18 august 1858: S-a stins din viață Barbu Lăutarul (Vasile Barbu), cântăreț, cobzar și violonist.

Barbu Lăutaru (pseudonimul lui Vasile Barbu, n. 1780, Mereni, raionul Anenii Noi, Republica Moldova – 18 august 1858, Iași, Moldova) a fost un cântăreț și cobzar român, de etnie romă.

BIOGRAFIE
Barbu Lăutaru s-a bucurat de o faimă devenită legendară, urmaș al unei vechi familii de lăutari. Staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, Barbu Lăutaru a fost unul dintre acei mari cântăreți populari români care, prin creația și felul lor de interpretare, au contribuit la formarea și îmbogățirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanței ruse și elemente occidentale. A întreprins numeroase turnee prin țările românești, inclusiv prin Basarabia (la Chișinău și Telenești).

A stârnit admirația lui Franz Liszt cu prilejul trecerii acestuia prin Moldova, în iarna anului 1847, la Iași. Săptămânalul francez „La Vie parisienne” relata în 1874 că Barbu Lăutaru a reprodus o improvizație de-a lui Franz Liszt la o primă audiție, atunci când compozitorul maghiar a făcut un popas la conacul vistiernicului Alecu Balș.

Cu ocazia unor săpături efectuate în anul 1968 la biserica “Sf. Ioan Gură de Aur – Zlataust” din municipiul Iași, s-a descoperit lângă zidul de nord al bisericii, mormântul celebrului cântăreț și cobzar.

În arhiva de fotografii a Bibliotecii Academiei Române se află singura imagine fotografică cunoscută a lui Barbu Lăutarul, probabil și unica. Este una din cele șapte calotipii (un procedeu fotografic din prima jumătate a sec. XIX, o raritate în sine) făcute de Costache Sturdza Scheianul și datate 1852. Se știe cu siguranță că imaginea îl înfățișează pe Barbu Lăutarul, pentru că donația conține notațiile autorului. Imaginea este din păcate foarte puțin cunoscută, în majoritatea articolelor despre Barbu Lăutarul fiind folosită fotografia tip “carte de visite” a actorului Matei Millo cu o cobză în mână, în rolul lăutarului. Imaginea originală, așa cum se găsește în arhiva Bibliotecii Academiei este negativul de hârtie cerată.

Alain Fabien Maurice Marcel Delon (n. 8 noiembrie 1935, Sceaux, Seine, Franța – d. 18 august 2024, Douchy-Montcorbon⁠(d), Centre-Val de Loire, Franța) a fost un actor și producător francez. Este unul dintre cei mai cunoscuți actori din cinematografia franceză și sex simbol al anilor ’60, ’70 și ’80. În 1985, a câștigat Premiul César pentru cel mai bun actor pentru interpretarea sa din Notre histoire (1984). În 1991, a primit Legiunea de Onoare a Franței. La cel de-al 45-lea Festival Internațional de Film de la Berlin, a câștigat Ursul de Aur de Onoare. La Festivalul de Film de la Cannes 2019, a primit Palme d’Or de onoare.

Delon a obținut critici elogioase pentru roluri din filmele În plin soare (1960), Rocco și frații săi (1960), Eclipsa (1962), Ghepardul (1963), Samuraiul (1967), Piscina (1969), Cercul roșu (1970), Polițistul (1972) și Monsieur Klein (1976). De-a lungul carierei sale, Delon a lucrat cu mulți regizori, printre care Luchino Visconti, Jean-Luc Godard, Jean-Pierre Melville, Michelangelo Antonioni și Louis Malle. În 1973 Delon a înregistrat popularul duet „Paroles, paroles” cu Dalida. A dobândit cetățenia elvețiană în 1999.

Via Internet

(urmare din 14 august 2024 – sculptorul Constantin Țînteanu)

Repede interviu cu sculptorul Petre Virgiliu Mogoșanu 

Reporter: Domnule Mogoșanu, nu sunteți pentru prima dată în vizită la Tabăra de Sculptură de la Măgura. Ce impresie vă lasă acum?
Petre Virgiliu Mogoșanu: De câte ori vin la Măgura, în acest parc sculptural, sunt emoționat pentru că descopăr lucruri noi. Am revăzut lucrările. De fiecare dată când văd aceste sculpturi, le văd diferit și cu alți ochi.

R.: Ce v-a impresionat mai mult astăzi?
P.V.M.: Astăzi am redescoperit o sculptură a unui mare artist care este din Craiova, Marcel Voinea, pe care am avut onoarea să-l cunosc. Am fost surprins și emoționat în același timp să văd o lucrare de-a dânsului, din 1977.

Opera și viața artistului 

R.: Cum vă simțiți aici?
P.V.M.: Este un parc extraordinar și merită să fie văzut de multe ori, pentru că de fiecare dată, așa cum am zis, se pot descoperi lucruri noi, forme pe care artistul a încercat să le scoată în evidență. O sculptură, în general, trebuie văzută și revăzută ca să poți să o înțelegi. Este un fel de studiu pe care trebuie să-l facă oricine dorește să înțeleagă o sculptură. Iar ca să înțeleagă cineva opera artistului, este indicat să cunoască și viața artistului sau pe artist personal. Atunci – cred eu – lucrurile se leagă mai bine și este înțeleasă mai clar opera sa.

