Ivan Patzaichin a fost invitat la nunta Nadiei, dar nu s-a dus

Ieri, s-au împlinit trei ani de la plecarea la cele veșnice a celui mai mare canoist al tuturor timpurilor, care are în palmares patru titluri olimpice și trei titluri de vicecampion olimpic, nemaivorbind de titlurile mondiale sau europene. Pe Ivan Patzaichin l-am cunoscut la sfârșitul lui mai 1996. Colaboram la un post de televiziune (Telecable) și la o publicație (ZIUA – Ediția de Prahova), ambele din Ploiești. La sugestia directorului artistic de la Telecable, am făcut câteva deplasări la Snagov, înainte și după Jocurile Olimpice de la Atlanta, dar și două deplasări la Mila 23, localitatea tulceană în care s-a născut cel mai mare canoist al tuturor timpurilor, unde am realizat mai multe reportaje pentru televiziune. Din nefericire (și în împrejurări pe care nu este cazul să le menționez aici), filmele s-au pierdut. Tot ce a mai rămas în urma acelor incursiuni sunt câteva materiale scrise și publicate în acea perioadă. Dar nu tot ce am scris s-a păstrat. 

Textul următor surprinde o secvență mai puțin plăcută din viața campionului.

Faptele sunt bine cunoscute. Gimnasta Nadia Comăneci – campioană între campioane – s-a măritat în primăvară cu Bart Conner (și el gimnast, campion olimpic – n.r.). La ceremonia desfășurată la Casa Poporului (sau Parlamentului, cum i se zice mai nou – o putem numi și așa, întrucât, știm bine, parlamentarii sunt aleși de popor. I-am putea spune și Casa Președintelui, deoarece acesta, fiind doar unul, și ales – tot – prin vot direct, quintesențializează (sic!) și mai bine ideea de popor) au fost prezente multe VIP-uri, personalități din mai toate ”sectoarele”. La un anumit moment al serbării, Ion Iliescu – președintele în funcție al României – a citit numele supercampionilor care au dus faima sportului românesc – și, implicit, a întregii Românii – în lumea largă. Dar surpriză!… Numele lui Ivan Patzaichin n-a fost amintit! Uimitor, întrucât Ion Iliescu a fost, până nu demult, președintele Federației Române de… Caiac-Canoe!!! Să nu fi știut domnia sa nimic despre cel mai mare canoist al tuturor timpurilor? Exclus, întrucât Ivan primise invitație la celebrul festin. Dar nu s-a dus… Întrebat de noi ce crede despre asta, Ivan ne-a declarat în exclusivitate: ”Nu știu de ce nu m-a pomenit domnul Iliescu. Nu pot să-l condamn, pentru că este cine este și nu aș fi avut vreo pretenție deosebită să mă pomenească atunci. M-a durut într-adevăr că nu m-a pomenit, dar… (în timpul convorbirii, lui Ivan i s-au umezit ochii – n.r.)”.

Suntem îndreptățiți să ne întrebăm: dacă s-ar fi dus, ar fi fost pomenit? Probabil. De ce nu s-a dus, totuși? ”Nu am făcut-o pentru că – deși o prețuiesc pe Nadia foarte mult – mi-a displăcut tam-tamul care s-a făcut în jurul evenimentului. Nu mi-a plăcut atmosfera, alaiul și toată mascarada care s-au organizat cu ocazia nunții!”, a încheiat marele campion. Apoi ne-a sugerat să schimbăm subiectul și să vorbim despre Ploiești (oraș pe care-l cunoaște foarte bine, soția sa, Georgiana, fiind… ploieșteancă). Ne-am conformat.

NOTĂ. Pe măsură ce înaintam în conversația despre Ploiești, privirea lui Ivan se însenina.

Septembrie 1996

                                                                                                         Leonida Corneliu Chifu

Astăzi se împlinesc trei ani de la plecarea la cele veșnice ale celui mai mare canoist al tuturor timpurilor, care are în palmares patru titluri olimpice și trei titluri de vicecampion olimpic, nemaivorbind de titluri mondiale sau europene. Pe Ivan Patzaichin l-am cunoscut la sfârșitul lui mai 1996. Colaboram la un post de televiziune (Telecable) și la o publicație (ZIUA – Ediția de Prahova), ambele din Ploiești. La sugestia directorului artistic de la Telecable, am făcut câteva deplasări la Snagov, înainte și după Jocurile Olimpice de la Atlanta, dar și două deplasări la Mila 23, localitatea tulceană unde s-a născut cel mai marele campion, unde am realizat mai multe reportaje pentru televiziune. Din nefericire (și în împrejurări pe care nu este cazul să le menționez aici), filmele s-au pierdut. Tot ce a mai rămas în urma acelor incursiuni sunt câteva materiale scrise și publicate în acea perioadă. Dar nu tot ce am scris s-a păstrat. Vă vom oferi astăzi un moment luminos din viața lui Ivan. Poate cel mai fericit, la ”concurență” cu nașterea fiicei sale Ivona.

