Sfânta lașitate românească – Damian Ureche

Să loviți în mine
Când împart cu ștabii
Două Bucovine,
Două Basarabii.

Dacă pace-nseamnă
Liniște impusă –
Plânsul meu cântați-l
Doar în limba rusă!

Datorită ție stăm în umbră,
Nu mai pot valorile să crească,
Stăm de-un veac cu mâinile în șolduri –
Sfântă lașitate românească!

Și de-atâta chin și de durere,
Nu mai pot nici mamele să nască,
Nu primim nimic, dar ni se cere –
Sfântă lașitate românească!

Trădători cu sufletul de slugă,
Ce-au ajuns la viața boierească,
Au venit la sânul tău să sugă –
Sfântă lașitate românească!

Bietul nostru neam e plin de ură,
El, ce știe-atâta să iubească,
Nu mai știe omul câte-ndură –
Sfântă lașitate românească!

Din cuprinsul sfintei noastre țări
Rup vecinii cu măsea frățească
Și ne-așteaptă noi amenințări –
Sfântă lașitate românească!

De-ar veni și-aici un pic de bine,
Dictaturi să nu ne mai umbrească,
Poate-atuncea vom scăpa de tine –
Sfântă lașitate românească!

Damian Ureche (n. 2 septembrie 1935, Rugetu, Slătioara, Vâlcea, România – d. 20 septembrie 1994, Timișoara, România) a fost un poet român care a trăit la Timișoara.
A publicat 21 de cărți. Majoritatea volumelor de versuri sunt premiate de Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor din Timișoara. Centrul de librării Timlibris îi decernează Marele Premiu de Popularitate în anul 1992. Are onoarea funcției de redactor șef al revistei “Timișoara mon amour”.

 Zămislirea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul – 23 septembrie

SEARA DE ASEARĂ SAU CÂTEODATĂ SE ÎNTÂMPLĂ ȘI AȘA

O seară literară de mijloc de septembrie nu se ratează niciodată, mai cu seamă când programul anunțat s-a dovedit a fi, ca și alte dăți, incitant, plăcut, surprinzător. Chestiunea lipsei de spațiu, apărută în ultimul moment din cauze obiective, nu ne-a descurajat, astfel încât ne-am ascultat cu interes unii pe ceilalți, cu muzica aproape de surdină, la o lungă masă amenajată pe terasa Restaurantului Ochiul Magic.

》 ULTIMA POEZIE/CREAȚIE LITERARĂ s-a desfășurat sub pana inspirată a colegilor: Ana Nedelcu („Corp poem” versuri din secțiunea „A scrie cu trupul” a volumului de debut „DonQuijotisme…”), Luminița Luminita Bratu („Nevermore” versuri inspirate de poemul lui E.A. Poe), Emilia Luchian („Fantoma verii”, „Nu aleg”- versuri) și Mihail Ivănescu („Dansul cocoșulului” – proză).
》 LECȚIA DE POEZIE a adus în fața auditoriului creațiile sensibile ale poeților Magda Isanos, „Capricii” (Luminița Bratu) și Thomas S. Elliot „Marină”, „Miercurea cenușii”(Emilia Luchian).

》11 MINUTE DE ISTORIE, prin expunerea și preocuparea Emiliei Luchian, ne-a introdus în epoca domnitorilor Constantin Brâncoveanu, Petru Cel Mare și Dimitrie Cantemir. Lectora a folosit scrierile istoricului Nicolae Iorga încercând să descifreze tainele unui pact care ar fi trebuit să pecetluiască o înțelegere a domnitorilor români cu țarul Rusiei, în speranța unei eliberări de vasalitatea cu Imperiul Otoman. Am aflat astfel că singurul semnatar din partea țărilor române a fost Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu eschivându-se cu înțelepciune acestui pact, considerat probabil o abilă capcană.

》 CINEMARTOR ne-a dezvăluit de această dată universul filmelor lui Federico Fellini. Gabriel Comanroni, lectorul obișnuitei rubrici de cinema a cenaclului, face un periplu prin arta acestui reputat scenarist și regizor italian. Începând cu „Dolce Vita”(1960) și terminând cu ultimul său film „Glasul Lunii”(1990), filmele lui Fellini au provocat și au schimbat fața cinematografiei tradiționale influențând viziunea cinematografică a secolului trecut. Inimitabil și distinctiv, descris ca fiind o influență majoră de personalități precum Ingmar Bergman, Stanley Kubrick, Martin Scorsese, Bernardo Bertolucci și Rainer Werner Fassbinder, Federico Fellini (1920 – 1993) este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari și mai inspiraționali cineaști din toate timpurile, Fellini devenind mentorul unora dintre cei mai faimoși regizori care au făcut parte din generațiile ce l-au urmat (Martin Scorsese, Woody Allen, François Truffaut, Peter Greenaway, Bob Fosse, Francis Ford Coppola, Giuseppe Tornatore, Lina Wertmüller și Spike Jonze).
În pauză, Gabriela Petri ne-a împărtășit emoția participării ca spectator la două din spectacolele incluse în Festivalul Teatrelor Naționale din Republica Moldova și România, desfășurat recent la Chișinău.