R.: Sesizez și o undă de regret în glasul dvs…
P.V.M.: Mi-a plăcut tare mult, dar alături de această lucrare sunt multe altele pe care eu le-aș pune undeva, într-un muzeu, și aș face niște copii fidele care să fie puse în acest parc sau în muzee, pentru că sunt multe lucrări foarte valoroase, care se pot degrada în timp. E posibil ca într-o perioadă de 50 de ani să se degradeze foarte rău și să regretăm că n-o să le mai avem.

R.: Da, este o idee generoasă, chiar dacă pare irealizabilă. Cine să facă aceste copii? Mulți dintre cei care au lucrat atunci nu mai sunt în viață.
P.V.M.: Aceste copii pot fi realizate, la inițiativa Ministerului Culturii, de către colegi sculptori ai artiștilor sau chiar de către artiștii care au realizat originalele.
Foto: Lângă ”Meșterul Manole” de Marcel Voinea

                                                                               Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Teodor Mazilu, dramaturg și prozator român.

Teodor Mazilu (sau Theodor Mazilu, 11 august 1930, București – 18 octombrie 1980, București) a fost un dramaturg român, autor de piese de teatru și scheciuri pentru televiziune. S-a născut ca al patrulea copil într-o familie de muncitori.

OPERA
Teodor Mazilu scrie începând din 1949, mai întâi în periodice pentru ca mai apoi să publice colecții de nuvele și romane. Ceea ce îl caracterizează pe Mazilu este însă teatrul său, adesea asemănat cu cel al lui Caragiale. În ciuda cenzurii severe din acea perioadă el reușește să-și câștige publicul luând în zeflemea absurdul caracteristic regimului despotic. Piesa Proștii sub clar de lună, pusă în scenă de Lucian Pintilie în 1963 la Teatrul Bulandra este scoasă de pe afiș pentru o vreme de autorități. În anul 1972 publica Ipocrizia disperării, eseu în care își prezintă filozofia personală.

CULEGERI DE NUVELE
– O plimbare cu barca (1964)
– Vara pe verandă (1966)
– Pălăria de pe noptieră (1972)
– Înmormîntare pe teren accidentat (1973)
– Iubiri contemporane (1975)
– Elegie la pomana porcului (1976)
– Doamna Voltaire (1979)
– Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni (1980)
– Soarele si ambianta (1983)

ROMANE
– Bariera (1959)
– Aceste zile și aceste nopți (1962)
– O singură noapte eternă
prima parte din Într-o casă străină (1975) — al doilea volum este încă inedit.

PIESE DE TEATRU
– Proștii sub clar de lună (1963)
– Acești nebuni fățarnici (1971)
– Mobilă și durere (1980)
– Don Juan moare ca toți ceilalți
– Somnoroasa aventură
– O sărbătoare princiară
– Frumos este în septembrie la Veneția
– Amorul unui subaltern

VOLUM DE POEZII
– Cîntece de alchimist (1972)

ESEU FILOZOFIC
– Ipocrizia disperării (1972)

MICI SCHIȚE MORALE
– Pîinea la loc fix

Editor: Liviu Ioan Manole

Astăzi îl amintim pe Virgil Ierunca (pseudonimul lui Virgil Untaru, n. 16 august 1920, Lădești, județul Vâlcea – d. 28 septembrie 2006, Paris. A fost un critic literar, publicist și poet român, care a trăit în Franța începând cu 1947. A fost căsătorit cu scriitoarea Monica Lovinescu.

Afară – Virgil Ierunca

A fost ca o ușă închisă
grădina de frig.
Ferice de cei rămași pe malul celălalt
corăbii îi așteptau
și mâna lui întinsă peste timp
ca o muzică-naltă
murmur de fructe viitoare.

Ușa s-a mai închis odată
și un singur anotimp a intrat în casă
și n-a mai ieșit.
Cum să reînnoiești începutul?
Pe scara aceea se poate doar coborî
focul e stins uitată vechime
din hornuri cenușa se urcă în stele
au înnegrit oglinzile de absență
tace tăcerea-n fereastră.

Se mai arată oare minunea?
Descuietorule, trece pragul acesta-ngropat
înainte de înflorirea măslinului
dă foc ideilor
să se nască iar apele
să se aprindă iar focul
ideea e una
am văzut-o n-am uitat-o
vreau să-i dau cuvântul.

(1971)

Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache – 16 august

Data de 15 august a anului 1714 rămâne în istoria românismului ca o zi de referință în lupta poporului nostru pentru afirmarea identității de neam și de credință. Călătorind îndărăt pe răbojul atâtor dramatice întâmplări din trecutul plin de nesfârșite răstigniri al românilor, găsim această dată ca o zi îndoliată, dar rourată de aura Veșniciei, în care binecredinciosul domnitor Brâncoveanu Constantin, alături de cei patru fii, Constantin, Ștefan, Radu, Matei, dar și de ginerele său, paharnicul Ianache Văcărescu, a primit cununa cea neveștejită a muceniciei. Cel ce fusese numit „prințul aurului”, Brâncoveanu Voievod s-a lepădat de strălucirea trecătoare a slavei pământești spre a fi primit în netrecătoarea slavă cerească, dobândind „aurul” cel nepieritor. Decapitându-i pe el și pe feciorii săi cu o cruzime greu de imaginat, turcii au stropit istoria și destinul neamului nostru cu sângele de martiri al acestei familii domnitoare, transformând îngenuncherea în cutezanță, durerea în biruință, moartea violentă în mult dorita viață veșnică.
Aflat la cârma Țării Românești vreme de 25 de ani, Sfântul Constantin Brâncoveanu rămâne peste timp un domnitor unic care, prin numeroasele-i virtuți, i-a asigurat neamului său o neașteptată stabilitate geopolitică, într-o perioadă de mari prefaceri și convulsii militare; grija lui specială de a chivernisi cu inspirat discernământ averile țării a avut drept rezultat nu doar sporirea materială a acesteia, ci și dezvoltarea fără precedent a culturii, sub toate aspectele: arhitectura, sculptura, orfevrăria (meșteșugul confecționării obiectelor religioase sau de artă, podoabe, vase, din metal prețios), pictura, broderia, tiparul cunosc un avânt nemaiîntâlnit până atunci la noi. Altoind influențe ale culturii greco-orientale și occidentale pe filon autohton și oferind un sprijin special dezvoltării școlii românești, Voievodul martir a creat o veritabilă „epocă” brâncovenească, ce avea să înrâurească întreaga cultură națională de mai târziu.
Peste toate, însă, dimensiunea religioasă a personalității Domnitorului îi înnobilează întreaga activitate. Ajungând în fruntea țării și deținând o impresionantă avere, Constantin Brâncoveanu a rămas fidel valorilor Sfintei Ortodoxii, ajutând Biserica în mai toate lucrările ei: ctitorii și recititorii de sfinte locașuri, importante danii în obiecte de cult și veșminte, tipărirea de cărți bisericești, sprijinirea activităților educative și filantropice ale Bisericii. Necurmata credință în Hristos a Voievodului și a familiei sale s-a vădit mai cu seamă în dramaticele clipe ale sfârșitului său mucenicesc, survenit după cel al celor patru fii, dimpreună cu ginerele său. Au ales moartea în locul lepădării de Hristos, împlinind cu prisosință cuvintele Evangheliei: „Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va mântui” (Matei 10, 39). Rămân memorabile cuvintele de îmbărbătare, adevărată mărturisire de credință, adresate de Voievod fiilor săi: „Fi­ii mei, fiţi cura­joşi, am pierdut tot ce am avut în a­ceastă lu­me. Cel puţin să salvăm su­fle­­tele noas­tre şi să ne spă­lăm pă­ca­te­le cu sângele nostru”.
Poporul credincios a păstrat vie amintirea martirajului voievodal nu doar în multe înscrisuri, ci și prin numeroase creații populare – între care și cunoscuta Baladă a Brâncoveanului: ea a ținut loc Vecerniei și Utreniei zilei de pomenire a Brâncovenilor, până ce Sinodul Bisericii noastre strămoșești a hotărât ca străluciții martiri de os domnesc să fie canonizați, urcând astfel din istorie și legendă în Sinaxare, întocmindu-li-se și cuvenitele rânduieli liturgice de proslăvire. Tulburătoarea creație populară a reprezentat un incontestabil imn Acatist ce a prefigurat Acatistul martirilor Brâncoveni, prin care poporul român, recunoscător pentru pilduirea de credință și jertfă, i-a „canonizat” înainte de canonizare pe Sfinții Brâncoveni.
Potrivit tradiției otomane, atât Voievodul, cât și cei decapitați dimpreună cu el puteau să-și salveze viețile, lepădându-se de credința ortodoxă și acceptând legea turcească, lucru neacceptat de fericiții martiri. Tradiția consemnează șovăiala mezinului, Matei: văzând cruzimea uciderii fraților lui, a avut o firească ezitare, spulberată însă de atitudinea demnă și de chemarea plină de credință a tatălui lor: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința”. Îndată a căzut și capul ultimului vlăstar al îndureratului părinte, obligat să asiste la crunta priveliște a masacrării coconilor săi; în urmă, gealații cei fără de Dumnezeu l-au decapitat și pe el, aruncând trupurile tuturor în mare. Voievodul abia împlinise 60 de ani, dintre care pe aproape 26 și i-a pus în slujba Țării.
Mult îndurerata-i soție, Maria Brâncoveanu, mama celor unsprezece copii ai lor (Constantin, Ştefan, Radu, Matei, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălaşa şi Smaranda), aflată și ea în arest la Constantinopol, eliberată apoi pentru 50000 de galbeni, a reușit să recupereze rămășițele pământești ale mucenicilor și să le îngroape creștinește într-o mănăstire de pe insula Halki; după șase ani, a izbutit să aducă în țară, cu toată tăinuirea, doar trupul martirizatului soț, reînhumându-l în biserica Sfântul Gheorghe din București, una dintre ctitoriile Domnitorului, așezându-l sub o piatră funerară neinscripționată. Spre știință în viitorime, înțeleapta Doamnă Brâncoveanu a pus o frumoasă candelă de argint deasupra locului, rânduind să se inscripționeze pe ea taina mormântului, cât și data reînhumării: anul mântuirii 7228 (1720), iulie, 12 zile.
În aceste momente de proslăvire și comemorare a Sfinților Brâncoveni, să ne amintim și de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7). Să urmăm, așadar, credința Brâncovenilor, iubirea lor față de Biserică și de Dumnezeu, mai ales în vremurile atât de agitate pe care le traversăm. Ce bine ar fi ca și inimile noastre să bată pentru țară, pentru Ortodoxie, pentru familie, pentru valorile neamului ce ne-a odrăslit! Să fim toți un Brâncoveanu!