Ivan Patzaichin a fost tulburat după ce a văzut picioarele Georgianei

Era în vara lui 1976. Concitadina noastră, Georgiana, reușise la Facultatea de Farmacie, iar părinții – în culmea bucuriei – i-au permis, pentru prima oară (”ca o răsplată pentru isprava mea” – G.P.), să plece la Snagov cu un grup apropiat de băieți și fete. Într-o dimineață, după o partidă de baschet, Georgiana se îndrepta cu grupul spre cabana unde erau cazați, fără să știe că de sub un Ford ”argintiu, minunat” o privea un bărbat.

Sudorul

Bărbatul, care se numea Ivan Patzaichin, suda. La un moment dat, acesta a zărit ”o anumită parte” a Georgianei: picioarele lungi, superbe… Dar mersul!… Tulburat din cale-afară, a scăpat aparatul de sudură din mână, fiind gata-gata să se frigă. Apoi, pe măsură ce fata se îndepărta, i-a perceput întregul contur. Și avea ce să vadă! ”Numai un poet ar putea imortaliza și… contabiliza calitățile Georgianei” (I.P.), fata asupra căreia se îndrepta privirea lui Ivan. Noi ne vom mărgini să observăm – parafrazând un clasic al literaturii române – că Dânsa părea să fi fost creată într-un moment în care Dumnezeu își simțise vocație de sculptor.

Persuasivul

Ivan a hotărât s-o urmărească. Și-a descoperit o cunoștință în grupul ei, Iuliana, pe care a rugat-o să-l prezinte Georgianei. ”Am făcut demersuri insistente în grupul ei de prieteni ca să-i fiu prezentat. În acea perioadă puteam fi zărit adeseori dând târcoale Facultății de Farmacie. Paznicul mă lăsa să intru în schimbul câte unui mic… comision. În cele din urmă, am reușit să-i vorbesc câteva minute. Apoi, după șase luni, ne-am… căsătorit”. Omul Care Suda Odată a ”asudat” mai mult făcându-i curte Georgianei decât ”trăgând la pagaie”. ”Șase luni a durat perioada de… curte și de persuasiune, după care ne-am… însoțit. Un an mai târziu a venit pe lume fiica noastră, Ivona”, a confirmat Georgiana Patzaichin.

Revenirea lui Ivan

Ivan nu obținuse – spre surprinderea multora – nicio medalie la Jocurile Olimpice din acel an (Montreal 1976 – n.r.), după ce fusese campion olimpic la edițiile precedente, din Mexic (1968) și Munchen (1972). După ce s-a căsătorit, activitatea sportivă a lui Ivan a cunoscut o perioadă de mare glorie și strălucire, el câștigând încă două titluri olimpice, la Moscova (1980) și Los Angeles (1984), fiind desemnat apoi antrenor coordonator al lotului olimpic de caiac-canoe.

Iunie 1996

                                                                                                                   Leonida Corneliu Chifu

Ziua în care Alain Delon m-a descoperit în mulțime…o întâlnire unică pe care o voi prețui toată viața mea. Împreună cu cele câteva mesaje schimbate până în momentul în care a făcut accidentul cerebral în 2019. M-am bucurat că i-am spus să renunțe la ideea stupidă cu sinuciderea asistată. Mi-a răspuns să stau liniștită, că nu se va întâmpla prea curând…sau niciodată. Și că nu vrea să fiu tristă. M-am rugat mult pentru el. Ieri după-amiază, întâmplător sau nu, l-am tot pomenit…
Fie ca bunul Dumnezeu să îi odihnească sufletului și să îi ierte toate greșelile!

Text Manuela Hărăbor

Via Internet

Compozitorul George Enescu și elevul său, Yehudi Menuhin.

În 1927 Yehudi Menuhin a venit în România, la vila Luminiș, locuința din Sinaia a lui George Enescu, pentru a lua de la acesta primele lecții de vioară. În tinerețe, Yehudi Menuhin a plecat la Paris pentru a studia vioara cu George Enescu. O prietenie profundă i-a legat pe cei doi până la moartea lui Enescu, în 1955.

(Foto: arhiva RFI Romania)

Via Internet

Seara de aseară a Cenaclului I.L. Caragiale, sub egida Asociației 24 PH ARTE, s-a desfășurat în căldura potolită și lumina blândă a unei zile de sfârșit de vară. Amfitrionul întâlnirii a fost Leonida Chifu, protagonista serii fiind Luminița Bratu. Ședința, purtând titlul celui mai recent volum de versuri al colegei noastre „Castele pe marginea frigului”, a fost găzduită sub cupola generoasă a Centrului cultural „Sfântul Antim Ivireanul”, aparținând Protoeriei Ploiești Nord, situat pe B-dul Independenței.

