Tabăra de Sculptură Monumentală Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)

 Interviu la lucru cu sculptorul Maxim Dumitraș
(primul interviu, la începutul lucrărilor – în ediția 26 februarie 2023)

R.: Domnule Dumitraș, vorbiți-ne despre ultima lucrare, despre cariatida la care lucrați!
M.D.: E un paznic al umbrelor. Să recapitulăm: avem casa, colțul cu interior albastru,  urmează veriga, iar personajul acesta, cariatida, urmărește – cum vă spuneam deunăzi – lumina și umbra. Cariatida știm că e reprezentată ca o femeie, îndeplinind rolul unei coloane, unui stâlp care susține, cu un capitel, o clădire, un edificiu. Aici cariatida păzește umbra și lumina. În cadrul lucrării mele, e ca un personaj.
R.: Ar fi interesant de aflat cum ați ajuns să realizați acest ansamblu monumental, ce etape ați străbătut.
M.D.: Lucrarea trebuie gândită în ansamblul activității mele artistice, incluzând cele  trei mari cicluri despre care v-am vorbit: întâi, locuirile interioare; după aceea, verigile, în sculptura monumentală; apoi, absențele încercuite. Am o teză de doctorat, ”Absențele încercuite”, susținută la Iași, și o expoziție cu același titlu. Ultima lucrare, ”Locuirea”, pleacă din aceeași rădăcină. Toate pleacă din rădăcina arhetipului folcloric, ca la Brâncuși, care i-a dat universalitate, i-a dat filosofie și sens.

În ritmul naturii 

R.: Sunteți mult lăudat pentru că ați revitalizat viața artistică și culturală din Sângeorz-Băi. Aveți tot felul de proiecte. Vorbiți-ne despre câteva!
M.D.: Da, am un nou proiect pe dealul din Dosul Gârciului, unde dețin un teren de 15 hectare.
R.: Moștenire?
M.D.: Da, l-am moștenit. De la tata. Era foarte încântat că după 20 de ani urc din nou  dealul.
R.: Cum arăta locul la data preluării moștenirii?
M.D.: Era o pădurice de mesteceni.
R.: I-ați prezentat proiectul tatălui dvs.?
M.D.: Desigur. I-am zis: ”Tată, vreau să fac aici un mare muzeu, unde să aduc artiști, să lucrăm, să gândim, să săpăm, să expunem, să realizăm tot felul de lucruri, să facem tot ce ne dă prin minte.” Chem artiști an de an și încercăm să facem un muzeu de la solid la efemer.
R.: Din ce realizați lucrările?
M.D.: Facem lucrări din fân, crengi, lemne, copaci, tălăngi, clopote de oi și altele. Dar cu sens. Unele lucrări, dintre cele mai bune, intră în patrimoniul muzeului, celelalte rămân în natură. Unele vor dispărea. Lucrăm cu obiecte în stare naturală sau cât mai apropiate de starea lor naturală.
R.: La ce lucrați acum în Dosul Gârciului?
M.D.: Lucrez la o balustradă din carpen. Fac balustrada la o margine de deal. Vă imaginați un deal care are o balustradă naturală din lemn? Cu rădăcini, cu crengi, ca o balustradă barocă. Nu puteți să înțelegeți dacă nu veniți să vedeți.
R.: V-ați impus un anumit ritm de lucru?
M.D.: Lucrez în ritmul naturii.

Apicultura e filosofie 

R.: Afirmați că primele dvs. lucrări au fost pe motivul ”stupului”. Te pomenești că sunteți și apicultor! Aveți suficient spațiu pentru stupi acolo, în Maxonia.
M.D.: Mi-ar plăcea, dar nu sunt, că nu am timp. Apicultura e o filosofie și o artă sofisticată, greu de stăpânit. Și asta de mii de ani. De la îmbrăcămintea de protecție, cu mască și celelalte… Lupta cu ”trântorii”, cu ”lucrătoarele”… Apoi, administrarea stupinei. Te simte albina dacă nu ești apicultor bun, te ”mușcă”. E o întreagă știință.
R.: Ați lucrat stupi din marmură?
M.D.: Am lucrat în lemn, în marmură… Apoi, am descoperit un stup arhaic, din nuiele și lut. Pornind de-acolo, am făcut eu niște sculpturi, urmărind latura tehnică, nu utilitatea. Erau doar forme abstracte, ca să zicem așa, dar utilizând aceeași tehnică: tehnica împletitului de nuiele, cu lut și bălegar de cal.
R.: De ce această combinație?
M.D.: Pentru că așa se făceau coșnițele înainte. Am preluat de-acolo tehnica și am făcut niște obiecte abstracte.