Editor: Liviu Ioan Manole

Petre Țuțea:
„Basarabia e pamânt românesc. E pamântul lui Stefan cel Mare. Îmi pare rău, eu sunt mai savant ca Ștefan cel Mare. Dar, pe lînga el, eu sunt un măturator. Și n-am eu dreptul să renunt la pamântul ăsta. Dacă-mi scoateți ochii, se găsește vreun român să mă ducă la mâncare, la culcare și să-mi dea să mănânc. Și nici atunci nu recunosc că Basarabia e rusească.”

Editor: Liviu Ioan Manole

Înălțarea Sfintei Cruci – 14 septembrie

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

La mijlocul primei luni a anului bisericesc prăznuim Înălțarea Sfintei Cruci. Istoric vorbind, această sărbătoare amintește de două evenimente: găsirea Sfintei Cruci la Ierusalim de către Sfânta Împărăteasă Elena și înălțarea ei în văzul tuturor în acea zi, dar și pe 14 septembrie 335, imediat după sfințirea primei Biserici a Învierii Domnului, zidită de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, respectiv aducerea Sfintei Cruci înapoi în Ierusalim, pe 14 septembrie 630, după ce a fost recuperată de la perși de către împăratul bizantin Heraclius.
Această zi este una de post aspru. De-a lungul anului liturgic sunt patru astfel de zile de post rânduite: Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august), Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), Vinerea Mare și Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Sunt patru zile care alcătuiesc o cruce de-a lungul anului bisericesc. Sunt patru puncte cardinale ale istoriei mântuirii noastre, patru repere esențiale pentru viața duhovnicească. Prin tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul a fost curmat „glasul celui ce strigă în pustie” (Matei 3, 3), celui ce vădea păcatele oamenilor și îndemna la pocăință. La Bobotează, Mântuitorul a luat toate aceste păcate asupra Lui, a devenit „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Vinerea Mare este ziua Răstignirii, când Mântuitorul „ne-a împăcat cu Dumnezeu” (cf. Efeseni 2, 16) prin ascultare desăvârșită, iar păcatul asumat la Iordan a fost pironit pe Cruce: „Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe Cruce” (Coloseni 2, 14). Ziua de 14 septembrie actualizează „biruința binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic (diavolul)” cu „puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci”.
Faptul că aceste patru zile sunt rânduite cu post cât mai aspru, chiar și dacă trei dintre ele ar cădea în zi de duminică, înseamnă că sunt esențiale pentru a înțelege cum anume trebuie să conlucrăm la mântuirea noastră. Mai întâi, e nevoie să ascultăm de vocea conștiinței până la capăt și să nu o ucidem (sau înăbușim) precum Irod. Apoi, trebuie să dăm Domnului păcatele noastre prin mărturisire (spovedania este numită și „al doilea botez” sau „botezul lacrimilor”). Pasul următor este împărtășirea din Trupul și Sângele Domnului, rod al noului „Pom al Vieții”, cum mai este numită Sfânta Cruce. Iar urmarea firească a acestui traseu este purtarea Crucii în toate ale vieții noastre, prin răstignirea poftelor sau a minții noastre, ascultând desăvârșit de Dumnezeu, în iubire jertfelnică față de semenii noștri. Deci, cele patru sărbători marchează patru etape obligatorii ale mântuirii noastre: conștientizarea păcatelor, mărturisirea lor, cuminecarea cu Împărtășania care se dă și „spre iertarea păcatelor”, toate urmate de o asumare integrală a lucrării Crucii, una mărturisitoare înaintea tuturor.
Praznicul Înălțării Sfintei Cruci este pus la începutul anului bisericesc spre a ne arăta, încă din start, care este ținta călătoriei noastre liturgice și care ne este reperul. Importanța acestei sărbători este evidențiată și prin faptul că îi sunt dedicate două duminici, cea de dinainte și cea de după data de 14 septembrie, fiecare având semnificațiile sale.
În duminica de dinainte este amintită pregătirea omenirii pentru Jertfa mântuitoare a Fiului Celui Unul-Născut pe care Dumnezeu „L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Răstignirea este preînchipuită de acel șarpe de aramă înălțat de Moise în pustie (cf. Ioan 3, 14 și Numerii 21, 8-9) la care evreii cei mușcați de șerpii veninoși priveau ca să trăiască. Păcatul „mușcă” din noi, dar noi ne luptăm pentru a privi ‒ adică a ne reorienta, a ne schimba mintea (metanoia/ pocăința) ‒ către Hristos Cel Răstignit și Înviat.
În duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci suntem îndemnați să lepădăm această viață, să o pierdem „pentru Hristos și pentru Evanghelie”. Adică să trecem de la viața biologică, socială, caracterizată de limitări și neputințe, la o viață în Dumnezeu, în care preocuparea de căpătâi o reprezintă pocăința și împlinirea poruncilor. Dar mai învățăm în această duminică și că asumarea Crucii se face nu doar în cele lăuntrice, ca lucrare, ci și în cele din afară, ca mărturisire: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri” (Marcu 8, 38). Una fără cealaltă nu se poate: lucrare și mărturisire.
În fapt, praznicul Înălțării Sfintei Cruci este un arc peste timp, soteriologic și eshatologic, de la Golgota la Parusie, de la Răstignirea Celui Căruia Pilat „nu I-a găsit nici o vină” (cf. Ioan 19, 4) la momentul când „se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (Matei 24, 30). Mai rămâne un singur semn de întrebare: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?”