》La rubrica CEL MAI RECENT POEM/CEA MAI RECENTĂ CREAȚIE ne-au delectat cu sensibile creații în versuri: Adrian Frone (Salvare de Ostrogoți, Mistrețul alb), Toma Damaschin (Poeme fără titlu), Luminița Bratu (Potop), Maria Bem (Gânduri, Viața-i lungă și frumoasă- glossă).
》LECȚIA DE POEZIE a integrat versuri de poetul Gellu Naum, poemul Ascunderea.

》În cadrul rubricii „11 MINUTE DE ISTORIE”, Emilia Luchian ne-a făcut un cunoscută participarea la Cursurile de vară ale Universității Populare „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte – Ediția a LXXI-a și ne-a prezentat un scurt rezumat al evenimentului.

În programul primei zile a atras atenția conferința Acad. Georgeta Filitti: Contribuții aduse cunoașterii operei, personalității și programului național al lui Nicolae Iorga. Realizări editorial. Conferențiara a subliniat că ilustrul Nicolae Iorga, prin părerile politice interne și externe, este mai actual ca niciodată, a amintit de „tradiția încremenită undeva ” a românilor, cu reacțiile neașteptate de care sunt în stare față de semenii lor, neuitând să evidențieze lipsa fondurilor din munca de cercetare. A reamintit aspecte mai mult și/sau mai puțin pozitive ale lui Iorga despre familia regală. Nu a uitat frumusețea „Jurnalului de călătorie”, care te învață să mergi acolo.

O altă conferință, Realități sud-est europene în contextul agresiunii ruse în Ucraina, prezentată de Prof. univ. dr. Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române, s-a bucurat de mare interes la public. Printre numeroasele aspecte prezentate( instabilitate politică, posibilitatea continuă de conflagrații, etc.), cel referitor la globalizarea – care a făcut ca SUA și statele occidentale să cucerească lumea prin tehnologii moderne – s-a întors ca un bumerang provocând o veritabilă undă de șoc în economia occidentului.

Ultima zi a evenimentului a cuprins expuneri remarcabile în cadrul colocviului Evoluția unitară a limbii în spațiul românesc.

Acad. Valeriu Matei: Limba și literatura română în Basarabia în anii de după 1989
Nicolae Băciuț – Limba română – praguri lirice
Gheorghe Chivu – Normele limbii române literare. Istorie și actualitate
Ioan Vulpescu – Identitate și cultură în spațiul românesc: a vorbi cu și despre români în Europa tuturor. În expuneri conferențiarii
au subliniat necesitatea recuperării și menținerii identității naționale precum și protejarea limbii române de incluziuni nefericite, prin educație și cultură, susținute neobosit.
În încheiere Emilia Luchian ne-a recitat două remarcabile poeme de Nicolae Băciuț (Lacrima luminii, Grădinar din Rai).

》Rubrica „CINEMARTOR” ne-a surprins și provocat în egală măsură cu alegerile colegilor noștri Gabriel Comanroni și Florin Manole.

Mar adentro – Marea dinlăuntru:o interogație cinematografică despre viață și moarte

Câştigător al premiului Oscar pentru Cel mai bun film străin (2005, Spania), Mar Adentro spune povestea adevărată a lui Ramón Sampedro Cameán, omul care s-a luptat, vreme de aproape 30 de ani, pentru dreptul său la moarte.

Cu: Javier Bardem, Belen Rueda, Lola Duenas, Mabel Rivera, Celso Bugallo, Clara Segura, Joan Dalmau, Alberto Jimenez, Tamar Novas. Producător: Fernando Bovaira Scenariul:Alejandro Amenabar, Mateo Gil Muzica: Alejandro Amenabar, cu colaborarea lui Carlos Nunez. Scenograf: Benjamin Fernandez Coloana sonoră: Ricardo Steinberg

Regizorul Alejandro Amenábar, un maestru al narațiunii cinematografice, cunoscut pentru stilul său meticulous, crează cu mijloace specifice o atmosferă evocatoare a mării înfricoșătoare (simbol al libertății pierdute, un spațiu vast, visat dar de neatins) cât și claustrarea fizică și psihică a protagonistului. Tema eutanasiei, la prima vedere dificilă și incomodă e tratată de regizor cu respect și sensibilitate, protagonistul, Ramon Sampedro, fiind magistral interpretat de Javer Bardem. Scenariul este construit pe fundamentele unei morale profunde, explorând teme precum dreptul la moarte, demnitatea umană și dragostea în toate formele sale. Fără a cădea în sentimentalism facil și melodramă, regizorul prezintă complexitatea problemei, dând spectatorului dreptul la propria opinie.