Pădurea de mesteceni sau ”copiii” lui Max 

R.: Creșteți și copii? Îi inițiați, îi  formați ca artiști?
M.D.: Mestecenii-s copiii mei, pe care-i cresc de ceva vreme. În fiecare primăvară trebuie să-i dirijez, să comunic cu ei. Le mai tai o creangă, mai îndoi o alta, iau sculptura și îi dau o altă viață, interioară.
R.: Prietenul dvs., Dan Daniel, prezent la ediția de anul trecut, organizează și workshopuri, adică ateliere de creație, seminarii. Mai spune că lucrează preponderent cu copiii.  Dvs. faceți asta sau intenționați?
M.D.: Copiii sunt oricând bineveniți la mine. Maxonia își deschide porțile pentru orice iubitor de artă, de frumos. 

Continentul Dumitraș 

R.: E vast continentul Maxim Dumitraș. Regizorii Cătălin Apostol și Gabriel Coman, cei care vor realiza filmul taberei de la Ploiești, și-au manifestat dorința de a realiza un film în Dosul Gârciului, pentru a explora acest ”continent”. Și m-aș înscrie și eu.
M.D.: Sunteți oricând bineveniți. Că veți avea, har Domnului, ce vedea! În Maxonia, vizitatorul își creează propriul muzeu. Un muzeu gândit sub formă de instalații plastice, conceput sub anumite forme plastice. Este un muzeu de artă comparată, în continuă mișcare, într-un perpetuu dialog între formele plastice, de la solid la efemer. Iar dincolo de formă, puteți sesiza starea metafizică a obiectului. Obiecte privite nu nu sub aspectul utilității lor, ci ca forme sculpturale, să aibă forță vizuală. Eu sunt într-un dialog continuu cu forma, cu volumul, cu sensul… O lume fascinantă!
R.: Problema sensului vă preocupă intens…
M.D.: Ați sesizat bine. Am și un album de artă care se intitulează ”De la natură la sens”, care înglobează și preocuparea aceasta de a-ți crește propriile sculpturi. 

Sacoșa de vise sau Biblia după Maxim 

R.: Murim de curiozitate! Vom aprofunda atunci, pe îndelete. Poate vom participa și unul dintre multele evenimente pe care le organizați acolo. Ne vom limita acum doar la câteva aspecte. Umblă vorba că aveți o sacoșă plină cu vise…

M.D.: ”Sacoșa de vise” este o geantă plină cu pagini de 50 pe 60, alcătuind, în fapt, o Carte de Vise. În loc să scriu un jurnal, mă manifest prin culoare. Am fotocopiat fiecare pagină. Este ca o Biblie, situată într-o sală din centrul muzeului. Cu un videoproiector, proiectez fiecare pagină pe un perete, pentru vizitatorii interesați și de ”Biblia” mea.
R.: Avem, așadar, ”Raiul” și ”Biblia” lui Maxim.
M.D.: (zâmbind) Se poate spune și așa.
R.: Să recapitulăm: sunteți sculptor, pictor, curator, editor… Vă rog să mă ajutați!
M.D.: Dacă țineți neapărat: sunt și fotograf, operator, cercetător, creator de instalații…
R.: Suficient. Criticul Pavel Șușară spune că manipulați, cu o maximă dexteritate, toate limbajele consacrate. Se mai spune că sunteți un artist unic și că aveți forța să fiți mereu altul. Bardul Grigore Leșe afirmă că sunteți un om de poveste. Sunteți un mit în permanentă ascensiune.
M.D.: Sunt aprecieri extrem de măgulitoare. Nu știu dacă mă situez la înălțimea aprecierilor. Dar Maxonia este într-adevăr o poveste frumoasă. 

