Promovate

Goralii, românii din Polonia, care s-au stabilit în Munții Tatra, au emigrat acolo în urmă cu multe sute de ani, având o poveste aparte. „Români” este impropriu spus, căci nu au nicio legătură cu românii din zilele noastre. Însă, în pofida trecerii timpului, goralii, una dintre cele mai puțin cunoscute etnii cu origini valahe, nu și-au uitat obiceiurile.
Goralii din Polonia trăiesc azi în jurul orașelor Zywiec, Zakopane și Nowy Sacz.

Obiceiurile, îmbrăcămintea, casele, înfățișarea și firea lor îi dau de gol: nu sunt slavi, ci se înrudesc mai degrabă cu românii. În fapt, goralii sunt urmașii păstorilor valahi din Transilvania, care au practicat transhumanţa cu mult timp înainte.

În jurul anului 1600, actele poloneze aminteau existența a peste 500 de sate românești, parte a acestora fiind locuite de urmașii lui Dragoș Vodă prin nepoții săi, Drag și Sas.

Păstorii cu origini vlahe au populat în Polonia culmile munților, aducând cu ei civilizația Carpaților și învățându-i pe polonezi să trăiască la munte. Azi, tot ce se păstrează în Polonia drept tradiție a muntelui, păstoritului, lemnăritului sau plutăritului este o moștenire româno-valahă. […]⬇

Agonie nocturnă

E ora patru dimineață,

Tremurînd bețivii aleagă spre cîrciuma din piață;

Ochii le sticlesc de poftă ca la bursuci,

Mai devreme sau mai tîrziu de ciroză vor muri cu toții răpuși.

Unii beau pe datorie,trecuți pe caiet,

Dar unul a scăpat de datorie murind de diabet.

Un bețiv la altul indignat povestea,

Că i-a venit nevasta acasă fără chiloți pe ea.

Un coleg de pahar n-a mai venit de luni,

Fiind internat la dezalcoolizare la spitalul de nebuni.

Un bețiv clătinîndu-se urinează pe un zid,

Îngînînd un cîntec cu glasul dogit;

Nevastă-sa acasă e obișnuită,

Cînd vine bețivul și intră-n closet și vomită.

Un singur ideal,o singură bucurie bețivii avea’:

Cînd iau pensia sau salariul să aibă ce bea !

Mihai Ivănescu.

Hristos S-a Înălțat! A. D. 2025

Margit Pogany a fost o artistă maghiară care i-a cerut lui Brâncuși, în 1910, să creeze o sculptură portret, în timp ce se afla la Paris. Artistul a realizat mai multe variante, în marmură și apoi în bronz, în 1912 și 1913. Această lucrare este poziționată ca parte a seriei, pe care a reluat-o în 1919. Față de lucrarea anterioară, aici a procedat cu îndrăzneală și grijă, cu forme simplificate, precum umerii prescurtați, integrarea brațelor exagerate… Forma sa extrem de rafinată, combinată cu efectul bronzului lustruit, arată, de asemenea, conștientizarea lui pentru Art Deco, o mișcare contemporană artistului.

Constantin Brâncuși
Mademoiselle Pogany
Muzeul Artizon

1925, bronz lustruit

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 21 mai 2025) 

Marmeladă cu arpacaș

„… ne-am propus să realizăm un program pentrui a supraviețui și a nu lăsa să piară idealurile pentru care luptaserăm. Am început să facem rugăciunile în comun, sărecităm poezii cu caracter naționalist, să povestim romane din literatura noastră și, mai ales, am învățat poeziile lui Radu Gyr, pe care le primeam la perete prin <morse>, de la legionari, precum și limbi străine.”

În mijlocul țarcului era un prepeleac din care un caraliu ne supraveghea. Se mergea în flanc câte unul, cu mâinile la spate. Aveam interdicția de a vorbi. Această izolare era îngrozitoare. Eram supuși aceluiași regim ca legionarii. Nu beneficiam de cearșaf sau pernă, doar de o saltea de doc umplută cu paie tocate și o pătură. La căpătâi ne puneau bocceluțe cu schimburile de rufe. În rest, gamele și bocancii. Iarna, puneam mantaua peste pătură, că nu mai puteam de frig.” 

Miraculorul Turtoi revine

Se făcea puțin foc în secție, într-o sobiță metalică. Cât privește hrana, dimineața primeau o cană de cafea (zeamă de orz prăjit), o bucată de marmeladă și 50 de grame de pâine. Cu pâinea era o problemă, căci trebuia s-o taie și s-o împartă egal. Cine putea să taie perfect egal? „Făceam această operație cu rândul, iar cel ce tăia pâinea lua ultimul. În felul acesta se păstra o oarecare echitate. Sistemul se practica în toate închisorile de deținuți politici. La prânz, <Miraculosul Turtoi> și un polonic de ciorbă de arpacaș, rar de fasole, de foi de varză și de murături iarna. Seara, la fel. Ilie aprecia în mod deosebit arpacașul, „care ne-a salvat viețile în pușcărie.” De multe ori, deținuții păstrau marmelada de dimineață pentru a o amesteca seara cu arpacaș. Un arpacaș mai vârtos era considera un deliciu.