Trecea la Domnul, Radu Ciuceanu

Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, în Arad. A fost Membru în Mișcarea Națională de Rezistență din Oltenia, condusă de generalul Iancu Carlaonț. La 18 septembrie 1948 a fost arestat și condamnat la 15 ani de temniță grea. A executat pedeapsa în închisorile Craiova, Pitești, Jilava, Târgșor, Gherla, Dej, Jilava, Văcărești și Poarta Albă și a fost eliberat la 18 septembrie 1963, dar a rămas în atenția Securității.
În 1970 a terminat Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti și a lucrat ca arheolog la Institutul de Arheologie şi mai târziu la Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie al Municipiului Bucureşti.
În 1990 a fost unul dintre fondatorii Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, iar în 1993 a fondat Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, pe care l-a condus de atunci ca director.

Via Sfinții Închisorilor

Nașterea Maicii Domnului – 8 septembrie

Nașterea Maicii Domnului este prima sărbătoare din anul bisericesc care începe la 1 septembrie, dar și prima zi de preacinstire a Născătoarei de Dumnezeu din cadrul acestuia. Incontestabil, Sfinții Părinți care au rânduit această prăznuire nu au avut la îndemână un certificat de naștere al Preanevinovatei. Ce-i drept, dacă luăm în calcul faptul că în data de 9 decembrie se proslăvește zămislirea Fecioarei Maria de către Sfânta Ana, atunci înțelegem că, după săvârșirea celor nouă luni, fericita mamă și-a purtat în brațe darul cel îndelung așteptat. De ce luna septembrie și nu octombrie? Deoarece septembrie, potrivit indictionului bizantin, este prima lună a anului bisericesc – iar potrivit tradiției vechi iudaice, acum Dumnezeu a început să creeze lumea. Or, prin Maica Domnului, care a născut pe Mântuitorul nostru, lumea a fost recreată. Totuși de ce s-a stabilit sărbătoarea pe 8, iar nu în oricare altă zi a lunii septembrie? Sfinții Părinți, inspirați de Duhul Sfânt, au fixat această dată spre a nu se uita nicicând de faptul că Maica Domnului reprezintă „ușa” prin care Hristos Dumnezeu Cel veșnic de zile a intrat în timp. Cartea Apocalipsei ne vorbește despre ziua a opta ca fiind Veșnicia. Astfel, înțelegem de ce tocmai ziua de 8 s-a hotărât pentru proslăvirea Nașterii Maicii Domnului.
Sfântul Andrei Criteanul consideră sărbătoarea drept debut pentru celelalte zile sfinte: „Această zi este pentru noi începutul tuturor zilelor sfinte. Cele sterpe și maicile, dănțuiți; îndrăzniți și săltați cu bucurie, o, voi, cele neroditoare: căci, iată, cea fără de fii și stearpă, pe Născătoarea de Dumnezeu a odrăslit”. Mai trebuie precizat un aspect foarte important pe care Sfinții Părinți l-au accentuat atunci când au făcut referire la nașterea Preanevinovatei Maria. Deși Ioachim și Ana au avut o viață virtuoasă, ei au rămas totuși supuși păcatului strămoșesc, iar Fecioara Maria, copilul lor, a moștenit păcatul originar, cu toate urmările lui, până în clipa zămislirii Mântuitorului Hristos. Acordul dat de Fecioara aleasă spre a-L naște pe Izbăvitorul lumii prin acel „fie” a adus și curățirea de păcatul strămoșesc, ea izbăvindu-se de acesta prin lucrarea Duhului Sfânt.
Deși evenimentul nașterii Născătoarei de Dumnezeu este cu totul deosebit, Evangheliile îl țin sub tăcere; în schimb, surprinzător, relatează detaliat naşterea celui care L-a botezat în apele Iordanului pe Hristos, Mântuitorul lumii. Pe lângă mărturiile patristice despre zămislirea și nașterea Fecioarei Maria, care completează aparenta omisiune a Sfintei Scripturi, evangheliile apocrife menționează, chiar dacă nu foarte amănunţit, evenimentul. Bunăoară, protoevanghelia lui Iacob glăsuiește: „După nouă luni Ana a născut. Și a întrebat-o pe moașă: «Ce am adus pe lume?». Iar moașa i-a răspuns: «O fată». Și a zis Ana: «Sufletul meu a fost astăzi preamărit». Și a culcat pruncul în leagăn (…) și i-a pus numele Maria”. Termenul de „apocrif” este egalat cu cel de „necanonic”, „primejdios”, „dubios”. Deci nu le putem considera veridice dar, cu toate acestea, prin vechimea lor, ele conțin date istorice importante, preluate în parte din Tradiția Bisericii, devenind astfel „expresia livrească” ale unor aspecte din Sfânta Tradiție. De altfel, chiar unii Sfinți Părinți au cunoscut și folosit texte apocrife în unele omilii. Nutrim convingerea că, luminați de Duhul Sfânt, ei au făcut selecția corectă, alegând și folosind doar informațiile demne de reținut.
Cât privește locul nașterii Fecioarei Maria, părerile sunt împărțite. Epifanie monahul credea că nașterea s-ar fi petrecut în Nazaret, cetatea de obârșie a lui Ioachim, idee împărtășită și de Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfântul Chiril al Alexandriei socotește că locul nașterii ar fi fost Betleemul, locul de obârșie al Anei, iar Sfântul Sofronie avansează ipoteza potrivit căreia Ana ar fi născut la Ierusalim. Același lucru îl susține și Sfântul Ioan Damaschinul: el afirmă că Maria „se naște în casa lui Ioachim, care se găsea lângă poarta oilor și este adusă la templu”. Părerea Sfântului Sofronie o întărește oarecum existența unei biserici închinate Sfintei Ana zidite în proximitatea Scăldătorii Oilor, deci în cetatea Ierusalimului.
Din punct de vedere istoric, sărbătoarea s-a fixat cu prilejul sfințirii unei biserici la Ierusalim de către Împărăteasă Eudoxia, la începutul secolului al V-lea, între anii 431-451, deci între cele două sinoade ecumenice, de la Efes și Calcedon, care au dezbătut și clarificat problema mariologică. Tradiția spune că locașul s-a ridicat pe locul casei Sfinților Ioachim și Ana, deci acolo unde s-a născut Maria, Prunca. În Apus, praznicul Nașterii Maicii Domnului a fost introdus mai târziu, pe timpul Papei Sergiu I (687-701). La început sărbătoarea se ținea cu precădere în Ierusalim, dar după secolul al V-lea celebrarea s-a generalizat în tot Răsăritul. De remarcat e faptul că sărbătoarea Nașterii Fecioarei Maria o regăsim și în calendarul copților egipteni, pe 9 mai, dar și la iacobiții sirieni. Prezența celebrării ei în Biserica coptă arată faptul că la Ierusalim creștinii o țineau înainte de Sinodul al IV-lea, căci se știe că după momentul Calcedon eterodocșii copți nu au mai împrumutat nimic de la Biserica Ortodoxă.
În legătură cu originea slujbei, în secolul al VI-lea, Sfântul Roman Melodul a compus condacul și icosul praznicului, cântări folosite până astăzi în cult de către Biserica Răsăriteană. Probabil că ambii autori au preluat informații din lucrările Fericitului Ieronim sau chiar din unele scrieri apocrife. Cântările sărbătorii au fost îmbogățite cu două canoane alcătuite, două secole mai târziu, de Ioan Damaschin și Andrei Criteanul. Compuse în plină perioadă iconoclastă, când și cultul Fecioarei Maria ajunsese sub semnul îndoielii, ele se constituie într-o puternică mărturie a evlaviei față de Maica Domnului.