Pescar de prieteni

R.: Apropo: am aflat că aveți și un lac acolo…
M.D.: Am un lac cu pește.
R.: Ce adâncime are lacul și ce specii de pești creșteți?
M.D.: Adâncimea e de doi metri. Crap și lin.
R.: E lac artificial?
M.D.: E închis într-o parte. Dar eu nu-s pescar. Eu cioplesc.
R.: Dar cine pescuiește acolo?
M.D.: L-am făcut pentru prietenii mei care au hobbyul pescuitului, să se bucure. Am mulți prieteni pescari. Uneori mai pescuiesc și turiștii.
R: Se mai spune că Maxim Dumitraș este un om bogat, fiind manager și proprietar al Muzeului de Artă Comparată din Săngeorz-Băi.
M.D.: Bogăția mea constă în ceea ce realizez și reușesc să dăruiesc altora.
R.: Artiștii și turiștii vă vizitează pentru că simt chemarea. Simt că sunteți pescar de oameni sau măcar de prieteni. După exemplul lui Iisus: „Urmați-mă și vă voi face pescari de oameni!”. Ați atras mulți turiști și vizitatori. Ați reușit să includeți Maxonia pe harta turistică a României.
M.D.: (zâmbind)  Da, este un loc special… Vin aici autocare pline cu studenți de la arte, cu specialiști și turiști din întreaga lume. Asta înseamnă că simpozioanele pe care le organizez aici și-au atins țelul.
R.: De a forma un lanț al prieteniei, cum vă place să spuneți.
M.D.: Într-adevăr. Cum am afirmat în atâtea rânduri, asta mi-am propus încă de la începuturi prin arta mea. Am călătorit mult, am văzut lumea…
R.: Dar ați revenit de fiecare dată.
M.D.: Deși am avut nenumărate propuneri de a rămâne ”afară”. Dar trebuie să te întorci la sensul tău, că tot vorbirăm de sens. Pentru că nicăieri nu mă simt ca la Sângeorz. De-aia nu-l părăsesc. Aici mi-am găsit locul și… SENSUL.
(Urmare în ediția de mâine, 30 septembrie 2024)

 Foto 1: Sculptorul Maxim Dumitraș
Foto 2: ”Cariatida” de Maxim Dumitraș
Foto 3: Ansamblul Monumental ”Maxim Dumitraș” de la Ploiești                                                                                                 

                                                                                                 Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

CERURILE SE CUCERESC

„Dumnezeu seceră şi unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm iniţiative. Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac şi eu ce pot! dacă nu pot mai mult! este — vorba lor — o atitudine de gură-cască, se află în contradicţie cu parabola talanţilor şi vădeşte că n-am înţeles cât de grav e păcatul de lenevire şi cât de concret consideră Dumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc! Nici cât de grav, de stârnitor ni se cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuşi.

— Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău”, „la-ţi crucea ta”, „Vino după mine”, „Vegheaţi dar”, „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă!”, „Du-te şi strigă”, „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”.

Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osândit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pretext. (Şi nici măcar în dreptate: smochinul.)”

(Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)

Via Sfinții Închisorilor

Sfântul Voievod Neagoe Basarab – 26 septembrie

Sfântul Neagoe Basarab „a acţionat, în general, ca un creştin într-un stat creştin din familia europeană. Spun asta pentru că, de multe ori, în secolul al XVI-lea, când se tratează istoria noastră în alte părţi, Ţara Românească e trecută ca provincie otomană, ca şi cum ar fi avut în frunte un paşă, un guvernator otoman, ceea ce n-a fost cazul niciodată”.
„S-a străduit să-şi ţină rangul (…) european, dar şi rangul de domn al Ţării Româneşti, de domn uns al lui Dumnezeu pentru ţara şi pentru biserica sa şi pentru ca acestea două, zice el, să nu fie batjocură limbilor străine. Unii dintre liderii de azi ar putea să înveţe din Învăţăturile lui”

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

În ianuarie 1987 începea demolarea Mănăstirii Văcărești – ansamblu arhitectonic construit între 1716-1736 în stil brâncovenesc, de către domnitorul Nicolae Mavrocordat ca locaș de rugăciune care să aibă și funcția de reședință domnească, unul din cele mai valoroase monumente istorice din București. După 1989 în loc să reconstruiască Văcăreștii, sistemul de după ‘89 a organizat un târg cu aspect de talcioc turcesc și apoi a construit un mall.

“Probabil vă întrebați de ce reconstrucția Mănăstirii Văcărești la Constanța? În Sfânta Scriptură, în cartea Înțelepciunea lui Iisus Sirah 35, 12 este scris: „Jertfa bărbatului drept este primită şi pomenirea ei nu se va uita”.