Alte polivitamine

Dar, una peste alta, hrana era insuficientă, „iar foamea era o stare permanentă. Eram cadaverici și frigul ne mistuia, dar speranța că odată vom fi liberi nu ne-a părăsit niciodată.”
Nelu își amintește o întâmplare nițel hazlie. În țarcul de plimbare era o brazdă cu flori. Colegul și amicul său Feraru a profitat de neatenția caraliuluiși a rupt niște flori pe vcare le-a luat în cameră. Cum el considera că aceste flori conțin vitamine, a consumat fără a sta prea mult pe gânduri, apoi i-a îndemnat și pe ceilalți să-i urmeze exemplul. „În ciuda faptului că erau amare și făceau și puțină spumă, care ne cam îngrețoșa, le-am mâncat, convinși fiind de valoarea lor nutritivă. Bineînțeles că unii au început să se tânguie după <ospăț> și a trebuit să bem multă apă ca să dispară amărăciunea.”

Morse la zid

O problemă care l-a frământat tot timpul detenției pe Nelu a fost comunicarea cu vecinii, „căci fără comunicare ești un om mort.” În acest scop, primul lucru pe care l-a făcut în timpul detenției la Jilava a fost să învețe alfabetul Morse la perete. La Aiud, însă, colegii lui Ilie cunoscători de Morse nu-l utilizau de teama informatorului Crăciun. Dar pentru Ilie această situație era insuportabilă. După ce-i dădea polivitamine lui Crăciun, bătea Morse la perete. În acest fel, a intrat în circuitul închisorii. „De la vecini aflam ultimele noutăți care circulau în închisoare și care contribuiau la menținerea moralului camarazilor de cameră. Dar Crăciun era incorigibil. La scurt timp, m-a turnat. Urmarea: am fost dus la ofițerul politic, căpitanul Lorentz, un tip înalt și puțin peltic.” Acesta i-a atras atenția lui nelu că, dacă nu se liniștește, va avea de suferit „din greu”. Nici de această dată Nelu nu s-a cumințit.

Literatura Morse

Pe Ilie nu l-au impresionat amenințările lui Lorentz. „Din contră, ne-am propus să realizăm un program pentrui a supraviețui și a nu lăsa să piară idealurile pentru care luptaserăm. Am început să facem rugăciunile în comun, sărecităm poezii cu caracter naționalist, să povestim romane din literatura noastră și, mai ales, am învățat poeziile lui Radu Gyr, pe care le primeam la perete prin <morse>, de la legionari, precum și limbi străine.”
În felul acesta, toată lumea era antrenată într-o activitate intelectuală care făcea ca timpul să treacă mai ușor. Aiudul a fost o adevărată universitate, „căci aici era încătușată floarea intelectualității românești.” În scurt timp, deținuții au reușit să realizezeo solidaritate camaraderească, la care au contribuit și cei mai sceptici dintre ei. Au avut de luptat mai mult cu Horvat, care s-a integrat mai greu în comunitatea lor. Între timp, Crăciun Ion își făcea datoria față de conducerea închisorii, „dar o perioadă ne-au lăsat în pace, probabil aveau probleme mai delicate cu legionarii sau poate nui credeau tot ce debita.” Până când a fost scos la anchetă tânărul sublocotenent Găvăgină, care lucrase la Securitatea din Timișoara. Acesta s-a întors palid de la anchetă și foartebabătut. Nimeni nu l-a întrebat nimic.
(continuarea miercuri, 4 iunie 2025)

                                                                                                   A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Puțini știu că România găzduiește una dintre cele mai nobile rase de cai din lume: Lipițanul, crescut cu grijă în inima Ardealului.
Acești cai legendari sunt cunoscuți pentru mișcările lor grațioase, inteligență și un aspect impunător: gât arcuit, pas elegant și o blândețe demnă de povești regale.

Deși la naștere sunt închiși la culoare, pe măsură ce cresc, blana lor devine albă ca zăpada. O transformare fascinantă și neașteptată!

Lipițanii sunt parte din moștenirea culturală a României. De-a lungul secolelor, au fost folosiți în parade regale, dresaj clasic, trăsuri boierești și chiar în filme istorice.

Deși rasa Lipițană a fost creată în 1580 la Herghelia Lipizza (astăzi în Slovenia), în România a fost perfecționată și crescută intensiv în județul Brașov. o bijuterie vie a patrimoniului românesc.

Via Atlasul Lumii

Luni, 26 mai a.c., în atmosfera cu frison bacovian a unui oraș bătut de ploi și tristeți parcă interminabile, a avut loc cea mai recentă întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești. Filarmonica „Paul Constantinescu” ne-a găzduit timp de două ore, cu obișnuită și generoasă ospitalitate, oferind prilejul unei Întoarceri la sursă – o evocare a activității și colaborării cu cel care a fost Ștefan Canurschi, dar și ocazia unei meditații asupra valorii prieteniei, camaraderiei și a lucrurilor care, amânate, sfârșesc de cele mai multe ori prin neîmplinire.

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE a adus în fața auditoriului mostre din creația lirică a colegilor: Emilia Luchian („Aedul”), Gheorghe Stănescu („Astăzi, ploaia”), a nou venitei în cadrul Cenaclului, Liana Sprânceană („Poveste de iubire”), Cati Rodica Enache („Pui de soare”) și Sorana Brucăr („Azi, Doamne”, „Ți-am simțit mâna”, „Rima iubirii”).