Text: Cătălin Rusu

Editor: Liviu Ioan Manole

Ivan Patzaichin a fost invitat la nunta Nadiei, dar nu s-a dus

Ieri, s-au împlinit trei ani de la plecarea la cele veșnice a celui mai mare canoist al tuturor timpurilor, care are în palmares patru titluri olimpice și trei titluri de vicecampion olimpic, nemaivorbind de titlurile mondiale sau europene. Pe Ivan Patzaichin l-am cunoscut la sfârșitul lui mai 1996. Colaboram la un post de televiziune (Telecable) și la o publicație (ZIUA – Ediția de Prahova), ambele din Ploiești. La sugestia directorului artistic de la Telecable, am făcut câteva deplasări la Snagov, înainte și după Jocurile Olimpice de la Atlanta, dar și două deplasări la Mila 23, localitatea tulceană în care s-a născut cel mai mare canoist al tuturor timpurilor, unde am realizat mai multe reportaje pentru televiziune. Din nefericire (și în împrejurări pe care nu este cazul să le menționez aici), filmele s-au pierdut. Tot ce a mai rămas în urma acelor incursiuni sunt câteva materiale scrise și publicate în acea perioadă. Dar nu tot ce am scris s-a păstrat. 

Textul următor surprinde o secvență mai puțin plăcută din viața campionului.

Faptele sunt bine cunoscute. Gimnasta Nadia Comăneci – campioană între campioane – s-a măritat în primăvară cu Bart Conner (și el gimnast, campion olimpic – n.r.). La ceremonia desfășurată la Casa Poporului (sau Parlamentului, cum i se zice mai nou – o putem numi și așa, întrucât, știm bine, parlamentarii sunt aleși de popor. I-am putea spune și Casa Președintelui, deoarece acesta, fiind doar unul, și ales – tot – prin vot direct, quintesențializează (sic!) și mai bine ideea de popor) au fost prezente multe VIP-uri, personalități din mai toate ”sectoarele”. La un anumit moment al serbării, Ion Iliescu – președintele în funcție al României – a citit numele supercampionilor care au dus faima sportului românesc – și, implicit, a întregii Românii – în lumea largă. Dar surpriză!… Numele lui Ivan Patzaichin n-a fost amintit! Uimitor, întrucât Ion Iliescu a fost, până nu demult, președintele Federației Române de… Caiac-Canoe!!! Să nu fi știut domnia sa nimic despre cel mai mare canoist al tuturor timpurilor? Exclus, întrucât Ivan primise invitație la celebrul festin. Dar nu s-a dus… Întrebat de noi ce crede despre asta, Ivan ne-a declarat în exclusivitate: ”Nu știu de ce nu m-a pomenit domnul Iliescu. Nu pot să-l condamn, pentru că este cine este și nu aș fi avut vreo pretenție deosebită să mă pomenească atunci. M-a durut într-adevăr că nu m-a pomenit, dar… (în timpul convorbirii, lui Ivan i s-au umezit ochii – n.r.)”.