Jertfa și pomenirea celor care au suferit opresiunea regimului comunist în timpul lucrărilor Canalului Dunăre – Marea Neagră nu s-au dorit uitate. Părintele Iustin Pîrvu în perioada 1948-1964 a fost închis de regimul comunist, iar o perioadă a detenției a petrecut-o și la penitenciarul Văcărești.

Mărturiile sale consemnate spun că a fost una dintre cele mai grele perioade din detenția sa, întrucât vedea biserica Mănăstirii Văcărești din celula sa și nu i se permitea accesul la Sfânta Liturghie.

Este crunt să nu poți îmbrățișa ceea ce iubești cel mai mult, Sfânta Liturghie, în ciuda distanței de câteva zeci de metri!
De asemenea, Părintele Iustin a fost printre cei care au muncit la canal, el fiind mutat aici pentru o perioadă de 6 luni la cariera de piatră de peste drumul Mănăstirii Văcăreștii Noi”, a transmis Mănăstirea Văcăreștii Noi.

Astăzi, Biserica mică din așezământul monahal de la Văcăreștii Noi a fost sfințit de către Înalt prea Sfinția sa, părintele Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, împreună cu un sobor de ierarhi români și străini, preoți și diaconi. Ne bucurăm că jertfa preoților și credincioșilor români, dintre care amintim pe părintele Iustin Pârvu, închiși în regimul comunist totalitar în mânăstirea Văcărești, transformată în temniță, rodește și continuă să existe în pământul apostolic al Dobrogei.

Cu ajutorul Lui Dumnezeu am fost si noi prezenți la acest moment istoric.
Neamunit România

Multumim Lui Dumnezeu pentru toate.
#neamunit

Via Sfinții Închisorilor

Editor: Liviu Ioan Manole

Aseară, 24 septembrie, la Muzeul Naţional al Literaturii Române, am avut plăcerea de a participa la lansarea cărții “PICTÂND UN PORTRET”, a talentatei pictorițe Corina Preda Perianu. Dar se pare că talentul său se extinde și in sfera scrisului, unde Corina ne impresionează in mod deosebit, acesta fiind al treilea volum. Invitat Florin Dochia.
Felicitări, Corina!

Text/Foto Liana Dupont

Editor: Liviu Ioan Manole

A fost închis timp de 20 de ani la: Brașov, Văcărești, Piteşti, Poarta Albă, Caracal, Craiova, Peninsula (Valea Neagră), Jilava, Gherla, Codlea, Culmea, Grind, Galaţi, Aiud, Lățești

“În demascarea de la Pitești, ideea de Dumnezeu trebuia desființată, căci credința era frâna care-i oprea pe bandiți să se lepede de “opiul” misticismului legionar. Trebuia scos prin orice mijloc din sufletul cobailor acest ultim suport moral.

Credința era ultimul resort al rezistenței noastre sufletești. Cu o insistență diabolică eram întrebați: <<Mai crezi în Dumnezeu?>>. Iar la răspunsul nostru afirmativ, demonii înfuriați începeau iar bătăile și torturile… Tot ce era pentru noi mai sfânt, în mintea bolnavă a torționarilor devenea prilej de blasfemie.”

Via Sfinții Închisorilor

Editor: Liviu Ioan Manole

Sfânta lașitate românească – Damian Ureche

Să loviți în mine
Când împart cu ștabii
Două Bucovine,
Două Basarabii.

Dacă pace-nseamnă
Liniște impusă –
Plânsul meu cântați-l
Doar în limba rusă!

Datorită ție stăm în umbră,
Nu mai pot valorile să crească,
Stăm de-un veac cu mâinile în șolduri –
Sfântă lașitate românească!

Și de-atâta chin și de durere,
Nu mai pot nici mamele să nască,
Nu primim nimic, dar ni se cere –
Sfântă lașitate românească!

Trădători cu sufletul de slugă,
Ce-au ajuns la viața boierească,
Au venit la sânul tău să sugă –
Sfântă lașitate românească!

Bietul nostru neam e plin de ură,
El, ce știe-atâta să iubească,
Nu mai știe omul câte-ndură –
Sfântă lașitate românească!

Din cuprinsul sfintei noastre țări
Rup vecinii cu măsea frățească
Și ne-așteaptă noi amenințări –
Sfântă lașitate românească!