》La rubrica LECȚIA DE POEZIE, Gabriela Petri a pus cu admirație în discuție personalitatea actorului Toma Caragiu, a ocaziei acestuia de a cocheta cu poezia și a lecturat din volumul „Poeme și alte confesiuni” – volum îngrijit de Ion Cocora, apărut în 1979, la Editura Dacia. Cati Rodica Enache a amintit de scriitorul ploieștean Ion Stratan, care ar fi împlinit anul acesta 70 de ani și a citit din lirica lui „Nino” (cum îl alintau prietenii) „Conversații”, publicate în Revista Arca, 1996. Gheorghe Stănescu a menționat că s-au împlinit 145 de ani de la nașterea celui ce a fost un etern meșter al cuvântului, Tudor Arghezi, redând din creația acestuia („Un prieten mic și negru”). În încheierea rubricii, actorul Nicu Drăgulin ne-a introdus, cu talentul său caracteristic, în universul – cu farmec aparte, al poeților Evgheni Evtușenko („Mama”) și Marin Sorescu („Craiova văzută din car”).

》Pentru că se configura o prognozată lipsă de timp, Emilia Luchian a renunțat cu eleganță, amânând pentru ședința următoare expunerea din cadrul rubricii 11 MINUTE DE ISTORIE, a cărui lector permanent este.

》Sub titlul „Întoarcerea la sursă”, LECTURA DE CENACLU a oferit prilejul colegului nostru, jurnalistul Leonida Corneliu Chifu, să evoce prin intermediul unor interviuri de suflet, memoria unui prieten și apropiat al  Asociației 24 PH ARTE Ploiești și al Cenaclului, Ștefan Canurschi, un om care, prin profesionalism dar și o frumusețe sufletească aparte, a lăsat, după „plecarea” sa, un gol în viața celor care l-au cunoscut.
Pentru a-l defini pe scurt, îl citez pe Leonida: „Consătean cu Vasile Voiculescu, Ștefan Canurschi era un artist – cioplitor, sculptor, a fost ani buni cameraman la posturile locale de televiziune din Ploiești, colaborator TVR (a lucrat cu regizorul Cătălin Apostol la filmul „Umilința”), a îmbrăcat în numeroase apariții publice hainele lui „Moș Crăciun”, spre bucuria fără seamăn a copiilor din Ploiești și din împrejurimi.” Ștefan Canurschi a participat din spatele camerei de filmat la prima ediție a Taberei Internaționale de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești, 2018. A fost unul dintre cei care au pus umărul la desfășurarea edițiilor Taberei de Sculptură  Măgura, Buzău (1970 – 1985),  implicându-se ca cioplitor alături de sculptori renumiți.

Seara a fost o bună ocazie pentru vizionarea unui scurt metraj-documentar cu și despre Ștefan Canurschi, realizat de Leonida Corneliu Chifu și Dan Simionescu. Vocea blândă a intervievatului, făcând mărturisiri și depănând amintiri, precum și emoția nedisimulată a acestuia, de pe micul ecran al unui telefon (căci tehnica sau tehnologia ne-a dat de furcă și filmul nu s-a putut reda pe  ecran TV) a coborât în sală și i-a învăluit pe cei prezenți ca o mângâiere. După o carieră dedicată frumosului și realului în diversitatea lui interesantă, capricioasă și provocatoare, a întruchipat, pentru o perioadă bună de timp, un neuitat Moș Crăciun, pe care cu toții, de la mic la mare, îl purtăm în cutiuța inimii. Leonida Corneliu Chifu, citându-l pe Ștefan Canurschi: Cel mai mare lucru este când nu ai nimic și dăruiești. Fie și căldură. – și-a acompaniat selecția fragmentelor din reportaje cu un șuvoi de povestiri și amintiri pe care doar un jurnalist cu o memorie fabuloasă o poate face. Intertitlurile inspirate ale reportajelor (Piatra de calcar și calitățile ei, Talianu și Brâncovenii, Adoptații Ciutei, Elogiul boilor, Poienile cu sculpturi, Cioplitorul adolescent, Muzeul părăsit, Dumnezeu și Carpații, Peleșul de la Cetățuia ș.a.) au subliniat cu bun și dovedit rost expunerea. Aceasta s-a apropiat de final cu Dorința lui Ștefan Canurschi (referindu-se la Tabăra Internațională de Sculptură Monumentală Contemporană Ploiești): „Dorința mea este să nu se întrerupă șirul edițiilor și să se ajungă la un număr egal de sculpturi cu Tabăra de la Măgura sau pe-aproape. M-aș bucura mult, pentru că s-a pus suflet și multă muncă pentru realizarea acestui deziderat. Aici lucrările intră în „dialog” una cu alta și au de câștigat în monumentalitate. Eu cred în reușita de peste veacuri a acestui simpozion de sculptură.”  Noua Șeherezadă este ultimul intertitlu al ultimului interviu care invită și ispitește la o regăsire viitoare („în seri de iarnă cu viscol și zăpadă până la streașină, la o țuică fiartă, când poveștile despre artă devin fabuloase!”) care, din păcate, nu a mai avut loc.

Prezența delicată a Danei Canurschi și a comentariilor ei evocatoare despre un tată de poveste, „cu înclinație naturală către estetic și care a avut o relație pasională” cu propriile amintiri, au completat farmecul serii.

