negru”). În încheierea rubricii, actorul Nicu Drăgulin ne-a introdus, cu talentul său caracteristic, în universul – cu farmec aparte, al poeților Evgheni Evtușenko („Mama”) și Marin Sorescu („Craiova văzută din car”).

》Pentru că se configura o prognozată lipsă de timp, Emilia Luchian a renunțat cu eleganță, amânând pentru ședința următoare expunerea din cadrul rubricii 11 MINUTE DE ISTORIE, a cărui lector permanent este.

》Sub titlul „Întoarcerea la sursă”, LECTURA DE CENACLU a oferit prilejul colegului nostru, jurnalistul Leonida Corneliu Chifu, să evoce prin intermediul unor interviuri de suflet, memoria unui prieten și apropiat al  Asociației 24 PH ARTE Ploiești și al Cenaclului, Ștefan Canurschi, un om care, prin profesionalism dar și o frumusețe sufletească aparte, a lăsat, după „plecarea” sa, un gol în viața celor care l-au cunoscut.
Pentru a-l defini pe scurt, îl citez pe Leonida: „Consătean cu Vasile Voiculescu, Ștefan Canurschi era un artist – cioplitor, sculptor, a fost ani buni cameraman la posturile locale de televiziune din Ploiești, colaborator TVR (a lucrat cu regizorul Cătălin Apostol la filmul „Umilința”), a îmbrăcat în numeroase apariții publice hainele lui „Moș Crăciun”, spre bucuria fără seamăn a copiilor din Ploiești și din împrejurimi.” Ștefan Canurschi a participat din spatele camerei de filmat la prima ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești, 2018. A fost unul dintre cei care au pus umărul la desfășurarea edițiilor Taberei de Sculptură  Măgura, Buzău (1970 – 1985),  implicându-se ca cioplitor alături de sculptori renumiți.

Seara a fost o bună ocazie pentru vizionarea unui scurt metraj-documentar cu și despre Ștefan Canurschi, realizat de Leonida Corneliu Chifu și Dan Simionescu. Vocea blândă a intervievatului, făcând mărturisiri și depănând amintiri, precum și emoția nedisimulată a acestuia, de pe micul ecran al unui telefon (căci tehnica sau tehnologia ne-a dat de furcă și filmul nu s-a putut reda pe  ecran TV) a coborât în sală și i-a învăluit pe cei prezenți ca o mângâiere. După o carieră dedicată frumosului și realului în diversitatea lui interesantă, capricioasă și provocatoare, a întruchipat, pentru o perioadă bună de timp, un neuitat Moș Crăciun, pe care cu toții, de la mic la mare, îl purtăm în cutiuța inimii. Leonida Corneliu Chifu, citându-l pe Ștefan Canurschi: Cel mai mare lucru este când nu ai nimic și dăruiești. Fie și căldură. – și-a acompaniat selecția fragmentelor din reportaje cu un șuvoi de povestiri și amintiri pe care doar un jurnalist cu o memorie fabuloasă o poate face. Intertitlurile inspirate ale reportajelor (Piatra de calcar și calitățile ei, Talianu și Brâncovenii, Adoptații Ciutei, Elogiul boilor, Poienile cu sculpturi, Cioplitorul adolescent, Muzeul părăsit, Dumnezeu și Carpații, Peleșul de la Cetățuia ș.a.) au subliniat cu bun și dovedit rost expunerea. Aceasta s-a apropiat de final cu Dorința lui Ștefan Canurschi (referindu-se la Tabăra Internațională de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești): „Dorința mea este să nu se întrerupă șirul edițiilor și să se ajungă la un număr egal de sculpturi cu Tabăra de la Măgura sau pe-aproape. M-aș bucura mult, pentru că s-a pus suflet și multă muncă pentru realizarea acestui deziderat. Aici lucrările intră în „dialog” una cu alta și au de câștigat în monumentalitate. Eu cred în reușita de peste veacuri a acestui simpozion de sculptură.”  Noua Șeherezadă este ultimul intertitlu al ultimului interviu care invită și ispitește la o regăsire viitoare („în seri de iarnă cu viscol și zăpadă până la streașină, la o țuică fiartă, când poveștile despre artă devin fabuloase!”) care, din păcate, nu a mai avut loc.

Prezența delicată a Danei Canurschi și a comentariilor ei evocatoare despre un tată de poveste, „cu înclinație naturală către estetic și care a avut o relație pasională” cu propriile amintiri, au completat farmecul serii.

Reportajele prezentate sunt incluse în Antologia Spirala Ascunsă – în curs de apariție, a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Năstaca Chifu, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Nicu Drăgulin, Gheorghe Stănescu.

Invitați: Dana Canurschi, Elena Savu, Tania Radu & co.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Pentru că anul acesta se împlinesc 111 ani de la nașterea lui Corneliu Coposu și 52 de ani de când Grigore Moisil s-a stins din viață, ne-am gândit să vă aducem această fotografie din anul 1946, de la Castelul Peleș, cu Iuliu Maniu (cel cu pălărie), Corneliu Coposu (în spate cel mai înalt), Lucrețiu Pătrășcanu (primul din dreapta), Harry Brauner (primul din stanga), Lena Constante (a doua din stanga). Aproape toți cei din această fotografie aveau să fie ori aruncați în pușcărie sau chiar și să piară în doar câțiva ani după instaurarea noului regim politic de către sovietici în România.