Suntem îndreptățiți să ne întrebăm: dacă s-ar fi dus, ar fi fost pomenit? Probabil. De ce nu s-a dus, totuși? ”Nu am făcut-o pentru că – deși o prețuiesc pe Nadia foarte mult – mi-a displăcut tam-tamul care s-a făcut în jurul evenimentului. Nu mi-a plăcut atmosfera, alaiul și toată mascarada care s-au organizat cu ocazia nunții!”, a încheiat marele campion. Apoi ne-a sugerat să schimbăm subiectul și să vorbim despre Ploiești (oraș pe care-l cunoaște foarte bine, soția sa, Georgiana, fiind… ploieșteancă). Ne-am conformat.

NOTĂ. Pe măsură ce înaintam în conversația despre Ploiești, privirea lui Ivan se însenina.

Septembrie 1996

                                                                                                         Leonida Corneliu Chifu

Astăzi se împlinesc trei ani de la plecarea la cele veșnice ale celui mai mare canoist al tuturor timpurilor, care are în palmares patru titluri olimpice și trei titluri de vicecampion olimpic, nemaivorbind de titluri mondiale sau europene. Pe Ivan Patzaichin l-am cunoscut la sfârșitul lui mai 1996. Colaboram la un post de televiziune (Telecable) și la o publicație (ZIUA – Ediția de Prahova), ambele din Ploiești. La sugestia directorului artistic de la Telecable, am făcut câteva deplasări la Snagov, înainte și după Jocurile Olimpice de la Atlanta, dar și două deplasări la Mila 23, localitatea tulceană unde s-a născut cel mai marele campion, unde am realizat mai multe reportaje pentru televiziune. Din nefericire (și în împrejurări pe care nu este cazul să le menționez aici), filmele s-au pierdut. Tot ce a mai rămas în urma acelor incursiuni sunt câteva materiale scrise și publicate în acea perioadă. Dar nu tot ce am scris s-a păstrat. Vă vom oferi astăzi un moment luminos din viața lui Ivan. Poate cel mai fericit, la ”concurență” cu nașterea fiicei sale Ivona.

Ivan Patzaichin a fost tulburat după ce a văzut picioarele Georgianei

Era în vara lui 1976. Concitadina noastră, Georgiana, reușise la Facultatea de Farmacie, iar părinții – în culmea bucuriei – i-au permis, pentru prima oară (”ca o răsplată pentru isprava mea” – G.P.), să plece la Snagov cu un grup apropiat de băieți și fete. Într-o dimineață, după o partidă de baschet, Georgiana se îndrepta cu grupul spre cabana unde erau cazați, fără să știe că de sub un Ford ”argintiu, minunat” o privea un bărbat.

Sudorul

Bărbatul, care se numea Ivan Patzaichin, suda. La un moment dat, acesta a zărit ”o anumită parte” a Georgianei: picioarele lungi, superbe… Dar mersul!… Tulburat din cale-afară, a scăpat aparatul de sudură din mână, fiind gata-gata să se frigă. Apoi, pe măsură ce fata se îndepărta, i-a perceput întregul contur. Și avea ce să vadă! ”Numai un poet ar putea imortaliza și… contabiliza calitățile Georgianei” (I.P.), fata asupra căreia se îndrepta privirea lui Ivan. Noi ne vom mărgini să observăm – parafrazând un clasic al literaturii române – că Dânsa părea să fi fost creată într-un moment în care Dumnezeu își simțise vocație de sculptor.

Persuasivul

Ivan a hotărât s-o urmărească. Și-a descoperit o cunoștință în grupul ei, Iuliana, pe care a rugat-o să-l prezinte Georgianei. ”Am făcut demersuri insistente în grupul ei de prieteni ca să-i fiu prezentat. În acea perioadă puteam fi zărit adeseori dând târcoale Facultății de Farmacie. Paznicul mă lăsa să intru în schimbul câte unui mic… comision. În cele din urmă, am reușit să-i vorbesc câteva minute. Apoi, după șase luni, ne-am… căsătorit”. Omul Care Suda Odată a ”asudat” mai mult făcându-i curte Georgianei decât ”trăgând la pagaie”. ”Șase luni a durat perioada de… curte și de persuasiune, după care ne-am… însoțit. Un an mai târziu a venit pe lume fiica noastră, Ivona”, a confirmat Georgiana Patzaichin.

Revenirea lui Ivan

Ivan nu obținuse – spre surprinderea multora – nicio medalie la Jocurile Olimpice din acel an (Montreal 1976 – n.r.), după ce fusese campion olimpic la edițiile precedente, din Mexic (1968) și Munchen (1972). După ce s-a căsătorit, activitatea sportivă a lui Ivan a cunoscut o perioadă de mare glorie și strălucire, el câștigând încă două titluri olimpice, la Moscova (1980) și Los Angeles (1984), fiind desemnat apoi antrenor coordonator al lotului olimpic de caiac-canoe.