Reportajele prezentate sunt incluse în Antologia Spirala Ascunsă – în curs de apariție, a Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Cati Rodica Enache, Năstaca Chifu, Sorana Brucăr, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Leonida Chifu, Dan Simionescu, Florin Oprea Sălceanu, Nicu Drăgulin, Gheorghe Stănescu.

Invitați: Dana Canurschi, Elena Savu, Tania Radu & co.

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Invitație, afiș, cronică, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Pentru că anul acesta se împlinesc 111 ani de la nașterea lui Corneliu Coposu și 52 de ani de când Grigore Moisil s-a stins din viață, ne-am gândit să vă aducem această fotografie din anul 1946, de la Castelul Peleș, cu Iuliu Maniu (cel cu pălărie), Corneliu Coposu (în spate cel mai înalt), Lucrețiu Pătrășcanu (primul din dreapta), Harry Brauner (primul din stanga), Lena Constante (a doua din stanga). Aproape toți cei din această fotografie aveau să fie ori aruncați în pușcărie sau chiar și să piară în doar câțiva ani după instaurarea noului regim politic de către sovietici în România.

Iuliu Maniu îl cunoștea pe Corneliu Coposu de când era copil, familiile lor erau prietene. Corneliu Coposu a stat mereu aproape de Maniu în tinerețea sa, devenindu-i discipol dar și într-un fel gardă de corp. Nu aveau să scape însă nici unul de caracatița noului regim. Puțină lume mai știe că Corneliu Coposu a făcut pușcărie politică și în anul 1937 când a fost închis câteva luni pentru “uneltire împotriva lui Carol II”, iar în închisoare a cunoscut-o pe vasluianca Ana Pauker, închisă ca fiind membră PCR. El spunea… “păstrez despre ea amintirea unei persoane foarte inteligente, foarte instruite, cu o cultură livrească impresionantă, care suporta dialogul cu multă ușurință și avea la îndemână argumente pe care știa să le valideze cu multă pricepere”. Lucrețiu Pătrăscanu avea și el să fie executat de proprii “tovarăși” de ideologie, vasluianca Ana Pauker și bârlădeanul Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Folcloristul Harry Brauner și sotia lui, artista plastică și folclorista, Lena Constante, sunt printre cei care au descoperit-o inițial pe marea Maria Tănase. Lena Constante a fost cumnata lui Grigore Moisil, părintele informaticii românești, fost elev la Liceul “Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, unde tatăl său era profesor de istorie. Grigore C. Moisil a murit acum 52 de ani, în brațele soției sale, Viorica Constante, cel mai probabil în urma unui infarct, în Ottawa, capitala Canadei, unde se afla pentru o serie de conferințe de logică matematică, domeniul său preferat.

Leonard Zăicescu, ultimul supraviețuitor din România al Pogromului de la Iași și al Trenurilor Morții (iunie – iulie 1941)

Leonard Zăicescu (27.03.1927-23.05.2025) a lucrat ca jurnalist după cel de-al Doilea Război Mondial și întreaga viață a militat neobosit pentru memoria victimelor Holocaustului.

Cartea sa, „Cu trenul expres spre moarte” rămâne o mărturie cutremurătoare a ororilor Holocaustului din România.

Potrivit Institutului Elie Wiesel, alături de Ana Fălticineanu, Leonard Zăicescu a câștigat la CEDO lupta împotriva acelora care neagă sau minimalizează Holocaustul și astfel pângăresc memoria victimelor și a supraviețuitorilor.

Transmitem condoleanțe familiei și îi vom onora mereu moștenirea și amintirea.

Fie memoria sa binecuvântată!
Dumnezeu să-l ierte!

Via internet

Cu mulți ani în urmă, când voiam să aflu câte ceva despre propovăduire, am dat peste o carte de predici a unui preot rus aflat în China, carte pe care o tipărise acolo pe cheltuiala sa. În acea carte era o predică despre Înfricoșătoarea Judecată: despre oi și capre. Și preotul grăia astfel:
„Iubiți frați și surori, copiii mei în Hristos! Când v-am citit acest fragment din Sfânta Evanghelie, v-am văzut cum v-ați bucurat atunci când Hristos a vorbit despre oi — că voi sunteți oile turmei Sale. Aceasta arată că niciodată n-ați fost la sat. Căci, dacă ați fi fost, ați fi știut că oaia este cea mai murdară, lacomă și neînțeleaptă vietate. Și iată de ce am fost rânduit aici, păstorul vostru…”

Puțini sunt preoții care ar cuteza să rostească un asemenea cuvânt, dar nu sunt puțini, mai ales dintre cei tineri, care simt în inimă că aceasta este realitatea: eu am învățătură teologică — ei nu au; asupra mea s-a săvârșit taina preoției — asupra lor nu; eu sunt îmbrăcat în veșminte sfințite, sunt o icoană vie…
Veți zice, poate: „Ei, e vina preotului…”
Nu, nu este doar vina lui, căci dacă obștea l-ar privi pe preot cu realism, dacă l-ar vedea ca pe o făptură firavă, așezată într-un loc în care doar Dumnezeu poate sta, atunci ar arăta față de el milă și sprijin.