Editor: Liviu Ioan Manole

După melci – Ion Barbu

Dintr-atâţia fraţi mai mari:
Unii morţi,
Alţii plugari,
Dintr-atâţia fraţi mai mici:
Prunci de treabă,
Uzi, peltici,
Numai eu răsar mai rău.
(Mai năuc, mai nătărău.)
Dintr-atâţia (prin ce har?)
Mă brodisem un hoinar.

Eram mult mai prost pe-atunci…

Când păresimi da prin lunci,
Răspândind pietriş de-albine,
Ne părea la toţi mai bine:
Ţânci ursuzi,
Desculţi şi uzi,
Fetişcane
(Cozi plăvane)
Înfăşate-n lungi zăvelci
O porneau în turmă bleagă
Să culeagă
Ierburi noi, crăiţe, melci…

Era umed în bordei
Şi tuleam şi eu cu ei.

I

Tot aşa odată, iar,
La un sfânt prin Făurar,
Ori la sfinţii Mucenici
Târla noastră de pitici
Odihnea pe creastă, sus,
– Eu voinic prea tare nu-s.
Şi din fugă
Subt o glugă
De-aluniş, pe-o buturugă
Odihnii
Şi eu curând…

Vezi, atunci mi-a dat prin gând
Că tot stând şi alergând
Jos în vraful de foi ude
Prin lăstari şi vrejuri crude
S-ar putea să dau de el,
Melcul prost, încetinel…
Din ungher adânc, un gând
Îmi şoptea că melcul blând
Sub mormânt de foi, pe-aproape
Cheamă omul să-l dezgroape…

Şi pornii la scormonit
(Cu noroc, căci l-am găsit!)
Era tot o mogâldeaţă,
Ochi de bou, dar cu albeaţă:
Între el şi ce-i afar’
Strejuia un zid de var.
– Ce să fac cu el aşa?
Să-l arunc nu îmi venea…
Vream să văd cum se dezghioacă
Pui molatic, din ghioacă :
Vream să văd cum iar învie
Somnoros din colivie…

Şi de-a lungul, pe pământ
M-aşezai ca să-l descânt:
– “Melc, melc,
Codobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng şi fă-te-ncoace,
Nu e bine să te-ascunzi
Sub pereţii grei şi scunzi,
Printre vreascuri cerne soare,
Colţi de iarbă pe răzoare,
Au zvâcnit şi muguri noi
Pun pe ramura altoi.
Melc, melc,
Codobelc,
Iarna leapădă cojoace
Şi tu încă sub găoace!
Hai, ieşi
Din cornoasele cămeşi!
Scoate patru firişoare
Străvezii, tremurătoare,
Scoate umede şi mici
Patru fire de arnici;
Şi agaţă la feştile
Ciufulite de zambile,
Sau la fir de mărgărint
Îmbălatul tău argint…
Hai ieşi
Peste gardurile vii,
Colo-n vii,
Ori de vrei şi mai la vale,
Pe tarlale
Haide-ntinde brâu de bale…

După ce l-am descântat,
L-am pus jos şi-am aşteptat…

Înserase mai de-a bine,
Crengi uscate peste mine
Bâzâind la vântul strâmb,
Îmi ziceau răstit din drâmb…

Năzdrăvana de pădure
Jumulită de secure,
Pe furiş şi pitiş
Tot scurta din luminiş.
Din lemnoase văgăuni,
Căpcăuni vedeam.
Îi vedeam piezişi cum cască
Buze searbăde de iască;

Şi vârtoşi
Ochi buboşi
Înnoptau sub frunţi pestriţe
De păroase
Şi bărboase
Joimariţe.

Şi cum stam sub vânt şi frig,
Strâns cârlig,
Iscodind cu ochii treji,
Mai de sus de brână, drumul
Unde seara ţese fumul
Multor mreji,
De sub vreascuri văzui bine
Repezită înspre mine
O guşată cu gâteji.

Chiondorâş
Căta la cale:
Când la deal şi când la vale,
Curgeau betele târâş,
Iar din plosca ei de guşă
De mătuşă
Auzeai cum face hârş…

Plâns prelung cum scoate fiara,
Plâns dogit,
Când un şarpe-i muşcă ghiara,
Muget aspru şi lărgit
De vuia din funduri seara…
– Mi-a fost frică şi-am fugit!

II

Toată noaptea viscoli…
În sat încă n-ajunsesem,
Că porni duium să vie
O viforniţă târzie
De păresimi.
Vântura stârnind gâlceavă,
Albă pleavă
Şi cădeau şi mărunţei
Bobi de mei…
(Ningea bine, cu temei.)
În bordei
Foc vârtos mânca năpraznic
Retevei.

Pe colibă singur paznic
M-au lăsat c-un vraf de pene,
Eu le culegeam alene…
Moşul Iene
Tot venea de prin poiene
Să-mi dea genele prin gene.
Şi trudit,
Lângă vatră prigonit,
Privegheam prelung tăciunii…
Umbre dese ca păunii,
Îmi roteau pe hornul şui
Leasa ochilor verzui.