Iunie 1996

                                                                                                                   Leonida Corneliu Chifu

Ziua în care Alain Delon m-a descoperit în mulțime…o întâlnire unică pe care o voi prețui toată viața mea. Împreună cu cele câteva mesaje schimbate până în momentul în care a făcut accidentul cerebral în 2019. M-am bucurat că i-am spus să renunțe la ideea stupidă cu sinuciderea asistată. Mi-a răspuns să stau liniștită, că nu se va întâmpla prea curând…sau niciodată. Și că nu vrea să fiu tristă. M-am rugat mult pentru el. Ieri după-amiază, întâmplător sau nu, l-am tot pomenit…
Fie ca bunul Dumnezeu să îi odihnească sufletului și să îi ierte toate greșelile!

Text Manuela Hărăbor

Via Internet

Compozitorul George Enescu și elevul său, Yehudi Menuhin.

În 1927 Yehudi Menuhin a venit în România, la vila Luminiș, locuința din Sinaia a lui George Enescu, pentru a lua de la acesta primele lecții de vioară. În tinerețe, Yehudi Menuhin a plecat la Paris pentru a studia vioara cu George Enescu. O prietenie profundă i-a legat pe cei doi până la moartea lui Enescu, în 1955.

(Foto: arhiva RFI Romania)

Via Internet

Seara de aseară a Cenaclului I.L. Caragiale, sub egida Asociației 24 PH ARTE, s-a desfășurat în căldura potolită și lumina blândă a unei zile de sfârșit de vară. Amfitrionul întâlnirii a fost Leonida Chifu, protagonista serii fiind Luminița Bratu. Ședința, purtând titlul celui mai recent volum de versuri al colegei noastre „Castele pe marginea frigului”, a fost găzduită sub cupola generoasă a Centrului cultural „Sfântul Antim Ivireanul”, aparținând Protoeriei Ploiești Nord, situat pe B-dul Independenței.

》La rubrica CEL MAI RECENT POEM/CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE ne-au delectat cu sensibile creații în versuri: Adrian Frone (Salvare de Ostrogoți, Mistrețul alb), Toma Damaschin (Poeme fără titlu), Luminița Bratu (Potop), Maria Bem (Gânduri, Viața-i lungă și frumoasă- glossă).
》LECȚIA DE POEZIE a integrat versuri de poetul Gellu Naum, poemul Ascunderea.

》În cadrul rubricii „11 MINUTE DE ISTORIE”, Emilia Luchian ne-a făcut un cunoscută participarea la Cursurile de vară ale Universității Populare „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte – Ediția a LXXI-a și ne-a prezentat un scurt rezumat al evenimentului.

În programul primei zile a atras atenția conferința Acad. Georgeta Filitti: Contribuții aduse cunoașterii operei, personalității și programului național al lui Nicolae Iorga. Realizări editorial. Conferențiara a subliniat că ilustrul Nicolae Iorga, prin părerile politice interne și externe, este mai actual ca niciodată, a amintit de „tradiția încremenită undeva ” a românilor, cu reacțiile neașteptate de care sunt în stare față de semenii lor, neuitând să evidențieze lipsa fondurilor din munca de cercetare. A reamintit aspecte mai mult și/sau mai puțin pozitive ale lui Iorga despre familia regală. Nu a uitat frumusețea „Jurnalului de călătorie”, care te învață să mergi acolo.

O altă conferință, Realități sud-est europene în contextul agresiunii ruse în Ucraina, prezentată de Prof. univ. dr. Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române, s-a bucurat de mare interes la public. Printre numeroasele aspecte prezentate( instabilitate politică, posibilitatea continuă de conflagrații, etc.), cel referitor la globalizarea – care a făcut ca SUA și statele occidentale să cucerească lumea prin tehnologii moderne – s-a întors ca un bumerang provocând o veritabilă undă de șoc în economia occidentului.

Ultima zi a evenimentului a cuprins expuneri remarcabile în cadrul colocviului Evoluția unitară a limbii în spațiul românesc.

Acad. Valeriu Matei: Limba și literatura română în Basarabia în anii de după 1989
Nicolae Băciuț – Limba română – praguri lirice
Gheorghe Chivu – Normele limbii române literare. Istorie și actualitate
Ioan Vulpescu – Identitate și cultură în spațiul românesc: a vorbi cu și despre români în Europa tuturor. În expuneri conferențiarii
au subliniat necesitatea recuperării și menținerii identității naționale precum și protejarea limbii române de incluziuni nefericite, prin educație și cultură, susținute neobosit.
În încheiere Emilia Luchian ne-a recitat două remarcabile poeme de Nicolae Băciuț (Lacrima luminii, Grădinar din Rai).

》Rubrica „CINEMARTOR” ne-a surprins și provocat în egală măsură cu alegerile colegilor noștri Gabriel Comanroni și Florin Manole.

Mar adentro – Marea dinlăuntru:o interogație cinematografică despre viață și moarte

Câştigător al premiului Oscar pentru Cel mai bun film străin (2005, Spania), Mar Adentro spune povestea adevărată a lui Ramón Sampedro Cameán, omul care s-a luptat, vreme de aproape 30 de ani, pentru dreptul său la moarte.