Palmares: Oscar 2005 – pentru Cel Mai Bun Film Străin, Veneția 2004 – Leul de Argint, Veneția 2004 – cupa Volpi pentru Cel Mai Bun Actor – Javier Bardem, European Film Awards – Cel Mai Bun Actor, Cel Mai Bun Regizor, 14 premii Goya etc.

Înainte de a începe prezentarea filmului ales, și pentru că tema acestuia se leagă cumva de o parte din expunerea Emiliei Luchian, Florin Manole comentează sintagma „ideologiile nu mai contează”, reieșită din una dintre expunerile evenimentului de la Văleni: „Aceasta nu înseamnă chiar un lucru rău – pentru că oamenii chiar dacă fac rău își asumă acest lucru. Adevărul este o persoană, nu este un concept – dar câtă vreme credem acest lucru se vor tot naște ideologii. Orizontul cunoașterii depinde de orizontul metafizic.”

Procesul Goldman este filmul în care descoperim modul cum ideologiile înaintașilor pot influența caracterul urmașilor. Astfel personajul principal își asumă libertatea de a trăi și acționa sub influența ideologiei în care părinții acestuia au crezut și pentru care au luptat în mod sincer, deși duce un trai opus modestiei acestora.
Pierre Goldman este un evreu, activist nonconformist de extremă stângă, condamnat în primă instanță la închisoare pe viață pentru patru jafuri armate, dintre care unul s-a soldat cu moartea a două femei. Goldman își susține nevinovăția în acest din urmă caz și, în câteva săptămâni, devine un simbol al stângii intelectuale. Georges Kiejman, tânăr avocat, îi asigură apărarea. Dar relația lor devine curând tensionată. Goldman, eluziv și provocator, riscă pedeapsa cu moartea și face ca rezultatul procesului să fie incert. Personajul, care, în timpul procesului recunoaște jafurile de care este acuzat dar nu și cele două crime care i se atribuie, apare ca un om liber sau nebun, oscilând între schizofrenie și libertate. Intervine adesea în apărarea sa, punându-și în dificultate apărătorii. O secvență memorabilă, aceea în care este chemat ca martor tatăl său (cu speranțe și așteptări înșelate chiar de propriul fiu care rătăcește drumul) subliniază sentimentele acestuia de rușine, greu de ascuns. Procesul se termină cu absolvirea acuzatului de către jurați pentru vina omorului, această neașteptată metonimie aducând glorie justiției franceze. În încheiere, Florin Manole apreciază că „o minimă morală îl apropie de academism”.

Distribuție film: Arieh Worthalter, Arthur Harari, Nicolas Briançon, Regizor: Cédric Kahn, Franța, 2023

Palmares: Quinzaine des Cinéastes (Cannes 2023), Premiul pentru Cel mai bun actor (Arieh Worthalter) la Premiile César 2024

》În cea de a doua parte a întâlnirii noastre, a avut loc lansarea celui mai recent volum de versuri al colegei noastre Luminița Bratu, „Castele pe marginea Frigului”. În prezentare, colega noastră apreciază ca benefică perioada petrecută în mijlocul Cenaclului, din care face parte din anul 2018. În continuare ne dezvăluie că titlul inițial, „Iubiri pe marginea Frigului”, a fost ales cu sentimentul că media, tehnologia ne acaparează timpul datorat trăirilor reale. Invazia virtualului în viața cotidiană determină apariția confuziei între acesta și lumea reală și reprezintă una din temele importante abordate în versurile acestui volum. Virtualul nu mai poate fi oprit, aceasta este de necontestat. Dar mai poate exista poezia în virtual? Poeta își pune această întrebare, nu dramatizează și face față dilemei abordând o notă umoristică (Five o’ clock on line, Dualități virtuale, Robotica).

Poeta explică o altă temă: manifestarea frigului prin apropiata prezență a războiului, a fricii de pierderi umane, de dezastru nuclear(Urmuz, Strigăt- războiul dintre Hamas și Israel). O altă preocupare în temele acestui volum a fost realizarea unor pastișe după poeziile poeților preferați, în care predomină sentimentele de înfrigurare și tristețe(Pe urmele căprioarei, Decembre). Este prezentă tema dragostei, înconjurată de note de tristețe, incertitudine, neîncredere (Mai târziu, Generozitate, Fructul oprit. Volumul se încheie inspirat în notă optimist cu poemul Fără final(vindecare), ales să însoțească coperta de spate.

În postfața volumului, Gabriel Cojocaru remarcă motivarea unei atitudini moral-estetice ca rezultantă a unor trăiri, poemele se delimitează de stridență și vulgaritate, evidențiind atât exprimarea lejeră, curgătoare fără note forțate, cât și eleganța limbajului. Suferința e acceptată dar și bine camuflată de trăiri senine, poemele constituind „mici bijuterii”. În încheiere acesta conchide: „ Actualul volum demonstrează că drumul făcut de poeta noastră de la confirmare – afirmare spre consacrare a fost străbătut cu succes. Ceea ce îi dorim și acestei cărți!”