Şi-mi ziceam în gând:
“Dar el,
Melcul prost, încetinel?
Tremură în ghioacă, vargă,
Nu cumva vreun vânt să-l spargă,
Roagă vântul să nu-l fure
Şi să nu mai biciuiască
Bărbi de muşchi, obraji de iască
Prin pădure.
Roagă vântul să se-ndure.”

De la jarul străveziu,
Mai târziu, mult mai târziu,
Somnoros venii la geam.
(Era-nalt, nu ajungeam.)
Iar prin sticla petecită,
Şi prin gheaţa încâlcită,
Fulgera când des, când rar
Prăpădenia de-afară:
Podul lumii se surpase,
Iar pe case,
Până sus, peste colnic,
Albicioase
Şi foioase
Cădeau cepi de arbagic.

Mi-adusei atunci aminte
Că-auzisem înainte,
De o noapte între toate
Urgisită, când, pe coate,
Guri spurcate suflă vânt
Să dărâme din pământ…
Când pe-un sloi, rupând din pită,
Baba Dochia-învălită
Cu opt sărici stă covrig,
Stă de-nghite şi sughite,
Şi se vaicără de frig.
– Hei, e noaptea ceea poate!

Înapoi
La fulgii moi
Cumpenind a somn, pe coate,
Cu tot gândul sus, la el,
Şoptii:
“Melc, melc încetinel,
Cum n-ai vrut să ieşi mai iute!
Nici viforniţă, nici mute
Prin păduri nu m-ar fi prins…
Iar acum, când focu-i stins,
Hornul nins,
Am fi doi s-alegem pene
Şi alene
Să chemăm pe moşul Iene
Din poiene
Să ne-nchidă:
Mie, gene;
Ţie,
Cornul drept, cel stâng,
Binişor,
Pe când se frâng
Lemne-n crâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

III

Dintre pene şi cotoare,
Gata nins,
Cum mija un pic de soare
Pe întins
(În câmpie
Colilie
Războind cu lunecuşul
Şi pieziş la povârniş
Din ţăpoi săltând urcuşul,)
Mă-ntorsei sub aluniş
Şi-l zării lângă culcuşu-i
De frunziş
Era tot o scorojită
Limbă vânătă, sucită
O nuia, ca un hengher
Îl ţinea în zgărzi de ger!
Bale reci,
Aspre benţi ce se-ntretaie,
Sus, pe vreascurile seci
Îl prindeau:
O frunză moartă, cu păstaie.
Şi pe trupul lui zgârcit
M-am plecat
Şi l-am bocit:

“Melc, melc, ce-ai făcut?
Din somn cum te-ai desfăcut?
Ai crezut în vorba mea
Prefăcută… Ea glumea!
Ai crezut că plouă soare,
C-a dat iarbă pe răzoare,
Că alunu-i tot un cântec…
Astea-s vorbe şi descântec!
Trebuia să dormi ca ieri,
Surd la cânt şi îmbieri,
Să tragi alt oblon de var
Între trup şi ce-i afar’…
– Vezi?
Ieşişi la un descântec;
Iarna ţi-a muşcat din pântec…
Ai pornit spre lunci şi crâng,
Dar pornişi cu cornul stâng,
Merc nătâng,
Merc nătâng!”

Iar când vrui să-l mai alint,
Întinsei o mână-amară
De plâns mult…
Şi dârdâind,
Două coarne de argint
Răsucit se fărâmară.

Că e ciunt, nu m-am uitat,
Ci în punga lui de bale,
Cu-însuţite griji, pe cale
L-am purtat
Legănat:
Punga mică de mătasă,
Iar acasă
L-am pus bine
Sus, în pod,
(Tot lângă mine),
Ca să-i cânt din când în când
Fie tare, fie-n gând:
“Melc, melc
Codobelc,
Plouă soare
Prin fâneţuri şi răzoare,
Lujerii te-aşteaptă-n crâng,

Dar n-ai corn
Nici drept,
Nici stâng;
Sunt în sân la moşul Iene
Din poiene:
Cornul drept,
Cornul stâng…

Iarna coarnele se frâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

Poemul a fost pus pe muzică de Nicu Alifantis, în albumul “După melci”.
Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian; n. 19 martie 1895, Câmpulung, Muscel, România – d. 11 august 1961, București, România) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian.

A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc, fiind, de asemenea participant la avangarda artistică românească, dar și un afiliat al gândirismului.

Editor: Liviu Ioan Manole

Urmare din 8 august 2024 (sculptorul Maxim Dumitraș)

Tabăra de Sculptură Contemporană – Ediția a V-a (Ploiești 2022)
Tabăra de Sculptură de la Măgura

Repede interviu cu sculptorul Constantin Țînteanu 

Reporter: Maestre, ați mai fost aici?
Constantin Țînteanu: N-am avut prilejul.

R.: Sunteți singurul dintre cei trei sculptori prezenți la Tabăra de Sculptură de la Ploiești de anul acesta care n-a fost la tabăra de la Măgura Buzăului. Poate și pentru că ați locuit foarte multă vreme în Marea Britanie.
C.Ț.: Nu cred că are vreo legătură. Am locuit într-adevăr o lungă perioadă în Marea Britanie, dar am revenit frecvent în România, de care nu m-am despărțit cu adevărat niciodată. Numai că nu am vizitat aceste locuri, pe care le știam desigur din albumele de artă.