Iuliu Maniu îl cunoștea pe Corneliu Coposu de când era copil, familiile lor erau prietene. Corneliu Coposu a stat mereu aproape de Maniu în tinerețea sa, devenindu-i discipol dar și într-un fel gardă de corp. Nu aveau să scape însă nici unul de caracatița noului regim. Puțină lume mai știe că Corneliu Coposu a făcut pușcărie politică și în anul 1937 când a fost închis câteva luni pentru “uneltire împotriva lui Carol II”, iar în închisoare a cunoscut-o pe vasluianca Ana Pauker, închisă ca fiind membră PCR. El spunea… “păstrez despre ea amintirea unei persoane foarte inteligente, foarte instruite, cu o cultură livrească impresionantă, care suporta dialogul cu multă ușurință și avea la îndemână argumente pe care știa să le valideze cu multă pricepere”. Lucrețiu Pătrăscanu avea și el să fie executat de proprii “tovarăși” de ideologie, vasluianca Ana Pauker și bârlădeanul Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Folcloristul Harry Brauner și sotia lui, artista plastică și folclorista, Lena Constante, sunt printre cei care au descoperit-o inițial pe marea Maria Tănase. Lena Constante a fost cumnata lui Grigore Moisil, părintele informaticii românești, fost elev la Liceul “Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, unde tatăl său era profesor de istorie. Grigore C. Moisil a murit acum 52 de ani, în brațele soției sale, Viorica Constante, cel mai probabil în urma unui infarct, în Ottawa, capitala Canadei, unde se afla pentru o serie de conferințe de logică matematică, domeniul său preferat.

Leonard Zăicescu, ultimul supraviețuitor din România al Pogromului de la Iași și al Trenurilor Morții (iunie – iulie 1941)

Leonard Zăicescu (27.03.1927-23.05.2025) a lucrat ca jurnalist după cel de-al Doilea Război Mondial și întreaga viață a militat neobosit pentru memoria victimelor Holocaustului.

Cartea sa, „Cu trenul expres spre moarte” rămâne o mărturie cutremurătoare a ororilor Holocaustului din România.

Potrivit Institutului Elie Wiesel, alături de Ana Fălticineanu, Leonard Zăicescu a câștigat la CEDO lupta împotriva acelora care neagă sau minimalizează Holocaustul și astfel pângăresc memoria victimelor și a supraviețuitorilor.

Transmitem condoleanțe familiei și îi vom onora mereu moștenirea și amintirea.

Fie memoria sa binecuvântată!
Dumnezeu să-l ierte!

Via internet

Cu mulți ani în urmă, când voiam să aflu câte ceva despre propovăduire, am dat peste o carte de predici a unui preot rus aflat în China, carte pe care o tipărise acolo pe cheltuiala sa. În acea carte era o predică despre Înfricoșătoarea Judecată: despre oi și capre. Și preotul grăia astfel:
„Iubiți frați și surori, copiii mei în Hristos! Când v-am citit acest fragment din Sfânta Evanghelie, v-am văzut cum v-ați bucurat atunci când Hristos a vorbit despre oi — că voi sunteți oile turmei Sale. Aceasta arată că niciodată n-ați fost la sat. Căci, dacă ați fi fost, ați fi știut că oaia este cea mai murdară, lacomă și neînțeleaptă vietate. Și iată de ce am fost rânduit aici, păstorul vostru…”

Puțini sunt preoții care ar cuteza să rostească un asemenea cuvânt, dar nu sunt puțini, mai ales dintre cei tineri, care simt în inimă că aceasta este realitatea: eu am învățătură teologică — ei nu au; asupra mea s-a săvârșit taina preoției — asupra lor nu; eu sunt îmbrăcat în veșminte sfințite, sunt o icoană vie…
Veți zice, poate: „Ei, e vina preotului…”
Nu, nu este doar vina lui, căci dacă obștea l-ar privi pe preot cu realism, dacă l-ar vedea ca pe o făptură firavă, așezată într-un loc în care doar Dumnezeu poate sta, atunci ar arăta față de el milă și sprijin.

Îmi amintesc de un tânăr preot care trebuia să slujească Sfânta Liturghie. Și stând el la Sfântul Prestol, deodată l-a cuprins groaza: „Nu pot săvârși aceasta! Numai Dumnezeu poate să o săvârșească! Voi arde cu totul…”
Și a zis: „Doamne, mă retrag, nu pot sluji…”
Și în acel moment a simțit că Cineva a stat între el și Sfântul Prestol, și a trebuit să se dea înapoi. Și toată Liturghia a rostit cuvintele și a făcut gesturile, dar știa că Acela Care stă acolo este Cel ce săvârșește Liturghia.

Singurul Care a împlinit Tainele, Care a murit și a înviat, este Hristos; și Duhul Sfânt, pe Care El L-a dat Bisericii.
Aceasta este ceea ce noi, preoții, ar trebui să simțim, și ceea ce voi, mirenii, ar trebui să simțiți față de preot: că el stă acolo unde numai Dumnezeu poate sta.

Mitropolitul Antonie de Suroj, „Dacă nu am devenit făpturi noi, atunci este vremea să începem totul de la capăt…”
Cuvânt rostit la Conferința Eparhială
23 mai 1998