Cu: Javier Bardem, Belen Rueda, Lola Duenas, Mabel Rivera, Celso Bugallo, Clara Segura, Joan Dalmau, Alberto Jimenez, Tamar Novas. Producător: Fernando Bovaira Scenariul:Alejandro Amenabar, Mateo Gil Muzica: Alejandro Amenabar, cu colaborarea lui Carlos Nunez. Scenograf: Benjamin Fernandez Coloana sonoră: Ricardo Steinberg

Regizorul Alejandro Amenábar, un maestru al narațiunii cinematografice, cunoscut pentru stilul său meticulous, crează cu mijloace specifice o atmosferă evocatoare a mării înfricoșătoare (simbol al libertății pierdute, un spațiu vast, visat dar de neatins) cât și claustrarea fizică și psihică a protagonistului. Tema eutanasiei, la prima vedere dificilă și incomodă e tratată de regizor cu respect și sensibilitate, protagonistul, Ramon Sampedro, fiind magistral interpretat de Javer Bardem. Scenariul este construit pe fundamentele unei morale profunde, explorând teme precum dreptul la moarte, demnitatea umană și dragostea în toate formele sale. Fără a cădea în sentimentalism facil și melodramă, regizorul prezintă complexitatea problemei, dând spectatorului dreptul la propria opinie.

Palmares: Oscar 2005 – pentru Cel Mai Bun Film Străin, Veneția 2004 – Leul de Argint, Veneția 2004 – cupa Volpi pentru Cel Mai Bun Actor – Javier Bardem, European Film Awards – Cel Mai Bun Actor, Cel Mai Bun Regizor, 14 premii Goya etc.

Înainte de a începe prezentarea filmului ales, și pentru că tema acestuia se leagă cumva de o parte din expunerea Emiliei Luchian, Florin Manole comentează sintagma „ideologiile nu mai contează”, reieșită din una dintre expunerile evenimentului de la Văleni: „Aceasta nu înseamnă chiar un lucru rău – pentru că oamenii chiar dacă fac rău își asumă acest lucru. Adevărul este o persoană, nu este un concept – dar câtă vreme credem acest lucru se vor tot naște ideologii. Orizontul cunoașterii depinde de orizontul metafizic.”

Procesul Goldman este filmul în care descoperim modul cum ideologiile înaintașilor pot influența caracterul urmașilor. Astfel personajul principal își asumă libertatea de a trăi și acționa sub influența ideologiei în care părinții acestuia au crezut și pentru care au luptat în mod sincer, deși duce un trai opus modestiei acestora.
Pierre Goldman este un evreu, activist nonconformist de extremă stângă, condamnat în primă instanță la închisoare pe viață pentru patru jafuri armate, dintre care unul s-a soldat cu moartea a două femei. Goldman își susține nevinovăția în acest din urmă caz și, în câteva săptămâni, devine un simbol al stângii intelectuale. Georges Kiejman, tânăr avocat, îi asigură apărarea. Dar relația lor devine curând tensionată. Goldman, eluziv și provocator, riscă pedeapsa cu moartea și face ca rezultatul procesului să fie incert. Personajul, care, în timpul procesului recunoaște jafurile de care este acuzat dar nu și cele două crime care i se atribuie, apare ca un om liber sau nebun, oscilând între schizofrenie și libertate. Intervine adesea în apărarea sa, punându-și în dificultate apărătorii. O secvență memorabilă, aceea în care este chemat ca martor tatăl său (cu speranțe și așteptări înșelate chiar de propriul fiu care rătăcește drumul) subliniază sentimentele acestuia de rușine, greu de ascuns. Procesul se termină cu absolvirea acuzatului de către jurați pentru vina omorului, această neașteptată metonimie aducând glorie justiției franceze. În încheiere, Florin Manole apreciază că „o minimă morală îl apropie de academism”.

Distribuție film: Arieh Worthalter, Arthur Harari, Nicolas Briançon, Regizor: Cédric Kahn, Franța, 2023

Palmares: Quinzaine des Cinéastes (Cannes 2023), Premiul pentru Cel mai bun actor (Arieh Worthalter) la Premiile César 2024

》În cea de a doua parte a întâlnirii noastre, a avut loc lansarea celui mai recent volum de versuri al colegei noastre Luminița Bratu, „Castele pe marginea Frigului”. În prezentare, colega noastră apreciază ca benefică perioada petrecută în mijlocul Cenaclului, din care face parte din anul 2018. În continuare ne dezvăluie că titlul inițial, „Iubiri pe marginea Frigului”, a fost ales cu sentimentul că media, tehnologia ne acaparează timpul datorat trăirilor reale. Invazia virtualului în viața cotidiană determină apariția confuziei între acesta și lumea reală și reprezintă una din temele importante abordate în versurile acestui volum. Virtualul nu mai poate fi oprit, aceasta este de necontestat. Dar mai poate exista poezia în virtual? Poeta își pune această întrebare, nu dramatizează și face față dilemei abordând o notă umoristică (Five o’ clock on line, Dualități virtuale, Robotica).

Poeta explică o altă temă: manifestarea frigului prin apropiata prezență a războiului, a fricii de pierderi umane, de dezastru nuclear(Urmuz, Strigăt- războiul dintre Hamas și Israel). O altă preocupare în temele acestui volum a fost realizarea unor pastișe după poeziile poeților preferați, în care predomină sentimentele de înfrigurare și tristețe(Pe urmele căprioarei, Decembre). Este prezentă tema dragostei, înconjurată de note de tristețe, incertitudine, neîncredere (Mai târziu, Generozitate, Fructul oprit. Volumul se încheie inspirat în notă optimist cu poemul Fără final(vindecare), ales să însoțească coperta de spate.