R.: Ce impresie vă lasă tabăra?
C.Ț.: Cu totul deosebită. Întâmplarea face să fie o zi neobișnuit de frumoasă pentru luna octombrie. Este un loc minunat, din care nici nu-ți vine să mai pleci.

R.: Ce lucrare v-a impresionat mai mult?
C.Ț.: Foarte multe mi-au plăcut. Sunt nume importante ale artei românești. Pe unii artiști îi cunoșteam, pe alții i-am descoperit aici. M-am așezat lângă această sculptură numită ”Omagiu lui Tudor”, de artistul Florin Codre, deoarece este una dintre lucrările care m-au emoționat cel mai mult.

O vârstă eroică 

R.: V-ar fi plăcut să lucrați aici?
C.Ț.: O, desigur!

R.: V-ați născut prea târziu. Ați ratat.
C.Ț.: (zâmbind) Se poate spune și așa. Era o vârstă eroică, consider eu. Majoritatea lucrărilor sunt făcute în urmă cu 40-50 de ani, o vreme în care munca brută, munca fizică era predominantă. Artiștii nu beneficiau de mijloacele moderne de care beneficiem noi în prezent. E un ansamblu – cum să spun eu – foarte dens, cu lucrări care – unele dintre ele – trădează moda epocii, motivele care erau folosite, dar arată și o determinare a acestor artiști de a învinge piatra cu mijloace oarecum rudimentare: dalta și ciocanul și ce mai era pe-atunci… Pe unii dintre ei îi cunosc și îi prețuiesc, sunt modele pentru mine. Cum ar fi Aurel Vlad, profesorul de la care am învățat atât de multe lucruri. Vlad Ciobanu sau Dan Covătaru, alături de care am participat la câteva simpozioane de sculptură, Napoleon Tiron, care ne-a și vizitat  la Ploiești, sau Gheorghe Zărnescu, băcăuan de-al meu, un artist de mare talent. Nicolae Fleissig, Darie Dup, Neculai Păduraru, Marian Zidaru, Ioan Bolborea, de asemenea, Liviu Russu, care din păcate nu mai este printre noi, un om de excepție. El a și expus, în 2015, la Galeriile Karo, împreună cu participanții Taberei de la Tescani, din acel an. Mai sunt cei despre care mi s-a povestit: George Apostu, Bata Marianov, Dumitru Pasima, Ioan Deac-Bistrița, Florin Codre, Gheorghe Coman, Adrian Popovici, Doru Covrig, Bella Crișan, Dinu Câmpeanu, Mihai Istudor, Mihai Buculei, Ion Iancuț, Constantin Popovici, Leonard Răchită, Grigore Bradea, Mihai Ecobici, Romeo Pervolovici, Carmen Tepșan, Petru Alexandru Galai. Și, bineînțeles, toți ceilalți pe care nu i-am numit, fiecare la fel de merituos. 

Foto. La ”Omagiu lui Tudor” de Florin Codre

Urmează sculptorul Petre V. Mogoșanu – ediția din 21 octombrie 2023                                                                                                                                                                                                   Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU

Cezar Ivănescu (6 august 1941, Bârlad — 24 aprilie 2008, București) dramaturg, scriitor și director de editură român.

La 6 august 1941 s-a născut, la Bârlad, Cezar Ivănescu, poet, dramaturg, scriitor și director de editură român. Cu o săptămână înainte de deces a fost propus drept candidat al Albaniei la Premiul Nobel pentru Literatură, grație originii albaneze a mamei, Xantipa.
Albanez după mama sa, Xantipa Naum, Cezar Ivănescu a declarat în repetate rânduri că are origini albaneze, afirmând și că „de la albanezi am luat curajul și de la români puterea de a îndura”. În 15-17 aprilie 2008, cu doar o săptămână înaintea morții sale, participă, la Tirana, în prezența a numeroase personalități, la lansarea antologiei „Loję Dashurie” (Jeu d’Amour). Vizita se încheie cu propunerea ca scriitorul Cezar Ivănescu să fie nominalizat drept candidat al Albaniei la Premiul Nobel pentru literatură.
În anul 1968 lui Cezar Ivănescu îi apare volumul de debut „Rod”, eveniment editorial de excepție despre care criticul Nicolae Manolescu scria: „Când în proză se va debuta cu cărți de valoarea Rodului lui Cezar Ivănescu, vom putea vorbi nu de o evoluție, ci de o adevărată revoluție“. Volumul este încununat cu Marele Premiu al Festivalului național de poezie „Mihai Eminescu“, Iași, 1968, ediția întâi. În 1973, Cezar Ivănescu efectuează, timp de trei săptămâni, o primă vizită în Albania trimis de Uniunea Scriitorilor din România. Este însoțit de prozatorul Augustin Buzura. Reîntors în România a tradus și a publicat din creaţia poeților albanezi.
În anul centenarului morții lui Mihai Eminescu are gata pentru tipar un volum cu poeme închinate „Marelui său Maestru în absolut“ (1989), dar cartea este respinsă de diriguitorii editurii „Cartea Românească”. La 10 decembrie 1989, forțează, de aceea, organizarea unui spectacol de muzică și poezie sub genericul „Doina, închinare lui Eminescu“, la Casa de cultură „Mihai Eminescu“ din București. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, la Radio „Vocea Americii“ i se recită premonitor Doina despre Fiara cea Apocalipsă și despre marginalizarea poporului român. Cezar Ivănescu a candidat în iunie 2005 la funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor. A decedat în 2008. La 14 iunie 2018 i se conferă post-mortem „Titlul de Excelență în domeniul literar”. Critica din România îi apreciază astfel poezia: „Combinația particulară de folclor autohton, orfism incantatoriu și expresionism negru, vizionar, pigmentată adesea cu semnul exclamării la început de cuvânt, definește poezia metafizică, greu clasabilă, „sălbatică” și, întrucâtva, wagneriană a lui Cezar Ivănescu – inegală, cu căderi decepționante, dar cu numeroase momente de grație care-l plasează în elita liricii românești postbelice”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Bucuroși ca Principele Filip si Principesa Danica împreună cu copiii lor Stefan si Maria, fina noastră, au acceptat invitația sa faca o vizita in Romania pentru prima data.