În încheiere, protagonista serii, Luminița Bratu, aduce mulțumiri poetului Ioan Vintilă Fintiș, prim cititor al volumului. Sfătuitor și călăuzitor al altor volume ale autoarei, este cel care a recomandat schimbarea titlului inițial prin înlocuirea cuvântului „Iubiri” cu „Castele”.

Asistența a aplaudat prestația poetei. Colegii de cenaclu au făcut aprecieri generoase. Maria Bem a considerat că Luminița Bratu s-a reinventat în acest volum, și se dezvăluie cu sinceritate. Emilia Luchian îl evaluează ca fiind cel mai bun volum al autoarei, evidențiază prezența tristeții versus speranță și expresivitatea poeziilor. Adrian Frone apreciază că tema comparației dintre real și virtual este mai puțin abordată, poeta dând dovadă de multă luciditate. În timpul discuțiilor s-a pus întrebarea: „ Ce emoție va trezi în rândul tinerilor?”, urmând ca Luminița Bratu, la recomandarea lui Florin Manole, să găsească răspunsul prin organizarea unei întâlniri în cadru juvenil. Plecând de la titlul acestui volum, Florin Manole amintește de „măreția frigului”, sentimentul cristal al lui Nichita.
Colega noastră ne-a făcut cadou volumul său cu autograf.

Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Maria Bem, Luminița Bratu, Gabriela Balaban, Doina Ofelia Davidescu, Gabriel Comanroni, Florin Manole, Cătălin Apostol, Adrian Frone, Florin Sălceanu, Dan Simionescu, Mihai Ivănescu, Dan Constantin, Leonida Chifu.

„Nu există patriotism fără patrimoniu!” Sub coordonarea Asociației 24 PH ARTE, președinte Ioan Vintilă Fintiș

Realizare afiș și cronică: Doina Ofelia Davidescu

Fotografii: Emilia Luchian, Doina Ofelia Davidescu, Gabriel Comanroni

Film: Dan Simionescu

“Conform unui raport îngrijorător al UNICEF, aproximativ 22.000 de copii și adolescenți din România sunt diagnosticați cu tulburări mintale, în timp ce alții se confruntă cu diverse dificultăți emoționale și cognitive.”

1. Ce au înțeles/concluzionat adulții plătiți pentru semnalarea, nu neapărat cu rezolvarea problemei

Anna Riatti, reprezentanta UNICEF în România, a subliniat că stigmatizarea asociată sănătății mintale este o barieră majoră în accesarea serviciilor de specialitate. „Accesul limitat la servicii și sprijin social, mai ales în zonele rurale, afectează grav copiii vulnerabili. Avem nevoie de mai multă conștientizare și campanii care să schimbe percepția asupra sănătății mintale”, a declarat aceasta.

2. Ce ne aduce la cunoștință presa neimplicată și cu discernământ îndoielnic în a alege persoanele care să-și dea cu părerea.

Soluții propuse de aceste doamne invitate într-un studio TV să discute despre problemă: “adulți reglați în jurul copiilor, rezultă copii reglați”
“Gestionarea acestor provocări”
“Comportamente discriminatorii, mare grijă”
“Servicii care să asigure capacitatea sistemului de educație” etc, etc…

Euronews România, A. D. 2024, septembrie 26, orele 15.25, aproximativ

O să mai putem vreodată… – Emil Brumaru

O să mai putem vreodată
Să trăim frumos şi sfânt,
Când din rouă mi se-arată
Trupul tău pe-acest pământ?

O să ne mai poarte boarea
Raiului ce l-am pierdut,
Ca pe-un flutur, fericirea,
Printre îngerii plângând

Fără să deschidă gura,
Doar cu lacrima strigând?
Să ne-ntoarcem iar în pura
Poveste de la-nceput?…

O să mai putem vreodată
Să trăim frumos şi sfânt,
Când din rouă mi se-arată
Trupul tău pe-acest pământ?

Emil Brumaru (n. 25 decembrie 1938, Mihailovca, raionul Cimișlia, Republica Moldova – d. 5 ianuarie 2019, Iași, România) a fost scriitor și poet contemporan român.
Apreciat în egală măsură atât de critica literară, cât și de publicul larg, reușește să impresioneze și prin personalitatea sa non-conformistă. Are rubrici în România literară, Ziarul de Iași și în Suplimentul de cultură, a scris în revista Plai cu boi, dă interviuri în revistele mondene, participă la discuții pe Internet.

Debut cu poezii în revista Luceafărul, debut editorial cu două volume, ambele publicate în 1970, Versuri și Detectivul Arthur. Poemele sale au fost incluse în antologii din România, Germania, Franța, Anglia.