De-ar veni și-aici un pic de bine,
Dictaturi să nu ne mai umbrească,
Poate-atuncea vom scăpa de tine –
Sfântă lașitate românească!

Damian Ureche (n. 2 septembrie 1935, Rugetu, Slătioara, Vâlcea, România – d. 20 septembrie 1994, Timișoara, România) a fost un poet român care a trăit la Timișoara.
A publicat 21 de cărți. Majoritatea volumelor de versuri sunt premiate de Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor din Timișoara. Centrul de librării Timlibris îi decernează Marele Premiu de Popularitate în anul 1992. Are onoarea funcției de redactor șef al revistei “Timișoara mon amour”.

 Zămislirea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul – 23 septembrie

SEARA DE ASEARĂ SAU CÂTEODATĂ SE ÎNTÂMPLĂ ȘI AȘA

O seară literară de mijloc de septembrie nu se ratează niciodată, mai cu seamă când programul anunțat s-a dovedit a fi, ca și alte dăți, incitant, plăcut, surprinzător. Chestiunea lipsei de spațiu, apărută în ultimul moment din cauze obiective, nu ne-a descurajat, astfel încât ne-am ascultat cu interes unii pe ceilalți, cu muzica aproape de surdină, la o lungă masă amenajată pe terasa Restaurantului Ochiul Magic.

》 ULTIMA POEZIE/CREAȚIE LITERARĂ s-a desfășurat sub pana inspirată a colegilor: Ana Nedelcu („Corp poem” versuri din secțiunea „A scrie cu trupul” a volumului de debut „DonQuijotisme…”), Luminița Luminita Bratu („Nevermore” versuri inspirate de poemul lui E.A. Poe), Emilia Luchian („Fantoma verii”, „Nu aleg”- versuri) și Mihail Ivănescu („Dansul cocoșulului” – proză).
》 LECȚIA DE POEZIE a adus în fața auditoriului creațiile sensibile ale poeților Magda Isanos, „Capricii” (Luminița Bratu) și Thomas S. Elliot „Marină”, „Miercurea cenușii”(Emilia Luchian).

》11 MINUTE DE ISTORIE, prin expunerea și preocuparea Emiliei Luchian, ne-a introdus în epoca domnitorilor Constantin Brâncoveanu, Petru Cel Mare și Dimitrie Cantemir. Lectora a folosit scrierile istoricului Nicolae Iorga încercând să descifreze tainele unui pact care ar fi trebuit să pecetluiască o înțelegere a domnitorilor români cu țarul Rusiei, în speranța unei eliberări de vasalitatea cu Imperiul Otoman. Am aflat astfel că singurul semnatar din partea țărilor române a fost Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu eschivându-se cu înțelepciune acestui pact, considerat probabil o abilă capcană.

》 CINEMARTOR ne-a dezvăluit de această dată universul filmelor lui Federico Fellini. Gabriel Comanroni, lectorul obișnuitei rubrici de cinema a cenaclului, face un periplu prin arta acestui reputat scenarist și regizor italian. Începând cu „Dolce Vita”(1960) și terminând cu ultimul său film „Glasul Lunii”(1990), filmele lui Fellini au provocat și au schimbat fața cinematografiei tradiționale influențând viziunea cinematografică a secolului trecut. Inimitabil și distinctiv, descris ca fiind o influență majoră de personalități precum Ingmar Bergman, Stanley Kubrick, Martin Scorsese, Bernardo Bertolucci și Rainer Werner Fassbinder, Federico Fellini (1920 – 1993) este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari și mai inspiraționali cineaști din toate timpurile, Fellini devenind mentorul unora dintre cei mai faimoși regizori care au făcut parte din generațiile ce l-au urmat (Martin Scorsese, Woody Allen, François Truffaut, Peter Greenaway, Bob Fosse, Francis Ford Coppola, Giuseppe Tornatore, Lina Wertmüller și Spike Jonze).
În pauză, Gabriela Petri ne-a împărtășit emoția participării ca spectator la două din spectacolele incluse în Festivalul Teatrelor Naționale din Republica Moldova și România, desfășurat recent la Chișinău.