Am fost tare emoționanți sa ii avem ca oaspeți si sa ii însoțim la Curtea de Arges, Sinaia si in capitala alături de copiii noștri.

Cu prilejul acestei vizite, Principele Filip a reluat legătura cu rădăcinile familiei lui, el fiind strănepotul Principesei Marioara.

La Curtea de Argeș, fostă capitală a Tării Românești și Reședință Mitropolitană în secolele XlV-XVI, Necropolă Regală a României este simțită legătura istorică și spirituală dintre poporul sârb și poporul român .
În Catedrală, ctitorie a Sfântului Voievod Neagoe Basarab apare pictat Sfântul Cneaz Lazăr și soția Milita a Serbiei ,datorită faptului ca Despina Milita (monahia Platonida dupa 1521) soția Sfântului Voievod Neagoe Basarab era fiica lui Ioan Brancovici-urmaș al lui Durad Brancovici-urmaș al Sfântului Cneaz Lazăr.

Tot la Curtea de Argeș a pășit și a stat o perioadă de timp Sfântul Ierarh Maxim Brancovici ,mitropolit al Țării Românești după 1507 care a fost alături de Sfântul Voievod Neagoe Basarab la începutul zidirii monumentalei biserici.
După 400 de ani, în Cetatea Basarabilor, în preajma bisericii restaurate cu purtarea de grijă a Majestății Sale Regele Carol I al României și în Palatul in care Majestatea Sa Regina Elisabeta a petrecut aproape doi ani din viață (1914-1916) cu siguranță Alteța Sa Regală Principesa Maria, viitoare Regina a Serbiei, a petrecut zile memorabile.

Alina-Maria de Roumanie
Princ Filip i Princeza Danica Karađorđević
Asociatia Principele Nicolae

Oul dogmatic – Ion Barbu

E dat acestui trist norod
Și oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare !

Cum lumea veche, în cleștar,
Înoată, în subțire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă și cavou.

Din trei atlazuri e culcușul
În care doarme nins albușul
Atât de galeș, de închis,
Cu trupul drag surpat în vis.

Dar plodul ?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pământurilor n-a ajuns
Acordă lin
Și masculin
Albușului în hialin :
Sărutul plin.

*

Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, și azi — întocma :
Mărunte lumi păstrează dogma.

Să vezi la bolți pe Sfântul Duh
Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou — simbol ți-l aduc,
Om șters, uituc.

Nu oul roșu.
Om fără sat și om nerod,
Un ou cu plod
Îti vreau plocon, acum de Paște :
Îl urcă — în soare și cunoaște !

*

Și mai ales te înfioară
De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Și ou și lume. Te-înfioară
De ceasul, galben necesar…
A morții frunte — acolo-i toată.
În gălbenuș,
Să roadă spornicul albuș,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma — dogma.

*

Încă o dată :
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.
Si nici la closcă să nu-l pui !
Îl lasă — în pacea — întâie-a lui,

Că vinovat e tot făcutul,
Si sfânt, doar nunta, începutul.

Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian; n. 19 martie 1895, Câmpulung, Muscel, România – d. 11 august 1961, București, România) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian.

A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc, fiind, de asemenea participant la avangarda artistică românească, dar și un afiliat al gândirismului.
Poezia Oul dogmatic, aparţinând liricii ermetice, a fost scrisă în „Ajunul Paştilor 1925” şi publicată în revista „Cetatea literară” (1926), fiind apoi inclusă în ciclul „Uvedenrode” din volumul „Joc secund” (1930)