Via Internet

Născut și crescut la Timișoara, orașul care m-a adoptat după absolvirea studiilor la Universitatea Națională de Muzică București a fost Ploiești.

Astfel, prin repartiție guvernamentală, la 1 septembrie 1974 am devenit profesor de chitară la Colegiul National Jean Monnet Ploiesti și, câțiva ani mai târziu, profesor de pian la Colegiul de Arta “Carmen Sylva” Ploiesti, Romania. Așa că, pentru mine, 2024 e an jubiliar. Împlinesc mâine exact 50 de ani de când m-am născut a doua oară. La Ploiești. Restul e doar fascinantul roman – nescris încă, dar trăit intens – al vieții mele.

Cu împliniri, cu deziluzii, cu trădări, cu idealuri dar și cu eșecuri, cu prietenii extraordinare, cu o familie de poveste, trei minunați copii și copiii acestora. Cu cărți scrise cu norocoase penițe de aur primite în dar de Înger. Cu arte peste arte, cu multă literatură. Cu concertele filarmonicii, cu Palatul Culturii, cu cenaclurile literare și arta fotografiei. Cu cei mai frumoși, tumultoși, nebuni ani ai vieții mele, dăruiți cu generozitate de orașul Ploiești continuați mai apoi, ca un miracol al șansei de împlinire, la București.

Din toate aceste motive și încă multe altele, magic de frumoase, îți mulțumesc, Ploiești!

photo © 2024 Ioan Mihai Cochinescu

Text / Foto Ioan Mihai Cochinescu

Acum 84 de ani la Palatul Belvedere din Viena, Germania şi Italia, prin miniștrii lor de externe Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, au silit România să cedeze Ungariei un teritoriu de 43.500 km pătrați, cu o populație de peste 2,6 milioane de locuitori, peste jumătate dintre aceştia fiind români. Actul a fost încurajat de Pactul Molotov-Ribbentrop, semnat de URSS şi Germania Nazistă cu un an înainte (23 august 1939) şi care îşi produsese la 28 iunie 1940 efectele nefaste prin ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către soviete.

Odată instalate trupele maghiare acestea au introdus teroarea, producând o serie de masacre la Ip, Treznea, Nușfalău, Huedin, Zalău, Câmpia Turzii, Luduș etc., ca parte a programului de maghiarizare forțată a nord-vestului Transilvaniei. Acest program prevedea marginalizarea românilor, mobilizarea lor în armată, colonizarea de unguri, șicanarea românilor pentru a-i determina să emigreze. La astfel de acțiuni au participat nu doar armata, ci și organizații fasciste, cum ar fi organizaţia Partidului Crucilor cu Săgeți condus de Ferenc Szálasi.

După Dictatul de la Viena, Universitatea din Cluj s-a retras, în refugiu, la Sibiu, pentru a scăpa de orice intervenţie a ocupaţiei maghiare în activitatea instituţiei. O serie de biserici româneşti au fost distruse, iar învăţământul în limba română a fost drastic limitat. Peste 1000 de români au fost masacraţi, la care se adaugă mii de conaţionali bătuţi, schinghiuiţi sau arestaţi, o serie de devastări de case şi biserici, precum şi peste 200.000 de persoane expulzate şi peste 500.000 de români în refugiu. În 1944, peste 130.000 de evrei au fost deportaţi de autorităţile maghiare spre lagărele de exterminare.

Ungaria fascistă a ocupat Ardealul de Nord până la 25 octombrie 1944, când Armata Română a eliberat acest teritoriu, într-o zi simbolică: aniversarea Majestăţii Sale Regele Mihai I. Actul arbitrar de la 30 august 1940 a fost declarat nul în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, dar a lăsat răni adânci în sufletele a mii de români, ai căror părinţi, fraţi, vecini și consăteni au fost masacrați sau deportaţi. Cu excepţia unor condamnări pentru crime de război a unor persoane direct responsabile de aceste atrocităţi, statul maghiar nu a fost obligat niciodată să plătească daune României şi cetăţenilor săi afectaţi de ocuparea Ardealului de Nord.