În postfața volumului, Gabriel Cojocaru remarcă motivarea unei atitudini moral-estetice ca rezultantă a unor trăiri, poemele se delimitează de stridență și vulgaritate, evidențiind atât exprimarea lejeră, curgătoare fără note forțate, cât și eleganța limbajului. Suferința e acceptată dar și bine camuflată de trăiri senine, poemele constituind „mici bijuterii”. În încheiere acesta conchide: „ Actualul volum demonstrează că drumul făcut de poeta noastră de la confirmare – afirmare spre consacrare a fost străbătut cu succes. Ceea ce îi dorim și acestei cărți!”

În încheiere, protagonista serii, Luminița Bratu, aduce mulțumiri poetului Ioan Vintilă Fintiș, prim cititor al volumului. Sfătuitor și călăuzitor al altor volume ale autoarei, este cel care a recomandat schimbarea titlului inițial prin înlocuirea cuvântului „Iubiri” cu „Castele”.

Asistența a aplaudat prestația poetei. Colegii de cenaclu au făcut aprecieri generoase. Maria Bem a considerat că Luminița Bratu s-a reinventat în acest volum, și se dezvăluie cu sinceritate. Emilia Luchian îl evaluează ca fiind cel mai bun volum al autoarei, evidențiază prezența tristeții versus speranță și expresivitatea poeziilor. Adrian Frone apreciază că tema comparației dintre real și virtual este mai puțin abordată, poeta dând dovadă de multă luciditate. În timpul discuțiilor s-a pus întrebarea: „ Ce emoție va trezi în rândul tinerilor?”, urmând ca Luminița Bratu, la recomandarea lui Florin Manole, să găsească răspunsul prin organizarea unei întâlniri în cadru juvenil. Plecând de la titlul acestui volum, Florin Manole amintește de „măreția frigului”, sentimentul cristal al lui Nichita.
Colega noastră ne-a făcut cadou volumul său cu autograf.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Maria Bem, Luminița Bratu, Gabriela Balaban, Doina Ofelia Davidescu, Gabriel Comanroni, Florin Manole, Cătălin Apostol, Adrian Frone, Florin Sălceanu, Dan Simionescu, Mihai Ivănescu, Dan Constantin, Leonida Chifu.

„Nu există patriotism fără patrimoniu!” Sub coordonarea Asociației 24 PH ARTE, președinte Ioan Vintilă Fintiș

Realizare afiș și cronică: Doina Ofelia Davidescu

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu, Gabriel Comanroni

Film: Dan Simionescu

“Conform unui raport îngrijorător al UNICEF, aproximativ 22.000 de copii și adolescenți din România sunt diagnosticați cu tulburări mintale, în timp ce alții se confruntă cu diverse dificultăți emoționale și cognitive.”

1. Ce au înțeles/concluzionat adulții plătiți pentru semnalarea, nu neapărat cu rezolvarea problemei

Anna Riatti, reprezentanta UNICEF în România, a subliniat că stigmatizarea asociată sănătății mintale este o barieră majoră în accesarea serviciilor de specialitate. „Accesul limitat la servicii și sprijin social, mai ales în zonele rurale, afectează grav copiii vulnerabili. Avem nevoie de mai multă conștientizare și campanii care să schimbe percepția asupra sănătății mintale”, a declarat aceasta.

2. Ce ne aduce la cunoștință presa neimplicată și cu discernământ îndoielnic în a alege persoanele care să-și dea cu părerea.

Soluții propuse de aceste doamne invitate într-un studio TV să discute despre problemă: “adulți reglați în jurul copiilor, rezultă copii reglați”
“Gestionarea acestor provocări”
“Comportamente discriminatorii, mare grijă”
“Servicii care să asigure capacitatea sistemului de educație” etc, etc…

Euronews România, A. D. 2024, septembrie 26, orele 15.25, aproximativ

O să mai putem vreodată… – Emil Brumaru

O să mai putem vreodată
Să trăim frumos şi sfânt,
Când din rouă mi se-arată
Trupul tău pe-acest pământ?

O să ne mai poarte boarea
Raiului ce l-am pierdut,
Ca pe-un flutur, fericirea,
Printre îngerii plângând

Fără să deschidă gura,
Doar cu lacrima strigând?
Să ne-ntoarcem iar în pura
Poveste de la-nceput?…

O să mai putem vreodată
Să trăim frumos şi sfânt,
Când din rouă mi se-arată
Trupul tău pe-acest pământ?

Emil Brumaru (n. 25 decembrie 1938, Mihailovca, raionul Cimișlia, Republica Moldova – d. 5 ianuarie 2019, Iași, România) a fost scriitor și poet contemporan român.
Apreciat în egală măsură atât de critica literară, cât și de publicul larg, reușește să impresioneze și prin personalitatea sa non-conformistă. Are rubrici în România literară, Ziarul de Iași și în Suplimentul de cultură, a scris în revista Plai cu boi, dă interviuri în revistele mondene, participă la discuții pe Internet.

Debut cu poezii în revista Luceafărul, debut editorial cu două volume, ambele publicate în 1970, Versuri și Detectivul Arthur. Poemele sale au fost incluse în antologii din România, Germania, Franța, Anglia.

Via Internet