Îmi amintesc de un tânăr preot care trebuia să slujească Sfânta Liturghie. Și stând el la Sfântul Prestol, deodată l-a cuprins groaza: „Nu pot săvârși aceasta! Numai Dumnezeu poate să o săvârșească! Voi arde cu totul…”
Și a zis: „Doamne, mă retrag, nu pot sluji…”
Și în acel moment a simțit că Cineva a stat între el și Sfântul Prestol, și a trebuit să se dea înapoi. Și toată Liturghia a rostit cuvintele și a făcut gesturile, dar știa că Acela Care stă acolo este Cel ce săvârșește Liturghia.

Singurul Care a împlinit Tainele, Care a murit și a înviat, este Hristos; și Duhul Sfânt, pe Care El L-a dat Bisericii.
Aceasta este ceea ce noi, preoții, ar trebui să simțim, și ceea ce voi, mirenii, ar trebui să simțiți față de preot: că el stă acolo unde numai Dumnezeu poate sta.

Mitropolitul Antonie de Suroj, „Dacă nu am devenit făpturi noi, atunci este vremea să începem totul de la capăt…”
Cuvânt rostit la Conferința Eparhială
23 mai 1998

Prima ediție: 1 ianuarie 2025
(urmare din 14 mai 2025) 

Despre MAI-ști și legionari 

„De cum a intrat în cameră, Nelu s-a prezentat și, cum considera că „acolo era societatea luptătorilor pentru libertate și democrație”, unde puteai să te exprimi liber, fără teamă, a încercat să prezinte evenimentele care s epetreceau pe plan internațional, ce urmau – în opinia lui Ilie – să ducă la eliberarea deținuților politici în viitorul apropiat.” 

Purdea Constantin, subofițer de miliție, fusese condamnat la opt ani muncă silnică pentru favorizare. În calitate de șef de post într-o comună din Ardeal, a ascuns în casa lui partizani care acționau în munți. Era de câțiva ani în închisoare și urma să se elibereze. „Purdea, deși tânăr, era un ardelean cu multă minte, sfătos ca un bătrân, un bun român pe care anii de închisoare nu-l copleșiseră.” Se pricepea la toate și era un bun camarad, săritor, ajutându-i cu ce putea pe ceilalți. Era specialist în confecționarea ciorapilor împletiți din fire de lână din pături deșirate. „În perioada cât a mai stat în închisoare mi-a fost apropiat mai mult decât alții”, afirmă Nelu Ilie.

Feraru, Găvăgină…

Feraru Gheorghe, căpitan de pompieri, originar din Ghirdoveni – Prahova, lucrase la unitatea din Constanța. „Un tânăr naționalist prin excelență, deși își făcuse studiile la… Moscova. Era un tip inteligent, dar agresiv în discuții, mai ales când venea vorba de principii, veșnic în conflict cu gardienii și cu turnătorii; Găvăgină, sublocotenent la Securitatea din Timișoara, condamnat 5 ani pentru comentarea „neprincipială” a evenimentelor din Ungaria. Un tânăr de 20 de ani, „curat sufletește, care nu ar fi pactizat cu Diavolul, orice i s-ar fi oferit”; Ostăcioaie Gheorghe, subofițer de miliție, condamnat la MSV, a căzut cu grupul de partizani din Munții Făgăraș, căruia îi furnizase arme. „Un tip înalt, slab, de o stăpânire de sine demnă de invidiat. Când a intrat în cameră, la prima venire, s-a prezentat zâmbind: <Sunt MSU-istul Ostăcioaie din Făgăraș>.” A suportat cu stoicism ani de închisoare și era ferm convins că nu va executa în întregime pedeapsa; Horvat Ludovic, subofițer d epompieri, condamnat la 5 ani pentru agitație în timpul evenimentelor din Ungaria. „Un tip coleric, care suporta greu închisoarea, permanent agitat, întrucât nu înțelegea de ce trebuie să stea în închisoare. Îl chinuia gândul la familie, motiv pentru care era foarte irascibil.”

Micul Șoni, cei doi Popa și Nea Ionică Mureșan…

Șoni, micul Șoni, de origine maghiară, era un soldat provenit din trupele MAI, „un copil blând și bun ca o fetiță”, condamnat 5 ani pentru agitație, tot în urma evenimentelor din Ungaria; Popa Ion, fost militar în termen în cadrul trupelor de Securitate, condamnat la 20 de ani muncă silnică, căzut cu grupul d epartizani din Făgăraș. „Un ardelean cuminte și liniștit, un mare suflet de român”; Popa Laurențiu, subofițer din trupele MAI, codamnat 5 ani pentru agitație, un tip integru, care „deși mai avea puțin până la eliberare, a rămas credincios idealurilor sale de libertate”; Nea Ionică Mureșan, căzut încă din 1950, era bolnav și sătul de pușcărie. „Își făcea singur insulină, bietul om. Un ardelean blând și cuminte. Suporta închisoarea cu resemnare”. 

Drăgan, Crăciun, Duță…

Drăgan Ion, un subofițer de pompieri, condamnat 15 ani pentru uneltire împotriva ordinii sociale, era în închisoare din 1950. Și-a petrecut ani buni de pușcărie printre legionari, până s-a creat formațiunea MAI. „Era un băiat bun, care suferise influențe legionare și se comporta ca atare”.
Crăciun Ion, subofițer de Securitate, gardian la arestul Securității din Iași, condamnat 15 ani pentru favorizare, era închis din 1950 și i se acrise de pușcărie. Din nefericire, s-a lăsat ademenit de administrația închisorii, care i-a promis că-i va reduce pedeapsa. „S-a izolat de restul camarazilor și în singurătatea lui scria poezii, proslăvind regimul comunist”, ne-a spus Ilie. Dacă ar fi fost numai atât… Crăciun devenise, însă, informatorul camerei. Tot ce se petrecea în cameră, orice mișcare o aducea la cunoștință, fără a se feri, ofițerului politic. Din această cauză era evitat de toată lumea și, „în izolarea în care trăia aproape se țicnise.”
Ultimul camarad de care își reamintește Ilie este căpitanul Duță Constantin, din trupele MAI Reșița, condamnat 10 ani pentru uneltire împotriva ordinii sociale. „Duță: un om extrem de încercat (făcuse și câțiva ani de prizonierat în URSS), rămăsese un tip echilibrat.”

Tică Petrescu și Milucă Săndulescu

„Nu aș dori să se creadă că numărul MAI-știlor foști deținuți politici se reduce la cei din Aiud. MAI-ști se găseau la toate închisorile din țară, fiecare unde l-a dus soarta.” Ilie a întâlnit mulți după ce a ieșit din închisoare. Doi dintre ei, ofițerii Petrescu Eftimie și Săndulescu Emil, colegi de școală militară, i-au fost foarte apropiați. Ambii căzuseră în anul 1950, cu „Gărzile Decebal”, și se găseau în centrul de instrucție din Fălticeni. Pe Tică Petrescu, bunul meu coleg de școală, l-am întâlnit după ce am ieșit din închisoare. Era bolnav de TBC. Milucă – așa-i ziceam noi, colegii, lui Săndulescu – era fiu de preot. După ieșirea din închisoare s-a stabilit prin Moldova, în locurile natale, și nu l-am mai văzut niciodată. Așadar, după cum se vede, mișcarea de rezistență din țara noastră era prezentă în toate straturile societății, până și în organele de represiune ale comuniștilor.”

Și acum, să aflăm ce s-a petrecut de-a lungul anilor de pușcărie ai lui Ilie în închisoarea din Aiud.

Paie tocate și polivitamine

De cum a intrat în cameră, Nelu s-a prezentat și, cum considera că „acolo era societatea luptătorilor pentru libertate și democrație”, unde puteai să te exprimi liber, fără teamă, a încercat să prezinte evenimentele care s epetreceau pe plan internațional, ce urmau – în opinia lui Ilie – să ducă la eliberarea deținuților politici în viitorul apropiat. „Unii mi-au făcut semn să-mi țin gura, arătând spre Crăciun Ion, care stătea culcat într-un pat din fundul camerei. ”Era singurul care avea dreptul la pat, deoarece, spunea el, era bolnav. Ilie n-a ținut cont de semnele colegilor, ducându-și expunerea la bun sfârșit. După aceea, s-a îndreptat spre Crăciun și a stat de vorbă cu el, tratându-l ca pe toți ceilalți. „Am încercat să mă apropii de om, deoarece era complet izolat și nimeni nu-i mai vorbea. Întrucât îmi spunea că este bolnav, i-am dat o parte din polivitaminele ce le aveam la mine, iar restul l-am împărțit celorlalți.”. Ilie s-a străduit să păstreze bune relații cu toți camarazii. Izolarea lor a reprezentat una din preocupările majore ale administrației comuniste din închisoare. Deținuții erau ținuți în celule și camere mai mari, sub cheie, fiind scoși din încăpere doar la programul de dimineață, pentru a goli tinetele și a lua apă pentru spălat și băut. Cei care nu aveau de ispășit pedepse speciale pentru rea comportare în închisoare aveau dreptul și la o jumătate de oră de plimbare într-un țarc împărțit în mai multe compartimente, în așa fel încât deținuții din celule diferite să nu poată lua contact sau măcar să se zărească.
(continuarea miercuri, 28 mai 2025)

                                                                                 A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Cenacliști și prieteni ai Cenaclului,

Următoarea întâlnire a membrilor și prietenilor Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” Ploiești, sub titlul ÎNTOARCEREA LA SURSĂ, va avea loc luni, 26 mai, ora 17.00, la Filarmonica „Paul Constantinescu”.

Programul include rubricile obișnuite:

》CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE

》LECȚIA DE POEZIE

》11 MINUTE DE ISTORIE – lector, profesor Emilia Luchian

》 CINEMARTOR – rubrica dedicată cinemaului va funcționa în continuare, sub acest titlu, în memoria colegului nostru Gabriel Comanroni. Orice coleg, colegă sau invitat al Cenaclului va putea evolua în cadrul rubricii, cu condiția ca intenția să fie cunoscută în timp util.

》LECTURA DE CENACLU va oferi prilejul colegului nostru, jurnalistul Leonida Corneliu Chifu, să evoce sub titlul ÎNTOARCEREA LA SURSĂ, memoria unui prieten și apropiat al Cenaclului, ȘTEFAN CANURSCHI, prin intermediul unor interviuri de suflet.
Pentru a-l defini, îl citez pe Leonida: „Consătean cu Vasile Voiculescu, Ștefan Canurschi era un artist – cioplitor, sculptor, a fost ani buni cameraman la posturile locale de televiziune din Ploiești, colaborator TVR (a lucrat inclusiv cu regizorul Cătălin Apostol), a îmbrăcat în numeroase apariții publice hainele lui „Moș Crăciun”, spre bucuria fără seamăn a copiilor din Ploiești și din împrejurimi.”