Tăierea Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul – 29 august

Moartea violentă a Sfântului Ioan Botezătorul este întâmpinată de Biserica Ortodoxă cu post, chiar dacă această zi, 29 august, ar cădea duminica; ni se arată astfel că îmbuibarea, în orice formă a ei, viețuirea departe de voia Domnului duc la fapte necugetate, uneori la crime, așa cum s-a întâmplat cu cel trimis de Dumnezeu ca să pregătească venirea lui Mesia. Ajunarea din ziua pomenirii morții Îna­in­temergătorului Domnului nu reprezintă doar întristare, tânguire pentru mișeleasca sa ucidere. În general, pe toți martirii din calendar îi pomenim la data când au suferit moarte mucenicească pentru Hristos, dar la niciunul dintre ei Biserica nu a rânduit un post special. Doar în ziua pomenirii Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, postul statornicit are menirea de a ne reaminti că promiscuitatea în care se complac unii oameni intră în conflict cu echitatea și sfințenia, că absența pocăinței, căderea fără dorința de ridicare, provoacă drame incomensurabile.
Spre a sublinia importanța pocăinței în viața creștinului, e suficient să apelăm la bogata literatură filocalică a Bisericii Răsăritene: ea ne învață că pocăința reprezintă o modalitate de tămăduire și de desăvârșire a sufletului, constituind o stare firească a ființei umane și neavând anumite soroace specifice exis­tenței noastre. Celor ce afirmă cu nonșalanță că această mare și mântuitoare virtute este specifică doar senec­tuții le răspundem cu inspiratele cuvinte ale Părintelui Galeriu: „Pocăința nu este numai o virtute dovedită în anumite momente, ci o atitudine permanentă, un curent continuu de viață spirituală. Un neîncetat flux și reflux, apus și răsărit, început nou și bun”. După cum deja am afirmat, pentru noi valoarea pocăinței se clădește atât pe cuvintele Sfintei Scripturi, cât și pe cele din scrierile patristice, care i-au acordat spații generoase, dar și numiri pe măsură: „al doilea har”, „a doua renaștere”, „reînnoirea Botezului”, „curățirea conștiinței”.
Termenul uzual de „pocăință” derivă din sensul literal al cuvântului grec „metanoia”, care înseamnă „schimbare a minții”. Se pare că limbile în care a fost tradus termenul grecesc nu au izbutit să cuprindă sensul profund al noțiunii. Bunăoară, în graiul românesc cuvântul „pocă­ință” derivă din slavonă și desemnează starea de remușcare, regretul, durerea pentru greșeala săvârșită. Termenul latin „penitență”, provenit din poenam tenere, eviden­țiază latura juridică, conștiința delictului, a greșelii, frica de pedeapsă. Dar „metanoia” nu înseamnă doar pocăință, regret și nici doar frică de pedeapsă, ci mai mult: o transformare profundă, o primeneală de căpătâi a trăirilor și simțirilor, capabilă să pună temeluire unui nou mod de viață. Cu alte cuvinte, pocăința îl ajută pe om ca, oricât de jos ar fi căzut, să se reașeze în matca firească, pe calea ce duce la Cer; ea îl reîntoarce la Dumnezeu, îi curăță conști­in­ța. De aceea Sfinții Părinți ne învață că întreaga noastră exis­­tență trebuie să se desfășoare sub semnul pocăinței. Rolul acesteia este de a-l ridica pe credincios din păcatele și patimile în care a recăzut, de a-l curăți și de a-l înveșmânta iarăși în harurile de la începuturile vieții creștinești. Prin pocăință, omul nu redobândește harurile primite la Botez, căci nu le-a pierdut, ci doar le-a îngropat în „pământul” sufletului său. Printr-o pocăință plină de lacrimi, omul, asemenea picăturilor de ploaie, dă apă „cernoziomului” duhovnicesc al ființei sale, scoțând din adânc roadele primite prin Taina Sfântului Botez și făcându-le lucrătoare în vederea dobândirii mântuirii.
Fiind condiția fundamentală pentru mântuirea omului căzut în păcate după Botez, pocăința, consideră Sfinții Părinți, rămâne cea dintâi și cea mai mare lucrare duhovnicească, mai presus de orice virtute; trebuie ca omul să i se dedice cu totul și înainte de orice altceva, căci în ea se cuprinde toată partea lui de lucrare pe care se cuvine să o împlinească dacă dorește să se mântuiască. Sfântul Marcu Ascetul afirmă:
Domnul nostru Iisus Hristos, dând pentru mântuirea tuturor oamenilor poruncile cuvenite măreției lui Dumnezeu, a pus libertatea ca temei al lor și le-a fixat ținta spre care trebuie să alerge, spunând: «Pocăiți-vă!», pentru ca noi prin aceasta să înțelegem că toată mulțimea poruncilor se cuprinde în una singură: cea a căinței pentru păcatele noastre.
Poate că de aceea Sfântul Isaac Sirul o numește „cea mai înaltă dintre virtuți”. Părintele profesor Ioan Teșu, în cartea Teologia necazurilor, conchide:
Pocăința este suportul și însoțitoarea tuturor celorlalte virtuți creștine. Ea este mama, temelia sau rădăcina lor, dar și sora lor, care le ajută să se desăvârșească. Edificiul duhovnicesc uman se fundamentează, se înalță pe punctele de rezistență ale pocăinței. Conștiința imperfecțiunilor și a păcatelor noastre ne întreține dinamismul sufletesc către o viață mai înaltă din punct de vedere duhovnicesc.
Având în vedere toate acestea, se cuvine să privim sărbătoarea de la finele lui Gustar ca pe un stăruitor apel adresat nu doar fiecăruia dintre noi, ci și uma­nității în general, care trăiește astăzi o dramatică secularizare. Pocăința la care suntem chemați va săvârși o necesară incizie în propriile suflete, dar și în conș­tiința lumii, pătrunzând mai adânc decât păcatul, atingând profunzimile ființei noastre, dar și ale omenirii întregi, ca să le primenească spre a le deschide către harul dumnezeiesc.