Editor: Liviu Ioan Manole

Petre Țuțea:
„Basarabia e pamânt românesc. E pamântul lui Stefan cel Mare. Îmi pare rău, eu sunt mai savant ca Ștefan cel Mare. Dar, pe lînga el, eu sunt un măturator. Și n-am eu dreptul să renunt la pamântul ăsta. Dacă-mi scoateți ochii, se găsește vreun român să mă ducă la mâncare, la culcare și să-mi dea să mănânc. Și nici atunci nu recunosc că Basarabia e rusească.”

Editor: Liviu Ioan Manole

Înălțarea Sfintei Cruci – 14 septembrie

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

La mijlocul primei luni a anului bisericesc prăznuim Înălțarea Sfintei Cruci. Istoric vorbind, această sărbătoare amintește de două evenimente: găsirea Sfintei Cruci la Ierusalim de către Sfânta Împărăteasă Elena și înălțarea ei în văzul tuturor în acea zi, dar și pe 14 septembrie 335, imediat după sfințirea primei Biserici a Învierii Domnului, zidită de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, respectiv aducerea Sfintei Cruci înapoi în Ierusalim, pe 14 septembrie 630, după ce a fost recuperată de la perși de către împăratul bizantin Heraclius.
Această zi este una de post aspru. De-a lungul anului liturgic sunt patru astfel de zile de post rânduite: Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august), Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), Vinerea Mare și Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Sunt patru zile care alcătuiesc o cruce de-a lungul anului bisericesc. Sunt patru puncte cardinale ale istoriei mântuirii noastre, patru repere esențiale pentru viața duhovnicească. Prin tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul a fost curmat „glasul celui ce strigă în pustie” (Matei 3, 3), celui ce vădea păcatele oamenilor și îndemna la pocăință. La Bobotează, Mântuitorul a luat toate aceste păcate asupra Lui, a devenit „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Vinerea Mare este ziua Răstignirii, când Mântuitorul „ne-a împăcat cu Dumnezeu” (cf. Efeseni 2, 16) prin ascultare desăvârșită, iar păcatul asumat la Iordan a fost pironit pe Cruce: „Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe Cruce” (Coloseni 2, 14). Ziua de 14 septembrie actualizează „biruința binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic (diavolul)” cu „puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci”.
Faptul că aceste patru zile sunt rânduite cu post cât mai aspru, chiar și dacă trei dintre ele ar cădea în zi de duminică, înseamnă că sunt esențiale pentru a înțelege cum anume trebuie să conlucrăm la mântuirea noastră. Mai întâi, e nevoie să ascultăm de vocea conștiinței până la capăt și să nu o ucidem (sau înăbușim) precum Irod. Apoi, trebuie să dăm Domnului păcatele noastre prin mărturisire (spovedania este numită și „al doilea botez” sau „botezul lacrimilor”). Pasul următor este împărtășirea din Trupul și Sângele Domnului, rod al noului „Pom al Vieții”, cum mai este numită Sfânta Cruce. Iar urmarea firească a acestui traseu este purtarea Crucii în toate ale vieții noastre, prin răstignirea poftelor sau a minții noastre, ascultând desăvârșit de Dumnezeu, în iubire jertfelnică față de semenii noștri. Deci, cele patru sărbători marchează patru etape obligatorii ale mântuirii noastre: conștientizarea păcatelor, mărturisirea lor, cuminecarea cu Împărtășania care se dă și „spre iertarea păcatelor”, toate urmate de o asumare integrală a lucrării Crucii, una mărturisitoare înaintea tuturor.
Praznicul Înălțării Sfintei Cruci este pus la începutul anului bisericesc spre a ne arăta, încă din start, care este ținta călătoriei noastre liturgice și care ne este reperul. Importanța acestei sărbători este evidențiată și prin faptul că îi sunt dedicate două duminici, cea de dinainte și cea de după data de 14 septembrie, fiecare având semnificațiile sale.
În duminica de dinainte este amintită pregătirea omenirii pentru Jertfa mântuitoare a Fiului Celui Unul-Născut pe care Dumnezeu „L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Răstignirea este preînchipuită de acel șarpe de aramă înălțat de Moise în pustie (cf. Ioan 3, 14 și Numerii 21, 8-9) la care evreii cei mușcați de șerpii veninoși priveau ca să trăiască. Păcatul „mușcă” din noi, dar noi ne luptăm pentru a privi ‒ adică a ne reorienta, a ne schimba mintea (metanoia/ pocăința) ‒ către Hristos Cel Răstignit și Înviat.
În duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci suntem îndemnați să lepădăm această viață, să o pierdem „pentru Hristos și pentru Evanghelie”. Adică să trecem de la viața biologică, socială, caracterizată de limitări și neputințe, la o viață în Dumnezeu, în care preocuparea de căpătâi o reprezintă pocăința și împlinirea poruncilor. Dar mai învățăm în această duminică și că asumarea Crucii se face nu doar în cele lăuntrice, ca lucrare, ci și în cele din afară, ca mărturisire: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri” (Marcu 8, 38). Una fără cealaltă nu se poate: lucrare și mărturisire.
În fapt, praznicul Înălțării Sfintei Cruci este un arc peste timp, soteriologic și eshatologic, de la Golgota la Parusie, de la Răstignirea Celui Căruia Pilat „nu I-a găsit nici o vină” (cf. Ioan 19, 4) la momentul când „se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (Matei 24, 30). Mai rămâne un singur semn de întrebare: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?”