Via Simțire românească

Părintele Constantin Galeriu (+) 10 august 2003

Părintele Galeriu a fost un om al rugăciunii şi, ca atare, el se roagă acum din ceruri pentru poporul român şi mai ales pentru toţi credincioşii pe care i-a păstorit. El a făcut misiune cu multă dăruire de sine şi în acelaşi timp cu multă dragoste faţă de Biserică şi faţă de poporul român. A fost solicitat adesea de tineri, de intelectuali, de Frăţia Ortodoxă, de ASCOR, de centre de cultură teologică şi de cultură laică, să le vorbească. Tuturor le-a răspuns cu bucurie, deoarece trăia bucuria aceasta de a se dărui mereu, de-a fi folositor altora. Iar bucuria de a se dărui mereu pentru a întări credinţa altora este o bucurie pascală. A slujit mai întâi ca preot la biserica „Sfântul Vasile” din Ploieşti, apoi ca preot la biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti şi, paralel cu aceasta, a fost profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti. A slujit permanent Biserica şi poporul cu o dăruire jertfelnică. Sunt puţini oameni care au ajuns la împlinirea sensului vieţii ca totală dăruire de sine pentru alţii. Deci, în cazul Părintelui Galeriu, nu putem vorbi de o misiune făcută doar ca răspuns la un ordin sau la o trimitere oficială, ci de o misiune-pasiune, o misiune jertfelnică, pe care o împlinea cu multă bucurie duhovnicească, fără motivaţii sau calcule materiale.
Bucuria adevărată, spunea chiar părintele profesor de multe ori, este bucuria roadelor, bucuria care vine din rodire, din semănarea cuvântului bun şi din constatarea că el rodeşte lumină şi faptă bună în viaţa omului. Părintele Galeriu avea bucuria aceasta pe chipul său şi în toată fiinţa lui. El o transmitea altora mai ales când slujea la Sfântul Altar şi când predica. Adesea am constatat că predicile sale, deşi erau lungi, totuşi nu păreau obositoare, pentru că Părintele prezenta înţelesul textului Evangheliei ca lumină a vieţii umane concrete. Era un predicator al sensului duhovnicesc şi profund al vieţii. Deci, pe scurt, bucuria Părintelui Galeriu era transmisă oamenilor ca sens al vieţii, ca binecuvântare pentru comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii în lumina Învierii lui Hristos.
Părintele Galeriu punea des accentul pe înviere ca viaţă nouă în Hristos, tocmai pentru că a învăţat din Sfânta Evanghelie, din scrierile Părinţilor Bisericii şi din experienţa Sfinţilor că învierea ca dar se primește prin credinţă şi pregătire spirituală, nu doar se aşteaptă. Toată viaţa Părintelui Galeriu şi mai ales activitatea sa misionară rămâne pentru noi ca o făclie de Paști, care ne ajută să înţelegem mai bine taina și bucuria învierii sufletului din moartea păcatului şi a pregătirii omului şi pentru învierea trupului, la venirea întru slavă a lui Hristos, în ziua de apoi. Astăzi e foarte mare nevoie de cât mai multe astfel de făclii de Paşti, adică să vedem într-o persoană concretă cum taina bucuriei Învierii, a comuniunii cu Hristos cel Răstignit şi Înviat, se transmite ca lumină sau bucurie a cuiva care antrenează în bucurie sfântă multe alte persoane.
Profesor de Teologie, dăruit cu înţelepciune în gândire şi profunzime în trăire, Părintele Galeriu ne-a fost dascăl şi sfătuitor, vorbindu-ne mereu de lumina Învierii care vine din Jertfă şi Răscumpărare, de nesfârşita iubire milostivă a lui Dumnezeu revărsată în Biserică prin sfinţi. Pentru el, totdeauna,spiritualitatea profundă era dimensiunea definitorie a umanului, o transcendere a biologicului autosuficient şi o unire cu Dumnezeu în bucurie eternă.
Preot milostiv, profesor duhovnicesc, om de dialog, misionar neobosit, mărturisitor al Crucii şi al Învierii lui Hristos, al frumuseţii spirituale a Ortodoxiei şi a poporului român dreptcredincios, Părintele Constantin Galeriu rămâne în sufletul tuturor celor care l-au cunoscut, personal sau prin scrieri, o făclie de Paşti pentru suflete, o călăuză pe calea mântuirii.
VESNICA POMENIRE !

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

Vara anului 1937… a venit cu primul tren aerodinamic de viteză București – Constanța. Surprinzător este faptul că avea cam aceeași viteză ca trenurile de acum… doar 2 ore și 15 minute până la mare, în plus te bucurai de aer condiționat și servire direct la scaun.

Automotorul a fost construit în România, la faimoasele uzine Malaxa. Evenimentul este consemnat de presa internațională a vremii care remarcă România ca fiind astfel printre țările înaintate din estul Europei în privința comunicațiilor.

Proiectantul trenului, aerodinamic și elegant, este arhitectul Horia Creangă, nimeni altul decât nepotul scriitorului Ion Creangă, constănțean prin adopție și considerat azi părintele arhitecturii moderne în România.

Automotorul Malaxa 1001, cunoscut și sub denumirea de „Bălan”, avea două motoare diesel Ganz-Jendrassyk cu șase cilindri în linie, de câte 220 CP fiecare, și atingea o viteză maximă de 110 km/h. Distanța București-Constanța se parcurgea în aproximativ 2 ore și 15 minute.
Automotor pe 4 boghiuri (8 osii) avea o greutate în serviciu de 84 tf ( 8238 kN ) era extrem de confortabil pentru vremurile interbelice. Avea sistem de aer condiționat și beneficii de servire individuală. Deținea 136 de locuri, cu trei secțiuni diferite.

Foto: Gara Constanța și interiorul de la clasa I

#Constanța #trenmetropolitan #cfr

Via Vocea Dobrogei

Editor: Liviu Ioan Manole

Cu ortodocșii despre neoprotestanți și sectari – p. Teologos

Sursa: https://www.chilieathonita.ro/2024/08/06/cu-ortodocsii-despre-neoprotestanti-si-sectari-p-teologos/?