Cătălin Rusu

21 august 1723: S-a stins din viață Dimitrie Cantemir, scriitor, istoric, filosof, om de știință umanist, voievod al Moldovei.

Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1673 – 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 – 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de: enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.”

Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelității) și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii oștilor otomane ale sultanului Mustafa al II-lea de către austrieci în luptele de la Petrovaradin și Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului Otoman.

În 1710 a fost pus la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale.

VIAȚA ȘI CARIERA POLITICĂ
Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, într-o familie de răzeși săraci, în satul Silișteni pe malul râului Elan în ținutul Fălciu, azi în comuna Dimitrie Cantemir din județul Vaslui, în partea de sud a orașului Huși. După alte date s-ar fi născut la Iași (cf. Sever Zotta, ref. 9). Genealogiștii au stabilit că un strămoș obscur ar fi dobândit în secolul al XVI-lea cătunul Silișteni din Moldova și că familia era de „origine pur românească” Răzeșii moldoveni erau oameni săraci, dar pe care sărăcia îi făcuse luptători dârzi și aspri. „Aveau acolo un codru, codrul Tigheciului, fără copaci mari, dar cu spini mulți, cu arbori deși și mici, în care dușmanul nu poate pătrunde. Nici boierii nu izbutiră să le cotropească răzășiile, nici tătarii din Bugeac, vecinii lor, nu-i speriaseră și nu-i putuseră prăda.” A fost fiul lui Constantin și al Anei, născută Bantăș, care a fost a treia soție a lui Constantin Cantemir. Dimitrie Cantemir menționează cele 3 soții ale tatălui său: 1. Anastasia, nepoată de văr după tată a domnului Țării Românești Gr. Ghica; 2. Ruxandra Gane; 3. Ana Bantăș, mama lui Dimitrie Cantemir. Anița Bantăș a făcut parte „din vechea stirpe moldovenească a Bantășilor, nepoată după mamă a Anastasiei, soția Ducăi-vodă”. Ana Bantăș descinde dintr-un personaj vestit în aristocrația moldovenească, Ioan Tăutu, mare logofăt în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. (Ștefan Lemny, op.cit., p.45.). Dimitrie Cantemir spune că a purtat acest nume [Dimitrie], fiindcă a fost botezat de Dumitrașco vodă Cantacuzino. În românește, principele semnează „Dimitrie”. În latină: Demetrius, formă preluată de majoritatea autorilor din Europa secolului al XVIII-lea. La 14 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 12 ani, ca zălog (gaj, amanet) al credinței tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei. Tatăl său, Constantin vodă, dorea să facă din fiul său un om învățat, de aceea a ales ca educator al lui Dimitrie pe dascălul Ieremia Cacavelas, din Creta, un grec cu studii la Veneția, Oxford, Leipzig și Viena. Ieremia Cacavelas a fost traducătorul din l. latină în l. greacă (în 1687) a lucrării Vitae Pontificum [Viețile Papilor], scrisă de episcopul Platina. Cacavelas a avut o mare influență asupra formației spirituale a lui Dimitrie Cantemir. I-a predat lui Cantemir l. greacă, l. latină și slava veche , precum și elemente de cunoștințe filosofice. Cacavelas a aruncat un văl de misticism asupra spiritului clar al lui Cantemir, acesta a urmărit însă în anii maturității să se dezbare de această înrâurire, părăsind fondul mistic al cugetării.

Sursa si continuarea postării: https://web.facebook.com/photo.php?fbid=814063664183480&set=pb.100067395624597.-2207520000&type=3

PÂINEA ȘI VINUL

Nu arunca o pâine
la coșul de gunoi,
Ne mustră bunicile
aprinse de cuptor:

„Nu pune păinea
cu fața-n jos,
Pe chipul bobului
de grâu
e fața lui Hristos!”

Nu înfrunți feliile de
pâine
Cineva a muncit,
a muncit de veacuri
pentru tine
Să ai festinul tău bogat
că ai un sfanț în plus.

Nu uita – Hristos
Întâiul om sărac
a fost,
Nu pâine-ți cere și
nici vin
Le înmulțește pentru tine.

Tu, roagă-te că ai destin,
nu știi când se sfârșesc
pâinea și butia de vin

Dan Drăguș, 19 VIII 2024