Trecea la Domnul, Radu Ciuceanu

Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, în Arad. A fost Membru în Mișcarea Națională de Rezistență din Oltenia, condusă de generalul Iancu Carlaonț. La 18 septembrie 1948 a fost arestat și condamnat la 15 ani de temniță grea. A executat pedeapsa în închisorile Craiova, Pitești, Jilava, Târgșor, Gherla, Dej, Jilava, Văcărești și Poarta Albă și a fost eliberat la 18 septembrie 1963, dar a rămas în atenția Securității.
În 1970 a terminat Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti și a lucrat ca arheolog la Institutul de Arheologie şi mai târziu la Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie al Municipiului Bucureşti.
În 1990 a fost unul dintre fondatorii Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, iar în 1993 a fondat Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, pe care l-a condus de atunci ca director.

Via Sfinții Închisorilor

Nașterea Maicii Domnului – 8 septembrie

Nașterea Maicii Domnului este prima sărbătoare din anul bisericesc care începe la 1 septembrie, dar și prima zi de preacinstire a Născătoarei de Dumnezeu din cadrul acestuia. Incontestabil, Sfinții Părinți care au rânduit această prăznuire nu au avut la îndemână un certificat de naștere al Preanevinovatei. Ce-i drept, dacă luăm în calcul faptul că în data de 9 decembrie se proslăvește zămislirea Fecioarei Maria de către Sfânta Ana, atunci înțelegem că, după săvârșirea celor nouă luni, fericita mamă și-a purtat în brațe darul cel îndelung așteptat. De ce luna septembrie și nu octombrie? Deoarece septembrie, potrivit indictionului bizantin, este prima lună a anului bisericesc – iar potrivit tradiției vechi iudaice, acum Dumnezeu a început să creeze lumea. Or, prin Maica Domnului, care a născut pe Mântuitorul nostru, lumea a fost recreată. Totuși de ce s-a stabilit sărbătoarea pe 8, iar nu în oricare altă zi a lunii septembrie? Sfinții Părinți, inspirați de Duhul Sfânt, au fixat această dată spre a nu se uita nicicând de faptul că Maica Domnului reprezintă „ușa” prin care Hristos Dumnezeu Cel veșnic de zile a intrat în timp. Cartea Apocalipsei ne vorbește despre ziua a opta ca fiind Veșnicia. Astfel, înțelegem de ce tocmai ziua de 8 s-a hotărât pentru proslăvirea Nașterii Maicii Domnului.
Sfântul Andrei Criteanul consideră sărbătoarea drept debut pentru celelalte zile sfinte: „Această zi este pentru noi începutul tuturor zilelor sfinte. Cele sterpe și maicile, dănțuiți; îndrăzniți și săltați cu bucurie, o, voi, cele neroditoare: căci, iată, cea fără de fii și stearpă, pe Născătoarea de Dumnezeu a odrăslit”. Mai trebuie precizat un aspect foarte important pe care Sfinții Părinți l-au accentuat atunci când au făcut referire la nașterea Preanevinovatei Maria. Deși Ioachim și Ana au avut o viață virtuoasă, ei au rămas totuși supuși păcatului strămoșesc, iar Fecioara Maria, copilul lor, a moștenit păcatul originar, cu toate urmările lui, până în clipa zămislirii Mântuitorului Hristos. Acordul dat de Fecioara aleasă spre a-L naște pe Izbăvitorul lumii prin acel „fie” a adus și curățirea de păcatul strămoșesc, ea izbăvindu-se de acesta prin lucrarea Duhului Sfânt.