„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE, Președinte Ioan Vintilă Fintiș

Invitație, afiș, editor: Doina Ofelia Davidescu, secretar literar

CELE ȘASE GREȘELI OMENEȘTI

1. Iluzia că distrugerea altora este un câștig personal.
2. Îngrijorarea pentru lucruri deja întâmplate care nu se mai pot schimba.
3. Încăpățânarea de a susține că un lucru este imposibil doar pentru că nu-l putem face.
4. Neputința de a renunța la lucrurile banale.
5. Neglijarea dezvoltării minții prin obiceiul de a citi și studia.
6. Încercarea de a convinge pe alții să gândească și să trăiască așa cum facem noi.

Marcus Tullius Cicero (106 î. Hr. – 43 î. Hr.)

Atunci nu eram parcă născut

I.

Trupul va fi atunci un concert la final și luminos muzical
Timpul va deveni ceva prin care se zăresc doar vedenii
Cu pleoapele de opal
Acolo poate am să o văd pe mama care cântă la pian
Pe malul gârlei
Care se numea Ialomița când mai trăia și ea
Atunci eram flămând un copil îmbrățișat de luceferi
Ploua și ningea peste chipul meu fundamental
Și ireal

II.

Eu nu știam pe unde mai sunt
O altfel de lumină sau poate un altfel de pământ
Tu parcă deveniseși o femeie de iarbă
Care a fugit din Ierusalim către alt așezământ
Era parcă într-o icoană
Pe acolo într-un altfel de paradis
Mie îmi venea parcă să plâng
Cu o ninsoare din vis

III.

Atunci cădea peste noi o preafrumoasă ninsoare care cânta la oboi
Eu citeam într-o carte nemuritoarele povești despre cine am fost
Și tu cine mai ești

Era un dans de luceferi pe cerul nenăscut
Eu umblam prin singurătatea aceea preanăscătoare
Timpul nu se născuse
Ca și mine
Ședea pe loc

IV.

Foarte greu plecăm din întunericul cel mare
Lumina este rotundă și parcă ne doare
Nu mai găsim niciodată cerul care să ne îmbrace
Cu Duhul cel mare și sfânt
Când adormim sub pământ
Eu o stea plângătoare tu un cuvânt
Care cântă
Căzând apoi într-un mit

V.

De aici începe un alt drum pe care nu-l cunosc
De aici începe necunoscutul sau din nou
Țara abstractului
Eu sunt bătrân acum
Țin în brațe diminețile trecutului
Acolo sunt ascunse foarte multe povești
Poate și tu iubito ești pe acolo
Stau singur la ferestrele cerului
Și privesc dincolo
Dar nu mai văd nimic
Mă îmbrățișează niște secunde
Ele mă cunosc pe mine
Eu pe ele nu știu dacă le-am trăit
Vreodată
Iartă-mă Tată

Ioan Vintilă Fintiș

Cei care insultă diaspora și care, mai mult, îndrăznesc să ridice problema dreptului de vot al românilor din diaspora, comit nu doar un act de infantilism și inadecvare, ci un act de iresonsabilitate națională extremă. De ce? Pentru că viitorul și șansa României în secolul XXI este Diaspora.

Modelul de stat al secolelor XIX și XX va deveni depășit și inadecvat în secolul XXI. Între noile tipuri de sisteme de guvernanță, o nouă structură va apărea: statul-rețea — o combinație între un hub teritorial și o prezență sau amprentă internațională, de preferință globală, a populației, culturii și limbii acelui hub, ca o rețea planetară – diaspora.

Pentru România, modelul de referință nu mai este Franța sau Germania, cum a fost în secolele trecute, ci Israelul. Israelul este sistemul, cultura, practica, tradiția și modelul pe care trebuie să îl luăm ca reper și de care trebuie să ne apropiem, dacă vrem să supraviețuim ca stat și popor.

Israel are o populație de aproximativ 10 milioane și o diasporă — o rețea globală de circa 8 milioane de evrei care trăiesc în afara granițelor, în special în Statele Unite, dar și în Europa, Canada, Argentina, Australia și Rusia. Ei dezvoltă deja și perfecționează sistemul viitorului, pe care, din rațiuni istorice, au fost nevoiți să înceapă să îl construiască primii încă din secolul XX — atenție, inițial fără să fi avut un hub, o bază operațională teritorială.

România are o populație de circa 18 milioane și o diasporă — o rețea globală de aproximativ 6 milioane de români care trăiesc în afara țării, concentrați în Italia, Spania, Germania, Marea Britanie, Franța, Statele Unite și Canada. La români, e invers: construcția începe de la hubul teritorial deja existent, creat și modernizat în secolul XIX de înaintașii noștri. Acum este momentul să dezvoltăm rețeaua diasporei.

Desigur, există și exemplul Chinei. China are o populație de 1,4 miliarde și o diasporă impresionantă — aproximativ 50 de milioane de etnici chinezi (mai mult decât evreii și românii împreună) trăiesc în afara țării, formând una dintre cele mai mari și influente rețele diasporale din lume, cu conexiuni comerciale și academice puternice.

China se poziționează deliberat ca o astfel de mega-structură. Statul lor investește și încurajează o prezență amplă chiar și în cele mai mici orășele ale României, de exemplu… Așa arată o mega “state capacity” în secolul XXI! Rețeaua lor internațională este formidabilă.

Dar China (și, într-un alt sens, Statele Unite) joacă într-o altă ligă. Sunt alt fenomen.

Așadar, sistemele viitorului vor include aceste state-rețea ale secolului XXI. Tehnologia și transporturile moderne creează premisele acestei transformări. Și acesta e doar începutul.

În acest context, pentru noi, Israelul rămâne reperul. În liga statelor-rețea care vor supraviețui în secolul XXI, noi suntem alături de Israel. Învățăm de la ei și urmărim pas cu pas tot ceea ce au făcut: ca structură, identitate, cultură, strategie și persistență.

România are însă un avantaj major față de Israel: hubul — casa, baza, adică teritoriul României — este net superior ca dimensiune, resurse și poziție geostrategică. Ei au, evident, diaspora — rețeaua.

Să mai notăm ceva esențial. Pentru a putea construi un stat de tip hub-rețea, de felul descris mai sus, trebuie să treci printr-o fază dificilă: construcția diasporei. Este ceva foarte dureros, costisitor, traumatic. Gândiți-vă la industrializare și urbanizare, la dislocarea și bulversarea familiilor și comunităților presupuse de ele. Fără ele însă nu aveam o țară modernă.

Diasporizarea este chiar mai grea și mai brutală. Nu toate statele o au sau o pot construi. În cele mai multe cazuri, este un proces spontan, o fază istorică ce poate fi valorificată sau ignorată.

Și aici intervine un alt avantaj al României: noi deja am trecut prin faza de construcție de bază a diasporei. Avem diaspora — și este funcțională. Ce a fost dur și greu s-a întâmplat deja.

Ca un somnambul în istorie, România și-a creat tentaculele și structurile cu care se va agăța de istoria secolului XXI pentru a rămâne în ea: Diaspora! Acum nu trebuie să o pierdem. Trebuie să o capacităm și să o valorizăm.

Pentru asta ne trebuie o arhitectură nouă de stat și un aparat instituțional adecvat acestei repoziționări. Cum cei din vechime au creat statul național și apoi, în secolul XX, statul industrial-agrar, acum e rândul nostru.

Aceasta este marea provocare. O provocare de care depinde viitorul acestei țări și al acestui popor.

Așadar, să salutăm românii din țară — de la baza noii Românii a secolului XXI, cei aflați pe teritoriul național, cu România viitoare în gând — și să salutăm românii din diaspora, care au păstrat și păstrează în gând România de acasă și pe cea viitoare.

Împreună, ei dau materia, rațiunea și substanța României viitoare — cea care va duce mai departe, în marele experiment al istoriei secolului XXI, conștiința, limba, identitatea și cultura experimentului românesc de secol XIX, realizat aproape miraculos de înaintașii noștri.

Așadar, cei care insultă diaspora și, mai mult, îndrăznesc să conteste dreptul de vot al românilor din diaspora nu comit doar un act de infantilism și inadecvare — atitudine adesea asociată cu anumite figuri de „intelectuali publici”, jurnaliști sau influenceri români care au parazitat, confuzat si toxicizat pâna la patologic discursul public romanesc in ultimii ani—, ci ceva mult mai grav: un act periculos de neadecvare totală la realitățile României de astăzi și la potențialul ei de mâine…

text: Paul Dragoș Aligică

George Enescu a fost omul descris de v Yehudi Menuhin cel căruia i-a fost profesor drept..
„Absolutul după care îi judec pe toți ceilalți… cea mai extraordinară fiinţă umană, cel mai mare muzician și cea mai formativă influență pe care am experimentat-o vreodată”.

Astăzi, Enescu este amintit ca unul dintre cei mai mari violoniști ai secolului XX ,ca profesor și mentor al lui Menuhin; a fost, de asemenea, un pianist şi dirijor formidabil.
De-a lungul vieții sale extraordinare, a cântat în ritmul lui Brahms, a studiat cu Fauré și Massenet și i-a cunoscut pe Bartók, Strauss, Ravel, Debussy şi Şostakovici.
Pablo Casals, pe care l-a acompaniat la pian, l-a numit „cel mai mare fenomen muzical de la Mozart încoace”.

În ultimele luni ale vieții sale,când cei doi trăiau într-o sărăcie relativă într-un apartament sordid cu două camere din Paris,iar ea a început să-i vândă manuscrisele și în cele din urmă, chiar şi vioara lui Guarnerius. Menuhin și soția sa, Diana, l-au vizitat acolo şi au stat cu el într-o cameră suficient de mare pentru patul său și un pian cu coadă.

Descriind scena, Diana a scris mai târziu: „Yehudi i-a vorbit despre muzică, iar la un moment dat Enescu s-a întors spre pian şi şi-a plimbat mâinile trist răsucite peste el ca și cum ar fi fost o extensie a propriei sale ființe… Am observat cravata zdrenţuită, jacheta ponosită, fața de ceară cu oasele ei curate şi frumoase și ochii senini…” Este o imagine profund emoționantă a unui om complet devotat muzicii, a cărui viață s-a sfârşit tragic. Muzica lui merită o soartă mai bună.”

Recunoștință pentru întreaga creație muzicală!
Muzica lui va rămâne în patrimoniul muzicii românești și internaționale!

Sursa rezumatului theguardian.com
Foto Pinterest