Deși evenimentul nașterii Născătoarei de Dumnezeu este cu totul deosebit, Evangheliile îl țin sub tăcere; în schimb, surprinzător, relatează detaliat naşterea celui care L-a botezat în apele Iordanului pe Hristos, Mântuitorul lumii. Pe lângă mărturiile patristice despre zămislirea și nașterea Fecioarei Maria, care completează aparenta omisiune a Sfintei Scripturi, evangheliile apocrife menționează, chiar dacă nu foarte amănunţit, evenimentul. Bunăoară, protoevanghelia lui Iacob glăsuiește: „După nouă luni Ana a născut. Și a întrebat-o pe moașă: «Ce am adus pe lume?». Iar moașa i-a răspuns: «O fată». Și a zis Ana: «Sufletul meu a fost astăzi preamărit». Și a culcat pruncul în leagăn (…) și i-a pus numele Maria”. Termenul de „apocrif” este egalat cu cel de „necanonic”, „primejdios”, „dubios”. Deci nu le putem considera veridice dar, cu toate acestea, prin vechimea lor, ele conțin date istorice importante, preluate în parte din Tradiția Bisericii, devenind astfel „expresia livrească” ale unor aspecte din Sfânta Tradiție. De altfel, chiar unii Sfinți Părinți au cunoscut și folosit texte apocrife în unele omilii. Nutrim convingerea că, luminați de Duhul Sfânt, ei au făcut selecția corectă, alegând și folosind doar informațiile demne de reținut.
Cât privește locul nașterii Fecioarei Maria, părerile sunt împărțite. Epifanie monahul credea că nașterea s-ar fi petrecut în Nazaret, cetatea de obârșie a lui Ioachim, idee împărtășită și de Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfântul Chiril al Alexandriei socotește că locul nașterii ar fi fost Betleemul, locul de obârșie al Anei, iar Sfântul Sofronie avansează ipoteza potrivit căreia Ana ar fi născut la Ierusalim. Același lucru îl susține și Sfântul Ioan Damaschinul: el afirmă că Maria „se naște în casa lui Ioachim, care se găsea lângă poarta oilor și este adusă la templu”. Părerea Sfântului Sofronie o întărește oarecum existența unei biserici închinate Sfintei Ana zidite în proximitatea Scăldătorii Oilor, deci în cetatea Ierusalimului.
Din punct de vedere istoric, sărbătoarea s-a fixat cu prilejul sfințirii unei biserici la Ierusalim de către Împărăteasă Eudoxia, la începutul secolului al V-lea, între anii 431-451, deci între cele două sinoade ecumenice, de la Efes și Calcedon, care au dezbătut și clarificat problema mariologică. Tradiția spune că locașul s-a ridicat pe locul casei Sfinților Ioachim și Ana, deci acolo unde s-a născut Maria, Prunca. În Apus, praznicul Nașterii Maicii Domnului a fost introdus mai târziu, pe timpul Papei Sergiu I (687-701). La început sărbătoarea se ținea cu precădere în Ierusalim, dar după secolul al V-lea celebrarea s-a generalizat în tot Răsăritul. De remarcat e faptul că sărbătoarea Nașterii Fecioarei Maria o regăsim și în calendarul copților egipteni, pe 9 mai, dar și la iacobiții sirieni. Prezența celebrării ei în Biserica coptă arată faptul că la Ierusalim creștinii o țineau înainte de Sinodul al IV-lea, căci se știe că după momentul Calcedon eterodocșii copți nu au mai împrumutat nimic de la Biserica Ortodoxă.
În legătură cu originea slujbei, în secolul al VI-lea, Sfântul Roman Melodul a compus condacul și icosul praznicului, cântări folosite până astăzi în cult de către Biserica Răsăriteană. Probabil că ambii autori au preluat informații din lucrările Fericitului Ieronim sau chiar din unele scrieri apocrife. Cântările sărbătorii au fost îmbogățite cu două canoane alcătuite, două secole mai târziu, de Ioan Damaschin și Andrei Criteanul. Compuse în plină perioadă iconoclastă, când și cultul Fecioarei Maria ajunsese sub semnul îndoielii, ele se constituie într-o puternică mărturie a evlaviei față de Maica Domnului.

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole